Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 23 iunie 2020, sub nr. x/2020, A. a formulat cerere de emitere a unei ordonanţe de plată prin care a solicitat obligarea debitoarei B. la plata sumei de 248.614 RON reprezentând cuantumul taxei pe valoare adăugată pe care aceasta i-o datorează pentru perioada în care a fost avocat colaborator al acesteia, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu 18 noiembrie 2019 şi până la momentul plăţii a debitului principal.
B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale generale a instanţelor judecătoreşti, iar în subsidiar excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a IV-a Civile.
Prin sentinţa civilă nr. 1101 din 7 august 2020, Tribunalul Bucureşti - secţiei a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor din cadrul Baroului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor din cadrul Baroului Bucureşti sub nr. x/2020.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei anterioare datei de 25 iunie 2017 şi a solicitat respingerea acţiunii pentru restul sumelor.
Prin sentinţa arbitrală nr. 9 din 16 aprilie 2021, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaţilor din cadrul Baroului Bucureşti, cu opinia majoritară, a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă în raport cu sumele facturate de reclamant anterior datei de 14 noiembrie 2016, a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 112.752,45 RON egală cu cuantumul taxei pe valoare adăugată aferentă facturilor emise de către reclamant către pârâtă după data de 14 noiembrie 2016; a obligat pârâta la plata de dobânzi penalizatoare calculate la suma de mai sus, cu începere de la 14 noiembrie 2019 până la data plăţii integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 10.861,81 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitrare.
B. a formulat acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021.
Prin încheierea din camera din consiliu din 27 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a trimis dosarul în vederea repartizării unui complet din cadrul Secţiilor a V-a sau a VI-a civile.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021.
A. a formulat, la rândul său, acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie sub nr. x/2021.
Prin încheierea nr. 25F din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti, specializate în litigii cu profesioniştii.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021.
Prin încheierea nr. 13 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia conexităţii şi a conexat dosarul nr. x/2021 la dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate acţiunile în anulare promovate de A. şi de B. împotriva sentinţei arbitrale nr. 9 din 16 aprilie 2021 pronunţate de Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor din cadrul Baroului Bucureşti în dosarul arbitral nr. x/2020.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs principal A. şi B., iar aceasta din urmă a formulat şi recurs incident.
Prin memoriul de recurs, recurentul A. a invocat, în esenţă, următoarele:
Autorul căii de atac arată că înţelege să critice sentinţa curţii de apel în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a momentului de la care curge termenul de prescripţie extinctivă şi susţine că în speţă sunt aplicabile norme fiscale, de natură imperativă. Consideră că este greşită statuarea curţii de apel în sensul că, în lipsa înregistrării recurentului ca plătitor de taxă pe valoare adăugată (TVA), acesta era obligat să emită facturi şi cu componentă de TVA încă din momentul emiterii facturii pentru onorariul avocaţial.
Recurentul susţine că normele în temeiul cărora s-a născut obligaţia sa de plată a TVA au o natură duală, civilă şi fiscală, astfel cum şi raportul dintre părţi are temei contractual şi fiscal. Apreciază că normele în temeiul cărora este îndreptăţit la suma reprezentând TVA sunt imperative şi se aplică fără a fi negociate, chiar din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 316 alin. (10) Codul fiscal şi art. 88 din Normele metodologice. Precizează că termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor rezultând din facturile de corecţie curge de la data emiterii acestora, şi nu de la data facturii iniţiale, deoarece aceste sume nu reprezintă o componentă a onorariului convenit cu beneficiarul serviciilor, ci un impozit datorat statului. Arată că regimul TVA este obligatoriu atât pentru plătitor, cât şi pentru beneficiarul serviciilor şi se stabileşte conform prevederilor art. 280, art. 281, art. 286, art. 287, art. 316 Codul fiscal şi art. 88 din Normele metodologice.
În opinia autorului căii de atac, curtea de apel a reţinut în mod greşit, în temeiul art. 2517 raportat la art. 2526 C. civ., că pretenţiile acestuia derivând din TVA nefacturat anterior datei de 14 noiembrie 2016 erau prescrise, deşi recuentul s-a înregistrat ca plătitor de TVA de abia în anul 2019. Aceeaşi parte arată că facturile de corecţie au fost emise conform art. 330 alin. (3) Codul fiscal, în urma controlului fiscal, şi că au fost comunicate societăţii de avocatură la 14 noiembrie 2019. Menţionează că inspectorii fiscali au apreciat că îşi poate recupera în totalitate TVA, motiv pentru care a emis facturile de corecţie pentru suma de 248.613 RON, şi susţine că această indicaţie demonstrează că TVA devenea exigibilă la momentul emiterii facturilor de corecţie. Indică Decizia nr. 6/2014 a Comisiei fiscale centrale. Precizează că procesul-verbal de control a fost comunicat şi societăţii de avocat, iar aceasta nu l-a contestat, efectele sale fiind opozabile erga omnes, inclusiv obligaţia recurentului de a se înregistra ca plătitor de TVA şi de a îşi recupera aceste sume de la beneficiarul serviciilor. Menţionează că beneficiarul serviciilor nu ar fi fost prejudiciat deoarece îşi putea deduce integral TVA-ul, conform art. 301 alin. (2) Codul fiscal. Face trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de TVA.
În susbidiar, solicită ca, în cazul respingerii petitului principal, recurenta B. să fie obligată la plata sumei de 23.406,27 RON, reprezentând totalul dobânzilor legale penalizatoare, pentru fiecare prestaţie succesivă datorată ulterior datei de 14 noiembrie 2016 şi până la 14 noiembrie 2019. Invocă dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi ale art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.
Recurentul a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin recursul declarat, recurenta B. a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:
Autoarea căii de atac arată că noţiunile de "ordine publică" şi "încălcare a bunelor moravuri" au fost greşit aplicate în sensul că instanţa învestită cu acţiunea în anulare nu a ţinut cont de conduita fiscală a recurentului A., conduită prin care acesta a încălcat ordinea publică, bunele moravuri şi normele imperative ale legii. Deşi curtea de apel a analizat aceste noţiuni, susţine recurenta, instanţa a menţinut optica tribunalului arbitral de disociere a planului fiscal de cel civil şi a ignorat prevederile art. 36 din Normele metodologice ale Codul fiscal, potrivit cărora în raporturile dintre părţile prestaţiilor care dau naştere la obligaţia de plată a TVA către stat, contravaloarea acestei taxe se suportă conform convenţiei părţilor.
Recurenta apreciază că instanţa învestită cu acţiunea în anulare nu ar fi trebuit să se limiteze la aplicarea art. 1272 C. civ. referitor la interpretarea convenţiilor şi ar fi trebuit să ţină cont şi de conduita recurentului, raportat şi la art. 265 Codul fiscal şi art. 3.7 din contractul de colaborare. Aceeaşi parte susţine că prevederile contractuale sunt extrem de clare în sensul că valoarea TVA se suportă de avocatul colaborator din onorariul brut primit de la societate şi că nu era necesară interpretarea lor de către instanţă. Mai susţine că recurentul nu a emis o factură "cu TVA", care să fi justificat achitarea unei sume suplimentare.
Autoarea căii de atac critică modalitatea de soluţionare a acţiunii în anulare din perspectiva rezultatului operaţiunii de interpretare a contractului de colaborare, în urma căreia atât tribunalul arbitral, cât şi curtea de apel au validat conduita fiscală nelegală a recurentului.
Recurenta mai arată că a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi pentru că această hotărâre instituie în sarcina sa o obligaţie de plată, în lipsa unui act adiţional în formă scrisă la contractul de colaborare, depus la barou. Invocă dispoziţiile art. 216 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat şi art. 1174 alin. (3), art. 1242 şi art. 1243 C. civ.. Apreciază că, în lipsa acestui act scris, nu se poate reţine existenţa unei convenţii între părţi cu privire la plata TVA, în sensul art. 35 din Normele metodologice la Codul fiscal şi Deciziei Comisie fiscale centrale nr. 6/2014, forma scrisă fiind cerută ad validitatem.
Se mai susţine că susţinerile referitoare la lipsa actului adiţional scris au fost respinse cu o motivare generică şi că în mod greşit a fost respins motivul de anulare privitor la pronunţarea hotărârii arbitrale în echitate. Apreciază că tribunalul arbitral s-a bazat pe aprecieri subiective pe care curtea de apel le-a reiterat.
Recurenta a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin recursul incident formulat, recurenta B. a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
Autoarea căii de atac arată că în mod greşit curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare împotriva sentinţei arbitrale formulată de A. prin soluţionarea pe fond a motivului de anulare privitor la greşita soluţionare de către tribunalul arbitral a excepţiei prescripţiei extinctive. Consideră că un asemenea motiv nu se încadrează în cele menţionate de art. 608 C. proc. civ. şi că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare ar fi trebuit să se pronunţe asupra apărării recurentei din întâmpinare prin care aceasta a invocat imposibilitatea efectuării controlului judiciar asupra modului în care tribunalul arbitral a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive.
Recurenta menţionează că recursul incident formulat vizează considerentele sentinţei recurate şi înlocuirea acestora cu menţiunea că normele care reglementează prescripţia extinctivă nu sunt de ordine publică sub regimul C. civ. din 2011 şi că susţinerile referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei de către tribunalul arbitral nu puteau fi primite. Analizând acest motiv de anulare pe fond, curtea de apel a încălcat şi normele de drept material întrucât a apreciat asupra caracterului de ordine publică a textelor care reglementează prescripţia extinctivă.
Recurenta a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul A. a depus întâmpinări faţă de recursul principal şi faţă de recursul incident, formulate de B., prin care a solicitat respingerea căilor de atac formulate.
Prin întâmpinare, recurenta B. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de A. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Cu privire la recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate întrucât din cererea de recurs nu se desprind critici care să poată fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, recurentul invocă încălcarea art. 280, art. 281, art. 286, art. 287, art. 316, art. 330 Codul fiscal şi art. 88 din Normele metodologice la Codul fiscal şi art. 2517 raportat la art. 2526 C. civ., fără însă a demonstra în ce sens curtea de apel a aplicat greşit sau a încălcat normele materiale. Textele de lege indicate se referă la momentul de la care este datorată taxa pe valoare adăugată (TVA) şi la înregistrarea contribuabilului ca plătitor de TVA, la situaţiile în care se pot emite facturi de corecţie şi la modul de calcul al termenului de prescripţie extinctivă.
Acţiunea în anulare formulată de recurent a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., potrivit cărora sentinţa arbitrală va fi anulată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii, demers judiciar în cadrul căruia recurentul a contestat, în esenţă, modul în care tribunalul arbitral a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Instanţa supremă a statuat, în jurisprudenţa sa, că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.
La rândul său, recursul împotriva unei sentinţe pronunţate în soluţionarea unei acţiuni în anulare cunoaşte un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuţie situaţia de fapt, şi, pe de altă parte, urmăreşte modul în care curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs sunt reluate argumentele din acţiunea în anulare, autorul căii de atac solicitând instanţei să reanalizeze dacă termenul de prescripţie extinctivă era sau nu împlinit pentru sumele facturate de recurent anterior datei de 14 noiembrie 2016 şi, în mod accesoriu, să oblige partea adversă la plata dobânzii legale penalizatoare. Indicarea, cu caracter formal, a prevederilor din Codul fiscal şi din C. civ. nu este suficientă, în lipsa dezvoltării unor motive concrete pentru care raţionamentul şi soluţia curţii de apel sunt contrare legii.
Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurentul nu şi-a respectat obligaţia impusă de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.
În ceea ce priveşte recursul principal declarat de recurenta B., instanţa supremă notează că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.
Astfel cum s-a statuat mai sus, rolul instanţei care analizează recursul formulat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă acţiunea în anulare este de a verifica în ce măsură curtea de apel a identificat şi a aplicat corect norma de drept material atunci când, la rândul său, a examinat dacă tribunalul arbitral a încălcat ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii.
Înalta Curte constată că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a reţinut în mod corect că normele fiscale ce impun părţilor o anumită conduită sunt norme de ordine publică şi a mai reţinut că raportul juridic dedus judecăţii are o componentă fiscală şi una civilă.
Este, de asemenea, corectă statuarea instanţei în sensul că tribunalul arbitral s-a considerat învestit cu analiza raporturilor juridice de drept privat, civil, apreciind că latura fiscală a fost definitiv soluţionată prin procesul-verbal de inspecţie fiscală prin care s-a stabilit obligaţia recurentului A. de a plăti TVA aferent onorariului încasat pe perioada cât a fost avocat colaborator al recurentei.
Instanţa supremă va înlătura criticile prin care se susţine că ignorarea de către curtea de apel a conduitei fiscale a recurentului constituie o încălcare a ordinii publice şi a bunelor moravuri întrucât în prezentul litigiu instanţa trebuia să analizeze dacă prevederile contractului de colaborare au fost corect interpretate în scopul de a stabili care dintre părţile contractului, avocatul colaborator sau societatea de avocatură, era obligată să suporte contravaloarea TVA în raporturile dintre ele.
Este indubitabil că obligaţia de plată a TVA, în cuantumul stabilit de Codul fiscal, în raport cu bugetul de stat, revine recurentului A., acesta fiind şi persoana obligată de a se înregistra ca plătitor de TVA şi de a emite facturi cu componentă de TVA.
Din considerentele sentinţei atacate nu rezultă că ar fi fost încălcate prevederile Normelor metodologice de aplicare a titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, statuarea curţii de apel fiind în concordanţă cu interpretarea dată acestui text de lege, în sensul că, în anumite situaţii, taxa pe valoare adăugată se determină potrivit voinţei părţilor. În realitate, recurenta este nemulţumită de faptul că interpetarea dată de tribunal celor agreate de părţi prin convenţie nu corespunde cu viziunea sa asupra chestiunii litigioase.
Nu vor fi primite nici criticile privind greşita aplicare a art. 1272 C. civ. ("Conţinutul contractului") deoarece tribunalul arbitral a stabilit, ca un aspect de fapt asupra căruia nu se mai poate reveni în acest stadiu procesual, că din convenţia părţilor nu rezultă în mod expres care din părţi va suporta contravaloarea taxei pe valoare adăugată, motiv pentru care a fost necesar ca instanţa să interpreteze voinţa părţilor.
Vor fi înlăturate şi criticile prin care se arată că dispoziţiile art. 1272 raportat la art. 1242 şi art. 1243 C. civ. au fost greşit aplicate în sensul că s-a constatat că nu era obligatorie încheierea unui act adiţional în formă scrisă la contractul de colaborare deoarece, în mod judicios, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a apreciat că tribunalul arbitral a reţinut în mod corect că pentru interpretarea convenţiei nu era necesară încheierea acestui act adiţional. Susţinerea recurentei în sensul că nu poate fi obligată la plata contravalorii TVA în lipsa actului adiţional nu este suficientă pentru a justifica reformarea hotărârii atacate întrucât analiza instanţei de recurs se concentrează asupra modului în care a fost interpretată convenţia iniţială a părţilor, şi nu se extinde asupra modalităţii în care părţile ar fi putut reglementa raporturile dintre ele ulterior momentului de la care recurentul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de TVA.
Nu pot fi reţinute nici criticile prin care se arată că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare nu ar fi răspuns argumentelor invocate în acţiunea în anulare deoarece faptul că raţionamentul curţii de apel nu concordă cu opinia părţii nu echivalează cu o motivare străină sau cu lipsa acesteia.
Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la greşita soluţionare a motivului de anulare privitor la judecata în echitate a tribunalului arbitral întrucât curtea de apel a stabilit în mod clar că tribunalul a avut în vedere normele legale şi principiile generale de drept pentru a identifica voinţa neexprimată a părţilor. Soluţia curţii de apel este corectă, instanţa arbitrală referindu-se în mod expres la prevederile art. 1266 şi art. 1272 C. civ., reguli cu valoare generală din materia interpretării convenţiilor. Instanţa supremă nu va analiza referirile recurentei la sentinţa arbitrală deoarece nelegalitatea acestei hotărâri a fost deja examinată cu ocazia soluţionării acţiunii în anulare.
Analizând recursul incident declarat de recurenta B., faţă de dispoziţiile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., potrivit cărora recursul incident rămâne fără efect dacă recursul principal este respins pentru motive care nu implică cercetarea fondului şi având în vedere soluţia de anulare a recursului principal declarat de A., instanţa supremă urmează a respinge ca rămas fără efect recursul incident.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta B., iar în temeiul art. 491 raportat la art. 472 şi la art. 496 alin. (1) teza a III-a din acelaşi cod, va respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta B., împotriva sentinţei civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta B. împotriva sentinţei civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta B. împotriva sentinţei civile nr. 116 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2022.