Hearings: February | | 2025
You are here: Home » Jurisprudence - details

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
The Criminal Chamber

Decizia nr. 1030/2021

Decizia nr. 1030

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra contestaţiilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 680/A din 6 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 603/18.06.2020 a Tribunalului Bucureşti.

A fost desfiinţată în totalitate sentinţa penală apelată şi, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la judecata în fond şi urmărirea penală, în cuantum de 36.600 RON, acestea urmând a fi suportate de către stat conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

A fost ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul A., (7006 monede antice şi 850 artefacte arheologice) şi s-a dispus restituirea acestor bunuri către inculpat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 868 RON, a rămas în sarcina statului şi s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 603 din 18.06.23020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice), pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice), pe durata executării pedepsei principale.

S-a luat act că persoana vătămată Ministerul Culturii nu s-a constituit parte civilă în cauză, artefactele fiind recuperate.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 36.600 RON (35.100 RON în faza de urmărire penală şi 1.500 RON în faza de judecată).

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 520 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul B., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală la data de 17.09.2020, sub nr. x/2019.

Motivele de apel formulate de parchet, depuse la dosar, au vizat nelegalitatea omisiunii confiscării speciale şi netemeinicia greşitei individualizări a pedepsei principale aplicate inculpatului B..

Cu privire la primul motiv de apel, nelegalitatea omisiunii confiscării speciale, parchetul a arătat că instanţa de fond a omis să facă aplicarea art. 112 lit. a) C. proc. pen. şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, referitor la confiscarea specială a lotului de 7005 monede şi 806 bunuri arheologice dobândite şi deţinute de inculpat. În fapt, tezaurul a fost recuperat de la inculpat, fiind însă obligatorie aplicarea dispoziţiilor legale menţionate şi, implicit, existenţa unui titlu legal cu care acestea să revină în patrimoniul cultural naţional.

Instanţa de fond a înţeles să reţină în considerentele hotărârii criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., apreciind că inculpatul B. prezintă un grad ridicat de pericol social, având în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele de incriminare, precum şi a celor care ocrotesc patrimoniul cultural naţional, prezentând relevanţă sub aspectul individualizării pedepsei şi cantitatea şi numărul obiectelor arheologice deţinute în vederea vânzării.

A mai arătat parchetul că instanţa de fond a avut în vedere valoarea materială ridicată a bunurilor care fac parte din patrimoniul naţional pe care inculpatul ar fi obţinut-o prin vânzarea acestora, corelat cu faptul că, prin acţiunea sa, a adus atingere unor valori inestimabile care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continua evoluţie pe teritoriul României şi care cuprind toate elementele rezultate din interacţiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani şi cei naturali.

Instanţa de fond a mai avut în vedere că, deşi inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, nu este lipsită de relevanţă cantitatea impresionantă de bunuri arheologice deţinută, perioada mare de timp în care a desfăşurat activitatea infracţională, consecinţele negative ale unei asemenea fapte asupra patrimoniului naţional cultural, scopul comiterii faptei, respectiv obţinerea unor venituri facile fără eforturi din partea inculpatului şi care să-i asigure un trai mai mult decât decent.

Or, faţă de aspectele reţinute, având în vedere gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările comiterii acesteia, modalitatea de operare, necesitatea responsabilizării inculpatului şi îndreptării acestuia, în vederea atingerii scopului educativ şi preventiv al pedepsei, instanţa de fond a aplicat pedeapsa cu închisoarea, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002.

Parchetul a mai arătat că instanţa de fond a apreciat că se impunea faţă de inculpat aplicarea unei pedepse cu închisoarea la minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de spălare de bani, respectiv de 3 ani închisoare.

În considerarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului B., a mai avut în vedere instanţa de fond şi lipsa antecedentelor penale, precum şi vârsta înaintată a acestuia, aspecte care au format convingerea instanţei că vor responsabiliza pe inculpat în spiritul respectării normelor de drept.

Pe de altă parte, s-a apreciat că această pedeapsă este aptă să atingă scopul preventiv şi punitiv al sancţiunii penale şi proporţională cu gravitatea faptei şi periculozitatea inculpatului.

Parchetul a apreciat ca fiind netemeinic a se reţine, pe de o parte, valoarea impresionantă a bunurilor arheologice deţinute care constituiau o sursă de venit facil pentru inculpat, perioada îndelungată de activitate infracţională, iar pe de altă parte, lipsa antecedentelor penale (situaţie de normalitate) şi vârsta înaintată (care nu împiedica o specializare infracţională ca cea a inculpatului) pentru ca, în final, să se ajungă la concluzia ca minimul special al pedepsei închisorii ar fi suficient pentru reeducarea inculpatului.

În opinia parchetului, instanţa de fond ar fi trebuit să dea prevalenţă circumstanţelor reale care subliniau gravitatea afectării patrimoniului naţional cultural şi specializarea infracţională a inculpatului, iar nu unor circumstanţe personale anodine; astfel, instanţa ar fi trebuit să aplice inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre nivelul maxim de sancţionare care să reflecte mai bine modul în care patrimoniul cultural naţional a fost văduvit de nu mai puţin de 7005 monede şi 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată şi 749 alte bunuri arheologice.

În concluzie, parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale şi, în rejudecare, majorarea pedepsei principale aplicate şi confiscarea tezaurului de la inculpat.

Apelantul inculpat B. nu a fost prezent la termenul din 26.04.2021 pentru a-şi susţine apelul formulat, însă a fost asistat de avocat din oficiu, care a arătat că infracţiunea a fost comisă pe teritoriul Germaniei şi nu pe teritoriul României şi că toate bunurile au fost cumpărate la licitaţie de inculpat şi astfel întreaga urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) C. pen., solicitând astfel să se dispună încetarea procesului penal, având în vedere lipsa autorizaţiei procurorului general.

Apelantul inculpat a transmis prin email o cerere prin care a arătat că întelege să conteste decizia instanţei de fond; a mai arătat că nu a primit niciun înscris din data de 29.05.2020; nu i s-a comunicat nici faptul că la 18.06.2020 a fost stabilit un nou termen de judecată; nu şi-a angajat niciun apărător pentru a-i susţine interesele şi târziu a aflat că este condamnat la pedeapsa cu închisoarea. În mod greşit în rechizitoriu s-a susţinut că nu ar fi prezentat niciun document referitor la provenienţa monedelor ridicate la percheziţie, ceea ce reprezintă un neadevăr; prin intermediul autorităţilor din Germania, poliţie şi procuratură, a fost trimisă în România o mapă cu mai multe documente referitoare la provenienţa mai multor monede, dovezi care nu ar fi fost luate în considerare. A mai menţionat că nu se poate prezenta deoarece are o vârstă şi probleme de sănătate.

În cursul judecării apelului au fost emise mai multe adrese pentru a se stabili statutul juridic în raport cu Statul Roman al cetăţeanului A., în cauză fiind comunicate informaţii relevante prin adresa nr. x/02.03.2021 a MAI - DEPABD, adresa din 05.02.2021 a Directiei Generale Pasapoarte, adresa nr. x/2020 din18.01.2021 a Arhivelor Nationale, la care s-a ataşat un extras din Decretul nr. 248/1983 privind aprobarea renunţării la cetăţenia română unor persoane .

De asemenea, la solicitarea instanţei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a comunicat, prin adresa din 16.04.2021, că în urma verificărilor efectuate asupra documentelor aflate la urma dosarului penal nr. x/2017 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică, privind pe inculpatul A., s-a constatat că nu există autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, conform art. 10 alin. (2) C. pen.

La termenul din data de 26.04.2021, curtea de apel, faţă de cele comunicate prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 243/P/2017 din 16.04.2021, a invocat şi pus în discuţie eventuala incidenţă în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., sub aspectul lipsei autorizării procurorului general pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Analizand actele şi lucrarile dosarului sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a retinut următoarele:

Potrivit art. 10 alin. (1) C. pen., "legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române".

Alineatul 2 al aceluiaşi articol dispune că, în această situaţie, "punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis".

În speţa de faţă, infracţiunea de care este acuzat inculpatul A. nu a fost săvârşită pe teritoriul Romaniei, iar acesta era la data respectivă cetăţean străin, motiv pentru care se impunea autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, autorizare care, însă, nu a existat, impunându-se drept urmare pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

În prealabil, s-a reţinut că aspectul privind locul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani imputate inculpatului în prezenta cauză a fost definitiv tranşat prin încheierea nr. 125/20.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (dosar în care instanţa supremă a fost sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Tulcea, în cauza privind pe inculpatul B.).

Pentru a stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte a retinut urmatoarele aspecte relevante:

Prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 18 mai 2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că, în perioada 2009 - 14.10.2015, a dobândit şi deţinut un lot de 7005 monede şi 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată şi 749 alte bunuri arheologice - obiecte de podoabă, aplice-piese de harnaşament etc.), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operaţiuni specifice de curăţare, restaurare şi conservare, în piese de colecţie, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienţei şi a proprietăţii bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

La secţiunea Situaţia premisă din conţinutul rechizitoriului este arătat obiectul cauzei, prezentat ca fiind activitatea inculpatului B. de dobândire şi deţinere a unui lot de 7005 monede şi 806 bunuri arheologice ridicate de la locuinţa acestuia, cunoscând că acestea provin din comiterea de infracţiuni, transformarea acestora în piese de colecţie prin efectuarea unor operaţii de curăţare mecanică şi chimică asupra acestora, artefactele fiind destinate a fi tranzacţionate pe piaţa internaţională legală de artefacte prin ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei şi proprietăţii bunurilor .

În cuprinsul următoarei secţiuni a actului de sesizare a instanţei, intitulată Situaţia de fapt, pct. 1 cu denumirea Modul de dobândire a lotului x monede antice romane şi 806 bunuri arheologice de inculpatul B., cunoscând că acestea provin din infracţiuni, prealabil prezentării mijloacelor de probă, procurorul a descris situaţia de fapt reţinută în baza acestora, arătând, în esenţă, că:

"artefactele sustrase erau expediate prin colet poştal de martorul C. către inculpatul B., unul dintre intermediari, ce locuieşte în Konstanz Germania, fie în mod direct, fie prin alte persoane interpuse apropiate acestuia, sau prin intermediul surorii inculpatului, D..

Inculpatul primea artefactele, îndepărta de pe suprafaţa acestora urmele recente de sol prin operaţiuni specifice de curăţare, restaurare şi conservare, transformându-le în piese de colecţie, în scopul ascunderii originii lor ilicite. Acesta le vindea ulterior prin intermediul platformelor online la diverşi cumpărători din străinătate sau târguri locale din Germania, introducându-le astfel pe piaţa legală de artefacte.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că, la data de 14.10.2015, s-au efectuat percheziţii domiciliare, printre altele, la locuinţa inculpatului B. din Konstanz, Germania în legătură cu presupusa sa activitate infracţională, fiind ridicate de la locuinţa acestuia 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice.

S-a constatat că, prin actul de sesizare a instanţei, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a vreuneia din cele 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, iar obiectul acţiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate în Germania, la locuinţa inculpatului B..

În acord cu cele reţinute prin regulatorul de competenţă la care s-a facut referire, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, constând în dobândirea, deţinerea şi transformarea celor 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, în vederea ascunderii şi disimulării adevăratei naturi a provenienţei şi proprietăţii acestora, nu s-a desfasurat nici macar partial pe teritoriul Romaniei, în cuprinsul rechizitoriului nefiind menţionat nimic în acest sens.

Curtea de apel a mai observat, contrar celor susţinute de reprezentantul Ministerului Public la termenul la care au avut loc dezbaterile, ca nici din cuprinsul sentinţei penale apelate nu se reţine o situaţie diferită sub aspectul locului comiterii infracţiunii.

Într-adevar, instanţa de fond a făcut anumite aprecieri privind comiterea de catre inculpat a unor acte de executare pe teritoriul Romaniei, mai exact pe raza judeţului Tulcea, consideraţii care au fost exprimate, de altfel, şi prin încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu conflictul negativ de competenţă. În acest sens, la data respectivă, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că presupusa activitate infracţională, în parte, s-ar fi realizat în localitatea Jurilovca, judeţul Tulcea, "astfel cum rezultă din situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, precum şi din declaraţiile martorei E. audiată în cauză şi care a arătat că inculpatul B., pe perioada în care se afla în România, cumpăra artefactele sustrase de martorul C. şi echipa acestuia ". În acelaşi context, s-a retinut că "martora a relatat un caz concret în care inculpatul, aflându-se în localitatea Jurilovca, a cumpărat de la F. un vas plin de monede de argint, banii rezultaţi din valorificarea acestora fiind împărţiţi cu C.". Conchizând, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că, din moment ce "în localitatea Jurilovca au avut loc discuţii între inculpatul din cauză cu persoanele care se ocupau de braconaj arheologic, precum şi împrejurarea că o parte din artefactele vândute în Germania au fost dobândite pe teritoriul României", toate acestea demonstrează că locul desfăşurării presupusei activităţi infracţionale este situat în judeţul Tulcea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a putut fi însă de acord cu o astfel de interpretare întrucat, potrivit rechizitoriului, activitatea infracţională a inculpatului A. este legată strict de modul de dobândire a lotului de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa acestuia din Germiania, obiectul acţiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a acestor obiecte sau a unei parţi din acestea, curtea de apel achiesand în totalitate la punctul de vedere exprimat de instanţa supremă sub acest aspect.

S-a observat că în sentinţa de fond nu au fost făcute aprecieri suplimentare sub aspectul locului comiterii infracţiunii faţă de cele menţionate în cuprinsul încheierii de declinare a competenţei din 07.03.2019, putându-se constata că situaţia de fapt este preluată aproape integral din actul de sesizare. În orice caz, chiar dacă prin sentinţa apelată ar fi fost indicate şi examinate elemente noi din care să rezulte că infracţiunea ar fi fost săvârşită (chiar şi parţial) pe teritoriul României, acest fapt nu ar fi avut niciun fel de relevanţă, întrucât ceea ce contează sub aspectul analizat este modalitatea în care fapta a fost descrisă în cuprinsul rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei ce stabileşte obiectul şi limitele judecăţii.

În rechizitoriu se face la un moment dat referire la faptul că inculpatul "fie se deplasa la locuinţa acestuia din localitatea Jurilovca unde se întâlnea cu autorii furturilor şi prelua artefactele direct, fie mergea la locuinţele acestora de unde achiziţiona artefactele, fie le primea prin intermediul unor serii de colete poştale periodice, expediate de pe numele mai multor persoane intermediare", sau "o parte din bunurile sustrase din siturile arheologice erau depozitate la locuinţa surorii inculpatului B., numita D. din Jurilovca, jud. Tulcea, de unde erau ulterior preluate de către inculpat".

La un moment dat, procurorul face referire la declaraţia martorei E., care ar fi afirmat că, pe perioada în care se afla în România, inculpatul cumpăra artefactele sustrase de către martorul C. şi echipa acestuia, că a vizitat locuinţa inculpatului din localitatea Jurilovca, ocazie cu care a observat că aceasta era plină de diverse artefacte (monede, statuete etc.). În legătură cu achiziţionarea de artefacte de către inculpat, procurorul a reţinut că martora a relatat un caz concret în care acesta a cumpărat de la F. un vas plin de monede de argint, banii rezultaţi din valorificarea acestora fiind împărţiţi cu C..

Curtea de Apel Bucureşti a observat, însă, că menţiunile de mai sus - cunoscute, de altfel, şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la momentul pronunţării regulatorului de competenţă - nu sunt de natură să schimbe cu nimic concluzia că faptele au fost săvârşite de inculpatul A. în afara teritoriului ţării, atât timp cât, în punctele cheie ale rechizitoriului ("Situaţia premisa", "Situatia de fapt"), procurorul punctează care este obiectul acuzaţiei, pe care o descrie cu acurateţe şi precizează că este legată de lotul de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, fără a preciza că ar fi existat vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a vreunuia dintre aceste artefacte.

Prin urmare, referirile la activitatea inculpatului pe teritoriul Romaniei nu au niciun fel de relevanţă în cauză (pasajele în discuţie fiind destul de vagi), neputând fi legată de artefactele care fac obiectul acuzatiei penale.

Mai mult, având cuvântul în dezbateri pe conflictul negativ de competenţă cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, însuşi reprezentantul parchetului a precizat că:

"din lecturarea rechizitoriului rezultă că obiectul acţiunii penale îl reprezintă doar fapta de spălare de bani în raport cu obiectele găsite la percheziţia domiciliară efectuată în Germania. Astfel, faţă de aceste împrejurări, întrucât din datele dosarului nu se poate stabili că modul de dobândire s-a realizat parţial pe teritoriul României, în raport cu soluţia de clasare dispusă faţă de intermediar, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti."

Faţă de cele expuse, curtea de apel a reţinut că nu este aplicabil principiul ubicuităţii (art. 8 alin. (4) C. pen.), ci principiul realităţii legii penale, întrucât fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală a fost comisă, potrivit rechizitoriului, în afara teritoriului Romaniei, iar la data respectivă inculpatul A. avea exclusiv cetăţenie germană.

Legat de acest ultim aspect, s-a precizat că, prin adresa nr. x/02.03.2021 a MAI - DEPABD - s-a comunicat faptul că, în urma corespondenţei cu Direcţia Generală Paşapoarte (indicată ca fiind instituţia ce deţine informaţii în ceea ce priveşte aspectele solicitate de instanţă), DEPABD a procedat la actualizarea datelor privindu-l pe numitul A., în sensul că acesta figurează cu menţiunea "pierderea cetăţeniei române/Decret nr. 248 din 1983-10-17".

De asemenea, prin adresa din 05.02.2021 a Direcţiei Generale Paşapoarte, s-a comunicat că, în baza de date a acestei instituţii, a fost identificat A., caruia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia română prin Decretul nr. 248/17.10.1983; s-a mai precizat ca instituţia nu deţine date sau documente din care să rezulte că cetăţeanul A. a redobândit cetăţenia română.

Totodată, cu adresa nr. x/2020 din 18.01.2021 a Arhivelor Naţionale a fost ataşat un extras din Decretul nr. 248/1983 privind aprobarea renunţării la cetăţenia română unor persoane . Decretul are un articol unic, ce prevede că "se aprobă renunţarea la cetăţenia română a persoanelor prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 care fac parte integrantă din prezentul decret prezidenţial" - or, în Anexa nr. 1, pozitia 255, este menţionat A., naşterea sus-numitului fiind înregistrată la Timişoara, sub nr. x din 04.01.1950.

Faţă de conţinutul acestor relaţii, instanţa a constatat că, la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A. avea numai cetăţenie germană, în contextul în care îşi pierduse cetăţenia română încă din anul 1983, prin Decretul nr. 248 din 1983-10-17 fiindu-i aprobată renunţarea la cetăţenia română, fără să existe informaţii în sensul redobândirii de către acesta a cetăţeniei române de la acea dată şi până în prezent.

Având în vedere locul comiterii infracţiunii deduse judecăţii, precum şi situaţia juridică a inculpatului, curtea de apel a reţinut că acţiunea penală putea fi pusă în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum prevede art. 10 alin. (2) teza I C. pen., condiţie care în speţa de faţă nu este îndeplinită.

Astfel, prin adresa din 16.04.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a comunicat instanţei că, în urma verificărilor efectuate asupra documentelor aflate la urma dosarului penal nr. x/2017 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică privind pe inculpatul A., s-a constatat că nu există autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru punerea în mişcare a actiunii penale împotriva inculpatului, conform art. 10 alin. (2) C. pen.

În această situaţie, s-a reţinut că singura soluţie ce poate fi pronunţată de instanţa de control judiciar este cea de încetare a procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 129/2019), în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).

Împotriva dispoziţiei de ridicare a sechestrului asigurator şi de restituire a bunurilor către inculpatul B. a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea deciziei penale contestate, sub acest aspect, menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul B. şi înlăturarea dispoziţiei de restituire a acestor bunuri către inculpat.

În motivarea contestaţiei formulate s-a arătat că toate bunurile arheologice ridicate de la locuinţa inculpatului au fost descoperite în subsol pe teritoriul României, făcând obiectul exclusiv al proprietăţii publice, motiv pentru care acestea intră, din momentul descoperirii lor, în proprietatea publică a statului, conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, indiferent de locul descoperirii lor sau de forma de proprietate asupra terenului respectiv.

Prin Ordonanţa nr. 301/P din 23.11.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus indisponibilizarea artefactelor ridicate în urma percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatului şi transmiterea acestora către autoritatea judiciară română. S-a apreciat că, deşi persoana vătămată Ministerul Culturii nu s-a constituit parte civilă în cauză, se impune confiscarea acestora deoarece este necesară existenţa unui titlu legal prin care aceste bunuri să revină în patrimoniul cultural naţional, ceea ce este posibil prin aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a celor 7006 monede antice şi 850 bunuri/artefacte ridicate de la domiciliul inculpatului B..

Bunurile ridicate sunt proprietatea publică a statului român chiar din momentul descoperirii lor, iar prin hotărâre judecătorească nu se pot atribui în proprietate inculpatului, prin restituirea în natură, bunuri a căror deţinere este prohibită de lege, inculpatul neputând beneficia de produsul infracţiunii de spălarea banilor.

Măsura indisponibilizării bunurilor şi predarea acestora către secţia de Patrimoniu a Muzeului Naţional de Istorie a României nu echivalează cu restituirea lor în proprietatea statului român, ci asigură cadrul legal pentru păstrarea în condiţii de siguranţă a acestora până la punerea în executare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale în folosul statului.

S-a arătat că instanţa de apel a dispus revocarea măsurii asiguratorii direct prin dispozitivul deciziei penale, fără să pună în discuţie verificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii sechestrului asigurator, din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen.

S-a învederat, totodată, că soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpat pentru lipsa autorizării organului competent, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, nu are ca efect stingerea definitivă a raportului juridic litigios ce face obiectul acţiunii penale, fiind un impediment temporar care nu afectează temeinicia acuzaţiei penale, astfel că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare faţă de acesta până la momentul prescripţiei penale, după obţinerea autorizării prealabile a organului competent.

În cauză a formulat contestaţie şi Ministerul Culturii, arătând în motivare că infracţiunea de spălare de bani cu privire la care s-au efectuat cercetări faţă de inculpat priveşte bunuri ce aparţin patrimoniului cultural naţional, sustrase din siturile arheologice situate pe teritoriul României, proprietarul acestora fiind Statul Român, indiferent dacă au fost descoperite sau nu în situri arheologice şi indiferent de forma dreptului de proprietate asupra terenului de unde acestea provin.

S-a solicitat ca, în raport de dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, să se dispună restituirea bunurilor care au făcut obiectul confiscării speciale şi cu privire la care instanţa de apel a dispus în mod nelegal măsura ridicării sechestrului asigurator asupra bunurilor ridicate de la domiciliul inculpatului.

Contestatorul a învederat că art. 249 C. proc. pen. distinge între măsurile asiguratorii dispuse pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse şi măsurile asiguratorii dispuse asupra unor bunuri care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiuni.

S-a solicitat instanţei să constate că instituirea sechestrului asigurator a avut loc cu prilejul ridicării mijloacelor materiale de probă în cadrul percheziţiei domiciliare, în scopul confiscării speciale, iar nu ca o măsură asiguratorie dispusă asupra bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiuni, aceste măsuri fiind dispuse prin ordonanţa din data de 26.02.2018.

S-a apreciat că măsura dispusă de instanţa de apel lezează interesele Statului Român, lipsindu-l pe acesta de garanţia recuperării unui patrimoniu cultural naţional de mare valoare şi golind de conţinut prevederea legală care instituie această măsură asiguratorie.

Examinând contestaţiile formulate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt întemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a fost trimis în judecată inculpatul B., pentru comiterea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, în sarcina acestuia reţinându-se că, în perioada 2009 - 14.10.2015, a dobândit şi deţinut un lot de 7005 monede şi 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată şi 749 alte bunuri arheologice - obiecte de podoabă, aplice-piese de harnaşament), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operaţiuni specifice de curăţare, restaurare şi conservare, în piese de colecţie, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienţei şi a proprietăţii bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

În cursul urmăririi penale s-a dispus de către procuror, prin ordonanţa din data de 23.11.2015, indisponibilizarea unui număr de 7006 monede antice şi 850 artefacte antice identificate ca aparţinând tezaurelor sustrase din siturile arheologice, precum şi a mediilor de stocare a informaţiei digitale (computere, carduri de memorie) ridicate în urma percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatului B., conform anexei puse la dispoziţie de autorităţile judiciare din Konstanz, Germania, indisponibilizarea actelor de provenienţă a bunurilor mai sus precizate, pentru prevenirea înstrăinării mijloacelor de probă sustrase din situl arheologic "Sarmizegetusa Regia" şi transmiterea mijlocului de probă indisponibilizat către autoritatea judiciară română, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În vederea emiterii acestei ordonanţe, procurorul a reţinut, în esenţă, că se efectuează cercetări penale cu privire la mai multe persoane care au efectuat detecţii şi săpături ilegale în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia", mijloacele de probă administrate în cauză conturând implicarea inculpatului B. în activitatea de intermediere a bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional sustrase din acest site arheologic.

În urma percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa inculpatului B. au fost descoperite şi ridicate un număr de 7006 monede şi 850 obiecte antice, cu privire la care expertul a concluzionat că fac parte din tezaurele sustrase din situl Sarmizegetusa Regia.

S-a apreciat că, pentru finalizarea procedurii române de tragere la răspundere penală a autorilor faptei, este necesară, conform convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, culegerea şi indisponibilizarea probelor materiale, consemnarea declaraţiilor de martori şi ridicarea documentelor de provenienţă care vor fi puse la dispoziţia instanţei române.

Ca temei juridic pentru emiterea ordonanţei au fost reţinute dispoziţiile art. 224 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cu referire la art. 1 lit. a) şi alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2003/577/JAI a Consiliului din 22.07.2003 raportat la art. 96 şi 94 C. proc. pen.

În cuprinsul rechizitoriului nu există nicio menţiune cu privire la bunurile care au fost indisponibilizate în baza ordonanţei menţionate anterior.

Potrivit art. 224 din Legea nr. 302/2004 (forma în vigoare la data de 23.11.2015, data emiterii ordonanţei), referitor la emiterea şi transmiterea ordinelor de indisponibilizare:

(1) Actul prin care se emite ordinul de indisponibilizare, definit la art. 219 alin. (1), se întocmeşte potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din C. proc. pen.

(2) Ordinul de indisponibilizare însoţit de certificatul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 221 trebuie transmise de autoritatea judiciară română emitentă direct autorităţii judiciare competente din statul de executare. Transmiterea se efectuează prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii judiciare de executare să stabilească autenticitatea actului şi a certificatului.

(3) Ordinul de indisponibilizare este transmis împreună cu:

a) o cerere de remitere a probelor; sau

b) o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea şi executarea ulterioară a unui astfel de ordin. Aceste cereri se formulează potrivit dispoziţiilor aplicabile în domeniul asistenţei judiciare în materie penală şi normelor aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.

(4) În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu este însoţit de una dintre cererile menţionate la alin. (3), certificatul prevăzut la art. 221 poate conţine o instrucţiune privind menţinerea bunului în statul de executare până la primirea cererii menţionate la alin. (3) lit. a) sau b). Autoritatea judiciară română emitentă indică în certificat data la care aceasta apreciază că cererea respectivă va fi transmisă.

(5) Pe cale de excepţie, în cazul statelor membre care prin declaraţiile notificate Comisiei Europene, depuse la Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene, şi-au rezervat dreptul de a primi şi transmite ordinul de indisponibilizare împreună cu certificatul prevăzut la art. 221 prin intermediul autorităţilor centrale desemnate de către acestea, transmiterea se va efectua potrivit declaraţiilor respectivelor state membre.

(6) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă nu cunoaşte autoritatea de executare, va solicita asistenţa punctelor de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, în vederea obţinerii de informaţii în acest sens.

(7) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă revocă măsura prevăzută la art. 219 alin. (1), trebuie să notifice de îndată despre aceasta autorităţii judiciare a statului de executare.

(8) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.

Potrivit Articolului 1 din Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a probelor, "prezenta decizie-cadru are drept obiect stabilirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaşte şi execută pe teritoriul său un ordin de îngheţare emis de o autoritate judiciară a unui alt stat membru în cadrul unei proceduri penale. Ea nu poate avea ca efect modificarea obligaţiei de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale consfinţite în articolul 6 al tratatului".

Articolele 96 şi 94 din C. proc. pen. au fost reţinute în mod greşit de către procuror întrucât la data de 23.11.2015 era în vigoare noul C. proc. pen. care reglementa la aceste articole condiţiile de reprezentare şi de consultare a dosarului de către avocat. Este evident, însă, că dispoziţiile legale reţinute de către procuror sunt art. 96 şi 94 din vechiul C. proc. pen., care defineau mijloacele materiale de probă şi reglementau ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, care se regăsesc, de altfel, şi în noua legislaţie, la art. 197 alin. (1), respectiv art. 169 din noul C. proc. pen.

Potrivit art. 219 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (forma în vigoare la data de 23.11.2015, data emiterii ordonanţei), prin ordin de indisponibilizare se înţelege orice măsură luată în cursul procesului penal de o autoritate judiciară a unui stat membru care constă în indisponibilizarea, cu titlu provizoriu, a unui bun, pentru a se împiedica orice operaţiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a acestuia.

Conform alin. (2), prin bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum şi documentele ori instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra unui bun, despre care autoritatea judiciară competentă emitentă consideră că constituie produsul uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 223 ori corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs ori constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracţiuni.

Prin termenul probă se înţeleg, potrivit alin. (3), obiectele, documentele sau datele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal care are ca obiect una dintre infracţiunile prevăzute la art. 223.

Infracţiunea de spălarea banilor este prevăzută la art. 223 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 302/2004.

Ordinul de indisponibilizare emis de autoritatea judiciară română emitentă, în speţă procurorul, este transmis autorităţii judiciare competente din statul de executare împreună cu o cerere de remitere a probelor sau o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea şi executarea ulterioară a unui astfel de ordin - art. 224 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, forma în vigoare la data de 23.11.2015.

Temeiurile juridice avute în vedere de către procuror la emiterea ordonanţei din data de 23.11.2015 au fost art. 224 din Legea 302/2004, cu referire la art. 1 lit. a) şi alin. (2) din Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22.07.2003, raportat la art. 96 şi 94 C. proc. pen.

Examinând ordonanţa din 23.11.2015 prin prisma dispoziţiilor legale mai sus menţionate, Înalta Curte constată că indisponibilizarea bunurilor a fost dispusă pentru prevenirea înstrăinării mijloacelor de probă sustrase din situl arheologic "Sarmizegetusa Regia" şi transmiterea mijlocului de probă indisponibilizat către autoritatea judiciară română, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale reţinute ca temei juridic şi la considerentele avute în vedere de către procuror, prin ordonanţa din data de 23.11.2015 nu s-a dispus indisponibilizarea bunurilor prin instituirea unui sechestru asigurator asupra acestora, procurorul dispunând indisponibilizarea acestora, ca mijloace materiale de probă.

În fapt, bunurile găsite în urma percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatului din Germania au fost ridicate şi transmise autorităţii judiciare române, acestea fiind predate organelor judiciare române la data de 30.01.2016, sub rezerva unei cereri de restituire, de îndată ce nu mai sunt necesare ca mijloace materiale de probă.

Faptul că procurorul nu a instituit sechestru asigurator asupra bunurilor găsite la domiciliul inculpatului B. rezultă şi din împrejurarea că, în cuprinsul rechizitoriului întocmit în 18.05.2018, nu a fost inserată nicio propunere de menţinere, revocare sau înlocuire a măsurii de indisponibilizare instituită prin ordonanţa din 23.11.2015.

Prin urmare, nefiind instituită măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor găsite la domiciliul inculpatului B., aceasta nu putea fi revocată de către instanţa de apel, instanţă care, însă, avea obligaţia, potrivit art. 404 alin. (4) lit. d) şi f) raportat la art. 255 C. proc. pen. şi art. 112 C. pen., să se pronunţe atât cu privire la restituirea lucrurilor ridicate de la domiciliul inculpatului, cât şi la luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a acestora.

Este adevărat că, potrivit art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., în cazul admiterii contestaţiei se poate dispune rejudecarea cauzei doar atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea, însă Înalta Curte apreciază că analizarea condiţiilor prevăzute de art. 255 C. proc. pen. şi art. 112 C. pen., pentru prima dată în cadrul contestaţiei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO şi dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaţilor în legislaţia naţională şi europeană, potrivit cărora toate cererile, criticile şi mijloacele de apărare invocate de către procuror, persoana vătămată şi inculpat cu privire la aceste chestiuni se impun a fi analizate de către instanţa de apel, care trebuie să răspundă argumentat la acestea.

Realizarea în contestaţie a acestei analize ar lipsi părţile şi inculpatul de un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme aceştia nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac, decizia Înaltei Curţi fiind definitivă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la restituirea bunurilor care au fost ridicate de la domiciliul inculpatului B., ocazie cu care aceasta va analiza şi susţinerile contestatorilor referitoare la luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana vătămată Ministerul Culturii împotriva dispoziţiei din decizia penală nr. 680/A din 6 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, privind ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul B. (7006 monede antice şi 850 artefacte arheologice) şi restituirea acestor bunuri către inculpat, hotărâre pe care o va desfiinţa, în parte, doar în ceea ce priveşte dispoziţia vizând măsura asigurătorie şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiilor formulate în cauză vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul B., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de persoana vătămată Ministerul Culturii împotriva dispoziţiei din decizia penală nr. 680/A din 6 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, privind ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul B. (7006 monede antice şi 850 artefacte arheologice) şi restituirea acestor bunuri către inculpat, hotărâre pe care o desfiinţează, în parte, doar în ceea ce priveşte dispoziţia vizând măsura asigurătorie şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea contestaţiilor formulate în cauză rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul B., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.