Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 355 din 14 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 5 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În temeiul art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani şi 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului, pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În temeiul art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc, pentru consum propriu.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele principale stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 9 luni închisoare, sporită cu 1 an şi 3 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5), raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat), până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate, perioada reţinerii, din data de 31 octombrie 2019, şi perioada arestării preventive, de la data de 1 noiembrie 2019 la zi.
În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul A., prin încheierea din data de 1 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în Dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 399 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ca hotărârea să fie executorie în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a măsurii arestării preventive.
În baza art. 16 alin. (1) şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a confiscat de la inculpatul A., în vederea distrugerii, cu păstrarea de contraprobă, următoarele cantităţi de substanţe ce conţin droguri de mare risc, depuse la camera de corpuri delicte, conform Dovezii seria x nr. x din 16 decembrie 2019:
- 368,34 g pulbere presată care conţine cocaină;
- 3590 comprimate care conţin MDMA;
- 10,35 g fragmente de comprimate care conţin MDMA.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin Ordonanţa din data de 18 decembrie 2019, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, secţia de combatere a traficului de droguri, în Dosarul nr. x/2019, asupra sumei de 2.635 RON, aparţinând inculpatului A., consemnată pe numele acestuia la B. SA.
În temeiul art. 7 alin. (1), raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.
Împotriva Sentinţei penale nr. 355 din 14 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a formulat apel inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 979 din 8 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 355 din 14 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosarul cu nr. x/2019
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând, instanţa de apel a decis următoarele:
În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a interzis inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat.
În temeiul art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a interzis inculpatului, pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În temeiul art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc, pentru consum propriu.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 11 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 5 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implica exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5), raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 72 alin. (1) C. pen. a dedus din durata pedepsei închisorii aplicate, perioada reţinerii, din data de 31 octombrie 2019, şi perioada arestării preventive, de la data de 1 noiembrie 2019 la zi.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
*****
Împotriva Deciziei penale nr. 979 din 8 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală a declarat recurs în casaţie, în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Astfel, prin prisma cazului de casare invocat, Pachetul a criticat reţinerea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 în ceea ce priveşte pe inculpatul A.
S-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, "persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege."
S-a menţionat că, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/2019 din data de 21 septembrie 2020 a D.I.I.C.O.T., inculpatul A. a formulat la data de 8 iulie 2020 un denunţ cu privire la săvârşirea de către o persoană pe care o cunoştea sub numele de "C.", a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.
Însă, raportat la data trimiterii în judecată a inculpatului prin rechizitoriu, respectiv 20 decembrie 2019 şi data formulării denunţului, respectiv 8 iulie 2020, în opinia Ministerului Public nu se putea reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate.
În concluzie, s-a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea hotărârii atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii.
După îndeplinirea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 439 C. proc. pen., instanţa de apel a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 28 decembrie 2020, când s-a stabilit termen la data de 5 februarie 2021 pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul asupra recursului în casaţie de faţă.
La data de 6 ianuarie 2021, au fost depuse la dosar concluziile scrise formulate de inculpatul A., prin care s-a solicitat respingerea cererii de recurs în casaţie.
Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 5 februarie 2021, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 5 martie 2021, ocazie cu care s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărării intimatului inculpat A., acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Din interpretarea literală a acestei dispoziţii legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Aşadar, prin sintagma mai sus menţionată "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin Decizia penală nr. 979 din 8 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, recurată în cauză, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi a art. 15 din Legea nr. 143/2000, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale de: 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc; 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc; 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc, pentru consum propriu.
Astfel, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 11 luni închisoare, dispunându-se ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 4 ani şi 5 luni închisoare.
Se reţine că, în concret, în temeiul cazului de casare invocat, Parchetul a criticat hotărârea curţii de apel întrucât la stabilirea pedepselor aplicate inculpatului A. s-a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, în raport de data trimiterii în judecată a inculpatului din prezenta cauză şi data formulării denunţului de către acesta.
Astfel, se constată că prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, Ministerul Public a criticat cuantumul pedepselor ce i-au fost aplicate inculpatului A., susţinându-se nu că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în accepţiunea cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale ca urmare a reţinerii de către instanţa de apel a unei cauze de reducere a pedepsei.
Înalta Curte nu poate avea în vedere critica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., în ceea ce priveşte reţinerea în favoarea inculpatului A. a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, întrucât aceasta nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri.
Încadrarea juridică dată faptelor, reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Aşa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.
Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.
Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.
În cazul unor manifestări de voinţă ale inculpaţilor intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, conţinutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.
Aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecinţe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în sensul reducerii la jumătate a acestora şi stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.
Conform legii, dar şi a practicii judiciare, critica formulată în cauză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., în sensul că instanţa de apel în mod greşit a dat eficienţă dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.
Ceea ce se urmăreşte prin recursul în casaţie formulat este, în realitate, remedierea unei greşite individualizări a pedepsei, iar nu îndreptarea unei erori de drept.
Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanţei de recurs în casaţie este confirmată de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exemplificativă în materia de referinţă fiind Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanţei supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză".
Concluzionând, cum în concret argumentele formulate pe calea recursului în casaţie de faţă vizează individualizarea pedepselor aplicate ca urmare a reţinerii în favoarea inculpatului a unei cauze de reducere a pedepsei, iar în condiţiile în care în cauză se constată că pedepsele stabilite inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru fiecare dintre fapte, dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, rezultă aşadar că recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală împotriva Deciziei penale nr. 979/A din 8 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondat.
Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală împotriva Deciziei penale nr. 979/A din 8 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate de calea de atac formulată de parchet rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2021.
Procesat de GGC - LM