Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 4731/06.03.2017 şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii creanţei în cuantum de 322.367,65 RON, compusă din suma de 3.288,65 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu material, suma de 6.956 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 312.123 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu moral.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4086 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamantul B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În cadrul motivului de recurs invocat, recurentul a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 26 din Norma CSA parte integrantă a ordinului CSA nr. 14/2011, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, art. 1387 alin. (1) C. civ., art. 1391 alin. (1) C. civ.
A susţinut recurentul că instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea legii, că potrivit Legii nr. 213/2015 cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări. Or, din prevederile menţionate, cheltuielile de judecată sunt parte integrantă din creanţa de asigurări ce rezultă din contractul de asigurare, contractul RCA, prin art. 26 din Ordinul 14/2011 obligând asigurătorul să plătească şi cheltuielile de judecată efectuate de recurentul-reclamant. Instanţa de fond s-a raportat în mod greşit la art. 2214 C. civ., articol care reglementează asigurarea facultativă de bunuri, cum ar fi asigurarea CASCO.
În privinţa daunelor morale, recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea legii, că pârâtul s-a raportat în mod corect la "un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale", că procedura utilizată de pârâtă nu este rigidă, ci cuprinde mai multe criterii ce reglementează ipoteze diverse, făcând posibilă încadrarea cât mai obiectivă şi corespunzătoare a situaţiei reale şi a împrejurărilor specifice fiecărei cereri de acordare a daunelor morale", raţionament care încalcă atât litera legii cât şi principiul avut în vedere la edictarea art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.
A mai susţinut recurentul că instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, care nu sunt incidente în cauză raportat la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 25.06.2012, deoarece norma în discuţie a intrat în vigoare la data de 01.01.2015.
Dispoziţiile art. 50 sunt identice cu cele ale art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziţii aplicabile în speţă, care prevăd criteriul jurisprudenţial în demersul de cuantificare a daunelor morale.
În speţă, prima instanţă nu s-a referit deloc la jurisprudenţa în materie, deşi trimiterea la aceasta este prevăzută de lege ca fiind aplicabilă în demersul de cuantificare a daunelor morale.
Durata îngrijirilor medicale nu trebuie să fie unicul criteriu pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale rezultate din atingeri aduse integrităţii corporale, aceasta noţiune fiind de altfel concepută în vederea aplicării legislaţiei penale pentru a evalua gravitatea faptei şi nu de a dimensiona prejudiciul .
Raportarea exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 alin. (1) C. civ.
La stabilirea prejudiciului moral trebuia să se reţină un cumul al mai multor criterii, cum ar fi indicatorii medico-legali, durata menţinerii consecinţelor vătămării, impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieţii victimei, în funcţie de modul specific de reactivitate la traumă, consecinţele în plan fizic şi psihic al urmărilor leziunilor suferite.
Instanţa de fond, raportându-se la unul dintre motivele contestaţiei reclamantului, acela potrivit căruia FGA a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale (prin folosirea unor praguri valorice standardizate), apreciază în flagrantă contradicţie cu legea că aceasta critică nu ar fi întemeiată, motivat de faptul că acest mod de cuantificare are la bază o procedură adoptată prin decizia FGA nr. 142/26.05.2016, ce reprezintă o procedură internă validată de asigurător.
Selecţia de practică numită impropriu "Ghidul FPVS" (Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii) pentru soluţionarea daunelor morale" a fost emis pro causa de către o persoană juridică (asociaţie) care are rolul de organism de plată a despăgubirilor (inclusiv a daunelor morale) în cazul accidentelor auto, în condiţiile stabilite prin ordinul CSA nr. 1/2008.
Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii este, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, o asociaţie constituită din toţi asigurătorii autorizaţi, este condus de un consiliu director format din 5 membri, care sunt supuşi avizului prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asiguraţilor, însă acesta nu reprezintă un terţ imparţial în materia asigurătorilor, acesta având interese comune cu societăţile de asigurare existente pe piaţă, având drept scop de a achita despăgubiri în situaţiile prevăzute de lege, ci nu acela de a emite ghiduri privind acordarea de daune.
Emiterea Ghidului reprezintă o depăşire a sferei de activitate reglementate prin legea specială, emiterea acestui act reprezentând o încălcare a capacităţii speciale de folosinţă a fondului.
În afara lipsei de aplicabilitate a menţiunilor "Ghidului" la cazul dedus judecăţii, recurentul a susţinut că deşi la bază se afirmă că are la bază o sursă obiectivă - selecţia de practică judiciară conţinută de acesta este în mod evident afectată de subiectivism, lucrarea bazându-se pe media aritmetică a unor sume acordate de către instanţe având în vedere soluţii din anii 2006-2010.
În speţă, a susţinut recurentul că reţinând că procedura internă standardizată de cuantificare a daunelor morale, procedură aprobată printr-o decizie internă a FGA este în măsură a asigura un tratament echitabil, prima instanţă lipseşte de eficienţă posibilitatea conferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor de a obţine controlul de legalitate al actelor emise de FGA.
De vreme ce instanţa de fond apreciază că deciziile interne ale emitentului actului administrativ sunt mai presus de lege şi de principiul reparării integrale a prejudiciului, de art. 1397 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) C. civ., înseamnă că prin decizia nr. 142 FGA a statuat într-o manieră ce nu poate fi cenzurată pe cale judecătorească asupra modului în care se cuantifică daunele morale în România. FGA şi-a constituit practic propriile reguli, utilizând tabelul FPVS ridicându-l la valoare de lege, iar instanţa învestită cu controlul legalităţii deciziilor individuale are, potrivit raţionamentului instanţei de fond, un rol diminuat în cuantificarea daunelor morale, fiind necesar a se raporta la cât de echitabil şi transparent este procesul şi nu la individualizarea actului de justiţie potrivit propriei percepţii.
În concluzie, a susţinut recurentul că prin afirmaţia conform căreia "prejudiciile morale nu pot fi reparate prin echivalentul lor în bani" (par. 4, pag. 10) instanţa de fond neagă însăşi art. 1391 C. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Analizând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursul este fondat, îl va admite, va casa în parte sentinţa atacată, va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale şi va menţine în rest sentinţa recurată, fiind în mod legal respinsă cererea cu privire la daunele materiale solicitate.
Reclamantul B. a formulat cerere de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat despăgubiri din disponibilităţile FGA în sumă de 322.367,65 RON, din care 3.288,65 RON despăgubiri pentru prejudiciul material, suma de 6.956 RON taxă judiciară de timbru, suma de 312.123 RON cu titlu de daune materiale, ca urmare a evenimentului rutier din data de 25.06.2012.
Prin decizia nr. 4731/06.03.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost admisă cererea de plată formulată de reclamantul B. pentru suma totală de 20.865,82 RON, din care 19.250 RON cu titlu de daune morale, suma de 1.615,82 RON cu titlu de daune materiale, fiind respinsă cererea de plată cu privire la suma de 301.501.83 RON.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, suma de 63 RON priveşte efectuarea unei expertize medico-legale, suma de 1.203,60 RON priveşte efectuarea unei expertize tehnice-auto, ambele în dosarul penal nr. x/2012, în care, prin ordonanţa din data de 08.04.2014, s-a dispus clasarea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii de către doamna C. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (verso fila x); suma de 6.956 RON a fost achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru în dosarul nr. x/2015.
În mod corect a reţinut instanţa de fond, raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.", dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, care definesc creanţele de asigurări ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;", art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".
Raportat la aceste dispoziţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant în soluţionarea litigiului civil, determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, sau contravaloarea cheltuielilor avansate pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală şi tehnică auto în cadrul unui dosar în care s-a dispus clasarea urmării penale faţă de persoana împotriva căreia s-a formulat plângere penală de către reclamant, sumele solicitate cu titlu de onorariu expertiză medico-legală, onorariu expertiză tehnică auto şi taxă judiciară de timbru nereprezentând creanţe de asigurări.
În ceea ce priveşte daunele morale, Înalta Curte constată întemeiate motivele de recurs invocate de recurent referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a raportat la jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului acestora, motive de recurs care atrag incidenta cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea sentinţei si trimiterea spre rejudecare.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, constatând întemeiată decizia FGA a cărei anulare s-a solicitat. Pentru a stabili acordarea acestor sume, FGA a avut în vedere dispoziţiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr14/2011, în forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale a unei persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."
În analizarea acordării daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere şi daunele morale, "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România". A mai reţinut instanţa de fond că pârâtul a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în lipsa unor criterii şi limite legale, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale acordând un punctaj de 350 RON/zi de îngijiri medicale, reclamantul necesitând pentru vindecare 50-55 zile de îngrijii medicale. Pe de altă parte, a mai reţinut că, dat fiind caracterul nepatrimonial al prejudiciului moral, nicio sumă de bani nu are capacitatea de a-l repara, astfel încât daunele morale nu pot fi reparate prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa omului, sănătatea, numele, onoarea persoanei nu pot fi evaluate în bani şi prin urmare nu se poate pune problema reparării acestor prejudicii pe cale materială.
Or, stabilind aceste criterii, prin care practic şi-a însuşit daunele morale deja acordate de către FGA prin decizia emisă, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să ignore practic conţinutul dispoziţiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pe care le-a indicat în analiza acordării daunelor morale.
În ceea ce priveşte stabilirea cadrului legislativ în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că la momentul intervenirii accidentului rutier, respectiv la data de 25.06.2012, Norma A.S.F. nr. 23/2014 reţinută de instanţa de fond nu era în vigoare, însă dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (în vigoare la momentul producerii accidentului) au un conţinut identic cu cele ale art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Conform art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, la stabilirea despăgubirilor se are în vedere, în ceea ce priveşte daunele morale, să fie în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Or, instanţa de fond nu a avut în vedere nici practica judiciară depusă la dosarul cauzei de către reclamant, dar nici nu a întreprins niciun demers judiciar în cercetarea proprie sub aspectul analizei jurisprudenţei instanţelor de judecată în stabilirea daunelor morale, nu s-a referit la consecinţele suferite de către reclamant, raportat la jurisprudenţa instanţelor, din perspectiva intervenirii suferinţelor reclamantului şi incapacităţii acestuia de a desfăşura anumite activităţi.
Cum elementul esenţial al unei hotărâri judecătoreşti este motivarea, iar obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, omisiunea instanţei de fond de a analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată privind daunele morale, raportat inclusiv la jurisprudenţa instanţelor, nu satisface exigenţele desfăşurării unui proces echitabil şi nu permite instanţei de control judiciar analiza celorlalte motive de recurs, echivalând cu nejudecarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul reclamantului, va casa în parte sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, va menţine în rest sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 4086 din 2 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale.
Menţine în rest sentinţa recurată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.