Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022
Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2017, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 74 din data de 15 martie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Caransebeş, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 din C. pen.
S-a constatat că inculpatul A. a fost reţinut în perioada 23.01.2016, ora 23:10 - 24.01.2016, ora 23:10 şi supus măsurii preventive a controlului judiciar în perioada 24.01.2016 - 21.07.2016 inclusiv.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor constând în: 1. documentul intitulat Carte de identitate cu seria x, nr. x, emis pe numele B., purtând fotografia inculpatului C.; 2.documentul întitulat Carte de identitate cu seria x, nr. x, emis pe numele D., purtând fotografia inculpatului A..
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de desfiinţare a înscrisurilor constând în:1. contractul de asigurare seria x pentru autovehiculul marca x, categoria A. cu nr. de înmatriculare x cod asigurare: x şi document în limba bulgară anexat certificatului de asigurare seria x cu antetul "E." No. x şi două cartonaşe de culoare verde cu seria x; 2. fragment din contract de asigurare seria x pentru autovehiculul x, categoria A, cu nr. de înmatriculare: x, valabilitate 24.08.2015-23.08.2016, emis pe numele F., cod asigurare x.
Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş.
Prin decizia penală nr. 886/A din data de 30 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş împotriva sentinţei penale nr. 74/15.03.2021 a Judecătoriei Caransebeş, pronunţată în dosarul nr. x/2017.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, numai în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A., G. şi C. şi rejudecând, printre altele, s-a dispus:
În baza art. 47 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 49 din C. pen., art. 78 din C. pen. şi art. 41 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale.
În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
În baza arrt. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 16 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 865 din C. pen. din 1969 a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 2101/22.07.2011 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă prin nepelare.
În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 din C. pen. din 1969 a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin s.p. nr. 172/18.04.2013 a Judecătoriei Reşiţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416/21.11.2013 a Curţii de Apel Timişoara.
A decontopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 2101/22.07.2011 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă prin nepelare, în pedepsele componente de: 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 284, 282 alin. (2) şi cu aplicarea art. 41 alin. (2), toate din C. pen. din 1969; 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi 3 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2), toate din C. pen. din 1969; 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003; a înlăturat sporul de 6 luni închisoare.
A decontopit pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 172/18.04.2013 a Judecătoriei Reşiţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416/21.11.2013 a Curţii de Apel Timişoara în pedepsele componente de: 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 288, toate din C. pen. din 1969; 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 291, toate din C. pen. din 1969.
În baza art. 865 raportat la art. 85 alin. (1) şi cu aplicarea art. 33 şi art. 34 alin. (1) lit. b), toate din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 2101/2011 a Judecătoriei Timişoara şi sentinţa penală nr. 172/2013 a Judecătoriei Reşiţa, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.
În baza art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 din C. pen. din 1969 şi art. 96 din C. pen. a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. pedeapsa complementară aplicată inculpatului va fi executată după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe perioada executării pedepsei principale.
În baza art. 72 din C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 23.01.2016.
În esenţă, în fapt, s-a reţinut că în cursul lunii ianuarie 2016, inculpaţii H., A. şi C. s-ar fi întâlnit în localitatea Reşiţa şi au stabilit să-şi facă rost, fiecare, de câte o carte de identitate falsă, în sensul de a folosi datele de identificare ale altor persoane (reale) şi pozele lor, după care să meargă în străinătate, respectiv în Germania să achiziţioneze produse electronice doar cu acele cărţi de identitate false, apoi să se deplaseze în Franţa, unde ajutaţi fiind de numitul I. să fie angajaţi fictiv la o firmă din Franţa şi să contracteze cu cărţile de identitate false credite bancare de la băncile din Franţa, credite pe care să nu le mai restituie.
La data de 15.01.2016, inculpaţii H. şi A., după ce ar fi pus la cale acest plan infracţional şi au discutat ca inculpatul C. să le dea o fotografie pentru a-i putea întocmi cartea de identitate falsă, cei doi inculpaţi s-au întâlnit în localitatea Reşiţa la reşedinţa lui A. şi au discutat detalii cu privire la falsificarea cărţilor de identitate, stabilind să folosească datele de identificare ale unor persoane care aveau aproximativ aceeaşi vârstă cu ei şi deţineau copii după cărţile de identitate ale acelor persoane ca urmare a înmatriculării unor autoturisme ale persoanelor respective, ocazie cu care au avut nevoie de actele de identitate şi şi-au oprit o copie.
După stabilirea acestor detalii şi după ce au intrat în posesia unei fotografii de la inculpatul C., care a fost de acord să le pună la dispoziţie fotografia sa în vederea întocmirii în fals a unei cărţi de identitate pentru el, inculpaţii A. şi H. au luat cu ei fotografiile lor şi copii de pe cărţile de identitate ale numiţilor J., D., B. şi s-au deplasat în municipiul Timişoara la inculpatul G., căruia i-au înmânat documentele sus-menţionate, precum şi suma de 600 euro, respectiv 200 euro pentru falsificarea fiecărei cărţi de identitate şi i-au solicitat să le facă în regim de urgenţă, spunându-i că vor să meargă cu ele în străinătate pentru achiziţionarea de bunuri fără a le mai achita. S-a precizat că inculpatul A. luase legătura iniţial cu inculpatul G. căruia îi solicitase să-l ajute să intre în posesia unor cărţi de identitate false, iar acesta a fost de acord. În urma discuţiei dintre cei trei inculpaţi, inculpatul G. ar fi apelat telefonic la data de 15.01.2016, ora 13:15, o persoană care a fost identificată ulterior ca fiind inculpatul K. cu care a discutat codat, cerându-i "plasticuri mari" deoarece are nevoie urgentă de acestea. Inculpatul K. i-a confirmat că deţine aceste plasticuri şi i le poate pune la dispoziţie.
Urmare activităţilor operative efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 16.01.2016 inculpaţii G. şi K., s-au întâlnit la domiciliul acestuia din urmă, ocazie cu care inculpatul G. i-ar fi înmânat lui K. fotografiile inculpaţilor şi copiile după cărţile de identitate ale persoanelor în numele cărora urmau a se întocmi documentele oficiale false.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În motivarea recursului în casaţie, apărarea inculpatului A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei pronunţate şi achitarea pentru infracţiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 320 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 35 alin. (1) din Codul, art. 41 din C. pen., întrucât fapta nu întruneşte condiţiile de tipicitate, nefiind prevăzută de legea penală în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Astfel, a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a dispus condamnarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, întrucât din chiar starea de fapt expusă în rechizitoriu rezultă faptul că acesta nu avea cum să-l fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, astfel încât fapta ce i-a fost efectiv imputată, respectiv de a lua legătura în acest scop cu coinculpatul G., nu este prevăzută de legea penală.
Din starea de fapt descrisă în rechizitoriu şi din probele administrate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că autorul falsurilor, rămas necunoscut potrivit deciziei pronunţate de instanţa de apel, a fost determinat să săvârşească fapta nu de către inculpatul A., ci de către inculpatul G., singurul care cunoştea persoana la care a apelat în acest scop, neexistând nicio legătură între inculpatul A., în calitate de aşa-zis instigator şi autorul falsificării documentelor de identitate, astfel încât, este inexistentă practic activitatea de determinare a autorului faptei de către inculpatul A., ca şi condiţie de existenţă a ilicitului penal reţinut în sarcina sa sub forma instigării, faptă efectiv săvârşită de acesta nefiind prevăzută de legea penală ca infracţiune.
S-a mai arătat că pentru existenţa instigării se cere ca activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, pe care o şi executa ulterior, or, în lipsa oricărei legături între inculpatul A. şi autorul falsurilor, necunoscut acestuia, activitatea de determinare prevăzută de lege nu poate să existe.
Ca atare, o eventuală instigare la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (instigare mediată), ar presupune pe de o parte, ca inculpatul să fi indicat instigatorului cine anume să determine să săvârşească falsul, condiţie neîndeplinită în cazul de faţă, cu atât mai mult cu cât, potrivit deciziei instanţei de apel autorul falsurilor a rămas necunoscut. Pe de altă parte, o astfel de faptă (instigarea la instigare) nu a format obiectul judecaţii, inculpatul nefiind trimis în judecată sub acest aspect, iar potrivit prevederilor art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi intimaţilor inculpaţi K., G. şi C., conform dovezii de comunicare aflate la dosar.
În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.
După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 27 octombrie 2021, stabilindu-se termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 14 decembrie 2021.
Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că decizia recurată - decizia nr. 886/A din data de 30 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluţiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.. Cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen.
Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.
Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).
În esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru a se considera că fapta este prevăzută de legea penală. În acest sens, a precizat că neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată rezultă din faptul că inculpatul nu avea cum să îl fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora. Mai mult, a susţinut că instanţa de apel, în soluţionarea căii de atac, a menţinut soluţia de achitare a coinculpatului K., autorul efectiv al falsurilor rămânând astfel necunoscut.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema invocată referitor la infracţiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.
Prin încheierea din 14 decembrie 2021, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte, în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), cerinţele prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus admiterea în principiu, fiind stabilit termen de judecată în şedinţă publică la data de 18 ianuarie 2022.
Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2017, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază demersul judiciar, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Se constată că prin încheierea din 14 decembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. şi a constatat că este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege", cum de altfel solicită şi inculpatul A. prin cererea de recurs în casaţie formulată.
În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susţinut că soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale este nelegală întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă, argumentând, în esenţă, că nu avea cum să-l fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, iar instanţa de apel a menţinut soluţia de achitare a coinculpatului K., autorul efectiv al falsurilor rămânând astfel necunoscut.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 320 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reţinute în concret în sarcina sa, respectiv, în cursul lunii ianuarie 2016, inculpaţii H., A. şi C. s-ar fi întâlnit în localitatea Reşiţa şi au stabilit să-şi facă rost, fiecare, de câte o carte de identitate falsă, în sensul de a folosi datele de identificare ale altor persoane (reale) şi pozele lor, după care să meargă în străinătate, respectiv în Germania să achiziţioneze produse electronice doar cu acele cărţi de identitate false, apoi să se deplaseze în Franţa, unde ajutaţi fiind de numitul I. să fie angajaţi fictiv la o firmă din Franţa şi să contracteze cu cărţile de identitate false credite bancare de la băncile din Franţa, credite pe care să nu le mai restituie.
La data de 15.01.2016, inculpaţii H. şi A., după ce ar fi pus la cale acest plan infracţional şi au discutat ca inculpatul C. să le dea o fotografie pentru a-i putea întocmi cartea de identitate falsă, cei doi inculpaţi s-au întâlnit în localitatea Reşiţa la reşedinţa lui A. şi au discutat detalii cu privire la falsificarea cărţilor de identitate, stabilind să folosească datele de identificare ale unor persoane care aveau aproximativ aceeaşi vârstă cu ei şi deţineau copii după cărţile de identitate ale acelor persoane ca urmare a înmatriculării unor autoturisme ale persoanelor respective, ocazie cu care au avut nevoie de actele de identitate şi şi-au oprit o copie. După stabilirea acestor detalii şi după ce au intrat în posesia unei fotografii de la inculpatul C., care a fost de acord să le pună la dispoziţie fotografia sa în vederea întocmirii în fals a unei cărţi de identitate pentru el, inculpaţii A. şi H. au luat cu ei fotografiile lor şi copii după cărţile de identitate ale numiţilor J., D., B. şi s-au deplasat în municipiul Timişoara la inculpatul G., căruia i-au înmânat documentele susmenţionate, precum şi suma de 600 euro, respectiv 200 euro pentru falsificarea fiecărei cărţi de identitate şi i-au solicitat să le facă în regim de urgenţă, spunându-i că vor să meargă cu ele în străinătate pentru achiziţionarea de bunuri fără a le mai achita. Inculpatul A. luase legătura iniţial cu inculpatul G. căruia îi solicitase să-l ajute să intre în posesia unor cărţi de identitate false, iar acesta a fost de acord. În urma discuţiei dintre cei trei inculpaţi, inculpatul G. ar fi apelat telefonic la data de 15.01.2016, ora 13:15, o persoană care a fost identificată ulterior ca fiind inculpatul K. cu care a discutat codat, cerându-i "plasticuri mari" deoarece are nevoie urgentă de acestea. Inculpatul K. i-a confirmat că deţine aceste plasticuri şi i le poate pune la dispoziţie. Urmare activităţilor operative efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 16.01.2016 inculpaţii G. şi K., s-au întâlnit la domiciliul acestuia din urmă, ocazie cu care inculpatul G. i-ar fi înmânat lui K. fotografiile inculpaţilor şi copiile după cărţile de identitate ale persoanelor în numele cărora urmau a se întocmi documentele oficiale false.
Totodată, din probele administrate a rezultat că la data de 23.01.2016 a fost identificat în trafic autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x care circula pe ruta Reşiţa-Caransebeş, în acest autoturism se aflau inculpaţii A. şi C., împreună cu coinculpatul H., iar conform procesului-verbal de percheziţie corporală întocmit la data de 23.01.2016 asupra inculpatului A. a fost găsită o carte de identitate pe numele de D., având seria x nr. x şi purtând fotografia inculpatului. De asemenea, după cum rezultă din procesul-verbal de percheziţie corporală întocmit în aceeaşi zi, asupra acestuia a fost găsită o carte de identitate pe numele de L., având seria x nr. x, care purta fotografia coinculpatului H.. În acelaşi timp, după cum rezultă din procesul-verbal de percheziţie corporală întocmit la data de 23.01.2016, asupra coinculpatului H. a fost găsită o carte de identitate pe numele de B., având seria x nr. x, care purta fotografia inculpatului C..
Cele trei acte de identitate au fost supuse unei constatări tehnico-ştiinţifice. Potrivit concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din data de 25.07.2016 întocmit de Serviciul Ciminalistic Caraş-Severin, cele trei cărţi de identitate sunt contrafăcute, contrafacerea fiind realizată prin aplicarea pe aversul unui suport plastifiat a unei folii ce conţine elemente de siguranţă specifice cărţii de identitate româneşti, folie imprimată în totalitate cu ajutorul unei imprimante laser color.
Critica formulată de inculpat în cadrul recursului în casaţie cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, respectiv faptul că nu avea cum să îl fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, precum şi că instanţa de apel, în soluţionarea căii de atac, a menţinut soluţia de achitare a coinculpatului K. este neîntemeiată. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a avut în vedere probele administrate, respectiv declaraţiile date de cei trei inculpaţi în cursul urmăririi penale, coroborate cu procesele-verbale de percheziţie corporală şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, toate acestea confirmând împrejurarea că inculpaţii A., C. şi G. şi-au adus contribuţia la falsificarea unor cărţi de identitate, precum şi faptul că inculpatul A. i-a solicitat inculpatului G. să-i falsifice o carte de identitate, predându-i şi o fotografie personală şi copia unei cărţi de identitate ale cărei date să fie utilizate la falsificarea actului.
Astfel, actele desfăşurate de acesta întrunesc elementele de tipicitate atât ale instigării, cât şi ale complicităţii, dar în condiţiile în care instigarea este considerată forma principală de participaţie penală, absorbind complicitatea, în sarcina acestuia, în mod corect, instanţa de apel, a reţinut doar instigarea la falsul material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen., fiind realizate două falsuri, primul dintre ele nereuşit, în sarcina acestuia a fost reţinută şi forma continuată de săvârşire a infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale.
Contrar criticilor formulate de apărare, Înalta Curte notează că în cauză instanţa de apel a menţinut soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond cu privire la inculpatul K. sub aspectul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev de art. 320 alin. (1) din C. pen. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. c) din C. proc. pen. ce vizează inexistenţa probelor că o persoană a săvârşit infracţiunea, iar nu inexistenţa faptei săvârşite.
În consecinţă, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întruneşte condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiuni referitoare la situaţia de fapt ce a fost stabilită definitiv de instanţa de apel.
În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că recurentul a invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii de complicitate fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată.
Prin urmare, motivele invocate în susţinerea recursului în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia acestuia.
Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.
Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 ianuarie 2022.