Asupra contestaţiei de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Penală, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
În baza art. 109 alin. (1) coroborat cu art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus executarea mandatului european de arestare, emis în cauză de Tribunalul Innsbruck, Austria, la data de 13.11.2020, cu nr. de referinţă 34 Hv 6/17w, în vederea judecării persoanei solicitate De A. şi arestarea la domiciliu a acesteia în vederea predării, pe o durată de 30 zile, începând din data de 11.11.2021 şi până la data de 10.12.2021 inclusiv, precum şi predarea ei efectivă către autoritatea judiciară străină emitentă.
Potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligată persoana solicitată De A. ca, pe perioada de 30 de zile a duratei arestului la domiciliu, să nu părăsească imobilul situat în mun. Braşov, strada x nr. 2 ap. 6, judeţul Braşov, fără încuviinţarea Curţii de Apel Braşov.
Conform art. 221 alin. (2) C. proc. pen.., pe durata arestului la domiciliu, s-a dispus ca persoana solicitată să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; cu sprijinul organelor Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Braşov - Biroul Supravegheri Judiciare, să se prezinte la locul de predare şi la data convenite pentru predare-preluare de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional Sirene şi autoritatea austriacă competentă.
În baza art. 221 alin. (5) C. proc. pen.., pe durata măsurii arestului la domiciliu, s-a dispus ca persoana solicitată să poată părăsi imobilul indicat mai sus pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, precum şi pentru prezentarea la locul de predare şi la data convenite pentru predare-preluare de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Biroul Naţional Sirene şi autoritatea austriacă competentă.
În baza art. 221 alin. (7) C. proc. pen.., pe durata măsurii arestului la domiciliu, în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, s-a dispus ca persoana să poată părăsi imobilul, fără permisiunea instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
În baza art. 221 alin. (4) C. proc. pen.., s-a atras atenţia persoanei solicitate că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării în vederea predării.
S-a constatat că persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii şi nu consimte la predarea sa autorităţilor judiciare emitente.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov la data de 25.11.2020, cu nr. x/2020, înregistrat la această instanţă la aceeaşi dată sub nr. x/2020, s-a propus, în temeiul art. 97 şi art. 103 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, respingerea solicitării de predare a persoanei solicitate De A., către autoritatea judiciară emitentă, respectiv Tribunalul Innsbruck, Austria.
În motivarea solicitării, procurorul a reţinut că cererea autorităţii străine a fost soluţionată prin hotărâre definitivă, arătând, în esenţă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins anterior solicitarea de predare pentru aceeaşi faptă penală, constatând că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, în condiţiile în care infracţiunea de calomnie a fost dezincriminată în dreptul intern.
La referatul procurorului a fost anexat mandatul european de arestare .
La termenul din data de 04.12.2020, persoana solicitată a fost ascultată în faţa instanţei, ocazie cu care nu a ridicat obiecţii privind propria identitate prin raportare la persoana menţionată în mandat, nu a consimţit la predare şi nici nu a renunţat la regula specialităţii .
Prin încheierea din data de 18.12.2020, a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate, ridicată din oficiu de către instanţă, a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/24.10.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., prin care se abrogă Legea nr. 15/1968 privind C. pen. (vechiul C. pen.), doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare a art. 205, 206 şi 207 din vechiul C. pen., care rămân astfel în vigoare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 21, art. 16 şi art. 30 din Constituţie, în conformitate cu Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale .
Prin decizia nr. 234/08.04.2021, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia ridicată în cauză .
În cursul procedurii, au fost cerute lămuri suplimentare autorităţii emitente cu privire la situaţia de fapt, încadrarea juridică şi stadiul procedurii privind fapta ce face obiectul mandatului, acestea fiind comunicate şi ataşate la dosarul cauzei .
Persoana solicitată a depus înscrisuri în circumstanţiere în cauză .
La termenul din data de 02.11.2021, când au avut loc dezbaterile în cauză, procurorul a formulat concluzii de admitere a sesizării, arestarea şi predarea persoanei solicitate autorităţii emitente, în timp ce persoana solicitată şi-a menţinut poziţia procesuală anterioară, solicitând respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare emis pe numele său.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, urmând să dispună admiterea sesizării şi predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare emitente.
Astfel, Curtea de apel a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze cererea de executare a mandatului european de arestare, conform art. 86 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, republicată.
Curtea de apel a constatat că mandatul european de arestare a fost emis în cauză de Tribunalul Innsbruck, Austria, la data de 13.11.2020, cu nr. de referinţă 34 Hv 6/17w . Conform celor menţionate în cuprinsul acestuia, mandatul a fost emis în baza încheierii Tribunalului Innsbruck din data de 13.11.2020, referitor la arestarea inculpatului, cu descrierea faptei pentru care este solicitată persoana în sensul că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracţiune, care este urmărită din oficiu şi care se pedepseşte cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, şi anume de comiterea infracţiunii de asociaţie/organizaţie teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deşi el ştia că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) şi că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. Atenţie! Se indică faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie română a respins deja prin decizia din data de 20.01.2017, numărul de dosar x/2016, predarea inculpatului către Austria". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislaţia austriacă în infracţiunea de "înşelăciune" (pag. 7 din mandat).
Procedând la examinarea condiţiile legale pentru executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile străine pe numele persoanei solicitate, Curtea de apel a constatat că mandatul european de arestare emis în cauză îndeplineşte condiţiile de conţinut şi formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în sensul că în cuprinsul acestuia sunt menţionate identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate (aspecte cu privire la care, de altfel, nu a fost formulată nici o obiecţiune), este indicat actul în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, se precizează încadrarea juridică a infracţiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, sunt descrise circumstanţele săvârşirii faptelor şi este specificată limita maximă a pedepselor prevăzute de legislaţia statului emitent pentru aceste infracţiuni.
Totodată, reţinând situaţia juridică a persoanei solicitate, astfel cum rezultă din actele dosarului, Curtea de apel a constatat că nu este incident niciun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ de executare a mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 din Legea nr. 302/2004.
În ceea ce priveşte condiţia dublei incriminări, s-a reţinut că aceasta este îndeplinită, raportat la dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nefiind necesar, în mod obligatoriu ca fapta să aibă aceeaşi denumire marginală în ambele legislaţii. Chiar dacă în legislaţia austriacă fapta ar constitui infracţiunea de "defăimare", "calomnie" sau "înşelăciune", Curtea a constatat că nu este necesar ca aceeaşi încadrare să existe şi în legislaţia română, dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, conţinând doar obligaţia ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a dispus că "articolul 7 alin. (3) şi articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată şi completată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, condiţia dublei incriminări trebuie considerată îndeplinită în cazul în care elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi pasibile, ca atare, de o sancţiune penală şi pe teritoriul statului de executare dacă s-ar fi produs pe acest teritoriu" (cauza C-289/15, Jozef Grundza, hotărârea din 11.01.2017).
În consecinţă, Curtea de apel a constatat că fapta menţionată în mandatul european de arestare de către autorităţile judiciare austriece ar putea fi încadrată în legislaţia română atât în dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind alarmarea fără un motiv întemeiat, prin orice mijloace, direct sau indirect, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sau de menţinere a ordinii publice, cu privire la săvârşirea unui act de terorism, efectuată în realizarea oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, ce constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă), în condiţiile în care prin transmiterea e-mail-ului s-a realizat o alarmare, fără motiv întemeiat, a autorităţilor competente din Austria, privitor la eventuala comitere a unor acţiuni teroriste de către B., cât şi în disp. art. 268 alin. (1) C. pen. român (sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, ce se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), dacă prin acelaşi email, a fost denunţată o persoană în legătură cu săvârşirea unei fapte penale, cunoscând că aceasta este nereală.
În raport de cele menţionate, Curtea de apel a considerat neîntemeiată opoziţia la executare motivată de lipsa condiţiei dublei incriminări, astfel după cum aceasta a fost susţinută de către persoana solicitată.
Relativ la celelalte motive invocate de către persoana solicitată în opoziţia la executare, Curtea de apel a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz de executare, conform art. 99 alin. (1), (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, s-a reţinut că instanţa nu are căderea de a verifica temeinicia acuzaţiei adusă persoanei solicitate şi nici nu consideră întemeiate afirmaţiile persoanei solicitate privind eventuale ameninţări la adresa sa în cazul în care ar fi predată autorităţilor străine, acestea fiind simple susţineri, fără nici un suport probatoriu. Astfel, Curtea de apel a reţinut cu privire la temerea persoanei solicitate privind siguranţa vieţii sale şi a copiilor săi că nu există niciun fel de date sau indicii în acest sens în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată de către persoana solicitată, cu privire la hotărârea anterioară privind predarea ei pentru aceeaşi faptă penală, s-au reţinut următoarele sesizări consecutive privind executarea mandatelor europene de arestare a persoanei solicitate în cauză.
Cu privire la cea dintâi sesizare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Braşov, ataşat prezentului dosar, prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov la data de 29 decembrie 2016 cu nr. x/2016, s-a propus, în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată astfel după cum a fost modificată prin Legea nr. 300/2013, luarea măsurii arestării şi predarea persoanei solicitate De A., cu dublă cetăţenie română şi austriacă, către autoritatea judiciară emitentă, respectiv autorităţile din Austria, care au emis faţă de acesta un mandat european de arestare şi o semnalare în Sistemul Informatic SIRENE în vederea predării către autorităţile judiciare ale statului semnalant.
Mandatul european de arestare emis de autorităţile străine, conform celor menţionate în cuprinsul acestuia, a constat în "ordinul de arestare emis de către Parchetul Innsbruck la data de 07.12.2016 în dosarul x St 175/16p… procuror…" (lit. b) şi i) din mandat), cu descrierea faptei pentru care era solicitată persoana în sensul că "împotriva persoanei solicitate ar exista suspiciunea urgentă că aceasta la data de 25.11.2016, în Innsbruck, l-ar fi expus pe B. pericolului unei urmăriri penale pentru o faptă urmărită din oficiu şi care se sancţionează cu închisoare de peste un an, anume l-ar fi suspectat pe acesta de comiterea infracţiunii de asociaţie teroristă, faptă prevăzută şi pedepsită de paragraf 278b alin. (2) din C. pen. austriac, la care el (De A.) ştia că suspiciunea sa este neadevărată - aceasta prin faptul că ar fi trimis un email Ministerului Federal de Interne în care ar fi anunţat că B. ar fi membru "IS" ("statul islamic") şi ar fi plănuit un atentat în Innsbruck la data de 26.11.2016". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislaţia austriacă în art. 297 alin. (1) din C. pen. austriac privind infracţiunea de "calomnie", sancţionată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani (lit. e) din mandat).
În consecinţă, Curtea de Apel a constatat că fapta menţionată în mandatul european de arestare de către autorităţile judiciare austriece ar avea echivalent în legislaţia română, pe de-o parte, în dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea terorismului, în condiţiile în care prin transmiterea e-mail-ului s-a realizat o alarmare, fără motiv întemeiat, a autorităţilor competente din Austria, privitor la eventuala comitere a unor acţiuni teroriste de către B., sau, pe de altă parte, că fapta ar avea echivalent în dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. pen. român privind inducerea în eroare a organelor judiciare, în condiţiile rezultatului investigaţiilor întreprinse de către autorităţile competente din Austria.
În raport de cele menţionate, Curtea de Apel a considerat neîntemeiată opoziţia la executare motivată de lipsa dublei incriminări, astfel după cum aceasta a fost susţinută de către persoana solicitată.
Pentru aceste motive, prin sentinţa penală nr. 4/F/MEA din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel a admis solicitarea procurorului şi a dispus luarea faţă de persoana solicitată a măsurii provizorii a arestării în vederea predării pe o durată de 19 zile, începând cu data de 10 ianuarie 2017 şi până la data de 28 ianuarie 2017, inclusiv, şi predarea acesteia autorităţilor austrice.
Împotriva sentinţei astfel pronunţate a declarat contestaţie persoana solicitată, care a fost admisă prin decizia nr. 53 din 20.01.2017, cu caracter definitiv, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se desfiinţarea hotărârii atacate şi respingerea solicitării de predare a persoanei, cu revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a apreciat că nu este îndeplinită în cauză condiţia dublei incriminări, arătând că "din verificarea mandatului european de arestare depus la dosarul cauzei, aflat la dosarul Curţii de Apel Braşov, se constată că persoana solicitată este urmărită penal în Austria pentru săvârşirea faptei de calomnie prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, infracţiune ce nu are corespondent în legislaţia română, fiind astfel incident unul dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. a) Legea nr. 302/2004. Analizând elementul material al infracţiunii de calomnie, astfel cum acesta a fost reţinut în sarcina persoanei solicitate de către autorităţile austriece, rezultă fără dubiu că acestea au avut în vedere o infracţiune care lezează demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane, iar prin incriminarea sa se urmăreşte atât ocrotirea unui interes personal, respectiv personalitatea morală a individului, cât şi un interes social, asigurând o relaţie socială bazată pe respect reciproc".
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că "a raporta sub aspectul dublei incriminări, condiţie necesar a fi analizată pentru această situaţie juridică, infracţiunea de calomnie unei infracţiuni privitoare la terorism prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 sau unei infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. român, reprezintă o soluţie ce excede limitelor stabilite de lege, având în vedere că nu există identitate între elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute: infracţiunea de calomnie este o infracţiune contra onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, or infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este una contra înfăptuirii justiţiei, iar infracţiunea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 este una contra securităţii naţionale. Prin săvârşirea pretinsei fapte de calomnie, astfel cum a fost reţinută de autorităţile austriece, persoana solicitată a adus atingere onoarei şi reputaţiei unui cetăţean sirian, prin susţinerea unor fapte nereale în scopul tragerii acestuia la răspundere penală, fără a urmări inducerea în eroare a organelor judiciare sau alarmarea, prin orice mijloace şi fără un motiv întemeiat, a unei persoane fizice sau juridice ori a unei colectivităţi, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sau de menţinere a ordinii publice".
Mai mult, Înalta Curte a constatat că "nu numai că infracţiunea de calomnie nu se regăseşte printre infracţiunile pentru care nu este necesară verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, dar această infracţiune a fost dezincriminată prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen.."
Cu privire la prezenta sesizare, Curtea de apel a constatat că prin referatul întocmit de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov la data de 25 noiembrie 2020 cu nr. x/2020, s-a propus, în temeiul art. 97 şi 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată astfel după cum a fost modificată prin Legea nr. 236/2017, respingerea solicitării de predarea a persoanei solicitate De A., cu motivarea că Înalta Curte a respins anterior solicitarea de predare pentru aceeaşi faptă, constatând că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, în condiţiile în care infracţiunea de calomnie a fost dezincriminată.
Mandatul european de arestare emis în cauză în prezent de autorităţile străine competente, conform celor menţionate în cuprinsul acestuia, constă în "încheierea Tribunalului Innsbruck din data de 13.11.2020 referitor la arestarea inculpatului, număr dosar x Hv 6/17w… judecător… " (lit. b) şi i) din mandat), cu descrierea faptei pentru care este solicitată persoana în sensul că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracţiune, care este urmărită din oficiu şi care se pedepseşte cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, şi anume de comiterea infracţiunii de asociaţie/organizaţie teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deşi el ştia că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) şi că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. Atenţie! Se indică faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie română a respins deja prin decizia din data de 20.01.2017, numărul de dosar x/2016, predarea inculpatului către Austria". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislaţia austriacă în infracţiunea de "înşelăciune" (pag. 7 din mandat).
Faţă de cele două sesizări având ca obiect predarea pentru aceeaşi faptă penală, persoana solicitată a susţinut că Înalta Curte, dispunând deja respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare privind aceeaşi faptă, s-a pronunţat anterior asupra aceleiaşi cauze, devenind incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de noua cerere ce face obiectul prezentului dosar.
Cu toate acestea, faţă de natura prezentei cauze şi a deosebirilor procesuale dintre cele două sesizări, Curtea de apel a considerat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în cauză nu este întemeiată.
Astfel, cauza de faţă are ca obiect cererea de executare a unui mandat european de arestare, definit expres prin disp. art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, ca fiind o "decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate".
Din perspectiva naturii juridice a excepţiei invocate, prin autoritate de lucru judecat se înţelege puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive atât sub aspect pozitiv, aceea de a fi pusă în executare (efectul pozitiv), cât şi sub aspect negativ, aceea de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt (efectul negativ).
În materie penală, excepţia autorităţii de lucru judecat (exceptio rei iudicatae) nu este decât mijlocul procesual prin care este valorificat dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (ne bis in idem), ca principiu al procesului penal, consacrat prin dispoziţiile art. 6 C. proc. pen.., potrivit cu care "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică".
Mai mult, principiul nu poate fi interpretat şi aplicat decât în concordanţă cu jurisprudenţa europeană în materie, dreptul de a nu fi judecat de două ori fiind consacrat prin art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană şi art. 50 din Cartă drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea europeană a drepturilor omului a reţinut că pentru a stabili dacă o anumită hotărâre constituie o "achitare" sau o "condamnare", aceasta trebuie să examineze conţinutul propriu-zis al actului în discuţie şi să aprecieze efectele acestuia asupra situaţiei reclamantului, considerând că folosirea cu intenţie a sintagmei "achitat sau condamnat" implică faptul că a avut loc angajarea răspunderii "penale" a persoanei acuzate în urma unei examinări a circumstanţelor cauzei; cu alte cuvinte, că s-a efectuat examinarea fondului cauzei. Pentru a putea efectua o astfel de examinare, este esenţial ca autoritatea responsabilă cu luarea hotărârii să fie învestită în dreptul naţional cu o competenţă decizională care să îi permită să examineze fondul cauzei. Această autoritate trebuie apoi să se axeze pe studierea sau aprecierea probelor depuse la dosar şi să facă o apreciere a participării reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au dus la sesizarea organelor de cercetare, pentru a hotărâ dacă s-a stabilit răspunderea "penală". Astfel, constatarea existenţei unei aprecieri a circumstanţelor cauzei şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului poate fi susţinută de evoluţia procedurii într-o anumită cauză. În cazul în care urmărirea penală a fost începută în urma incriminării persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost strânse şi administrate de autoritatea competentă şi a fost pronunţată o hotărâre motivată în baza acestor probe, ne aflăm în prezenţa unor factori de natură să ducă la constatarea că s-a efectuat examinarea fondului cauzei. În cazul în care autoritatea competentă a aplicat o sancţiune ca urmare a comportamentului imputat persoanei în cauză, este rezonabil să se presupună că autoritatea competentă a examinat în prealabil circumstanţele cauzei şi caracterul, ilegal sau nu, al comportamentului persoanei în cauză (cauza Mihalache c. României, Marea Cameră, parag. 95 - 98).
Aşadar, Curtea de apel a concluzionat că, în condiţiile în care, potrivit atât dreptului intern cât şi celui european în materia drepturilor omului, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă penală vizează doar fondul cauzei, prin prisma analizării vinovăţiei persoanei acuzate, acesta nu este aplicabil procedurilor străine de aspectele legate de acest fond al cauzei precum sunt cererile de executare a unui mandat european de arestare.
În acelaşi sens, s-a constatat că, deşi vizează într-adevăr aceeaşi faptă penală, cele două proceduri nici măcar nu sunt identice în elementele lor procesuale principale.
S-a reţinut că, astfel cum se poate observa din prezentarea celor două proceduri, în timp ce prima sesizare a avut ca obiect cererea de executare a unui mandat european de arestare, emis de procuror, în vederea urmăririi penale a persoanei solicitate, prezenta sesizare vizează un mandat european de arestare emis de un judecător, ulterior sesizării instanţei de judecată, în scopul judecării acesteia pentru fapta ce face obiectul său.
În sfârşit, Curtea de Apel a subliniat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a interpretat decizia cadru în materie, în sensul că autoritatea de executare este obligată să se pronunţe pe un al doilea mandat european de arestare, dispunându-se după cum urmează:
"articolul 1 alin. (2) din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare este ţinută să adopte o decizie în privinţa oricărui mandat european de arestare care îi este transmis, chiar şi atunci când, în acest stat membru, s-a statuat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior privind aceeaşi persoană şi referitor la aceleaşi fapte, însă al doilea mandat european de arestare nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate" (cauza C-268/17, AY, hotărârea din 25.07.2018).
Faţă de cele expuse, ţinând seama de necesitatea respectării principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 şi constatând că nu se poate reţine în cauză vreun motiv obligatoriu sau opţional pentru a se refuza executarea mandatului european de arestare emis faţă de persoana solicitată, Curtea de Apel a dispus executarea mandatului şi predarea acesteia autorităţii judiciare emitente, respectiv Tribunalului Innsbruck, Austria.
În ceea ce priveşte măsura arestării în vederea predării, Curtea, în baza art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 218-222 C. proc. pen.. privind necesitatea luării măsurilor privative sau restrictive de libertate în vederea predării, potrivit legii speciale completate cu dreptul comun în materie procesual penală, coroborate cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 potrivit căruia, în scopul luării unei hotărâri instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei, a luat faţă de persoana solicitată măsura arestului la domiciliu, pe o durată de 30 de zile, cu obligaţii complementare în scopul predării ei efective, având în vedere că aceasta se află într-o situaţie specială, de natură personală, având în grijă şi supraveghere propria sa mamă, cu privire la care au fost depuse la dosarul cauzei probe privind necesitatea unei asistenţe permanente (adeverinţa medicală Fc nr. x/R 3770 din 08.12.2020, emisă de dr. C., pe numele D., fila x).
II. Împotriva sentinţei penale sus-menţionate au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi persoana solicitată De A..
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea în parte a sentinţei penale contestate, cu consecinţa arestării preventive a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, apreciind ca fiind nelegală dispoziţia instanţei prin care s-a dispus arestarea la domiciliu a persoanei solicitate, prin raportare la dispoziţiile art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, conform cărora singura măsură permisă de lege după dispunerea executării mandatului european de arestare este măsura arestării preventive.
Persoana solicitată a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe cale de consecinţă respingerea cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare austriece şi punerea sa în libertate, motivând că autorităţile judiciare austriece au reiterat o cerere de arestare şi predare a sa, pentru aceeaşi faptă, care a mai fost analizată de Î.C.C.J şi care a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 53/2017. A susţinut că autorităţile austriece au emis două mandate de arestare pentru aceeaşi faptă, la un interval de 4 ani, ignorând faptul că există o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa supremă din România şi prin care a fost respinsă definitiv cererea de predare a acestuia.
Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că este fondată contestaţia persoanei solicitate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară austriacă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
În conformitate cu jurisprudenţa CJUE în materie, prin care s-a interpretat Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, autoritatea judiciară a statului membru de executare este ţinută să adopte o decizie în privinţa oricărui mandat european de arestare care îi este transmis, chiar şi atunci când, în acest stat membru, s-a statuat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior privind aceeaşi persoană şi referitor la aceleaşi fapte, însă al doilea mandat european de arestare nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate.
Înalta Curte reţine că, deşi instanţele naţionale sesizate cu un mandat european de arestare au dreptul să examineze un nou mandat de arestare privind aceeaşi persoană şi referitor la aceleaşi fapte, într-un stadiu procesual diferit, nu poate fi ignorată o hotărâre definitivă de respingere a solicitării de predare în vederea executării mandatului european de arestare emis în faza de urmărire penală.
În cauză, iniţial a fost emis la data de 07.12.2016 faţă de persoana solicitată De A. mandatul european de arestare de către Parchetul Innsbruck, Austria în dosarul nr. x St 175/16p, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, iar la descrierea faptei pentru care era solicitată persoana se reţinea "împotriva persoanei solicitate ar exista suspiciunea urgentă că aceasta la data de 25.11.2016, în Innsbruck, l-ar fi expus pe B. pericolului unei urmăriri penale pentru o faptă urmărită din oficiu şi care se sancţionează cu închisoare de peste un an, anume l-ar fi suspectat pe acesta de comiterea infracţiunii de asociaţie teroristă, faptă prevăzută şi pedepsită de paragraf 278b alin. (2) din C. pen. austriac, la care el (De A.) ştia că suspiciunea sa este neadevărată - aceasta prin faptul că ar fi trimis un email Ministerului Federal de Interne în care ar fi anunţat că B. ar fi membru "IS" ("statul islamic") şi ar fi plănuit un atentat în Innsbruck la data de 26.11.2016". În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislaţia austriacă în art. 297 alin. (1) din C. pen. austriac privind infracţiunea de "calomnie", sancţionată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani (lit. e) din mandat).
Privitor la această sesizare, prin decizia nr. 53 din 20.01.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus cu caracter definitiv, desfiinţarea hotărârii atacate şi respingerea solicitării de predare a persoanei, cu revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.
Ulterior, la data de 13.11.2020, faţă de aceeaşi persoană solicitată, s-a emis mandatul european de arestare de nr. x St 175/16p de către Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referinţă 34 Hv 6/17w (lit. b) şi i) din mandat), iar din cele menţionate în cuprinsul acestuia, la rubrica de descriere a faptei pentru care este solicitată persoana se reţine că "pe baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Innsbruck din data de 11.01.2017, inculpatul A. este suspectat că l-ar fi expus pe B. riscului unei urmăriri penale oficiale la data de 25.11.2016 în Innsbruck, prin faptul că l-a suspectat în mod fals de o infracţiune, care este urmărită din oficiu şi care se pedepseşte cu pedeapsa cu închisoarea de mai mult de un an de zile, şi anume de comiterea infracţiunii de asociaţie/organizaţie teroristă conform paragrafului 278b alin. (2) al C. pen. austriac, deşi el ştia că această suspiciune este falsă/nu corespunde adevărului, prin faptul că el a indicat într-un e-mail către Ministerul de Interne, conform sensului că B. ar fi membru al "IS" (Statul Islamic) şi că ar fi plănuit pentru data de 26.11.2016 un atac în Innsbruck. În drept, conform mandatului european de arestare, fapta este prevăzută de legislaţia austriacă în infracţiunea de "înşelăciune" (pag. 7 din mandat).
Înalta Curte constată că, într-adevăr, între cele două mandate europene de arestare există diferenţă cu privire la stadiul procedurii în care au fost emise, primul în cursul urmăririi penale a persoanei solicitate, fiind emis de către un procuror (nr. 20 St 175/16p din Parchetul Regional Innsbruck Austria), iar cel de al doilea în scopul judecării acesteia, de către un judecător (nr. 20 St 175/16p de către Tribunalul Regional Innsbruck, Austria), însă pentru aceeaşi faptă care a făcut obiectul primului mandat şi privitor la care a fost respinsă, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi, solicitarea de predare.
Se constată că, deşi în primul mandat european de arestare fapta pentru care persoana solicitată era urmărită penal în Austria a fost încadrată în infracţiunea de calomnie, prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. austriac, iar în prezenta sesizare se menţionează că este prevăzută de legislaţia austriacă în infracţiunea de "înşelăciune", în concret, este descrisă aceeaşi acuzaţie, efectuându-se încadrări juridice diferite ale aceleiaşi stări de fapt.
În ce priveşte fapta descrisă, Înalta Curte reţine că, indiferent de încadrarea juridică dată de autorităţile judiciare austriece, este identică sub aspectul acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii reţinut în sarcina persoanei solicitate, astfel că în acest sens instanţa îşi însuşeşte pe deplin argumentele deciziei anterioare, care a stabilit că această infracţiune ce nu are corespondent în legislaţia română, fiind astfel incident unul dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. a) Legea nr. 302/2004.
În ce priveşte corespondenţa dintre infracţiunea reţinută în sarcina persoanei solicitate de către autorităţile austriece, Înalta Curte apreciază că a raporta sub aspectul dublei incriminări - condiţie necesar a fi analizată pentru această situaţie juridică - infracţiunea de calomnie sau înşelăciune unei infracţiuni privitoare la terorism prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 sau unei infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. român, reprezintă o soluţie ce excede limitelor stabilite de lege, având în vedere că nu există identitate între elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute, fiind incriminate pentru protejarea unor valori sociale distincte.
Totodată, Înalta Curte constată că, deşi în actuala sesizare fapta este încadrată juridic ca infracţiune de înşelăciune, care teoretic se regăseşte printre infracţiunile expres prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 care nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, fapta care motivează emiterea mandatului european de arestare este în realitate aceeaşi, iar potrivit legii române nu constituie infracţiune, independent de încadrarea juridică diferită dată acesteia.
Astfel, infracţiunea de calomnie nu se regăseşte printre infracţiunile pentru care nu este necesară verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, dar această infracţiune a fost dezincriminată prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen.
Înalta Curte, dispunând deja respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare privind aceeaşi faptă, s-a pronunţat anterior asupra aceleiaşi cauze, iar împrejurarea reţinută de instanţă, cu privire la existenţa unuia dintre motivele de refuz ale executării mandatului european de arestare, este incidentă în continuare, astfel încât promovarea unei noi cereri cu acelaşi conţinut şi în aceleaşi condiţii urmează a fi respinsă.
Prin urmare, se constată că în mod greşit prima instanţă a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind executarea mandatului european de arestare, admiţând sesizarea şi dispunând predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare emitente.
Faţă de soluţia pronunţată în cauză, de respingere a solicitării de predare a persoanei solicitate, se va dispune revocarea măsurii preventive a arestului la domiciliu luată faţă de persoana solicitată De A., iar motivul de apel al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov referitor la imposibilitatea legală de dispunere a măsurii preventive a arestului la domiciliu în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare, nu mai necesită o examinare separată din partea instanţei, având în vedere soluţia dispusă în contestaţia formulată de persoana solicitată.
Pentru aceste considerente, urmează a fi admisă contestaţia formulată de persoana solicitată De A. împotriva Sentinţei penale nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, a fi desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:
Va fi respinsă solicitarea de predare a persoanei solicitate A. către statul emitent al mandatului european de arestare nr. x St 175/16p emis la data de 13.11.2020 de autorităţile judiciare austriece, respectiv Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referinţă 34 Hv 6/17w.
Va fi revocată măsura preventivă a arestului la domiciliu luată faţă de persoana solicitată De A. în vederea predării luată de Curtea de Apel Braşov prin sentinţa penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 în dosarul nr. x/2020.
Va fi menţinută dispoziţia primei instanţe referitoare la cheltuielile judiciare.
Va fi respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov vor rămâne în sarcina statului, precum şi cele ocazionate de soluţionarea contestaţiei formulate de persoana solicitată De A..
Se vor efectua cuvenitele comunicări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de persoana solicitată De A. împotriva sentinţei penale nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.
Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:
Respinge solicitarea de predare a persoanei solicitate A. către statul emitent al mandatului european de arestare nr. x St 175/16p emis la data de 13.11.2020 de autorităţile judiciare austriece, respectiv Tribunalul Regional Innsbruck, Austria, cu nr. de referinţă 34 Hv 6/17w.
Revocă măsura preventivă a arestului la domiciliu luată faţă de persoana solicitată De A. în vederea predării luată de Curtea de Apel Braşov prin sentinţa penală nr. 149/F/MEA din 11 noiembrie 2021 în dosarul nr. x/2020.
Menţine dispoziţia primei instanţe referitoare la cheltuielile judiciare.
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov rămân în sarcina statului, precum şi cele ocazionate de soluţionarea contestaţiei formulate de persoana solicitată De A..
Dispune comunicarea prezentei, după traducere în limba germană, autorităţii emitente, respectiv Tribunalului Innsbruck, Austria, organului de supraveghere, respectiv Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Braşov - Biroul Supravegheri Judiciare, organului de poliţie în circumscripţia căruia locuieşte persoana solicitată, Serviciul public comunitar de Evidenţă a Persoanelor, organelor de frontieră, precum şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul I.G.P.R. şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.
GGC - MM