Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfiinţarea convenţiei de credit nr. x/31.01.2008, cu cheltuieli de judecată.
La data de 26.03.2019, reclamanta a depus la dosar precizări, prin care a arătat că solicită rezilierea convenţiei de credit nr. x/31.01.2008, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 7 teza finală din Legea nr. 193/2000, şi daune interese.
La data de 27.05.2019, reclamanta a depus la dosar cerere precizări, prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu creditorul cesionar C. S.R.L.
Prin sentinţa civilă nr. 2820 din 03 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2820 din 03 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, susţinând că notificarea de scadenţă anticipată nu înseamnă rezilierea contractului încheiat de părţi şi că, în cazul în care optează pentru executarea silită a obligaţiilor, creditorul nu mai are dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1516 pct. 2 şi 3 C. civ.
Recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că cererea de reziliere a contractului de credit este admisibilă, în raport de art. 7 din Legea nr. 193/2000.
Recurenta-reclamantă susţine admisibilitatea cererii formulate şi faţă de sentinţa civilă nr. 715/2016 şi de decizia civilă nr. 66/2019, pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a constatat caracterul abuziv a trei dintre cele mai importante clauze ale convenţiei de credit nr. x/CM/31.01.2008, precum şi de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 6 şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE.
Totodată, recurenta-reclamantă invocă şi prevederile art. 4 alin. (1) şi (2), art. 5, art. 1.516 pct. 2 şi 3 C. civ., precum şi ale art. 50 din O.U.G. nr. 52/2016.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A., continuatoare a D. S.A., şi C. S.R.L., aşa cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosarul de recurs.
Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar la 30 octombrie 2020, a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac.
Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar la 18 noiembrie 2020, a solicitat respingerea căii de atac.
La 9 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".
Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, respectiv 14 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care sunt regăsite şi cele vizând materia protecţiei consumatorilor.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".
Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibil.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.