Contestație. Cameră preliminară. Nulitate relativă. Competența teritorială a Direcției Naționale Anticorupție. Excluderea probelor. Percheziție informatică
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară
Drept procesual penal. Partea generală. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii. Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Indice alfabetic: - drept procesual penal
- contestație
- camera preliminară
- nulitate relativă
- competență teritorială
- excluderea probelor
C. proc. pen., art. 168
O.U.G. nr. 43/2002, art. 1
1. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, competența teritorială a procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, precum și din cadrul Serviciilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizează întreg teritoriul României, aspect ce face posibilă instrumentarea dosarelor de urmărire penală de oricare dintre acestea, fără a genera un viciu de nelegalitate.
2. În aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, înregistrarea propriilor conversații cu telefonul mobil de către denunţător, fără participarea în vreun fel a organelor de urmărire penală, cărora denunţătorul le-a predat ulterior telefonul mobil, nu impune emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a unui mandat de supraveghere tehnică.
I.C.C.J., Secția penală, încheierea nr. 643 din 19 octombrie 2022
a completului de 2 judecători de cameră preliminară
Prin încheierea din data de 22 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, a respins, ca neîntemeiate, cererile și excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor a efectuării actelor de către organele de urmărire penală invocate de inculpatul A, iar în baza art. 346 din Codul de procedură penală, a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpatului A, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1) din Codul penal.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a reţinut că prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A, cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din Codul penal.
S-a menţionat că prin actul de sesizare a instanței s-a reţinut că, la data de 30.03.2022, inculpatul A, avocat în cadrul Baroului Călărași, a promis și ulterior a dat agentului șef de poliție B din cadrul Poliției mun. Călărași – Biroul Investigații Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație favorabilă clienților săi, cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, în dosarul nr. x, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași.
Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a reţinut că inculpatul a formulat o seria de cereri şi excepţii privind legalitatea efectuării unora dintre actele de urmărire penală, printre care:
1.Nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare, rezultată din necompetența teritorială a organului de urmărire penală.
Potrivit art. 5 alin. (2) din OUG nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, în cadrul acesteia se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002, sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție , de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.
Potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, structura teritorială a Direcției Naționale Anticorupție este constituită din 14 servicii teritoriale, care au sediile în localitățile de reședință ale parchetelor de pe lângă curțile de apel, având aceeași circumscripție teritorială.
De asemenea, potrivit art. 77 din același Ordin nr. 1643/C din 15 mai 2015, structura teritorială exercită în mod corespunzător atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție, prevăzute la art. 3 din OUG nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, și duce la îndeplinire ordinele și dispozițiile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
S-a arătat că infracțiunea ce constituie obiectul judecății se reține că ar fi fost săvârșită în municipiul Călărași, care potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 raportat la art. 5 alin. (2) și (3) din OUG nr. 43/2002 nu se află în circumscripția teritorială a DNA – Serviciul Teritorial Constanța, astfel încât competența pentru efectuarea urmăririi penale ar fi revenit DNA – Structura centrală.
Pe cale de consecință, constatând că DNA – Serviciul Teritorial Constanța, nu avea competența teritorială de efectuare a urmăririi penale pentru infracțiuni de corupție care ar fi fost comise pe raza teritorială a municipiului Călărași, a solicitat să să se constatate că toate actele de urmărire penală efectuate sunt lovite de sancțiunea nulității relative, cu consecinţa excluderii tuturor probelor administrate și restituirea cauzei la Parchet.
2.Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunțător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.
Înregistrarea ambientală cu privire la care se susține de către martorul denunțător că ar fi fost realizată la data de 30.03.2022, ora 11:11, la sediul IPJ Călărași, cu telefonul mobil marca Samsung cu seriile IMEI x și x, aflat în dotarea Poliției Municipiului Călărași, a intrat în posesia organelor de urmărire penală, conform procesului-verbal de ridicare din 30.03.2022 încheiat de Serviciul Județean Anticorupție și martorul denunțător, prin punerea la dispoziție a unui suport optic tip CD cu inscripția „CD B Călărași”.
Apărarea a considerat că administrarea acestei probe nu se putea efectua în temeiul art. 170 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acest text vizează numai predarea de înscrisuri sau obiecte, ceea ce nu este cazul în cauza de față, întrucât denunțătorul nu a remis niciun fel de înscrisuri, iar punerea la dispoziție a telefonului mobil nu poate constitui „predare de obiecte” în sensul art. 170 alin. (1) din Codul de procedură penală, câtă vreme această dispoziție are în vedere obiecte ce poartă urmele materiale ale infracțiunii (de exemplu urmele papilare). În ipoteza în care s-ar aprecia să telefonul mobil a fost predat organelor judiciare în temeiul art. 170 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta nu constituie decât modalitatea de conferire a legitimității procedurii în baza căreia s-a intrat în posesia sistemului informatic (suportul optic), neputând constitui temeiul legal pentru accesarea sistemului informatic, cercetarea și valorificarea sub forma obținerii probelor a datelor informatice existente în cuprinsul acestuia, practic existând două etape distincte în administrarea probelor în acest caz, fiind necesar ca fiecare dintre acestea să fie realizată conform procedurilor legale.
Pe cale de consecință, lipsind autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți pentru accesarea și valorificarea în procesul penal a datelor informatice prin procedeul probator al percheziției informatice, a considerat că se impune constatarea nulității absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a mijloacelor de probă constând în planșe foto, cu consecința excluderii probelor astfel obținute în mod nelegal, în conformitate cu art. 102 din Codul de procedură penală.
Examinând competenţa și legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a reţinut, cu titlu preliminar, că potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În ceea ce privește presupusa necompetență teritorială a Serviciului Teritorial Constanța din cadrul DNA, Curtea a constatat că potrivit codul de procedură penală competența teritorială a parchetelor de pe lângă instanțe se stabilește prin aplicarea regulii prevăzute de art.56 alin. (6) din Codul de procedură penală care prevede că „este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.
Curtea a constatat că art. 75 din Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 reglementează exclusiv organizarea administrativă a serviciilor teritoriale în cadrul DNA. De altfel, serviciile teritoriale pot fi înființate și desființate prin ordin al procurorului șef al direcției, legea prevăzând că serviciile teritoriale au de regulă sediile în municipiile în care își au sediile și curțile de apel.
Curtea a reţinut că art. 1 alin. (2) din OUG nr.43/2002, prevede că „Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției”.
S-a arătat că, în mod evident, intenția legiuitorului, la momentul redactării art. 1 alin. (2) din OUG nr.43/2002, nu a fost de a restricționa competența procurorilor din cadrul serviciilor teritoriale și de a o extinde pe cea a procurorilor de la DNA București.
Cum și procurorii din cadrul serviciilor teritoriale și cei din cadrul structurii centrale, sunt parte a aceleiași direcții, altminteri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchet cu o competență teritorială generală, neexistând nici o diferență între ei, aceştia îşi pot exercita competența pe întreg teritoriul României.
Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și procurorii de cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competenţă pe întregul teritoriu al României. Prin urmare, dispoziţiile legale privind competenţa după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale sau de procurori din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie ”.
Cu privire la necompetența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul Teritorial Constanța, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a constatat că inculpatul, prin apărător ales, a invocat necompetența teritorială a unității de parchet.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a constatat că organele de urmărire penală nu au încălcat normele de competență teritorială, competența Serviciului Teritorial Constanța de a efectua urmărirea penală este una generală, având în vedere dispozițiile art. 3 din OUG 43/2002. În ceea ce privește repartizarea dosarelor între unitățile administrative ale Direcției Naționale Anticorupție, judecătorul a constatat că acea repartizare este doar organizare administrativă și nu este de natură a scinda competența și a afecta astfel legalitatea efectuării urmăririi penale într-o situație similară.
În ceea ce priveşte excluderea înregistrării efectuată de către denunțător cu mijloace tehnice proprii și a procesului verbal de redare, Curtea a constatat că denunțătorul a înregistrat propriile discuții purtate cu inculpatul folosind telefonul său mobil, iar ulterior sesizării organelor de urmărire penală a pus la dispoziția acestora, în mod voluntar, mijlocul tehnic respectiv și fișierele audio pe care le conținea.
Cum telefonul mobil al denunțătorului este în mod indiscutabil un obiect în sensul art.170 din Codul de procedură penală și cum denunțătorul avea dreptul să își înregistreze propriile convorbiri, care să fie apoi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, conform art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a considerat că prin modul în care denunţătorul a procedat nu s-a produs nici o încălcarea dispozițiilor de procedură care să conducă la excluderea probelor arătate.
Nu s-a pus problema efectuării unei percheziții informatice deoarece denunțătorul a predat în mod voluntar înregistrările respective, având inițiativa informării parchetului cu privire la existența lor și a predării acestora.
Prin urmare, s-a constatat că administrarea probelor și efectuarea actelor de urmărire penală s-a realizat în condiţii de legalitate, respectându-se regulile procedurale și procesuale, precum și drepturile inculpatei prevăzute de legea procesual penală.
De asemenea, judecătorul a constatat că nu există niciunul dintre cazurile de nulitate ale actelor procesuale efectuate în cauză care să fie necesar a fi invocate din oficiu de către instanţă.
Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a formulat contestaţie inculpatul A.
- Criticile inculpatului A
În susţinerea contestaţiei, inculpatul a invocat, printre altele, greşita respingere a excepţiei nulităţii relative a sesizării organelor de urmărire penală derivată din încălcarea principiului legalităţii procesului penal coroborat cu prevederile art. 58 alin. (1) şi (2) raportat la art. 286 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală
De asemenea, a criticat respingerea excepţiei nulitatăţii relative a tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare, rezultată din necompetenţa teritorială a organului de urmărire penală.
Totodată, inculpatul a apreciat că, în mod greşit, s-a respins cererea de excludere a procesului verbal din 31.03.2022 de redare a înregistrărilor ambientale efectuate de către denunţător cu autorizarea din partea organelor de urmărire penală şi cererea de excludere a procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunţător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.
- Acuzațiile formulate prin actul de sesizare a instanței
Inculpatul A, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de avocat în cadrul Baroului Călăraşi, la data de 30.03.2022, a promis şi a dat agentului şef de poliţie B din cadrul Poliţiei mun.Călăraşi - Biroul Investigaţii Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv să asigure o situaţie juridică favorabilă clienţilor săi, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, în dosarul nr.x, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi.
- Analiza Înaltei Curţi - completul de 2 judecători de cameră preliminară
Preliminar Înalta Curte amintește că împotriva soluției de finalizare a procedurii de cameră preliminară procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație, cale de atac care poate viza atât soluția finală de dezinvestire, cât și încheierea/încheierile intermediare prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu.
Reformarea încheierilor de soluționare a cererilor și excepțiilor de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța de control judiciar poate avea ca efect înlăturarea suportului juridic al hotărârii finale pronunțate, în acest caz fiind reformată implicit și încheierea finală. Instanţei de control judiciar i se va devolua întreaga procedură de cameră preliminară, desigur, cu limitele impuse de persoana contestatorului ori de cea la care se referă declarația de contestație şi în limitele motivelor susţinute.
Ca atare, Înalta Curte – completul de 2 judecători constată că în cauză contestația formulată de inculpatul A este declarată în termen şi vizează încheierea penală din data de 22 iunie 2022, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.
Obiectul procedurii de cameră preliminară este descris explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, care statuează neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce ţin, în mod esenţial, de legalitatea actelor procesuale ori procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea obţinerii probelor. Acest examen implică, cu necesitate, identificarea tuturor dispoziţiilor legale incidente ori aplicabile în cauză, urmată de examinarea conformităţii probelor/actelor de urmărire penală cu exigenţele acelor dispoziţii şi decelarea sancţiunii în caz de nelegalitate, şi a manierei întinderii efectelor în cauza pendinte.
- Competenţa teritorială a organului de urmărire penală
Inculpatul a invocat faptul că singura interpretare care asigură o competenţă determinată în mod precis a organelor de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie o reprezintă aceea potrivit căreia prevederile art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002 reglementează o competenţă teritorială limitată a serviciilor teritoriale DNA în raport de circumscripţia parchetelor de pe lângă curţile de apel.
Înalta Curte constată că în mod judicios judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat că nu au fost încălcate dispoziţiile privind competenţa organului de urmărire penală.
Încălcarea normelor de competenţă teritorială poate genera un viciu de nelegalitate valorificat în contextul nulității relative.
Astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 43/2002, conferă Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) atribuţii pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie. Procurorii din cadrul serviciilor teritoriale, precum şi cei din cadrul structurii centrale fac parte din cadrul aceleiaşi Direcţii Naţionale Anticorupţie şi pot exercita competenţa pe întreg teritoriul. Scopul acestei reglementări a fost acela de a asigura unificarea eforturilor, acţiunii şi jurisprudenţei direcției la nivel naţional şi reprezintă opțiunea legiuitorului.
Aceste dispoziţii alături de interpretarea sistematică a Ordonanţei nr. 43/2002 şi Legea nr. 78/2000 conduc la concluzia că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au aceeaşi competenţă pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializaţi cu grad de parchet general, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, împărţirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă şi internă de organizare.
Sub acest aspect, se reţine că analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcţionarea, relevă neechivoc că Direcţia Naţională Anticorupţie, este o structură unitară, care îşi desfăşoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au competenţă pe întreg teritoriul. Repartizarea dosarelor către serviciile teritoriale constituie un aspect de organizare administrativă ce nu atrage nulitatea actelor efectuate pe motivul lipsei competenţei.
În cauză, instrumentarea dosarului de urmărire penală s-a realizat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa şi nu se poate reţine vreo vătămare aptă a fi valorificată în contextul nulităţii relative.
- Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunţător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală
Apărarea a mai solicitat excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunţător cu telefonul mobil apreciind că nu se putea dispune predarea telefonului mobil sau suportului optic, precum şi că în cauză se impunea efectuarea unei percheziții informatice.
Înalta Curte constată că denunţătorul a procedat la înregistrarea conversaţiei purtate cu inculpatul folosind telefonul mobil pe care apoi l-a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală.
Potrivit. art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.
Astfel, faţă de dispoziţiile anterior evocate, se apreciază că martorul denunţător a procedat la înregistrarea convorbirilor respective fără ca organele de urmărire penală să participe în vreun fel la această operaţiune, în acest caz nefiind nevoie de emiterea de către judecător a unui mandat de supraveghere tehnică.
Ulterior, denunţătorul a procedat la predarea suportului care conţinea înregistrarea audio a convorbirii către organele de urmărire penală. Contrar susţinerilor apărării, se constată că telefonul mobil constituie un obiect ce încorporează un suport optic, iar martorul denunţător avea posibilitatea predării acestuia organelor de urmărire penală în mod voluntar, astfel ajungând legal în posesia organului judiciar mijlocul tehnic prin care a realizat înregistrarea şi a fişierelor audio pe care le conţinea. Cât timp denunţătorul a pus benevol la dispoziţia organelor de urmărire penală telefonul mobil, respectiv suportul optic pe care se regăseau înregistrările efectuate, acesta şi-a exprimat implicit şi acordul pentru a se realiza cercetarea datelor informatice încorporate, fără a fi necesară încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la efectuarea percheziţiei informatice.
În plus, înregistrările efectuate de denunţător pot constitui probatorii în susţinerea sesizării sale, conform art. 290 alin. (2) teza finală raportat la art. 289 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.
Față de aceste considerente, în temeiul art.347 alin.(3) şi (4) coroborat cu art.346 alin. (2) din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A împotriva încheierii din data de 22 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.