Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a mai dispus obligarea contestatorului condamnat la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare privind plata interpretului de limba arabă au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 11.08.2017, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2017, contestaţia la executare formulată de petentul A., în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Prin cererea formulată, contestatorul a arătat că s-a formulat contestaţie la executare în privinţa pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a se afla pe teritoriul României pe o perioadă de 5 ani, dată în baza art. 66 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.
A arătat că o primă cauză de împiedicare la executare este aceea că, în cazul expulzării sale în Irak este expus unor vătămări grave, precum pedeapsa cu moartea sau execuţia, tortura sau tratamente ori pedepse inumane sau degradante, ameninţări grave şi individuale la adresa vieţii sau a persoanei sale ca urmare a violenţei generalizate din pricina conflictului armat intern din ţinutul său originar (şi nu numai) .
A arătat că este născut în oraşul Al Qaim, provincia Al Anbar din Irak. În prezent, oraşul şi guvernoratul Al Qaim se află sub controlul Daesh, organizaţia "M.", iar zona din vestul provinciei Al Anbar, cuprinsă între Ana(h) şi Al Qaim este, conform standardelor dreptului umanitar internaţional, teritoriu aflat sub incidenţa unui conflict armat intern (fără caracter internaţional) . A arătat că în acest teritoriu, violenţa generalizată ca urmare a conflictului armat intern este nediscriminatorie, fiind prezumată a constitui o ameninţare gravă individuală la adresa vieţii şi persoanei unei persoane civile, inclusiv a sa.
A precizat că în cazul expulzării sale în Irak, provincia natală - Al Qaim - este singura destinaţie în care ar putea, eventual, ajunge, dat fiind că, pentru a se stabili într-o altă provincie decât cea natală sunt impuse o seamă de condiţii pe care nu le-ar îndeplini or, chiar dacă le-ar îndeplini prin prisma exigenţelor oficiale, este expus riscului unor vătămări grave din pricina originii şi religiei sale [Al Qaim, provincia Al Anbar, zonă cu populaţie cvasi-exclusiv sunită, aparţinând tribului A. (peste 7 milioane de membri)], reflectată în primul rând prin nume - A.
Reacţiile de respingere socială sunt extrem de puternice în privinţa celor din provincia Al Anbar, faţă de suspiciunea generalizată de simpatie sau colaborare cu grupările extremiste, precum N. Aceeaşi suspiciune este împărtăşită generos şi de autorităţile şiite (inclusiv cele guvernamentale) . Mai mult, dat fiind că a fost condamnat în România pentru terorism, ar putea fi supus unui proces penal ce ar putea avea ca finalitate pedeapsa cu moartea, întrucât în Irak infracţiunile de terorism sunt pedepsite cu pedeapsa capitală.
Nu există garanţii că în Irak este respectat principiul ne bis in idem, garantat în prim loc prin art. 6 din C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010) . Nu este de neglijat nici faptul că în Irak nu este garantat, în mod efectiv, dreptul la un proces echitabil, astfel încât ar putea fi judecat şi condamnat fără a-i fi respectate garanţiile imperative ale unui proces echitabil.
În plus, există riscul să fie arestat, torturat în timpul detenţiei, precum şi riscul utilizării în cadrul procesului penal a mărturiilor obţinute prin tortură.
De asemenea, constituie tratament degradant însăşi temerea provocată de pedeapsa ce ar urma să fie aplicată - fiind posibilă chiar condamnarea la moarte - vădit disproporţionată faţă de faptele ce-i sunt imputate în România, mai ales în condiţiile în care este pe cale de a ispăşi pedeapsa ce a fost aplicată aici pentru aceste fapte.
Este, de asemenea, demn de luat în considerare faptul că, în Irak, în aceste vremuri, este posibil să fii executat, la solicitarea vreunui oficial, înainte de a fi fost judecat, după cum este posibil să fii executat în baza unei sentinţe religioase, fatwa, pronunţată de un cleric, în cadrul sistemului justiţiei tribale, paralel cu sistemul judiciar al statului.
Contestatorul a arătat că temerea faţă de imprevizibilele evoluţii în Irak în privinţa sa este sporită şi de faptul că, la data de 30.05.2017, a fost "vizitat" la penitenciarul Mărgineni, fără să fi solicitat aceasta, de persoane necunoscute, cetăţeni irakieni, care s-au prezentat a fi de la Ambasada Republicii Irak în România şi care l-au chestionat cu privire la motivele condamnării sale. Faptul că au fost lăsaţi să intre cu telefoanele mobile în penitenciar îl îndreptăţeşte să presupună că respectivele persoane aveau acoperire diplomatică.
Faţă de aceste motive, expulzarea sa în Irak ar încălca dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, garantate prin art. 22 din Constituţia României, precum şi prin art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nici o derogare nu este admisă, în circumstanţele date, în privinţa dreptului la viaţă şi la protecţia împotriva torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, inter alia, principiile aplicabile îndepărtării străinilor, în paragrafele 116 - 120 din Hotărârea din 4 septembrie 2014.
În ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea, şi aceasta este prohibită, fără posibilitate de derogare, prin Protocolul nr. 6 şi, finalmente, plenar, prin Protocolul nr. 13 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A doua cauză de împiedicare la executare, prin prisma, în principal, a dreptului la viaţă familială şi privată.
Din pct. de vedere al dreptului la viaţă privată şi familială, este demn de luat în considerare şi faptul că întreaga sa familie - inclusiv cea originară, este în România, fiind recunoscuţi ca refugiaţi în România. Arată că legăturile sale sociale sunt mai puternice cu România decât cu Irak, având în vedere că a intrat prima dată în România acum mai bine de 20 de ani (1994) şi şi-a întemeiat aici o familie. Nici copiii săi - cele 2 fete şi fiul - nici mama lor/soţia, cu toţii exclusiv cetăţeni români, nu l-ar putea însoţi în Irak pentru a duce acolo, împreună, o viaţă de familie. Cu toţii sunt creştini şi niciunul dintre ei nu are cetăţenia irakiană, după cum niciunul nu a fost vreodată în Irak. Legăturile acestora cu ţara sa de origine sunt inexistente. Nici copiii săi, nici partenera sa nu sunt de acord să meargă şi să trăiască în Irak. A le fi impus acest lucru de către autorităţile române, întru menţinerea unităţii familiale, ca urmare a expulzării sale în Irak, ar echivala cu exilarea de către România a propriilor cetăţeni. În situaţia în care familia sa nu l-ar putea urma, atât el cât şi copiii şi soţia şi-ar vedea încălcat dreptul la viaţă familială.
A considerat că expulzarea sa în Irak ar constitui o măsură lipsită de proporţionalitate, prin prisma art. 8 parag. al 2-lea din Convenţie, în raport cu scopul urmărit. Mai mult, chiar dacă acest fapt (expulzarea) exclude, prin el însuşi, o expulzare a familiei sale - care, prin prisma circumstanţelor concrete, ar putea fi obligată să îl urmeze - aceasta ar constitui o măsură cu efect echivalent expulzării propriilor cetăţeni, contrar prohibiţiei din art. 19 alin. (1) din Constituţia României şi art. 3 din Protocolul 4 la Convenţie.
Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea contestaţiei şi, în principal, înlăturarea deplină a efectelor pedepsei complementare stabilite prin Sentinţa penală nr. 283F din 09.10.2014, în baza art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen., iar, în subsidiar, înlăturarea efectelor pedepsei complementare cu privire la expulzarea în ţara de origine, Irak.
În drept au fost invocate art. 598 alin. (1) lit. c), teza finală C. proc. pen., raportat la art. 66 alin. (4) C. pen., art. 19 alin. (1), art. 22 din Constituţia României, art. 2, 3, 6, 8, 13, 14, 15, 17 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, Protocoalele 6 şi 13 la Convenţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 283/F din 09.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2011 s-a dispus: "În baza art. 5 Noul C. pen., recalifică încadrarea juridică dată faptei săvârşite de inculpatul A., prin actul de sesizare, din art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, modificată prin art. 159 din Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen.
În baza art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen. condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru săvârşirea infracţiunii de înlesnirea trecerii frontierei a unei persoane care a participat sau a comis acte de terorism, în formă continuată.
În conformitate cu art. 67 alin. (2) Noul C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. c) Noul C. pen., interzice inculpatului dreptul de a se afla pe teritoriul României, pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 398 Noul C. proc. pen., raportat la art. 274 alin. (1) Noul C. proc. pen., obligă inculpatul la 10.000 RON, cheltuieli judiciare statului".
În sarcina inculpatului s-a reţinut că prin constituirea societăţilor comerciale fantomă SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL şi SC E. SRL a înlesnit, în perioada 2006 - 2007, intrarea/ieşirea în/din România şi prelungirea dreptului de şedere în ţară a cetăţenilor irakieni: F.; G.; H., I. şi J., despre care cunoştea că au sprijinit/săvârşit acte teroriste în favoarea organizaţiei K.
Această acţiune a fost realizată de inculpat prin constituirea societăţilor comerciale fantomă:
- SC B. SRL, la data de 6.02.2006, prin care şi-a obţinut viză de intrare în România şi ulterior a intrat în ţară, la data de 23.06.2006, cetăţeanul irakian F.;
- SC C. SRL, la data de 15.11.2006, prin care şi-au obţinut viză de intrare în România şi ulterior au intrat în ţară, cetăţenii irakieni G., la data de 26.01.2007, respectiv H., la data de 2.02.007;
- SC E. SRL, la data de 22.01.2007, prin care şi-a obţinut viză de intrare în România şi ulterior a intrat în ţară, la data de 25.05.2007, cetăţeanul irakian J.;
- SC D. SRL, la data de 27.10.2006, prin care şi-a obţinut viză de intrare în România şi ulterior a intrat în ţară, la data de 5.01.2007, cetăţeanul irakian I.
Inculpatul cunoştea că cetăţenii irakieni pe care i-a ajutat să intre în ţară prin intermediul acestor firme aveau legătură cu organizaţia teroristă K. sau cu organizaţii teroriste locale.
Prin Decizia penală nr. 25/A din 26.01.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus:
"Admite apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 283 F din 09 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. Desfiinţează sentinţa penală apelată, numai cu privire la pedeapsa principală aplicată, pe care, prin reţinerea disp. art. 19 din Legea nr. 682/2002 modificată, o reduce de la 7 ani închisoare, la 3 ani şi 6 luni închisoare. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt contrare prezentei. Constată că inculpatul s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată în altă cauză, până la data de 02 aprilie 2015. Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului".
Potrivit art. 598 C. proc. pen., "(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: ... c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare".
Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia, care beneficiază de autoritate de lucru judecat.
Noul C. pen. a introdus în sfera pedepselor complementare interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României (art. 66 alin. (1) lit. c), care potrivit C. pen. anterior, putea fi dispusă ca măsura de siguranţă a expulzării.
Potrivit art. 66 alin. (4), pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.
Conform art. 2 lit. v1) din O.U.G. nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002, republicată, privind regimul străinilor în România, prin expulzare se înţelege punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen.
Conform art. 99 din acest act normativ (Efectuarea expulzării), expulzarea se efectuează de către Inspectoratul General pentru Imigrări prin îndepărtarea sub escortă a străinului. Prevederile art. 90 - 93 şi 98 se aplică în mod corespunzător.
Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data începerii executării pedepsei accesorii, respectiv complementare, aplicată potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din C. pen.
Îndepărtarea sub escortă semnifică executarea măsurilor de îndepărtare, respectiv returnarea sau expulzarea, prin însoţirea străinilor în afara României.
S-a menţionat că expulzarea se suspendă în perioada în care Inspectoratul General pentru Imigrări constată faptul că străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat faţă de care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante (art. 100 alin. (1) lit. a); totodată, potrivit art. 89 alin. (3) - (6), îndepărtarea sub escortă se realizează de către personalul specializat al Inspectoratului General pentru Imigrări prin însoţirea străinului până la frontieră ori până într-o ţară terţă, respectiv ţara de origine, de tranzit sau de destinaţie. Prin excepţie de la prevederile alin. (3), străinul, în al cărui permis de şedere pe termen lung era înscrisă menţiunea privind acordarea protecţiei internaţionale de către un alt stat membru, este îndepărtat sub escortă către statul membru indicat în respectiva menţiune, dacă, în urma verificărilor realizate de Inspectoratul General pentru Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că acesta beneficiază în continuare de protecţie internaţională. Pentru respectarea obligaţiilor asumate de România prin tratate, în cazul străinului declarat indezirabil sau care face obiectul expulzării ca urmare a condamnării pentru oricare dintre infracţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de C. pen. este posibilă îndepărtarea sub escortă şi către un alt stat decât cel în care beneficiază de protecţie internaţională.
Prin excepţie de la alin. (3), străinul care a avut un drept de şedere temporară potrivit art. 128, în al cărui permis de şedere pe termen lung eliberat de un alt stat membru este înscrisă menţiunea privind acordarea protecţiei internaţionale, poate fi îndepărtat sub escortă către o ţară terţă dacă, în urma verificărilor realizate de Inspectoratul General pentru Imigrări în statul membru în cauză, rezultă că protecţia internaţională a fost retrasă sau dacă a fost declarat indezirabil ori face obiectul expulzării ca urmare a condamnării pentru oricare dintre infracţiunile prevăzute în cap. IV din Legea nr. 535/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de C. pen.
În cadrul procedurii de îndepărtare sub escortă autorităţile române analizează situaţia străinului pentru a se asigura că acestuia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 82 alin. (2) sau art. 96 alin. (1), dar şi că acesta nu este o persoană vulnerabilă. Îndepărtarea sub escortă a persoanelor vulnerabile se realizează cu luarea în considerare a nevoilor speciale ale acestora.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, s-a reţinut că în materie de siguranţă publică, aceasta acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât şi securitatea sa externă. De asemenea, conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală şi prezentă la adresa unui interes fundamental al societăţii sau al statului membru în cauză, că existenţa unor condamnări penale anterioare nu poate justifica în sine luarea unor măsuri de ordine publică sau de siguranţă publică şi că nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală. În consecinţă, o măsură de expulzare trebuie să fie întemeiată pe examinarea individuală a cazului (a se vedea printre altele Hotărârea Metock şi alţii) şi nu poate fi justificată de motive imperative de siguranţă publică decât dacă, ţinând seama de gravitatea excepţională a ameninţării, o asemenea măsură este necesară pentru protejarea intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, cu condiţia ca acest obiectiv să nu poată fi atins prin măsuri mai puţin stricte, luându-se în considerare durata şederii în statul membru gazdă şi în special consecinţele negative grave pe care o asemenea măsură le poate avea asupra cetăţenilor Uniunii care s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Mai precis, în cadrul aplicării Directivei 2004/38, trebuie să se pună în balanţă, pe de o parte, caracterul excepţional al ameninţării privind siguranţa publică reprezentate de comportamentul personal al persoanei în cauză, ameninţare evaluată, dacă este cazul, la momentul la care va interveni decizia de expulzare (a se vedea în special Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos şi Oliveri, C-482/01 şi C-493/01, pct. 77 - 79), în lumina, în special, a pedepselor ce pot fi aplicate şi a celor efectiv aplicate, de gradul de implicare în activitatea infracţională, de amploarea prejudiciului şi, dacă este cazul, de predispoziţia pentru recidivă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 27 octombrie 1977, Bouchereau, 30/77, pct. 29) şi, de pe altă parte, riscul de a compromite reinserţia socială a cetăţeanului Uniunii în statul în care este în mod real integrat, reinserţie care este nu numai în interesul acestuia din urmă, ci şi în cel al Uniunii Europene în general. Pedeapsa pronunţată trebuie luată în considerare ca element al acestui ansamblu de factori iar în cadrul acestei evaluări, trebuie să se ţină seama de drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în măsura în care nu pot fi invocate motive de interes general pentru a justifica o măsură naţională care este de natură să constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulaţii a persoanelor decât dacă măsura respectivă ţine seama de asemenea drepturi (a se vedea în special Hotărârea Orfanopoulos şi Oliveri), în special de dreptul la respectarea vieţii private şi de familie astfel cum este prevăzut la art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru a aprecia dacă ingerinţa preconizată este proporţională cu scopul legitim urmărit trebuie să se ia în considerare în special natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, durata şederii persoanei în cauză în statul membru gazdă, perioada care s-a scurs de la comiterea infracţiunii şi conduita persoanei în cauză în această perioadă, precum şi soliditatea legăturilor sociale, culturale şi familiale cu statul membru gazdă.
Curtea a apreciat că incidenţa cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. proc. pen. poate fi constatată atunci când pe parcursul executării se iveşte o împiedicare la executarea hotărârii. Cu alte cuvinte, constatarea existenţei motivelor întemeiate de a se crede că viaţa sau integritatea persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana condamnată va fi supusă la tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează a fi expulzată ar putea fi analizată numai dacă aceste motive nu au fost avute în vedere în cursul soluţionării fondului cauzei.
Or, în speţă, aceste motive au fost analizate de instanţa de apel în considerentele Deciziei nr. 25/A din 26.01.2016.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod expres că pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a se afla pe teritoriul României, aplicată de instanţa de fond este legală, inculpatul, anterior, prin ordonanţa nr. x/2006 a fost declarat indezirabil pe teritoriul României pe o durată de 15 ani, este cetăţean irakian, este divorţat încă din anul 2009 (Sentinţa civilă nr. 6256 din 26.06.2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin neapelare la 19.02.2010) iar cei trei copii minori au fost încredinţaţi mamei, L.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în art. 8 parag. 2 prevede că nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie într-o societate democratică o necesitate pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În cauză nu s-a evidenţiat nici un motiv sau probă care să releve că inculpatul, după executarea pedepsei sau o eventuală liberare condiţionată, ar fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante şi nici viaţa sa de familie nu mai este cea firească unei legături matrimoniale care să angajeze deplasarea într-un stat unde soţia şi copiii săi ar fi torturaţi sau maltrataţi.
De altfel, situaţia instabilă socială şi politică din Irak precum şi existenţa organizaţiei teroriste Statul Islamic sunt de notorietate pentru întreaga comunitate internaţională, existând şi la data soluţionării cauzei.
Nu în ultimul rând, este de menţionat că nu prezintă nicio relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze identitatea persoanelor din cadrul Ambasadei Republicii Irak care l-ar fi vizitat pe contestator la locul de deţinere.
Concluzionând, Curtea a reţinut că situaţia personală a contestatorului, inclusiv din perspectiva dreptului la respectarea vieţii private şi de familie precum şi toate elementele care ţin de necesitatea aplicării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen., au fost avute în vedere şi analizate prin hotărârea instanţei de judecată, care se bucură de autoritate de lucru judecat iar împrejurările invocate nu reprezintă o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. proc. pen.
Chiar dacă s-ar trece peste acest argument, Curtea a apreciat că interzicerea dreptului se a se afla pe teritoriul României apare şi în prezent o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii comise (înlesnirea trecerii frontierei a unei persoane care a participat sau a comis acte de terorism, în formă continuată), soliditatea legăturilor sociale, culturale şi de familie atât în raport cu România cât şi în raport cu Irak, perioada petrecută pe teritoriul statului român, faptul că inculpatul a intrat fraudulos pe teritoriul României, folosind de-a lungul timpului trei identităţi diferite, unde a comis şi alte infracţiuni pentru care a fost condamnat, acesta putând constitui şi pe viitor un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în caz de expulzare, în afara protecţiei ce le-a fost oferită în special de articolele 3 şi 8 combinate cu art. 13 al Convenţiei, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 al Protocolului nr. 7, însă a relevat că garanţiile mai sus menţionate nu se aplică decât străinului rezident legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57575/00, 14 martie 2002 şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57574/00, 14 martie 2002) .
Împotriva sentinţei penale a declarat contestaţie condamnatul A. care a solicitat înlăturarea pedepsei complementare cu privire la ţara de origine, faţă de riscurile la care este expus în privinţa vieţii, integrităţii fizice şi a libertăţii individuale şi, în subsidiar, înlăturarea în totalitate a pedepsei complementare, având în vedere împrejurarea că este lipsită de proporţionalitate din prisma respectării dreptului său la viaţă familială şi privată.
În susţinerea contestaţiei, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a evaluat riscurile returnării contestatorului în ţara de origine, la momentul punerii în aplicare a deciziei de expulzare. În plus, prima instanţă nu a făcut aplicarea principiului proporţionalităţii măsurii expulzării, în raport de ameninţarea reală venind din partea contestatorului, pe de o parte şi, pe de altă parte, în raport de interesul legitim urmărit prin pedeapsa complementară şi prin punerea în executare a măsurii de expulzare.
Analizând contestaţia formulată, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
După cum s-a arătat şi în motivarea instanţei de fond, contestaţia la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluţionarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti. Astfel, contestaţia la executare priveşte numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii judecătoreşti definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor instanţei care au intrat în puterea lucrului judecat. Totodată, prin intermediul contestaţiei la executare, nu pot fi analizate ori reanalizate aspecte deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării fondului cauzei.
Instanţa de control judiciar constată că petentul contestator a invocat chestiuni deja analizate de instanţele de judecată care au soluţionat fondul cauzei. Acesta nu a relevat vreo împrejurare ivită cu ocazia punerii în executare a pedepsei complementare, ci pretinse impedimente, pe fondul cauzei, care ar atrage inaplicabilitatea pedepsei complementare deja aplicate, solicitând, de fapt, reanalizarea aplicării pedepsei complementare, chestiune cu privire la care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Înscrisurile depuse de contestator, cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare, nu relevă chestiuni noi privind situaţia politică şi socială din ţara de origine, conflictul armat intern existând şi la momentul aplicării pedepsei complementare, respectiv tensiunile dintre comunităţile şiite şi sunite sau situaţia comunităţilor minoritare religioase.
Alegaţiile cuprinse în înscrisurile prezentate de apărarea contestatorului privind vicierea sistemului de justiţie penală în privinţa suspecţilor de terorism, tratamentele aplicate suspecţilor/condamnaţilor în centrele de detenţie, pedeapsa prevăzută de legea irakiană pentru infracţiunile de terorism nu au legătură cu cauza, obiectul procedurii pendinte nefiind soluţionarea unei cereri de extrădare în vederea urmăririi penale pentru infracţiuni de terorism.
De altfel, înscrisurile depuse constând în informaţiile oferite de Centrul Român de Cercetare şi Documentare pentru Informaţii din Ţara de Origine (ROCCORD) prezintă o notă de generalitate, fiind, după cum rezultă din cuprinsul acestora, informaţii publice selectate şi traduse, în urma căutării pe internet.
Nici situaţia familială a contestatorului nu este o chestiune cu caracter de noutate, existenţa celor trei copii născuţi pe teritoriul României fiind cunoscută instanţelor de judecată la momentul aplicării pedepsei complementare.
Contrar susţinerilor contestatorului, se constată că instanţa de fond a analizat, la momentul punerii în executare a pedepsei complementare constând în interdicţia de a se afla pe teritoriul României pe o durată de 5 ani, riscul clamat de acesta de a fi supus la rele tratamente în ţara de origine, apreciind că nu există vreun motiv sau vreo probă care să releve un astfel de risc.
După cum s-a arătat şi în jurisprudenţa CEDO, instanţa europeană a constatat că expulzarea unei persoane poate, în circumstanţe excepţionale, să apară contrară dispoziţiilor Convenţiei, dacă există serioase temeri de a se crede că ea ar urma să fie supusă în statul în care va fi trimisă la tratamente interzise de art. 3 din Convenţie, dacă aceasta demonstrează că riscul este "concret şi grav".
Or, în prezenta cauză, contestatorul nu a dovedit, în mod concret, în faţa instanţelor de judecată împrejurări ce ar putea constitui un "risc grav" pentru a se putea aprecia asupra solicitării de înlăturare a pedepsei complementare. Existenţa acestui risc nu rezultă, în mod convingător, din actele dosarului. Or, riscurile alegate trebuie să fie dovedite prin mijloace de probă adecvate, în sensul că sunt motive serioase şi dovedite să se creadă că există riscul real pentru contestator de a fi supus unui tratament contrar dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, nu există motive întemeiate să se creadă că, în cazul returnării contestatorului în ţara de origine, va fi expus unui risc serios privind viaţa, integritatea sa fizică sau libertatea individuală, care nu este determinat doar de simpla existenţă a unei stări de spirit a celui în cauză, ci de o situaţie obiectivă pe care se bazează aceasta.
Problemele relatate de apărare nu pot fi apreciate în abstract, la nivel teoretic, ci trebuie analizate în contextul unei situaţii concrete, individualizate la situaţia contestatorului, aspect care nu s-a realizat în cauză.
În ceea ce priveşte ingerinţa în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii de familie, astfel cum este protejat prin art. 8 din Convenţie, trebuie creat un just echilibru între interesele contestatorului şi respectarea dreptului său la o viaţă de familie, pe de o parte, şi protecţia ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor, pe de altă parte.
În analiza încălcării art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere dacă legăturile de familie au fost stabilite înainte sau după ce se interzisese contestatorului şederea pe teritoriul statului.
Nu în ultimul rând, protecţia instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale are în vedere situaţia străinului care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul statului. Chiar şi în acest caz, străinul poate fi expulzat dacă această măsură este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că interzicerea dreptului se a se afla pe teritoriul României apare şi în prezent ca o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii comise prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, la faptul că petentul contestator a intrat fraudulos pe teritoriul României, folosind de-a lungul timpului trei identităţi diferite, unde a comis şi alte infracţiuni pentru care a fost condamnat, acesta putând constitui şi pe viitor un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică.
Pe de altă parte, susţinerile apărării privind lipsirea de efect, prin dispoziţiile legii, a ordonanţei de declarare ca indezirabil a contestatorului nu pot conduce la o altă soluţie în cauză.
Interzicerea dreptului contestatorului de a se afla pe teritoriul României este o sancţiune aplicată în completarea pedepsei principale la care a fost condamnat, natura juridică a acestei sancţiuni fiind a unei pedepse complementare, şi nu a unei măsuri de siguranţă.
Faţă de cele arătate, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 35 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
De asemenea, în baza art. 273 alin. (4) C. proc. pen., onorariul interpretului de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 176/F din data de 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 35 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă arabă se plăteşte din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2017.
GGC - ED