Asupra cauzei penale de faţă,
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 70 din data de 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 597 şi urm. din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 115 din data de 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2018.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2018 s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A., la respectivul moment deţinut într-un penitenciar din Marea Britanie.
În temeiul art. 154 alin. (6) lit. a) raportat la art. 155 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a Sentinţei penale nr. x pronunţată în Dosarul nr. x al Tribunalului Coroanei Snaresbrook - Regatul Unit, definitivă la data de 20.10.2015, de condamnare a numitului A. la o pedeapsă totală de 12 (doisprezece) ani închisoare - echivalent în zile 4383 (patru mii trei sute optzeci şi trei) zile închisoare, infracţiunile şi pedepsele pentru care s-a dispus condamnarea fiind următoarele:
"evaziune frauduloasă a unei interdicţii, contrar secţiunii 170 (2)" din Legea Vamală şi de Gestionare a Accizelor din 1979 - pedeapsa de 12 ani închisoare, infracţiune ce are corespondent în legislaţia română în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143 din 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (introducerea de droguri de mare risc) şi "furnizarea unui drog controlat de clasă A unei alte persoane, contrar secţiunii 4(3)" din Legea referitoare la Abuzul de Droguri din 1971 - pedeapsa de 12 ani închisoare, infracţiune ce are corespondent în legislaţia română în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143 din 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (trafic de droguri de mare risc). S-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală mai sus menţionată.
În temeiul art. 73 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada detenţiei preventive şi a detenţie în executarea pedepsei aplicate din străinătate, respectiv: 23.06.2015 - 20.08.2018 (1155 zile) şi în continuare, până la zi.
În temeiul art. 154 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 555 din C. proc. pen., s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii pe numele persoanei transferabile A. la data rămânerii definitive a sentinţei.
Împotriva Sentinţei penale nr. 115 din data de 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2018, contestatorul A. a formulat contestaţie la executare, invocând, în esenţă, că potrivit legii statului emitent al hotărârilor străine ce au fost recunoscute şi în executarea cărora se află momentan avea dreptul la liberare condiţionată după executarea a jumătate din pedeapsa la care a fost condamnat, termen apreciat ca împlinit în cauză.
Analizând cererea contestatorului, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut următoarele:
Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Practic, prin intermediul acestei instituţii de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării şi, totodată, exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat. Normele procedurale au prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.
Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
În ceea ce priveşte nelămuririle cu privire la hotărârea penală s-a arătat că acestea trebuie să vizeze înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori posibile dispoziţii contradictorii din cuprinsul acestuia. Nelămurirea ivită vizează limitele în care hotărârea se execută, iar nu valabilitatea acesteia în privinţa textelor de lege şi a principiilor aplicate. În acest sens, caracterul echivoc al dispozitivului hotărârii şi lipsa acestuia de precizie, pot legitima formularea unei contestaţii la executare în baza acestui temei (de exemplu, existenţa nelămuririi în privinţa perioadei privării de libertate din cursul procesului penal, ce trebuie dedusă, sau menţiunea generică de confiscare a bunurilor utilizate în vederea comiterii infracţiunii, fără ca acestea să fie identificate).
Prima instanţă a reţinut că potrivit art. 156 din Legea nr. 302/2004 - Legea care guvernează executarea (1) În cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, nr. de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent. (2) Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul emitent. (3) Atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul de executare. (4) Dispoziţiile art. 139 alin. (2) - (5) se aplică în mod corespunzător.
S-a menţionat că, faţă de dispoziţiile legale amintite, pe de-o parte, motivul invocat de către contestator nu se încadrează în cazul reglementat de lit. c) pentru a fi calificată cererea sa ca o veritabilă contestaţie la titlu - nelămurire dispozitiv iar, pe de altă parte, motivul invocat nu are fundament în dispoziţiile legale interne privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prin care a fost transpusă Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.
S-a precizat că liberarea condiţionată este o instituţie separată reglementată detaliat de normele interne, instanţa de judecată care a dispus recunoaşterea hotărârii penale de condamnare şi executarea pedepsei în continuare în România neavând nici o obligaţie în a preciza, în dispozitivul sentinţei penale de recunoaştere, data liberării la termen a condamnatului. Din punct de vedere juridic liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a pedepsei închisorii în faza executării. Pentru a beneficia de liberarea condiţionată condamnatul trebuie să facă o cerere în acest sens sau să fie propus spre eliberare de comisia de liberare condiţionată din cadrul penitenciarului. În ambele cazuri această comisie va constata îndeplinirea primelor două condiţii prevăzute de lege: împlinirea fracţiei de pedeapsă şi executarea în regim semideschis sau deschis a închisorii. Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) din C. pen. şi, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din C. pen., precum şi potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acesteia. Aşa fiind, simpla împlinire a termenului reprezentând fracţia de pedeapsă ce trebuie executată (în concret legislaţiei din România - legea statului de executare) pentru acordarea liberării condiţionate nu conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate.
Împotriva Sentinţei penale nr. 70 din data de 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, contestatorul A. a formulat contestaţie în termenul prevăzut de lege.
Examinând sentinţa atacată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:
I. Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu următoarea problemă de drept:
"Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 154 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală, care stabileşte că lit. a) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent; se are în vedere doar cuantumul pedepsei sau întreaga hotărâre judecătorească, unde se regăsesc dispoziţiile cu privire la eliberarea condiţionată sau înainte de termen?"
Potrivit dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen. "dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
Cu privire la chestiunile de drept în raport cu care contestatorul A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte apreciază că formal, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate, respectiv solicitarea a fost făcută în faţa Înaltei Curţi, care este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar Înalta Curte nu a mai statuat printr-o hotărâre prealabilă cu privire la chestiunea de drept în cauză.
Însă, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe:
- existenţa unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
- soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării,
- existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de art. anterior menţionat.
În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept şi, respectiv, de soluţionarea pe fond a cauzei să depindă lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.
În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o "procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii".
Pe cale de consecinţă, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora.
În acelaşi timp, condiţia de admisibilitate, respectiv ca de soluţionarea pe fond a cauzei să depindă lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu este îndeplinită, având în vedere că întrebarea formulată nu ar avea vreo înrâurire asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Ca atare, Înalta Curte urmează a respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală formulată de contestatorul A.
II. Cu privire la contestaţia formulată de contestator, Înalta Curte constată următoarele:
Contestaţia la executare este o cale jurisdicţională prin intermediul căreia se soluţionează exclusiv incidente prevăzute limitativ de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătoreşti, fără a se putea, însă, modifica soluţia pronunţată, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Regimul juridic al contestaţiei la executare este acela al unui mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi drept procesual penal care se referă exclusiv la executarea unei condamnări penale.
Aşadar, prin contestaţia la executare nu se poate analiza legalitatea sau temeinicia hotărârii penale, ci doar aspectele de nelegalitate constatate în procedura punerii în executare a hotărârii penale definitive.
În cauză, critica contestatorului A. a vizat faptul că, potrivit legii statului emitent al hotărârilor străine ce au fost recunoscute şi în executarea cărora se află, ar fi trebuit să beneficieze de liberarea condiţionată după executarea a jumătate din pedeapsa la care a fost condamnat, apreciind termenul împlinit în cauză.
În acest sens, se reţine, că prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 11 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2018 s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A. şi în temeiul art. 154 alin. (6) lit. a) raportat la art. 155 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a Sentinţei penale nr. x pronunţată în Dosarul nr. x al Tribunalului Coroanei Snaresbrook - Regatul Unit, definitivă la data de 20.10.2015, de condamnare a acestuia la o pedeapsă totală de 12 (doisprezece) ani închisoare - echivalent în zile 4383 (patru mii trei sute optzeci şi trei) zile închisoare. Totodată, s-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada detenţiei preventive şi a detenţiei în executarea pedepsei aplicate din străinătate, respectiv: 23.06.2015 - 20.08.2018 (1155 zile) şi în continuare, până la zi.
Totodată, Înalta Curte reţine că prin recunoaşterea hotărârii de condamnare de către autorităţile judiciare române nu poate fi adusă atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti străine, căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.
În acelaşi timp, după transferarea în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, pedeapsa se va executa potrivit legii române, inclusiv sub aspectul regimului de acordare a liberării condiţionate în România.
În acest context, Înalta Curte menţionează că acordarea liberării condiţionate este o instituţie separată ce urmează o altă procedură, diferită de cea de recunoaştere a unei hotărâri străine şi care nu poate fi solicitată pe calea contestaţiei la executare.
Prin urmare, având în vedere că motivul invocat de către contestator nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 70 din data de 8 octombrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 70 din data de 8 octombrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 noiembrie 2021.
GGC - ED