Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 79/20.06.2019 a Tribunalului Satu Mare, s-au dispus următoarele:
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de: complicitate la evaziune fiscală, în modalitatea evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. (1968) rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) - 5 acte materiale (pct. I - 5-6 din Rechizitoriu), la o pedeapsă de:
- 2 ani închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., a căror executare a suspendat-o pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969.
În baza art. 404 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de încercare sau al neexecutării obligaţiilor civile.
S-a admis acţiunea civilă alăturată procesului penal şi în consecinţă, în baza art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 1349 C. civ., s-a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 91.472 RON, din care 14.394 RON impozit pe profit pe S.C. B. S.R.L. şi 21.590 RON TVA suplimentar pe aceeaşi societate, 22.595 RON impozit pe profit pe S.C. C. S.R.L. şi 33.893 RON TVA suplimentar pe aceeaşi societate, în favoarea părţii civile Statul Român, prin ANAF Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, str. x, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, cu sediul în loc. Satu Mare, P-ţa Romană, nr. 3 - 5, cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune materiale.
În baza art. 393 raportat la art. 249 C. proc. pen., s-a menţinut sechestrul asigurator instituit de către procuror în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din data de 16.12.2014 până la concurenţa sumei ce face obiectul despăgubirii în prezenta cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate administrator la SC. C. S.R.L. Satu Mare şi S.C. B. S.R.L. Satu Mare, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 12.09.2012 - 20.11.2012, cu ştiinţă a pus la dispoziţia inculpatului D. un număr de 5 facturi fiscale reprezentând achiziţii fictive, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. E. S.R.L. Bixad, jud. Satu Mare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în modalitatea evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prev. de art. 26 C. pen. (1968) rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) şi art. 5 C. pen. - 5 acte materiale (pct. I - 5 - 6 din Rechizitoriu).
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 110/A din 20.02.2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 79 din data de 20 iunie 2019 pronunţate de către Tribunalul Satu Mare.
A desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând cauza:
A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpaţilor F., G., H., A., I. la plata de despăgubiri civile către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, constatând că partea civilă a formulat constituirea de parte civilă faţă de aceşti inculpaţi cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca tardivă, acţiunea civilă formulată împotriva acestor inculpaţi.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contravin deciziei.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, atât prin prisma motivelor de apel invocate de apelanţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 420 alin. (10) C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:
Instanţa de apel a arătat că îşi însuşeşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată, rezultată din probele administrate:
- în cursul lunii noiembrie 2012, inculpatul D. a dispus în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, înregistrarea în contabilitatea S.C. E. S.R.L. Bixad, jud. Satu Mare, a 2 facturi fiscale (x/20.11.2012, x/2.11.2012) în valoare totală de 107.960 RON, emise de S.C. B. S.R.L. Satu Mare, reprezentând achiziţia fictivă de "prestări servicii" şi a 16 bucăţi de anvelope. Facturile fiscale au fost obţinute cu complicitatea inculpatului A. - administratorul S.C. B. S.R.L. Satu Mare, care deşi nu a prestat lucrările facturate şi nici nu a avut cele 16 bucăţi de anvelope, a fost de acord să-i pună la dispoziţie inculpatului D. cele două facturi fiscale, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. E. S.R.L. Bixad, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat.
- în cursul lunii septembrie 2012, inculpatul D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a dispus înregistrarea în contabilitatea S.C. E. S.R.L. Bixad, jud. Satu Mare, a unui număr de 3 facturi fiscale (nr. x/17.09.2012, x/12.09.2012 şi x/17.09.2012) în valoarea totală de 175.112 RON, emise de S.C. C. S.R.L. Satu Mare, reprezentând achiziţia fictivă de "prestări servicii" şi "anvelope reşapate". Facturile fiscale au fost obţinute cu complicitatea inculpatului A. - administratorul S.C. C. S.R.L. Satu Mare, care, deşi nu a prestat lucrările facturate şi nici nu a avut anvelope reşapate, a fost de acord să-i pună la dispoziţie inculpatului D. cele 3 facturi, în scopul diminuării bazei impozabile a S.C. E. S.R.L. Bixad, jud. Satu Mare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat.
Având în vedere că faptele inculpaţilor au fost comise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., s-a arătat că se impune analizarea incidenţei dispoziţiilor art. 5 din C. pen. în vigoare.
Modificările ivite în cursul urmăririi penale, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune, atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă determinare a legii penale mai favorabile, interpretând dispoziţiile art. 5 C. pen. în consonanţă cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei.
Prin compararea legilor penale succesive, Curtea a apreciat că legea penală favorabilă inculpaţilor este C. pen. din 1969 şi dispoziţiile Legii nr. 241/2005 în forma în vigoare înainte de 1 februarie 2014, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, cauzele de reducere a pedepsei/nepedepsire, sfera şi efectele circumstanţelor atenuante judiciare, cât şi modalităţile de individualizare a executării pedepsei.
Apelul declarat de inculpatul A.
Inculpatul a solicitat să se dispună achitarea în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).
Sub acest aspect, s-a arătat că apelul inculpatului A. va fi respins, dar va fi admis cu privire la latura civilă a cauzei, pentru motivele ce se vor arăta cu ocazia analizării laturii civile a cauzei.
Curtea a reţinut că fapta inculpatului A. de a pune, în perioada septembrie - noiembrie 2012 la dispoziţia inculpatului D. un număr de 5 facturi fictive, în care a menţionat ca furnizori S.C. B. S.R.L. (2 facturi) şi S.C. C. S.R.L. (3 facturi), în vederea înregistrării acestora în contabilitatea S.C. E. S.R.L., societate administrată de inculpatul D., în scopul diminuării bazei impozabile şi a sustragerii acestei societăţi de la plata taxelor către bugetul de stat este tipică, întrunind atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen.
Această stare de fapt rezultă din înscrisurile contabile şi celelalte înscrisuri administrate în cauză.
Astfel, deşi inculpatul A. nu a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, arătând că a prestat efectiv lucrările de construcţii, săpături de şanţuri, Curtea a observat că în conţinutul contractelor de prestări servicii încheiate între societăţile comerciale ale inculpatului A. şi societatea inculpatului D., se prevăd dispoziţii cu caracter general, fără a se arăta în concret unde urmează să se efectueze lucrările pentru care s-au încheiat contractele, ce lucrări urmează să fie efectuate în concret sau suma datorată.
De asemenea, chiar coinculpaţii D. şi A. au dat declaraţii contradictorii, ambii negând săvârşirea faptei, dar cu privire la lucrările efectuate au avut variante diferite. Astfel, primul a susţinut că o parte din lucrări au fost efectuate de către S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., iar o altă parte de muncitorii unor societăţi care au prestat în subantrepriză, iar al doilea a susţinut că lucrările contractate de la S.C. E. S.R.L. au fost subcontractate în integralitate.
Declaraţiile martorilor J. şi K. nu sunt în măsură să modifice starea de fapt care rezultă din ansamblul probator administrat în cauză. Astfel, aceşti martori nu au fost în măsură să dea detalii cu privire la lucrările efectuate de către societatea inculpatului A., aceştia relatând unele aspecte de care au luat la cunoştinţă în mod indirect, respectiv de la inculpatul A.
Curtea a reţinut că nici declaraţia martorului L., audiat în faţa instanţei de apel, nu este de natură să ducă la achitarea inculpatului. Din declaraţia acestui martor rezultă că niciunul din coinculpaţii D. şi A. nu i-au relatat că au încheiat vreun contract de prestări de servicii cu beneficiarul. Acesta a relatat că cei doi i-au adus la cunoştinţă că au contractat lucrările în antrepriză, nefiind, însă, în măsură, să arate că lucrările au fost efectuate efectiv de angajaţii inculpatului A.
Curtea a reţinut că operaţiunile comerciale menţionate în facturile emise de către societăţile inculpatului D. au în mod cert caracter fictiv, în condiţiile în care nici din contractele încheiate între societăţile inculpatului A. şi cea a inculpatului D. şi nici din depoziţiile persoanelor audiate în cauză, nu rezultă că s-au efectuat prestările de servicii şi vânzarea anvelopelor către societatea inculpatului D. Mai mult decât atât, în situaţia în care acele prestări servicii au fost onorate, trebuia ca inculpaţii să întocmească mai multe acte, cum ar fi deviz de lucrări, să încheiere proces-verbal de recepţie al lucrărilor etc.
S-a arătat că elementul material al laturii obiective constă în activitatea inculpatului A. de a-i pune la dispoziţie inculpatului D. facturi fictive, pentru ca acesta să le înregistreze în contabilitatea S.C. E. S.R.L. în scopul diminuării bazei impozabile şi a sustragerii acestei societăţi de la plata taxelor către bugetul de stat.
Urmarea imediată constă în sustragerea S.C. E. S.R.L. de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, sustragere prin care s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului, iar între acţiunile inculpatului A. de a-i pune la dispoziţie inculpatului D. facturile fictive şi urmarea imediată există legătură de cauzalitate directă.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul A. a comis fapta cu intenţie în modalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind ca, prin punerea la dispoziţia inculpatului D., să-l ajute pe acesta să comită infracţiunea de evaziune fiscală (intenţie directă calificată prin scop).
Pluralitatea de acte omogene de executare realizate de inculpatul A. la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale este de natură a conduce la reţinerea unităţii legale de infracţiune, sub forma infracţiunii continuate.
Având în vedere probele de la dosar, comiterea de către inculpatul A. a infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen., a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Cu privire la pedeapsa aplicată de către prima instanţă, 2 ani închisoare, s-a arătat că aceasta se află la minimul special prevăzut de lege, iar în lipsa reţinerii circumstanţelor atenuante sau a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., aceasta nu ar putea fi redusă sub acest minim.
În consecinţă, pentru aceste motive, instanţa de apel a decis cele anterior menţionate.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat prezenta cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 05.10.2020, prin apărător ales, avocat M..
Prin cererea de recurs în casaţie formulată (motivele fiind prezentate in extenso în cererea aflată la dosar recurs casaţie), inculpatul A., în esenţă, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate, cu consecinţa achitării sale sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscala, prev. de art. 48 C. pen. raportat la disp. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare (ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală), fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În conformitate cu prevederile art. 441 C. proc. pen., a solicitat instanţei de recurs în casaţie să suspende în integralitate executarea hotărârii atacate.
A arătat că, în conformitate cu prevederile art. 448 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie urmează a desfiinţa şi hotărârea primei instanţe.
Cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat, a arătat că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât elementele de fapt reţinute nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunii.
A mai susţinut inculpatul că i-a fost încălcat dreptul la apărare, că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi faptul că instanţa de apel nu a readministrat toate probele indicate în cursul urmăririi penale, astfel că soluţia pronunţată este rezultatul unei aprecieri incomplete a probatoriului administrat în cursul urmăririi penale.
Prin încheierea din data de 15 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 110/A/2020 din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul penal nr. x/2018
A fost respinsă cererea de suspendare a Deciziei penale nr. 110/A/2020 din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul penal nr. x/2018, formulată de recurentul inculpat A.
La termenul din data de 16.02.2021, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casaţie declarat de inculpat, pronunţarea deciziei fiind stabilită pentru data de 02.03.2021.
Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.
Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un "apel deghizat".
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.
Cu privire la criticile inculpatului, în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală pentru că nu întruneşte elementele de tipicitate impuse de norma de incriminare, elementele de fapt reţinute neregăsindu-se în conţinutul legal al infracţiunii, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate aceste critici.
Se reţine că instanţa de casaţie poate analiza prin intermediul acestui caz de recurs în casaţie doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casaţie neputând fi invocat pentru a se obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Astfel, instanţa de casaţie constată că din situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel (respectiv că inculpatul A. a pus, în perioada septembrie - noiembrie 2012, la dispoziţia inculpatului D., un număr de 5 facturi fictive, în care a menţionat ca furnizori S.C. B. S.R.L. (2 facturi) şi S.C. C. S.R.L. (3 facturi) în vederea înregistrării acestora în contabilitatea S.C. E. S.R.L., societate administrată de inculpatul D., în scopul diminuării bazei impozabile şi a sustragerii acestei societăţi de la plata taxelor către bugetul de stat), rezultă că fapta inculpatului întruneşte, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen., critica conform căreia fapta nu este prevăzută de legea penală fiind nefondată.
Din analiza considerentelor deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului fiind prevăzută de legea penală şi întrunind elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, aspect care a fost amplu argumentat de către instanţa de apel, cu trimiteri la probatoriile pe care le-a avut în vedere, argumente pe care instanţa de casaţie le împărtăşeşte întru totul.
Cu privire la celelalte critici invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de administrare şi de apreciere al probatoriului sau vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, excedând competenţelor pe care legiuitorul le-a stabilit în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 110/A/2020 din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul penal nr. x/2018
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 110/A/2020 din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul penal nr. x/2018
Obligă recurentul plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2021.
GGC - NN