Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 97/F din data de 29 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. şi art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 358 din 26.05.2022, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 19, art. 25 şi art. 397 C. proc. pen., în referire la art. 1349, art. 1357 şi art. 1391 C. civ., a fost obligată inculpata A. la plata către partea civilă B. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata către partea civilă C. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale.
S-au respins, ca nefondate, restul pretenţiilor formulate de părţile civile B. şi C..
S-a respins acţiunea civilă exercitată de părţile civile B. şi C. faţă de Curtea de Conturi a României.
În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) C. proc. pen.., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 24000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 8000 RON către partea civilă B. şi la plata sumei de 8000 RON către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare (onorariu avocat).
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2019 din 13.10.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei conform art. 328 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunilor de violarea vieţii private prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen. şi de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că, în dimineaţa zilei de 16.03.2017, inculpata A., director al Camerei de Conturi, a plasat un dispozitiv de înregistrare tip reportofon, descris şi fotografiat de persoanele vătămate în cauză, în biroul persoanei vătămate B., auditor public extern al Camerei de Conturi, în scopul înregistrării astfel a discuţiilor private ce se purtau in interiorul acelui birou. S-a reţinut, de asemenea, că inculpata i-a cerut în mod expres secretarei D. să îl trimită pe şoferul instituţiei la contabila Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, o veche cunoştinţă a sa, pentru a afla informaţii legate de dosarul penal înregistrat ca urmare a plângerii redactate şi semnate de cei patru auditori publici externi ai Camerei de Conturi ..., numiţii B., C., E. şi F..
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus renunţarea la urmărire penală faţă de suspecta G., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute de art. 304 alin. (2) C. pen.
După înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Galaţi, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 22.12.2020, în baza art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpata A. privind restituirea cauzei la parchet pentru refacerea întregii urmăriri penale, excluderea unor probe şi constatarea nulităţii unor acte de urmărire penală. În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x/2019 din 13.10.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, privind pe inculpata A., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de violarea vieţii private prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen. şi de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a dispus începerea judecăţii în cauză privind pe inculpata A..
Prin încheierea nr. 402 din 16 aprilie 2021 pronunţată de completul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost desfiinţată în parte încheierea judecătorului de cameră preliminară mai sus menţionată. S-a constatat nelegalitatea administrării probelor constând în audierea în calitate de martori a persoanelor vătămate E., F. şi C. şi, în temeiul art. 102 alin. (2) C. proc. pen.. s-a dispus excluderea:
- declaraţiilor date de numitul E. în calitate de martor;
- declaraţiilor date de numita F. în calitate de martor;
- declaraţiilor date de numita C. în calitate de martor;
şi folosite ca mijloc de probă.
Prin încheierea nr. 467 din 11 mai 2021 pronunţată de completul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen.., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus începerea judecăţii în prezenta cauză.
S-a dispus, în temeiul art. 102 alin. (2)-(4) C. proc. pen.. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22/2018, ca excluderea fizică, prin eliminarea referirilor la mijloacele de probă nule şi eliminarea redării conţinutului acestora din cuprinsul actelor procesuale, inclusiv din rechizitoriul nr. x/2019 din 13.10.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, să se realizeze de către procuror, prin intervenţie directă asupra actelor procesuale şi nu prin întocmirea unor acte noi.
Prin încheierea din 05.10.2021 a Curţii de Apel Galaţi, a fost respinsă cererea formulată de inculpata A. prin care solicita emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în vederea punerii în executare a dispoziţiilor definitive, pronunţate în cameră preliminară cu privire la conţinutul dosarului, şi anume:
- eliminarea tuturor referirilor la mijloacele de probă excluse şi a redării conţinutului acestora din actele procesuale existente la dosarul cauzei;
- consemnarea într-un proces-verbal a tuturor intervenţiilor (inclusiv a celor care s-au efectuat prin ştergere), pentru a putea fi verificate de către instanţă şi apărare.
- stabilirea unui termen până la care procurorul să pună în executare hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a opinat că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-a conformat întocmai dispoziţiilor luate prin încheierea nr. 467 din 11 mai 2021 pronunţată de completul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul în care a eliminat filele corespunzătoare probelor excluse (declaraţiile luate numiţilor E., F. şi C. în calitate de martor), fiind constituit un dosar separat în care să fie păstrate acestea; de asemenea, au fost eliminate prin intervenţie directă (ştergere) din cuprinsul actelor procesuale, inclusiv din rechizitoriul nr. x/2019 din 13.10.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, referirile la mijloacele de probă nule, procedându-se la ştergerea menţiunilor care trimiteau la calitatea de martori a numiţilor E., F. şi C..
Activităţile efectuate în acest sens au fost redate în cuprinsul procesului-verbal întocmit de procuror la data de 31.08.2021 .
S-a apreciat neîntemeiată susţinerea apărării potrivit căreia procurorul ar fi trebuit să şteargă însăşi numele persoanelor vătămate E., C. şi F. din pasajele ce făceau referire la declaraţiile de martor existente la dosarul cauzei şi nu doar cuvântul martor din sintagma declaraţiile/declaraţiilor de martor nu poate fi reţinută. Curtea a observat că numele persoanelor vătămate E., C. şi F. au fost păstrate în cuprinsul rechizitoriului în contextul/în măsura în care acestea apăreau menţionate în descrierea situaţiei de fapt reţinute de procuror. Ceea ce a propus apărarea inculpatei era modificarea în esenţă/trunchierea expozitivului rechizitoriului, prin eliminarea unor pasaje în care se regăsesc numele celor trei persoane vătămate şi care descriu elemente de fapt apreciate de inculpată ca fiind reţinute pe baza mijloacelor de probă nule. O atare soluţie contravine, în opinia Curţii, celor statuate de completul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că descrierea faptelor deduse judecăţii este adecvată şi suficient de detaliată, fără a releva existenţa unor aspecte de neregularitate de natură a impune lămuriri suplimentare din partea organului de urmărire penală.
Curtea a observat, totodată, că dispoziţiile C. proc. pen. nu reglementează în concret modalitatea în care se realizează eliminarea referirilor la mijloacele de probă declarate nule, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 22/2018 se referă doar la eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. În acest context, Curtea a apreciat că activitatea procurorului de eliminare prin intervenţie directă (ştergere) din cuprinsul actelor procesuale, inclusiv din rechizitoriul nr. x/2019 din 13.10.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a referirilor la probatoriul anulat (înlăturarea menţiunilor care trimiteau expres la calitatea de martori a numiţilor E., C. şi F.) corespunde standardelor impuse de încheierea nr. 467 din 11 mai 2021 pronunţată de completul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu se impune o intervenţie suplimentară din partea procurorului care a efectuat urmărirea penală.
Totodată, s-a observat că numiţii E., C. şi F. au fost audiaţi, iniţial, în cursul urmăririi penale în calitate de persoane vătămate, calitate pe care o păstrează în proces, aceste declaraţii nefiind înlăturate din materialul probator; din acest motiv, procurorul a procedat la înlăturarea doar a acelor menţiuni care trimiteau expres la calitatea lor de martori.
În altă ordine de idei, s-a apreciat ca nefondată susţinerea potrivit căreia se impunea ca procurorul să revizuiască şi alte acte procesuale, indicându-se:
- ordonanţa procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 08.10.2020 prin care s-a soluţionat plângerea formulată împotriva ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale din 27.08.2020;
- plângerea formulată împotriva ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale din 27.08.2020;
- încheierea penală nr. 6 din 22.09.2020 a Curţii de Apel Galaţi;
- încheierea penală nr. 1 din februarie 2020 a Curţii de Apel Iaşi;
- încheierea Curţii de Apel Galaţi din 22.12.2020, inclusiv memoriul de excepţii, concluzii scrise formulate de avocatul inculpatei, note scrise formulate de avocatul părţii civile. Cu privire la această solicitare, s-a reţinut, pe de o parte, că încheierea nr. 467 din 11 mai 2021 pronunţată de completul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă în mod evident la actele procesuale emise de procurorul care a efectuat urmărirea penală, iar pe de altă parte din economia dispoziţiilor art. 277 C. proc. pen.. rezultă că doar cel care a întocmit un act procedural îl poate corecta, poate efectua adăugiri ori suprimări. Aşa fiind, s-a arătat că procurorul nu putea interveni asupra actelor emanând de la instanţă, părţi ori alţi subiecţi procesuali.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi: inculpata A., persoanele vătămate constitute părţi civile B. şi C., precum şi martorii D., H., I., J., K., L., M., N., O., G.. La termenul de judecată din 18.03.2022, s-a luat act că inculpata a renunţat la audierea martorilor P. şi Q., ale căror declaraţii date în faza de urmărire penală nu a înţeles să le mai conteste.
În cursul urmăririi penale, inculpata a refuzat să facă declaraţii în cauză, prevalându-se de dreptul la tăcere.
În etapa cercetării judecătoreşti, aceasta a negat săvârşirea faptelor deduse judecăţii în sarcina sa. A arătat că, în data de 15 martie 2017, la sfârşitul zilei, aproximativ în jurul orei 16:45, a fost apelată telefonic de numitul R., consilier de conturi şi şeful Departamentului 6 din cadrul Curţii de Conturi, care gestiona relaţia cu structurile din teritoriu. Acesta i-a comunicat că a doua zi urmează să facă o vizită la Camera de Conturi, fără a-i aduce la cunoştinţă motivul şi i-a solicitat să fie convocaţi pentru întâlnire şi auditorii care de obicei îşi desfăşoară activitatea la sediile entităţilor verificate.
La rândul său, a comunicat secretarei să aducă la cunoştinţa auditorilor publici externi că a doua zi să se prezinte la sediu pentru a participa la întâlnirea cu domnul R..
A doua zi dimineaţa, respectiv pe data de 16 martie 2017, a ajuns la birou ca de obicei, în jurul orei 7:25-7:30. A precizat că, de obicei, directorul adjunct al instituţiei venea la serviciu cam cu 10-15 minute înaintea ei şi, de regulă, în jurul orei 8:00, după ce ajungea la serviciu şi J., sef serviciu, se întâlneau în biroul ei pentru a stabili planul de acţiune pentru ziua respectivă.
Aşa au procedat şi în data de 16 martie, urmând să discute şi să evidenţieze problemele pentru care ar fi venit domnul R. de la Bucureşti. A susţinut că a urcat direct la etajul 1 unde are biroul iar pe hol o aştepta femeia de serviciu care era de fapt angajata unei societăţi de curăţenie cu care instituţia avea contract şi care făcea curăţenie dimineaţa.
A precizat că, până la momentul sosirii sale, aceasta făcea curăţenie în celelalte birouri şi că, pentru fiecare încăpere din instituţie, mai precis pentru fiecare birou, existau cel puţin 3 rânduri de chei; astfel, fiecare auditor avea cheia de la propriul birou, de asemenea câte un exemplar al cheilor de la uşile de acces în birouri se păstra la jandarm în plicuri sigilate, iar câte un exemplar stătea într-un dulap aflat în spatele secretariatului care nu era încuiat şi la care avea acces orice angajat.
A mai declarat că a intrat cu femeia de serviciu, iniţial în secretariat, secretara nefiind venită, apoi a intrat în biroul său, folosind propria cheie. L-a anunţat, apoi, pe directorul adjunct să coboare la discuţii, urmând ca după ce ajungea J., să li se alăture şi aceasta şi să discute, încercând să înţeleagă care era scopul pentru care venea directorul de la Bucureşti.
Având în vedere starea conflictuală existentă între persoanele vătămate şi conducerea Camerei de Conturi, conflictul fiind în special cu ea, dar şi multiplele sesizări făcute de persoanele vătămate, apărea ca evident că scopul pentru care venea consilierul de la Bucureşti era acela de a aplana starea tensionată creată la nivelul instituţiei.
În jurul orei 8:00 li s-a alăturat şi J., iar femeia de serviciu, după ce a luat coşul de gunoi, a părăsit biroul ei (la ora 7:30).
Pe parcursul discuţiilor cu directorul adjunct şi cu şefa serviciului, au încercat să evidenţieze nişte situaţii mai grave în care au fost implicate persoanele vătămate pentru a le aduce la cunoştinţa structurii centrale.
În jurul orei 10:00, fără să fie anunţaţi în prealabil de către secretară, s-a deschis uşa biroului său şi a intrat R. însoţit de alte 2 persoane, domnii S. şi E., prezentaţi ca fiind directori adjuncţi din cadrul aceluiaşi departament. Directorul adjunct şi şefa serviciului s-au ridicat pentru a le face loc celor 3, fără să părăsească biroul ei.
În continuare, li s-a solicitat de către cei de la Bucuresti să pregătească o sală de sedinţe, urmând să fie invitat la discuţii, iniţial întreg colectivul, după care aceştia să poarte discuţii cu conducerea structurii teritoriale, respectiv director, director adjunct şi sef serviciu, apoi cu persoanele vătămate F., E. şi C.. De asemenea, urma să poarte discuţii cu doi auditori desemnaţi de către conducere şi cu doi auditori desemnaţi de către persoanele vătămate.
La momentul la care au rămas doar ei, cei din conducere cu delegaţia de la Bucureşti, li s-au făcut cunoscute multiplele sesizări formulate de către persoanele vătămate şi li s-a sugerat ca pentru aplanarea stării conflictuale să acorde calificative bune la evaluare.
A susţinut inculpata că niciun moment, pe parcursul zilei de 16 martie 2017, nu s-a deplasat la biroul persoanei vătămate B., nu a făcut acest lucru nici anterior şi nici după acest moment şi nu este real faptul că ar fi plasat un reportofon în biroul persoanei vătămate B.. A auzit discuţii despre un astfel de reportofon abia la momentul la care se afla în concediu, fiind plecată din ţară, mai precis secretara a sunat-o şi i-a spus.
S-a arătat că acel reportofon, despre care se pretinde că ar fi fost plasat în biroul lui B., l-a văzut doar în fotografii la momentul audierii sale de către procuror, nu ştie dacă l-a văzut când a fost audiată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, dar cu siguranţă l-a văzut în septembrie 2019 când i s-a permis să studieze dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
A mai arătat că nu a deţinut la serviciu şi nu a folosit în activitatea profesională niciodată vreun dispozitiv de tip reportofon, precum şi că nu a deţinut şi nu a folosit un astfel de dispozitiv nici măcar acasă, dar nici nu a văzut vreodată un astfel de dispozitiv asupra vreuneia dintre persoanele din conducerea camerei de Conturi şi nici în rândul subalternilor. A precizat că în anul 2018, la sfârşitul anului, T. i-a adus la cunoştinţă că B. a încercat să o înregistreze, fără a se cunoaşte însă dispozitivul.
De asemenea, a precizat că programul la Camera de Conturi începea, în martie 2017, la ora 8:30 şi se finaliza la ora 17:00 de luni până joi, iar vinerea se finaliza la 14,30, subliniind faptul că din înregistrările făcute de jandarmi a luat cunoştinţă despre faptul că, în data de 16 martie 2017, secretara instituţiei a ajuns la sediul instituţiei la ora 8:00.
A precizat că după ce s-au terminat discuţiile în ordinea prestabilită cu delegaţia de la Bucureşti, membrii delegaţiei au mai chemat-o o dată şi apoi pe toţi auditorii care au fost convocaţi prin intermediul secretariatului, sunând din sala de şedinţe.
Astfel, a menţionat că nu a purtat discuţii cu secretara instituţiei în data de 16 martie 2017, nici anterior sosirii delegaţiei nici pe parcursul zilei, nici după ce s-au terminat discuţiile, fiind posibil să-i fi solicitat acesteia doar să le facă cafele şi să le aducă în sala de şedinţă.
Totodată, a mai arătat că pe şoferul instituţiei nu l-a văzut în ziua respectivă.
A mai declarat că, după ce a plecat delegaţia de la Bucureşti, s-au reîntâlnit în biroul ei, ea cu I. şi cu J. pentru a trage concluzii cu privire la discuţiile purtate cu delegaţia de la Bucureşti, nereuşind să înţeleagă ce doreau de fapt aceştia şi care era finalitatea acelei vizite, respectiv de ce parte se poziţionau aceştia. A precizat că atât ea, cât şi I. şi J., au rămas la sediul instituţiei până la sfârşitul programului, aceasta însemnând că nu au plecat mai devreme de ora 17:00 şi posibil să fi plecat mai târziu.
A precizat că ea şi directorul adjunct nu erau trecuţi în acea machetă întrucât, prin natura funcţiei pe care o ocupau, nu făceau deplasări şi deci nu solicitau cheltuieli de transport însă şefa de serviciu se deplasa uneori la sediul altor instituţii şi, prin urmare, era înregistrată în acea machetă.
Referitor la cea de-a doua infracţiune dedusă judecăţii, a arătat că în data de 30 mai 2017, în timp ce se afla în concediu în Turcia a fost contactată telefonic de către directorul adjunct I. care i-a comunicat că printre documentele ce făceau parte din corespondenţa instituţiei se afla o adresă de la Parchetul Curţii de Apel Galaţi cu referire la un dosar penal, prin care se solicitau relaţii privind statutul persoanelor din conducerea instituţiei.
I-a recomandat acestuia să răspundă de îndată, lucru pe care directorul adjunct l-a şi făcut, răspunzând în aceeaşi zi. A doua zi, în data de 31 mai, a fost sunată de către secretara instituţiei care i-a spus că s-a primit un plic mare şi gros adresat personal ei, i-a cerut să-l deschidă şi să-i spună ce conţine. Aceasta a făcut întocmai şi i-a adus la cunoştinţă că era vorba despre un convocator la comisia de disciplină care urma să soluţionează petiţiile formulate de persoanele vătămate B., C., E. şi de către primarii a două comune de pe raza jud. ...şi directorul U., filiala din ....
Din ce i-a citit secretara, a înţeles că i se formulase inclusiv o plângere penală având ca obiect un dispozitiv de ascultare găsit probabil de F. şi i-a cerut secretarei să lase acel plic conţinând întreaga documentaţie în biroul ei. Nu a putut preciza dacă în cursul aceleiaşi convorbiri telefonice, dar cu siguranţă în cursul aceleiaşi zile, tot telefonic, i-a adresat rugămintea secretarei ca, în situaţia în care şoferul instituţiei are drum la poşta militară, aflată în vecinătatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, să o întrebe pe doamna G. - cu care era prietenă de foarte mult timp, respectiv au fost colege de facultate şi, în contextul în care şi ea a lucrat anterior la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, dacă a auzit de vreo plângere penală la adresa sa.
Nu a rugat să afle altfel de date în legătură cu o eventuală plângere. A susţinut că nu a discutat ulterior acestui moment cu secretara ori cu şoferul instituţiei referitor la cele aflate de la doamna G., însă s-a edificat asupra respectivei plângeri la momentul la care a revenit la serviciu şi a luat cunoştinţă de conţinutul acelui plic trimis de la Comisia de Disciplină. De la momentul la care a lucrat la Parchetul Curţii de Apel Galaţi, ştia că doamna G. nu avea acces la bazele de date ale parchetului, ea fiind economist, ce ar fi putut să ştie ea era doar cu titlu de bârfă.
A susţinut că nu a încercat să afle niciun moment relaţii care nu erau destinate publicităţii iar dacă la acea dată ar fi fost în ţară, cu siguranţă l-ar fi apelat telefonic pe procurorul general de la acel moment pentru a afla de ce este acuzată şi pentru a solicita să fie audiată.
A arătat că nu ştia dacă secretara a apelat-o de pe un telefon mobil sau de pe un telefon fix, dar cu siguranţă a apelat-o de pe telefonul personal, căci ea nu avea telefon de serviciu, însă era posibil să o fi sunat de pe telefonul fix al instituţiei. De asemenea, nu a putut afirma cu certitudine de pe ce telefon a sunat directorul adjunct, însă, de regulă, acesta o apela de pe telefonul personal, nefolosind de regulă telefonul de serviciu.
A precizat că de la momentul revenirii sale din concediu, s-a mai întâlnit cu G., însă nu a purtat discuţii cu aceasta legate de acea plângere penală.
A arătat ca în prezent nu se află în niciun fel de relaţii cu H. şi nici cu ceilalţi martori. După ce a luat cunoştinţă de cele declarate de către martorul H. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, respectiv septembrie 2019, l-a întrebat pe acesta despre ce fel de bileţel era vorba, moment în care acesta s-a fâstâcit şi a încercat să se eschiveze de la a da un răspuns, motiv pentru care şi-a dat seama că a acţionat de conivenţă cu persoanele vătămate. În consecinţă, i-a solicitat acestuia ca orice deplasare de la sediul camerei să se facă numai cu aprobarea sa ori a directorului adjunct. Ulterior, în decembrie 2019, în timp ce se afla în concediu, a aflat că şoferul H. făcuse discuţii în prezenţa altor angajaţi ai instituţiei privitor la un dispozitiv amplasat în exteriorul biroului ei şi care era destinat pentru alarma antiincendii făcând afirmaţia că prin intermediul acestui dispozitiv ar putea fi ascultat. Ca urmare, când s-a întors din concediu, i-a cerut acestuia să nu mai folosească biroul de la parter unde stătea de obicei, spunându-i să se retragă în garajul instituţiei. La acel moment, în prezenţa directorului adjunct şi a consilierului cu atribuţii financiar contabile, H. a ameninţat că "o să meargă la Iaşi şi o să vadă ea ce păţeşte".
S-a reţinut starea tensionată şi conflictuală pe care o avea cu martora D.. În opinia sa a deranjat multe grupuri de interese la nivelul Camerei de Conturi, a Structurii Centrale şi la nivelul judeţului, cu referire la factorul politic.
Cu referire la bileţelul la care se face referire în rechizitoriu, inculpata a arătat că nu l-a văzut, nici fizic şi nici fotografiat.
De asemenea, inculpata a opinat că demersurile persoanelor vătămate-părţi civile care au condus la formarea acestui dosar penal au avut scopul de a o îndepărta din funcţia de director al Camerei de Conturi întrucât a încercat din această calitate să transforme instituţia dintr-una cu activitate formală într-una care să-şi desfăşoare activitatea conform şi în scopul respectării şi aplicării legii.
În opinia sa, persoanele vătămate-părţi civile nu au suferit nicio pagubă în cauză iar transferul lor la structura centrală s-a făcut strict la cererea acestora întemeiată pe motive strict personale.
La data de 09.06.2022, după închiderea dezbaterilor în cauză, a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr. 358 din 26.05.2022 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.
Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează "soluţia legislativă" pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare ci (...) prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.
Curtea Constituţională a observat că atât o parte a practicii judiciare, cât şi o parte a literaturii de specialitate, plecând de la conţinutul paragrafului 34 al deciziei anterior menţionate, au apreciat, prin analogie cu dispoziţiile din vechiul C. pen., că, în ceea ce priveşte cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, aceasta îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
Curtea a reţinut că erau calificate drept cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte în cauză, potrivit C. pen. din 1969, următoarele: înmânarea unui exemplar al mandatului de arestare, comunicarea faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, prezentarea materialului de urmărire penală, citarea părţii, comunicarea de copii de pe dispozitivul hotărârii părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare. S-a considerat, totodată, că, deşi legea nu prevedea expres, pe lângă actele procesuale comunicate învinuitului sau inculpatului, au efect întrerupător de prescripţie şi actele efectuate în prezenţa acestora (de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanţă etc.).
Curtea Constituţională a constatat că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.
Curtea a observat că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare).
Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
În consecinţă, Curtea a constatat că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Curtea a subliniat că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea a observat că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale.
Din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale mai sus citate, Curtea a reţinut astfel că, în perioada 25.06.2018 şi până la data publicării O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022), C. pen. nu a prevăzut vreun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
În cauza de faţă, pentru infracţiunea de violarea vieţii private prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. de 5 ani.
Pentru infracţiunea de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., pentru care se prevede pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an alternativ cu amenda, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. de 3 ani.
În cauză, prin ordonanţa din 29.05.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunea de hărţuire prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen..
Prin ordonanţa din 07.09.2017, cauza a fost declinată la DNA Serviciul Teritorial Galaţi, unde a fost pronunţată o soluţie ce conţinea, printre altele şi o dispoziţie de disjungere a cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii următoarelor infracţiuni:
- violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 C. pen. - cu privire la A. (director al Camerei de Conturi), I. (director adjunct al Camerei de Conturi) şi J. (şef serviciu în cadrul Camerei de Conturi);
- hărţuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.
- abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la A. (director al Camerei de Conturi);
- folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu privire la G..
După disjungere, cauza a fost reînregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi sub nr. x/2018.
Prin ordonanţa din 22.02.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a recalificat juridic faptele pentru a care a fost sesizat şi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor sesizate din infracţiunea de hărţuire prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen., presupus a fi comisă de făptuitorii A. şi alţi funcţionari din conducerea unităţii.
În cauză, a fost extinsă, de asemenea, urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute de art. 304 alin. (2) C. pen.. Întrucât în cauză se prefigura posibilitatea constatării săvârşirii unei infracţiuni de către un angajat al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, această unitate de parchet a cerut Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie desemnarea unei alte unităţi de parchet care să instrumenteze dosarul, solicitare admisă de Procurorul General, iar competenţa efectuării de cercetări a fost stabilită în sarcina Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, dosarul fiind înregistrat sub numărul x/P/2019.
La data de 09.09.2019 s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de suspecta A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi instigare la divulgare informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute de art. 47 C. pen. rap. la art. 304 alin. (2) C. pen., iar la data de 27.08.2020 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile sus menţionate.
Din analiza actelor dosarului de urmărire penală a rezultat, aşadar, că anterior datei de 25.06.2018 (data publicării deciziei CCR nr. 297/2018) în cauză nu a fost efectuat niciun act care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului şi care să fi întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale.
Ca urmare, cursul termenului de prescripţie (generală), de 5 ani în cazul infracţiunii de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen., a început să curgă la data de 16.03.2017 şi s-a împlinit la data de 15.03.2022.
În cazul infracţiunii de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., termenul de prescripţie (generală), de 3 ani, a început să curgă la sfârşitul lunii mai/începutul lunii iunie 2017 şi s-a împlinit la sfârşitul lunii mai/începutul lunii iunie 2020.
Prin concluziile scrise, inculpata a invocat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, solicitând însă continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen.. şi achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. ori, în subsidiar în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. sub aspectul infracţiunii de violarea vieţii private prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen. şi în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. sub aspectul infracţiunii de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
S-a arătat, astfel, de către apărarea inculpatei că procurorul nu a stabilit existenţa, în materialitatea lor, a mijloacelor materiale de probă - mijlocul tehnic de înregistrare audio, precum şi biletul (înscrisul conţinând informaţii secrete de servicu sau nepublice; că acuzaţiile sunt întemeiate pe declaraţiile unor persoane cu care inculpata se află în evidentă stare conflictuală (persoanele vătămate şi martorii D. şi H.), cărora procurorul le-a acordat o valoare probatorie sporită, în detrimentul celorlalte probe ce au fost ignorate. În opinia inculpatei, din declaraţiile martorilor I., J., P., K., L., M., Q., N., O. rezultă că inculpata nu a avut timpul şi contextul necesare pentru a amplasa dispozitivul tehnic de înregistrare în data de 16.03.2017, respectiv că nu au existat persoane care să fi dorit repararea unui astfel de dispozitiv, ulterior acestei date, la magazinele de specialitate din ....
Cu privire la infracţiunea de violarea vieţii private prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că atmosfera de lucru în cadrul Camerei de Conturi a devenit tensionată şi s-a deteriorat progresiv, începând cu anul 2015, pe fondul întocmirii de către conducerea Camerei a unor rapoarte de evaluare a activităţii profesionale a auditorilor publici externi, rapoarte ce au fost apreciate de către cei din urmă ca fiind tendenţioase, şicanatoare. Pe cale de consecinţă, mai multe memorii şi plângeri au fost redactate de către cei implicaţi către Curtea de Conturi Bucureşti, în care se sesizau deficienţele activităţii propriu-zise şi problemele de comunicare/relaţionare cu conducerea Camerei de Conturi, precum şi date concrete despre situaţiile conflictuale cu care ei susţineau că se confruntă permanent.
Ca urmare a acestor memorii şi petiţii, la data de 16.03.2017, a venit la sediul Camerei de Conturi o delegaţie de la Bucureşti pentru a discuta cu cei implicaţi în această situaţie neplăcută de ambele părţi, în vederea medierii conflictului. Această stare de fapt nu a fost negată niciun moment de către inculpata A..
Din plângerea formulată, precum şi din declaraţiile persoanelor vătămate/părţi civile B., C., E. şi F. a rezultat că aceştia aveau suspiciuni că inculpata, ajutată de directorul adjunct I., şefa de serviciu J. şi de şoferul H. montau dispozitive de ascultat în birouri. Persoanele vătămate au declarat că au ajuns la aceste suspiciuni întrucât inculpata deţinea anumite informaţii pe care nu le-ar fi putut avea decât dacă era prezentă, dacă i le-ar fi comunicat cei prezenţi la discuţii ori le-ar fi obţinut prin intermediul mijloacelor de înregistrare. În plus, au aflat de la secretară că, la momentul evaluării activităţii profesionale ar fi fost înregistraţi cu un dispozitiv pe care, ulterior, J. l-a predat secretarei care la rându-i, l-a predat inculpatei A..
Potrivit declaraţiei persoanei vătămate/parte civilă B., un alt incident care a confirmat bănuiala că erau înregistraţi a avut loc în luna februarie 2017, când el şi persoana vătămată/parte civilă C. au fost chemaţi la sediu, în legătură cu cererile de concediu; la acel moment, când au intrat în antecameră, secretara le-a făcut un semn discret şi au realizat că sunt instrumente de înregistrare, aspect care le-a fost confirmat ulterior de către secretară.
Din declaraţiile persoanelor vătămate rezultă că, în data de 16.03.2017, în contextul în care un reprezentant al Curţii de Conturi a venit la ...pentru a purta discuţii cu cei implicaţi (ca urmare a sesizărilor formulate de cei patru auditori), aceştia s-au întâlnit în biroul lui B. pentru a avea o discuţie preliminară; pentru că ştiau că sunt înregistraţi, au verificat biroul, constatând că pe unul dintre fişete se afla un dispozitiv similar cu o telecomandă tv care înregistra (era în funcţiune).
În continuare, persoanele vătămate au declarat că l-au fotografiat şi apoi l-au lăsat în aceeaşi poziţie, pentru a vedea cine îl ridică. Mai apoi, au luat dispozitivul şi s-au dus cu el la secretară pentru a-i cere socoteală. Plângând, secretara le-a spus că l-a pus împreună cu inculpata şi cu şoferul, spunând că a fost obligată. Ulterior discuţiei cu secretara, s-au întors în biroul lui B. şi l-au pus la loc, cu aceeaşi intenţie, de a vedea cine vine să-l ia.
Persoanele vătămate au susţinut că, după finalizarea discuţiilor cu cei de la structura centrală, s-au întors toţi patru în birou şi au găsit dispozitivul în aceeaşi poziţie, în funcţiune.
În aceste împrejurări, s-au gândit să-l distrugă, ulterior să-l păstreze pentru a recupera informaţia şi, în fine, să-l lase pe poziţie pentru a vedea cine-l recuperează.
În cele din urmă au hotărât să-l distrugă, sens în care au acţionat asupra dispozitivului cu agrafe de birou, l-au băgat într-un bol cu apă şi au reuşit astfel să-l deterioreze.
Persoana vătămată/parte civilă B. a declarat că, la sfârşitul programului, în instituţie, au rămas doar ei patru şi conducerea, că el a fost ultimul care a plecat şi a încuiat uşa biroului. A doua zi când a revenit la birou nu a mai găsit dispozitivul, însă, de la şofer, a aflat că inculpata şi directorul adjunct I. au intrat în biroul său şi au recuperat aparatul, încercând să asculte înregistrarea, fără a reuşi, cu excepţia primei părţi care surprindea conversaţia cu F.. Tot şoferul i-a relatat că inculpata l-a trimis la V. pentru a repara dispozitivul şi la încă un magazin dar nu s-a reuşit aceasta.
A mai arătat persoana vătămată B. că, la sfârşitul lunii mai 2017, în timp ce inculpata era în concediu, se afla în biroul secretarei când a venit adresa de la parchet. A putut observa că secretara a contactat-o telefonic pe inculpată care i-a cerut să-l trimită pe şofer la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, pentru a lua legătura cu doamna G. şi a afla despre ce e vorba. De la şofer a aflat că acesta s-a deplasat la parchet şi a luat legătura cu d-na G. care i-a spus că există dosar penal în lucru, în legătură cu instrumentul de înregistrare care fusese pus în biroul lui. Avea cunoştinţă că secretara a contactat-o pe A. şi i-a spus despre obiectul dosarului.
Cu ocazia primei audieri, martorul H. a omis anumite detalii, susţinând că nu ştie prea multe despre ce s-a întâmplat în data de 16 martie 2017. Astfel, s-a mărginit la a relata că, în data de 16.03.2017, a mers la service pentru a efectua revizia maşinii şi a revenit la sediu după ora 14:45. A aflat, atunci, de la cei patru auditori (n.red persoanele vătămate B., C., E. şi F.) că directoarea A. i-ar fi ascultat cu un dispozitiv de înregistrare, reportofon şi că aceştia l-au luat şi i-au făcut poze. El le-a făcut cunoscut că nu ştie nimic dar că este posibil să fi fost şi el ascultat. A doua zi, inculpata i-a cerut să-şi lase telefonul în secretariat şi, după ce a intrat în biroul acesteia, i-a solicitat să meargă la V. pentru a se interesa dacă aceştia pot repara un aparat de ascultat, cât un telefon. El nu a văzut acel aparat la care făcea referire inculpata, aceasta nu i l-a dat şi nici nu a spus despre ce este vorba şi de ce este stricat. La V. a aflat de la vărul său că acesta nu se ocupă cu aşa ceva. Tot în aceeaşi zi, D. i-a povestit că în seara zilei de 16 martie a fost mare tevatură la biroul doamnei director, că au încercat cei trei să asculte înregistrările dispozitivului, că a adus cabluri etc, fără a reuşi. În dimineaţa respectivă, când a venit la sediu, a găsit-o pe D. tremurând de frică care i-a povestit printre uşi cum s-a pus dispozitivul în birou.
Ulterior, martorul H. a revenit asupra declaraţiei iniţiale, susţinând că doreşte completarea acesteia. Cu ocazia audierii din data de 02.06.2020, martorul a relatat o situaţie de fapt diferită, chiar dacă au fost păstrate elementele relatate anterior. Astfel, acesta indică faptul că în data de 16.03.2017 a ajuns la sediul instituţiei în jur de ora 07- 07.30. Inculpata l-a chemat la ea, împreună au ieşit pe hol şi au mers până la uşa biroului persoanei vătămate. Acolo, inculpata i-a spus femeii de serviciu, numita P., care îi descuiase uşa, "eşti liberă", după care a intrat in birou însoţită de martorul H..
Martorul a indicat faptul că a văzut personal cum inculpata a scos un reportofon din buzunar, l-a pus pe dulapul de lângă uşă, după care s-a dat jos de pe scaunul pe care se urcase şi s-a dus către biroul domnului B., să vadă dacă dispozitivul s-ar vedea din locul în care acesta stătea cel mai adesea aşezat. Apoi a spus "în regulă", a luat dispozitivul şi au plecat.
Deopotrivă, martorul a susţinut că a fost extrem de afectat de ceea ce văzuse şi s-a gândit că cel mai probabil şi el a fost pus de inculpată în aceeaşi situaţie, de a fi ascultat; arată că, ştiind ce urmează, s-a dus la revizia maşinii, deşi nu avea nicio programare, dar şi-a făcut una ad-hoc, pentru că dorea sa se detaşeze de ce urma sa se întâmple, fiindu-i ruşine de persoana vătămată, pe care o cunoştea de 25 de ani.
Conform declaraţiei martorei D., secretara instituţiei, aceasta a ajuns la sediul instituţiei înainte de ora 8:00, inculpata aflându-se deja în birou, cu uşa deschisă. Aceasta i-a solicitat să o însoţească la biroul persoanei vătămate B., aflat la etajul 2 al clădirii şi a plasat pe poziţia deja stabilită dispozitivul, aşezându-1 pe dulap, cu funcţia de înregistrare pornită.
Martora a declarat că până a luat mănunchiul de chei aflat în cămăruţa din spatele secretariatului, A. se afla deja pe hol, urcând spre etajul 2; directoarea s-a oprit în dreptul biroului domnului B., având cheia pregătită, a deschis uşa, şi atunci a observat ca avea în mână un reportofon (un instrument îngust, de culoare gri, respectiv cel fotografiat de colegii ei) şi care i-a fost prezentat spre recunoaştere şi de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi. Secretara confirmă că a văzut-o pe numita A. cum a pornit dispozitivul, s-a urcat pe un scaun şi l-a plasat pe dulapul de lângă uşă, iar ea a ramas fără cuvinte.
Cu privire la situaţia de fapt, s-a mai reţinut că directoarea Camerei de Conturi i-a spus că are nevoie de ajutorul ei, după plasarea dispozitivului, astfel: după ce auditorii publici externi urmau să intre în sală, în faţa comisiei de la Bucureşti, ea să meargă să ia reportofonul şi apoi să intre cu cafea în sala de şedinţă, unde să aducă şi dispozitivul. Martora a precizat că s-a gândit cum să procedeze să-i anunţe pe colegii auditori despre dispozitiv, însă nu a anunţat pe nimeni pentru că lucrurile s-au precipitat, au început să apară angajaţii pe holuri, apoi au venit cei din Comisia de la Bucureşti, iniţial în biroul directoarei. Când aceştia, împreună cu cei din conducerea instituţiei au plecat în sala de şedinţe s-a gândit că este un moment bun să-i anunţe pe cei patru auditori, despre care ştia ce se află în biroul lui B.. În timp ce pregătea cafeaua, cei patru şi-au făcut apariţia în secretariat, unul dintre aceştia avea reportofonul în mână şi au întrebat-o al cui este. A precizat că niciunul dintre ei nu a realizat gravitatea situaţiei, probabil şi din cauza şocului, astfel încât niciunul dintre ei nu a avut comportamentul potrivit. În loc să meargă să predea dispozitivul autorităţilor, colegii au încercat să-l distrugă, respectiv au băgat aparatul în borcanul de la cafetieră, l-au pus apoi la uscat pe calorifer şi ulterior l-au aşezat înapoi pe dulap.
După ce au plecat cei patru, a venit şi şoferul instituţiei căruia i-a relatat cele întâmplate, aflând de la acesta că, mai devreme, în cursul aceleiaşi dimineţi, inculpata i-a solicitat şi lui să o însoţească în biroul lui B. şi că, şi la acel moment aceasta a pus acel reportofon pe fişet pentru a verifica poziţia, dar că nu l-a lăsat atunci acolo.
Conform declaraţiei martorei D., după terminarea programului de lucru, inculpata s-a reîntors în biroul său cu dispozitivul recuperat, după care a încercat să asculte înregistrările. Directorul adjunct şi şefa de serviciu, conform declaraţiilor secretarei şi şoferului instituţiei au fost prezenţi la acel moment în biroul inculpatei, ba mai mult, au mers să aducă nişte cabluri, pentru a reuşi sa deschidă dispozitivul (probabil se gândeau că a rămas fără baterie). Aceleaşi aspecte sunt relatate de persoanele vătămate, care susţin că le-ar fi aflat de la cele două persoane care au rămas la sediu, respectiv secretara şi şoferul instituţiei.
În fine, a mai declarat martora că a văzut acel reportofon şi în alte împrejurări, respectiv o dată, pe biroul inculpatei, altă dată, când părţile civile F. şi C. trebuiau să vină la sediul instituţiei pentru a lua nişte documente, inculpata l-a pus pe biroul din secretariat, pornit. Altă dată, cu prilejul evaluării profesionale a auditorilor de către comisia din care făceau parte martorii I. şi J., după discuţii, aceasta din urmă a venit în secretariat cu un teanc de dosare din care a scos acelaşi reportofon şi i l-a înmânat secretarei cerându-i să i-l dea inculpatei.
De asemenea, martorul H. audiat fiind, a confirmat că în dimineaţa zilei următoare, i s-a dat acel dispozitiv de către inculpata A. şi a fost trimis să îl repare la centrul V. din ..., unde lucra chiar vărul său, martorul K. care i-a comunicat că nu poate fi reparat, aspect confirmat şi de către cel din urmă, care a fost audiat ca martor în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
Audiată nemijlocit de instanţa de judecată, martora J.-şef serviciu în cadrul Camerei de Conturi a declarat că, în data de 16.03.2017, a venit la serviciu, în jurul orei 8:00 şi potrivit rutinei a mers în biroul doamnei director pentru a discuta cu aceasta şi cu directorul adjunct I. (care se afla deja acolo) despre activităţile care erau planificate în ziua respectivă. Întrucât în ziua precedentă fuseseră înştiinţaţi că în data de 16 martie urma să vină o delegaţie de la structura centrală, şi-au pus problema dacă prezenţa acestei delegaţii era în legătură cu sesizările formulate de persoanele vătămate sau şi cu alte aspecte. Întâlnirea a durat circa 30 de minute, iar la momentul în care au venit membrii delegaţiei de la Bucureşti ea a plecat şi nu îşi aminteşte dacă a plecat şi I..
După încheierea discuţiilor cu membrii delegaţiei şi plecarea acestora, în jurul orelor 16-17, s-au reunit din nou, ea, I. şi inculpata A. , în biroul celei din urmă pentru a discuta despre concluziile la care ajunsese delegaţia de la Bucureşti. A arătat că niciun moment, în cursul acelei zile şi nici anterior nu a văzut în posesia inculpatei (nu a văzut-o pe aceasta şi nici pe martorul I. folosind) vreun reportofon şi nu este real faptul că atunci când s-au întâlnit, la sfârşitul zilei de 16.03.2017 ar fi căutat cabluri sau că I. ar fi adus în biroul inculpatei, cabluri.
În fine, a arătat că a făcut parte din comisia de evaluare, împreună cu martorul I. şi că nu a folosit niciodată, în cadrul interviurilor, vreun reportofon.
Martorul I., director adjunct al Camerei de Conturi a declarat că în data de 16.03.2017 a venit la serviciu, în jurul orei 7-7:15, iar în jurul orei 7:30 a mers în biroul doamnei director pentru a discuta în legătură cu scopul venirii unei delegaţii de la Bucureşti. Astfel, a precizat că în ziua precedentă fuseseră încunoştinţaţi despre faptul că în ziua de 16 martie urma să vină o delegaţie de la Curtea de Conturi pentru a verifica unele sesizări şi petiţii în legătură cu chestiuni administrative. În jurul orei 8:00, li s-a alăturat şi J.. În contradicţie cu cele declarate de martora J., martorul a precizat că au rămas în biroul inculpatei până la 9,30-10 când au venit membrii delegaţiei de la Bucureşti, apoi mergând toţi trei la discuţiile cu aceştia.
Tot în contradicţie cu cele relatate de J., martorul a susţinut că membrii delegaţiei au plecat în jurul orei 14:00, şi că, la acel moment au mers din nou în biroul directorului în aceeaşi formulă (el, J. şi inculpata) pentru a discuta despre concluziile la care s-a ajuns de către membrii delegaţiei. Au rămas la discuţii până la ora 17:00, când au plecat acasă. A subliniat că niciun moment, în cursul acelei zile (şi nici anterior) nu a văzut în posesia inculpatei şi nu a fost folosit vreun dispozitiv de înregistrat, respectiv un reportofon. De asemenea, a arătat că nu este real faptul că în data de 16.03.2017 ar fi căutat cabluri sau ar fi adus în biroul inculpatei, cabluri.
Dincolo de contradicţiile existente între declaraţiile celor doi martori privind derularea în timp a evenimentelor în data de 16.03.2017, contradicţii ce pot fi puse pe seama modului în care fiecare dintre aceştia au perceput evenimentele dar şi a intervalului de timp scurs de la data faptelor şi până la momentul audierii lor, Curtea a apreciat că cele susţinute de martorii I. şi J. nu sunt de natură a contrazice celelalte probe administrate în cauză, respectiv de a exclude posibilitatea săvârşirii faptei de către inculpată.
Martora P. -femeia de serviciu a relatat că în data de 16.03.2017, a ajuns la serviciu în jurul orei 5:50 şi a plecat la ora 14:00 când şi-a încheiat programul. A negat că i-ar fi fost cerute cheile de la biroul lui B. de către A., cât şi faptul că i-a însoţit pe A. şi pe H., în acea dimineaţă către biroul lui B.. Cu privire la martorul H., şoferul instituţiei, a susţinut că nu a fost la sediu în dimineaţa zilei de 16.03.2017, fiind plecat cu o maşină la revizie.
A mai precizat martora că, în dimineaţa zilei de 16.03.2017, directorul adjunct I. a ajuns la serviciu la 7,15, directorul A. a ajuns la 7,30, şefa de serviciu J. a ajuns la 8,10, iar pe la 8,20 a venit secretara D..
Despre B. nu a putut preciza la ce ora a venit, arătând totuşi că acesta vine, de regulă, în jur de 8,30, la fel ca şi colegul său, E. care are biroul vis-&a-vis.
A mai precizat că în dimineaţa respectivă, după sosirea directoarei A., în biroul acesteia au venit, în ordine, I. şi J., aceştia rămânând acolo până în jurul orei 10:00, întrucât aşteptau o comisie de la Bucureşti.
Curtea a considerat că declaraţia martorei P. nu corespunde realităţii. Astfel, deşi martora era angajata unei firme de curăţenie şi nu o veche angajată a instituţiei şi, deşi a fost audiată la un interval de timp considerabil de la data faptelor, pare că avea cunoştinţă de obiceiurile angajaţilor instituţiei şi cunoştea programul zilnic al acestora. S-a remarcat astfel precizia cu care indică orele la care au sosit la serviciu persoanele implicate în cauză (persoane vătămate, inculpată, martori), ore care coincid cu cele înregistrate de jandarm în macheta depusă la dosar, cu excepţia celei la care ar fi ajuns martora D.. În privinţa acesteia, susţinerea martorei a fost contrazisă de consemnarea din machetă, potrivit căreia martora D. a sosit la serviciu, în data de 16 martie 2017, la ora 8:00.
Potrivit aceluiaşi înscris, s-a reţinut că martorul H. a sosit la sediul instituţiei la data în discuţie, la ora 6:40 şi a plecat la 17,40, fiind astfel contrazisă declaraţia martorei care a afirmat că şoferul instituţiei nu a fost la sediu în dimineaţa zilei de 16.03.2017, fiind plecat cu o maşină la revizie.
Apărările inculpatei au fost astfel contrazise de declaraţiile persoanelor vătămate care se coroborează cu cele ale martorilor H. şi D..
Susţinerea inculpatei potrivit căreia dispozitivul de înregistrat, dacă a existat, a fost amplasat de către persoana vătămată B. nu a putut fi reţinută cât timp nu se coroborează cu împrejurări de fapt ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi reţinută, nefiind dovedită starea de duşmănie existentă între inculpată, pe de o parte, şi martorii D. si H., la momentul declanşării cercetărilor în prezenta cauză, duşmănie care să fi generat formularea de către martori a unor declaraţii contrare realităţii, fiind însă evident că o stare conflictuală a apărut după ce martorii sus numiţi au fost audiaţi în faza de urmărire penală şi s-a menţinut şi în prezent. Sub acest aspect, Curtea a observat că, în esenţă, declaraţiile martorilor din etapa cercetării judecătoreşti se coroborează cu cele formulate în faza urmăririi penale, eventualele neconcordanţe datorate (probabil) intervalului mare de timp scurs de la data faptelor nefiind de esenţa împrejurărilor asupra cărora au fost audiaţi.
De altfel, s-a arătat că martora D., secretara inculpatei la momentul comiterii faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, a fost supusă testării poligraf, iar răspunsurile la întrebările relevante nu au provocat modificări psihofiziologice specifice comportamentului simulat, ceea ce confirmă realitatea aspectelor indicate de aceasta.
De asemenea, s-a reţinut că martorul H. a fost de acord să efectueze testarea poligraf, însă, datorită afecţiunilor de care suferă, expertul criminalist autorizat a stabilit ca acesta nu este apt pentru a fi supus testării.
Pe de altă parte, s-a precizat cu privire la ceilalţi martori că aceştia au refuzat testarea poligraf, din diverse motive (distanţa, starea de sănătate, condiţionarea ca testul sa fie făcut de toate persoanele implicate, etc).
Potrivit art. 226 alin. (1) C. pen. - "Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin (…) ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte…"
Ascultarea presupune a percepe şi recepta sunete. Textul incriminează ascultarea unei persoane aflată într-o locuinţă/încăpere/dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri purtate cu o altă persoană în timp real, ascultarea/înregistrarea trebuind să fie realizată prin mijloace tehnice. Este exclusă deci ascultarea cu mijloace tehnice a unei înregistrări a unei convorbiri a două persoane, sau ascultarea în mod natural, situaţie în care putem vorbi doar de indiscreţia unei persoane. Înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţa/încăpere/dependinţă sau a convorbirii purtate de aceasta presupune stocarea conţinutului convorbirii private pe un suport magnetic sau optic, şi, s-a opinat în doctrină, vizează numai convorbirile private ambientale. Fapta, pentru a fi considerată infracţiune, trebuie să fie săvârşită fără drept. Convorbirea desemnează o conversaţie, un dialog, o discuţie între două sau mai multe persoane, putându-se desfăşura în mod nemijlocit între făptuitori, sau prin intermediul unor mijloace tehnice. Convorbirea privată a fost definită ca fiind acea convorbire orală faţă de care autorul se aşteaptă să nu fie interceptată de alte persoane decât cea căreia îi este destinată. (A.Mureşan - Violarea vieţii private în noul C. pen. în Caiete de drept penal, nr. 3/2012, p.78) Textul de la 226 alin. (2) C. pen. face, cu privire la obiectul ascultării/înregistrării, următoarea distincţie: pe de o parte, fapta priveşte atât sunetele şi convorbirile victimei aflate într-o locuinţă, încăpere, sau dependinţă ţinând de aceasta - operând o adevărată prezumţie de confidenţialitate a oricăror sunete (indiferent de intensitate) pe care persoana le emite în spaţiul său privat, cât şi convorbirile private ale persoanelor, fără a distinge după locul unde sunt purtate. (R. Slăvoiu-Infracţiunea de violare a vieţii private, p.91,93 în Dreptul nr. 10/2013)
În această modalitate normativă, legiuitorul nu mai condiţionează convorbirea de locul unde este purtat, ci impune condiţia ca această convorbire să aibă caracter privat, ea putând fi purtată chiar şi în locuri publice, câtă vreme participanţii, prin acţiunile lor confer convorbirii un astfel de caracter, urmărind să evite ascultarea de către alte persoane decât participanţii. S-a apreciat, literatura de specialitate R.Slăvoiu, op.cit, p.91), că prin sintagma "convorbire privată" se accentuează de către legiuitor faptul că această noţiune este o categorie mai largă decât convorbirea desfăşurată într-un spaţiu privat. În lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni, în doctrină (E.Tanisslav, Protecţia penală a dreptului la intimidate în perspectiva noului C. pen. în Dreptul nr. 8/2003, p.123 s-au identificat două criterii pentru delimitare. O primă teorie, denumită teoria locului privilegiat, ce este specifică dreptului britanic, dă prevalenţă locului unde convorbirea se desfăşoară - deci convorbirea este privată dacă locul unde este purtată are caracter privat. Cea de-a doua teorie (de origine americană şi franceză), denumită teoria naturii comunicării, defineşte o conversaţie ca fiind privată dacă se coroborează două elemente: respectiv convorbirea să fie cunoscută numai de participanţii la aceasta (factorul subiectiv), şi caracterul rezonabil pe care această aşteptare trebuie să îl aibă raportat la regulile dominante din societate (factorul obiectiv). S-a apreciat (R.Slăvoiu, op.cit, p.92) că legiuitorul a dat prevalenţă ambelor criterii, răspunzându-se teoriei locului privilegiat prin incriminarea ascultării/înregistrării a unei persoane aflate într-un spaţiu privat, cu mijloace tehnice, şi, răspunzând teoriei naturii comunicării prin incriminarea ascultării/înregistrării unei convorbiri private (alta decât cea purtată în spaţiul privat propriu). O întrebare importantă care a fost ridicată este cea de a şti cum poate determina făptuitorul, într-un caz concret, dacă o convorbire este sau nu privată, în condiţiile în care legea penală trebuie să fie certă şi previzibilă. În doctrină s-a opinat (R.Slăvoiu, op.cit, p.93) că soluţia la aceste întrebări ar deriva din dispoziţiile alin. (4) lit. b) interpretate per a contrario, rezultând că înregistrarea audio a unei convorbiri private, fără drept, va fi infracţiune în toate cazurile în care victima a fost străină de orice intenţie de a fi auzită de altcineva decât conlocutor, sau, deşi o asemenea intenţie a existat, ea nu a fost limpede exprimată.
Textul de incriminare -interpretat literal, protejează convorbirea privată indiferent de locul desfăşurării acesteia, şi nu ar trebui să cerem victimei să se protejeze de eventualii făptuitori (purtând convorbiri private doar în locuinţe), ci în general, oricărei persoane, să se abţină de la comportamente ilegale şi pentru care ar putea fi pedepsiţi.
Art. 226 alin. (5). C. pen. incriminează "Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte…" După cum se poate observa, acest alineat sancţionează actele de pregătire, incriminare ce echivalează cu o intervenţie proactivă a dreptului penal. Plasarea a fost definită (N.Neagu, în V.Dobrinoiu, I.Pascu, Noul C. pen. comentat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic p.204) ca fiind aşezarea, punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare în scopul fotografierii, filmării, înregistrării unei persoane sau a captării sau ascultării unei convorbiri private. Pot fi plasate fără drept microfoane, camere video, precum şi orice alt dispozitiv tehnic prin care se poate realiza fotografierea, înregistrarea video sau audio a persoanei, respectiv a unei convorbiri private în locuinţa, dependinţa, sau orice altă locaţie unde se prefigurează că persoana ar putea avea o convorbire privată. S-a apreciat în literatura de specialitate (R. Slăvoiu, p.97, op. cit.) că este necesar ca aceste echipamente să fie funcţionale, capabile de a capta sunete sau imagini, fiind însă fără relevanţă dacă, în cazul concret, ele funcţionează sau nu. În opinia Curţii, forma de vinovăţie în acest caz, este intenţia directă, fiind prevăzut expres un scop special.
Dispoziţiile art. 226 alin. (5) C. pen. nu impun ca scopul să fi fost realizat efectiv, ci doar ca plasarea mijloacelor de înregistrare, să fie făcută în realizarea acestui scop. Prin urmare, chiar dacă atingerea vieţii private nu a avut loc, simpla plasare a dispozitivului în scopul înregistrării unei convorbiri private realizează tipicitatea obiectivă a infracţiunii, în modalitatea prevăzută la alin. (5).
În cauză, dispozitivul amplasat de către inculpată era unul de înregistrare tip reportofon, aspect ce rezultă din fotografia făcută de persoanele vătămate acestui dispozitiv imediat după descoperirea acestuia şi care relevă un aparat de înregistrare audio tip W., coroborată cu declaraţia martorei D. care a arătat că a mai văzut în alte două rânduri acest aparat folosit cu aceeaşi destinaţie, aceea de a înregistra convorbiri în mediul ambiental. Curtea a conchis astfel că natura dispozitivului şi scopul amplasării acestuia sunt dovedite.
Din perspectiva naturii/caracterului convorbirii ce se dorea a fi înregistrată, a apărut ca evident caracterul privat al acesteia, fiind pe de altă parte, lipsit de relevanţă obiectul convorbirii. Caracterul privat al conversaţiei decurge din împrejurarea că la aceasta urma să participe doar cei patru auditori semnatari ai sesizărilor, respectiv persoanele vătămate B., C., E. şi F. dar şi prin raportare la locul ales de aceştia pentru discuţii - biroul persoanei vătămate B., singurul care nu împărţea spaţiul de lucru cu alte persoane.
Curtea a conchis astfel că fapta dedusă judecăţii în sarcina inculpatei A. există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către aceasta cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Prin urmare, nu a putut fi primită cererea de achitare formulată de inculpată.
Având în vedere, însă, că în raport de această infracţiune s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, s-a dispus încetarea procesului penal.
Cu privire la infracţiunea de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen.,
Inculpata a solicitat achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., apreciind că fapta dedusă judecăţii nu există.
Conform declaraţiei martorei D., dispoziţia inculpatei a fost să îl trimită pe şoferul instituţiei, martorul H., la Parchetul Curţii de Apel Galaţi, să o caute pe doamna G., care lucra la Parchet, o veche cunoştinţă de-a suspectei şi să afle de la aceasta despre ce este vorba.
Secretara s-a conformat, a scris numărul de dosar pe un bileţel, aşa cum i-a indicat inculpata şi a dat biletul şoferului. Aceeaşi situaţie de fapt a fost confirmată şi de martorul H., şoferul care a relatat că a mers la Parchet, doamna G., despre care ştia că lucrează la Contabilitate a coborât în hol, a luat bileţelul şi i-a spus să revină mai târziu. Când a revenit, după câteva ore, a primit un alt bilet, cu alt scris, pe care apărea numărul de dosar, numele persoanelor cercetate, numele procurorului de caz. Martora D. a susţinut că şoferul i-a spus că doamna G. i-a zis ca obiectul dosarului e "ceva cu ascultatul" şi l-a întrebat "atâta minte are A.?".
S-a arătat că biletul cu respectivele informaţii a fost lăsat la mapa inculpatei A., împreună cu alte acte, pe biroul acesteia.
Audiată, în cursul urmăririi penale, în calitate de suspect şi apoi, în etapa cercetării judecătoreşti, în calitate de martor G. a recunoscut faptul că şoferul Camerei de Conturi a căutat-o la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, pentru a o întreba ce ştie despre dosarul penal, dacă o poate ajuta cu informaţii pe inculpata A.. Deşi aceasta a susţinut că răspunsul ei a fost că nu are acces la astfel de informaţii şi nici nu fusese în realitate contactată de inculpata A., aceste susţineri au fost contrazise de declaraţiile martorilor D. şi H..
Astfel, aceştia au indicat faptul că, în realitate, şoferul s-a deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi la începutul verii 2017, la solicitarea expresă a inculpatei, cu un bileţel pe care era trecut un număr de dosar. Martorul H. i-a înmânat acel bilet suspectei, care l-a chemat peste câteva ore şi i-a dat alt bilet, cu mai multe date înscrise (număr dosar, numele procurorului de caz, persoanele vizate), spunându-i totodată, conform declaraţiei martorei D., că este vorba despre ceva cu "ascultare" şi a avut o exprimare de genul "atâta minte are A.".
Inculpata însăşi, audiată fiind, a recunoscut că i-a adresat rugămintea secretarei ca în situaţia în care şoferul instituţiei are drum la poşta militară, aflată în vecinătatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, să o întrebe pe doamna G. cu care era prietenă de foarte mult timp, respectiv au fost colege de facultate, şi în contextul în care şi ea a lucrat anterior la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, dacă a auzit de vreo plângere penală la adresa sa.
În contextul probelor anterior analizate, s-a apreciat că nu se poate reţine că fapta dedusă judecăţii în sarcina inculpatei nu există în materialitatea ei.
Cu toate acestea, Curtea a observat că, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Galaţi nr. 39 din data de 22.02.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 318 alin. (15) teza a doua C. proc. pen., raportat la art. 318 alin. (1)-(6) C. proc. pen., a fost respinsă cererea de confirmare a renunţării la urmărire penală formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
În temeiul art. 318 alin. (15) lit. b) C. proc. pen., a fost desfiinţată soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin rechizitoriul din data de 13.10.2020, dată în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cu privire la suspecta G. şi în temeiul art. 17 alin. (1), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin rechizitoriul din data de 13.10.2020, dată în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală în cauza având ca obiect posibila comitere a infracţiunii de "divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice", prevăzută de art. 304 alin. (2) C. pen., faptă ce ar fi fost comisă de suspecta G..
În fapt, s-a reţinut că suspecta la solicitarea inculpatei A., formulată prin intermediul numitului H., ar fi înmânat acestuia din urmă, un bilet de hârtie pe care erau consemnate o serie de informaţii legate de un dosar penal înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi (număr dosar, nume procuror de caz, persoane vizate).
S-a reţinut că soluţia de renunţare dispusă în cauză nu este legală, pentru următoarele considerente:
Faţă de suspecta G. s-au efectuat cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii de "divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice", prevăzute de art. 304 alin. (2) C. pen.
Potrivit art. 304 alin. (1) C. pen., "Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că "Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă".
Practic alin. (2) prevede o formă atenuată a infracţiunii, avându-se în vedere că cel ce divulgă informaţiile ia la cunoştinţă de acestea în orice mod, nu însă în virtutea atribuţiilor de serviciu, aceasta din urmă fiind pedepsită mai sever (forma de la alin. (1).
În ambele variante însă, elementul material al infracţiunii îl reprezintă divulgarea informaţiilor care nu sunt destinate publicului ori sunt secrete de serviciu.
Cu toate acestea, pentru a fi îndeplinită condiţia de tipicitate a infracţiunii, este necesară ca urmarea imediată a faptei comise să fie afectarea intereselor sau activităţii.
Or, în prezenta cauză problema care se pune este dacă prin divulgarea acestor informaţii au fost afectate interesele persoanelor care au formulat plângerea penală ori activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, nefiind discutabilă săvârşirea sau nu a faptei din perspectiva judecătorului de cameră preliminară, la dosar existând probe ce atestă comiterea unei fapte de natură penală (declaraţii martori D. şi H.).
Însă, pentru ca o faptă de natură penală să constituie infracţiune, este necesar ca aceasta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Aşadar, analizând fapta suspectei G., judecătorul de cameră preliminară a constatat că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic nu a afectat activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet. Or, s-a apreciat ca fiind evident că prin divulgarea acelor date cu privire la o plângere penală formulată nu a fost afectată activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
În ceea ce priveşte eventuala afectare a intereselor persoanelor care au formulat plângerea penală, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că interesul persoanelor vătămate era tragerea la răspundere penală a inculpatei A.. Or, era evident că aceasta urma să ia la cunoştinţă de mai mult decât număr dosar, nume părţi şi nume procuror, mai exact, de întregul dosar, având în vedere că plângerea penală o viza.
Aşadar, faptul că activitatea suspectei G. nu a condus la afectarea intereselor sau activităţii unei persoane reiese chiar din motivarea procurorului de caz, arătându-se în ceea ce o priveşte că,,…astfel, divulgarea acestor informaţii, chiar dacă nu erau publice, nu a influenţat în mod efectiv ancheta, iar valoarea informaţiilor furnizate, fiind puţine şi fără multă relevanţă pentru dosarul ce s-a alcătuit ulterior, a fost relativ redusă".
De altfel, chiar procurorul de caz a reţinut că fapta suspectei de a divulga acele informaţii nu au afectat nici interesele semnatarilor plângerii şi nici instituţia parchetului, în condiţiile în care ancheta nu a fost influenţată, iar informaţiile furnizate au fost puţine şi fără relevanţă pentru cauză.
Având în vedere aceste aspecte, raportat la situaţia de fapt şi la probele enunţate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că fapta reţinută în sarcina suspectei G. nu este prevăzută de legea penală, fapta acesteia putând constitui cel mult o abatere disciplinară.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) prima teză C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu este prevăzută de legea penală.
Având în vedere dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece fapta ce a fost comisă de către suspecta G. nu este prevăzută de legea penală, soluţia care se impune este, potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. pen. cea de clasare, iar nu de renunţare la urmărire penală motivată de lipsa interesului public în urmărirea faptei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (15) teza a doua C. proc. pen., rap. la art. 318 alin. (1)-(6) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare a renunţării la urmărire penală formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi în temeiul art. 318 alin. (15) lit. b) C. proc. pen. a desfiinţat soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin rechizitoriul din data de 13.10.2020, dată în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cu privire la suspecta G. şi în temeiul art. 17 alin. (1) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen., a dispus clasarea cauzei, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Deşi încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în cauza privind pe G. nu are autoritate de lucru judecat vis-a-vis de prezenta cauză, Curtea pe baza unui raţionament similar a ajuns la concluzia că fapta inculpatei de a solicita, prin intermediul şoferului instituţiei, contabilei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, martora G., o veche cunoştinţă a sa, informaţii legate de dosarul penal înregistrat ca urmare a plângerii redactate şi semnate de cei patru auditori publici externi ai Camerei de Conturi, numiţii B., C., E. şi F., nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, s-a reţinut că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic (informaţii privind o plângere penală formulată, ce au fost divulgate către persoana vizată de acea plângere) nu a fost de natură a afecta activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet.
Raportat la aceste considerente, s-a impus achitarea inculpatei A., pentru infracţiunea de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că persoanele vătămate B. şi C. s-au constituit părţi civile cu sumele de 50000 euro, respectiv 30000 euro, cu titlu de daune morale, acţiunea civilă fiind exercitată în cadrul procesului penal şi împotriva comitentului Curtea de Conturi a României a cărei angajată era inculpata, la data faptelor.
Curtea a apreciat că în cauză sunt îndeplinite, privitor la inculpata A., condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, prevăzute în art. 1357 C. civ. Astfel, prin fapta ilicită a inculpatei, săvârşită cu vinovăţie, s-a cauzat părţilor civile B. şi C. un prejudiciu decurgând din încălcarea drepturilor la viaţa privată şi respectiv la confidenţialitatea convorbirilor private. S-a apreciat că această încălcare apare cu atât mai gravă cu cât fapta a fost săvârşită într-o instituţie publică a statului şi, respectiv, de către o persoană din conducerea acestei instituţii, fiind avut în vedere şi contextul în care fapta a fost săvârşită, astfel cum a fost reţinut în considerentele hotărârii.
Referitor la cuantumul sumelor solicitate de părţile civile cu titlu de despăgubiri (daune morale), Curtea a reţinut că stabilirea daunelor morale, inclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru acestea, este atributul exclusiv al judecătorului care, în lipsa unor criterii obiective, trebuie să aprecieze mai întâi, în concret, prejudiciul moral (importanţa vătămării suferite, tulburările şi neajunsurile suferite de persoana prejudiciată moral), iar în funcţie de acest rezultat trebuie să stabilească despăgubirea, adică suma de bani destinată asigurării efective a satisfacţiei, alinării sau uşurării suferinţei persoanei vătămate moral. Datorită incompatibilităţii care există între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul pecuniar, patrimonial al despăgubirii (indemnizaţiei), stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale este deosebit de dificilă, incluzând - în mod firesc - o doză mai mică sau mai mare de arbitrar.
În orice caz, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere ca sumele de bani pe care le acordă cu acest titlu să nu aibă caracter derizoriu pentru partea civilă ci, dimpotrivă, să compenseze efectiv pierderea suferită ori traumele psihice îndurate de aceasta. În egală măsură însă, despăgubirile acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici sancţiuni excesive pentru autorii daunelor ori pentru părţile responsabile civilmente, dar nici o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru persoanele care reclamă producerea unei vătămări.
Spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care sunt supuse unei riguroase probaţiuni, despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc pe baza unei evaluări a organului judiciar.
În cauza de faţă, având în vedere contextul în care a fost săvârşită fapta (existenţa unei stări conflictuale anterioare şi iminenţa unor discuţii cu membrii unei "comisii de mediere"), dar şi împrejurarea că demersul inculpatei a vizat înregistrarea unei convorbiri private în legătură cu aspecte ce ţin de activitatea profesională şi de raporturile de serviciu, iar nu chestiuni legate de viaţa personală, de familie, Curtea a apreciat că pretenţiile cu titlu de daune morale trebuie admise doar în parte, în limita sumei de 5000 euro (pentru fiecare dintre părţile civile) considerată suficientă pentru a compensa disconfortul psihic cauzat părţilor civile. În aprecierea cuantumului daunelor morale, Curtea nu a avut în vedere împrejurarea că părţile civile ar fi fost supuse unei astfel de forme de "supraveghere" şi anterior, în alte împrejurări, neexistând o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins a fi comis şi fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză. În acelaşi sens, Curtea a constatat că nu s-a demonstrat, dincolo de orice îndoială, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatei, săvârşită la data de 16.03.2017 şi transferul părţilor civile la Bucureşti, demersul acestora fiind mai degrabă consecinţa stării conflictuale preexistente şi care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Sub acest aspect, Curtea nu a avut în vedere declaraţiile susţinute în faţa notarului de numitele X. şi Y., declaraţii care au natura unor înscrisuri extrajudiciare, ce nu se coroborează cu alte probe.
În altă ordine de idei, Curtea a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea comitentului Curtea de Conturi a României pentru fapta prepusului reglementată prin dispoziţiile art. 1.373 C. civ., rezultând că o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile a comitentului este aceea ca fapta săvârşită de prepus să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Independent de împrejurarea că inculpata ar fi acţionat în afara/în timpul orelor de program ori profitând de faptul că în calitate de director al societăţii avea -ca, de altfel, orice angajat al instituţiei - acces în sediu şi acces la cheile birourilor şi de contextul în care a acţionat (în ziua când la sediul Camerei de Conturi ... urma să se prezinte comisia de la Bucureşti), Curtea a apreciat că fapta astfel săvârşită nu are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate, printre atribuţiile acesteia, reglementate de Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Curţii de Conturi şi fişa postului, neregăsindu-se şi aceea de amplasare a dispozitivelor de înregistrare. Pentru aceste motive, s-a impus respingerea acţiunii civile exercitate faţă de Curtea de Conturi a României.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, inculpata A. şi părţile civile B. şi C..
Prin motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, s-a apreciat că sentinţa penală nr. 97/F, pronunţată la data de 29.07.2022, în dosarul penal nr. x/2020 al Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, este nelegală, întrucât, în mod greşit, instanţa de fond a dispus:
- încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) din C. pen.
- achitarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de ari. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen.
- neobligarea inculpatei A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata daunelor morale către părţile civile B. şi C..
- omisiunea confiscării speciale a echivalentului în RON a reportofonului folosit la comiterea infracţiunii de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi (5) din C. pen.
În temeiul art. 421 pct. 2) lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat:
1. Admiterea apelului declarat împotriva sentinţei penale nr. 97/F, pronunţată la data de 29.07.2022, în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpata A., desfiinţarea în totalitate în ceea ce priveşte latura penală şi în parte în ceea ce priveşte latura civilă şi, în rejudecare:
a. Condamnarea inculpatei A., la pedeapsa închisorii, pentru fiecare infracţiune săvârşită, respectiv infracţiunile de violarea vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) din C. pen.
b. Contopirea pedepselor astfel aplicate în condiţiile prevăzute de art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen.
c. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante astfel aplicată, în conformitate cu prevederile art. 91 şi următoarele din C. pen.
d. Confiscarea echivalentului în bani a bunului folosit la comiterea infracţiunii violarea vieţii private, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din C. pen.
e. Obligarea inculpatei A. în solidar cu Curtea de Conturi a României la plata daunelor morale către partea civilă C..
Menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Referitor la critica că instanţa de fond a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din C. pen. în ceea ce priveşte confiscarea echivalentului în bani a mijlocului tehnic de înregistrare folosit la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (5) din C. pen., s-a reţinut că, din probatoriul de natură testimonială administrat în cauză şi din analiza conduitelor manifestate de către A. cu privire la mijlocul tehnic de înregistrare plasat, fără drept, în biroul persoanei vătămate B. se poate deduce, până la dovada contrară, că bunul mobil în discuţie aparţinea inculpatei.
În condiţiile în care mijlocul tehnic de înregistrare folosit la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (5) din C. pen. nu a fost găsit, în conformitatea cu art. 112 alin. (5) din C. pen., instanţa de fond era obligată să dispună confiscarea echivalentului în bani a acestuia.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că inculpata A. nu a fost obligată în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile acordate părţii civile C., s-a apreciat că aceasta este contrară dispoziţiilor art. 1373 din C. civ.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, precum şi a jurisprudenţei în materie atât inculpata A., cât şi partea responsabilă civilmente îndeplineau exigenţele impuse de dispoziţiile legale citate anterior pentru a răspunde din punct de vedere civil ca prepus, respectiv comitent.
În cauză, fapta ilicită, prevăzută de dispoziţiile art. 226 alin. (5) din C. pen. are legătură cu atribuţiile de serviciu sau scopul funcţiei încredinţate deoarece inculpata:
- în raport de statutul de la momentul comiterii faptei, avea obligaţia, în general, de a se abţine de la comiterea de infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, de la săvârşirea unor infracţiuni împotriva persoanelor aflate în subordinea acesteia;
- s-a folosit de atribuţiile de serviciu prevăzute prin acte normative, respectiv fişa postului pentru:
- a se asigura că nu este văzută sau surprinsă de către cineva pe durata desfăşurării activităţilor specifice acţiunii de plasare, fără drept, a mijlocului de înregistrare în biroul persoanei vătămate B. (în această activitate a implicat-o pe secretara sa, martora D., angajată a părţii responsabile civilmente);
- a accesa biroul persoanei vătămate şi a plasa, fără drept, un mijloc tehnic de înregistrare (în virtutea acestei atribuţii, inculpata a intrat în posesia cheii de rezervă de la biroul menţionat anterior şi a folosit-o fără drept pentru a accede în incinta acestuia;
- pentru a descărca informaţiile aflate în memoria mijlocului de înregistrare plasat, fără drept, în biroul persoanei vătămate B. (în această activitate l-a implicat şi pe martorul H. - persoană aflată în subordinea sa, angajată a părţii responsabile civilmente).
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că scopul plasării mijlocului tehnic de înregistrare în biroul lui B. avea legătură cu:
- activitatea desfăşurată de către aceasta în cadrul instituţiei condusă de către A.;
- discuţiile pe care persoana vătămată le-ar fi purtat în biroul său cu privire la verificările efectuate de către cei desemnaţi de structura ierarhic superioară în cadrul instituţiei condusă de către A..
Aşadar, procurorul a precizat că inculpata A. s-a folosit de infrastructura materială şi umană a părţii responsabile civilmente pentru comiterea faptei prevăzute de art. 226 alin. (5) din C. pen., activităţi cu evident profil ilicit şi calificate prin scop, aflate în legătură directă cu atribuţiile sale de serviciu.
În consecinţă, indiferent de metodele de interpretare folosite pentru determinarea limitelor de aplicare a dispoziţiilor art. 1373 din C. civ., procurorul a apreciat că fapta ilicită imputată inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (5) din C. pen. (pentru care a fost găsită vinovată de către instanţa de fond) are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate.
Prin motivele de apel formulate de inculpata A., s-a solicitat, admiterea apelului şi, rejudecând:
a. în ceea ce priveşte latura penală, sub aspectul infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen., achitarea inculpatei în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există şi, în subsidiar, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - nu există probe că o persoana a săvârşit infracţiunea.
b. în ceea ce priveşte latura civilă, dată fiind existenţa cazurilor de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 25 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă.
S-a precizat că analiza hotărârii pronunţate de către instanţa de fond reliefează faptul că atât organele de urmărire penală, cât şi instanţa de fond au comis erori grave în stabilirea stării de fapt şi au interpretat eronat dispoziţiile legale incidente în cauză, ceea ce a cauzat deformarea realităţii şi formularea de concluzii eronate cu privire la (ne)îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen. reţinută în sarcina inculpatei A. prin rechizitoriu.
Aşadar, motivele de apel au vizat:
- greşita apreciere a mijloacelor de probă;
- lipsa elementelor de tipicitate din perspectiva săvârşirii infracţiunii de violare a vieţii private;
- cuantumul greşit al daunelor morale;
- cauţionarea modului eronat de calcul al cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
I. Greşita apreciere de către instanţa de fond a mijloacelor de probă administrate în cauză. Probele administrate nu sunt lipsite de orice dubiu în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatei apelante A., iar reţinerea stării de fapt de către procuror, preluată ulterior de către instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea standardului "dincolo de orice îndoială rezonabilă".
În ceea ce priveşte probatoriul invocat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare a vieţii private, probele apreciate iniţial ca fiind "suficiente" de către procuror pentru a fundamenta punerea în mişcare a acţiunii penale şi ulterior trimiterea în judecată nu îndeplinesc nici măcar exigentele de "rezonabilitate" prevăzute de art. 309 alin 1 C. proc. pen., nefiind îndeplinite nici cerinţele prevăzute de art. 7 alin. (1) şi art. 15 C. proc. pen., faţă de următoarele considerente:
Apelanta inculpată A. a susţinut că, în construcţia acuzării, procurorul de caz a folosit probe obţinute fie cu încălcarea legii, audiind în calitate de "martori" părţile civile în cauză - C., F. si E., probe de altfel eliminate din dosar în faza camerei preliminare, fie probe obţinute prin selectarea în mod subiectiv a depoziţiilor date de persoane cu care mă aflu într-o evidenta stare conflictuală, aspecte de nelegalitate expuse şi criticate inclusiv în faza camerei preliminare şi confirmate de cercetarea judecătorească a fondului, aspecte cărora însă instanţa de fond nu le-a dat eficienţa cuvenită.
A arătat că procurorul şi cu atât mai puţin cercetarea judecătorească a fondului nu au fost în măsură să stabilească existenţa, în materialitatea lor, a următoarelor mijloace materiale de probă, esenţiale cauzei: - mijlocul tehnic de înregistrare audio cu privire la care persoanele vătămate afirmă ca ar fi fost utilizat pentru a realiza înregistrarea ce a adus atingere vieţii lor private, precum şi biletul (înscrisul) conţinând informaţii secrete de serviciu sau nepublice, situaţie rămasă neschimbată ulterior cercetării judecătoreşti.
Mai mult, a considerat că, din probele administrate în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a rezultat presupunerea rezonabilă a inexistenţei corpurilor delicte ori a obiectelor care conţin sau poartă urme ale pretinselor fapte care i se impută inculpatei, dar şi presupunerea rezonabilă că inculpata A. nu a săvârşit infracţiunile reţinute, pe cale de consecinţă, subzistând astfel cazul de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitare a acţiunii penale, în condiţiile art. 16 alin. (1) C. proc. pen. (fapta nu există) ori art. 16 alin. (1) lit. c) din acelaşi Cod (nu există probe ca o persoană a săvârşit infracţiunea), care fundamentează pronunţarea unei soluţii de achitare în cauză.
Astfel, a constatat din construcţia parchetului, preluată de către instanţa de fond, că vinovăţia sa rezultă exclusiv din declaraţiile părţii civile B. şi cele ale "martorilor" (constituiţi părţi civile/persoane vătămate în faţa instanţei de fond) C., F. si E., dar şi ale martorilor H. (şoferul instituţiei) şi D. (secretara instituţiei), cu privire la care însuşi procurorul a reţinut în cuprinsul actelor aflate la dosar (Ordonanţa din 10.06.2020) existenţa unei "stări de duşmănie", preexistentă formulării plângerii penale. Acestor declaraţii, organul de urmărire penală le-a acordat o prevalenţă probatorie sporită, în schimb fiind complet ignorate celelalte depoziţii ale martorilor cauzei ("majoritatea martorilor audiaţi") - I., J., P., K., L., M., Q., N., O., martori ce oferă evident date şi informaţii esenţiale sub aspectul inexistenţei faptelor cu privire la care inculpata A. a fost trimisă în judecată.
În concret, cu excepţia părţilor civile, persoanelor vătămate şi a celor doi martori ostili, sau care se află în relaţii de familie cu aceştia, niciunul dintre ceilalţi martori audiaţi în cauză nu declară o situaţie factuală din care să rezulte o presupunere rezonabilă că inculpata A. a comis infracţiunile imputate.
Din contră, inculpata A. a arătat că sunt elocvente declaraţiile martorilor I., J., P., precum şi a martorilor cooptaţi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în încercarea de a susţine acuzarea faţă de inculpata A., respectiv L., M., Q., N., O., din care rezultă fără dubiu că inculpata nu a avut timpul şi contextul necesare pentru a amplasa un dispozitiv tehnic de înregistrare în biroul părţii civile B., în data de 16 martie 2017, respectiv faptul că nu au existat persoane care să fi dorit repararea unui astfel de dispozitiv ulterior acestei date, la magazinele de specialitate din Mun. ....
De altfel, aceeaşi inculpată a mai apreciat că declaraţiile martorilor I., J., P. sunt singurele care se coroborează cu proba a cărei obiectivitate şi caracter real nu pot fi puse la îndoială: registrul de intrare întocmit de jandarmul care asigura paza în ziua de 16/03/2017 (anexa la contractul de prestări servicii încheiat între Inspectoratul de Jandarmi ... şi Camera de Conturi), conform căruia orele de intrare în sediul Camerei de Conturi ale părţilor civile/persoanelor vătămate/martorilor indicaţi în acuzare au fost următoarele: E. - 8,05; F. - 8,11; secretara D. - 8:00 (nicidecum 7:30, cum în mod fals a declarat), J. - 8,00, B. - 8,25, C. - 8,31, fiind evident că starea de fapt descrisă de aceştia prin declaraţiile date reprezintă de fapt un scenariu, pus la punct de către aceştia, cu scopul vădit de a susţine alegaţiile mincinoase la adresa inculpatei A., fără a avea însă suport în realitate.
Prin urmare, inculpata A. a considerat că toate aceste elemente de dubiu generate de subiectivismul depoziţiilor persoanelor ce susţin teza parchetului, inadvertenţele respectiv caracterul fals al afirmaţiilor acestor persoane cu privire la împrejurări esenţiale ale stării de fapt, trebuiau interpretate de către instanţa de fond în favoarea, iar nu în defavoarea sa. Atât legislaţia naţională, cât şi cea europeană obligau organele de parchet să lămurească toate aceste aspecte anterior exercitării acţiunii penale şi nicidecum să le ignore/acopere, în detrimentul inculpatei. Astfel, potrivit art. 6 para. (2) din Directiva 2016/343/UE, statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăţie este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanţa evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.
Mai mult, aceeaşi inculpată a apreciat că sunt preluate astfel în starea de fapt reţinută în sentinţă, fără a fi observată contradicţia evidentă cu declaraţiile persoanei la care se face referire (secretara D.), aspecte reliefate în cuprinsul declaraţiilor persoanelor vătămate/părţi civile (pag. 10 alin. (7) din sentinţă):
"Plângând, secretara le-a spus că l-a pus împreună cu inculpata şi şoferul spunând ca a fost obligată ...", stare de fapt pe care martora D. nu o afirmă în niciuna dintre declaraţiile sale: 27.02.2019 - în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, 31.07.2019 - în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, 17.12.2021 - în faţa Curţii de Apel Galaţi.
Pe aceeaşi linie, a justificării opţiunii de a prelua starea de fapt avansată de părţile civile şi a respinge depoziţiile martorilor favorabili inculpatei, s-a arătat că instanţa de fond a motivat existenţa unei aparente contradicţii între depoziţiile martorilor I. şi a martorei J., sub aspectul intervalului de timp - 30 minute, menţionat de către aceasta din urmă că l-ar fi petrecut în biroul inculpatei A., interval care nu i-ar fi permis să fie de faţă în întregul interval de timp în care inculpata A. l-ar fi avut la dispoziţie pentru eventuala manipulare a aparatului de înregistrare tip reportofon. În realitate, chiar şi în ipoteza prezenţei pentru un interval de doar 30 de minute, imediat după sosirea martorei la locul de muncă, ce acoperă intervalul orar 8:00 - 8:30, oră după care prezenţa mai multor funcţionari în birourile Camerei de Conturi exclude orice posibilitate a inculpatei A. de a se deplasa nevăzută către biroul părţii civile.
Pe de altă parte, depoziţiile martorei J. trebuie analizate din perspectiva intervalului de timp scurs de la data faptei şi a depoziţiei date de aceasta la un moment mai apropiat faptelor, în faza urmăririi penale, în faţa procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în care afirmă că: "Am venit la serviciu in jur de ora 8 si am mers direct in biroul dnei A. unde am rămas până la ora 10 când a început şedinţa".
Aceste aparente inadvertenţe, în realitate explicabile prin prisma trecerii timpului, reliefează pe de altă parte inexistenţa unei conivenţe în a afirma o stare de fapt artificială, stabilită între martorii favorabili inculpatei apelante Marinescu, astfel cum în mod eronat a susţinut procurorul de caz.
Deopotrivă, s-a apreciat că cele concluzionate de instanţă fac abstracţie de o serie de aspecte obiective ce ţin atât de activitatea specifică a fiecărui funcţionar ce îşi desfăşura activitatea în cadrul Camerei de Conturi, dar şi de configuraţia imobilului în care instituţia îşi avea sediul, respectiv: accesul martorului H. - şofer, la momentul în care ajungea la sediul instituţiei se făcea pe la uşa garajului, situată în partea de est a clădirii, unde era văzut de jandarm pe camera video pe care o monitoriza şi notat în registru; precum şi împrejurarea că martora P. a declarat ca nu l-a văzut pe şofer e reală, din moment ce aceasta sosea la serviciu în jurul orei 6 dimineaţa, intra pe uşa principală a clădirii situată diametral opus uşii garajului, respectiv pe aripa de vest. De asemenea, întrucât martora avea ca preocupare la primele ore ale dimineţii asigurarea curăţeniei începând cu etajul 5 în jos al clădirii, nu avea cum să îl perceapă pe şofer la momentul sosirii la muncă.
Referitor la principiul in dubio pro reo, s-a apreciat relevantă decizia penală nr. 3465/27.06.2007 a ICCJ, secţia penală (publicată, www.x.ro), decizia nr. 179/A din 19 mai 2015, pronunţată de ICCJ, secţia penală (publicată, www.x.ro), sentinţa penală nr. 341/15.05.2015, pronunţată de ICCJ, secţia penală, definitivă prin decizia nr. 114/22.04.2016 a Completului de 5 judecători (publicată, www.x.ro). În ceea ce priveşte aplicarea principiului in dubio pro reo, s-a arătat că aceasta nu este compatibilă doar cu soluţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. - nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune. In dubio pro reo presupune doar ca orice dubiu să fie interpretat în favoarea inculpatului. Atât timp cât în cauză există probe care susţin faptul că inculpatul nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ar trebui să se acorde întâietate cazului prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a), mai ales că dubiul poartă asupra caracterului penal al faptei, iar nu asupra identităţii persoanei care a săvârşit fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Raportat la declaraţiile martorilor esenţiali ai acuzării - D. şi H., pe ale căror depoziţii procurorul îşi întemeiază atât începerea urmăririi penale, cât şi actul de punere în mişcare a acţiunii penale, aşa cum rezultă din depoziţiile acestora, dar şi ale persoanelor vătămate, actele materiale si acţiunile realizate de secretara instituţiei şi de către şofer - constând în sprijinul oferit cu intenţie, în orice mod la săvârşirea pretinselor infracţiuni de către inculpată, se circumscriu evident conţinutului constitutiv al complicităţii, ca formă a participaţiei penale incriminate de art. 48 C. pen.
Aplicându-le însă un tratament preferenţial şi atribuindu-le în cauză doar calitatea de martor, s-a urmărit în mod evident obţinerea probelor "suficiente" inculpării sale pe baza declaraţiilor acestor "făptuitori", declaraţii ce reprezintă de altfel o veritabilă recunoaştere a propriei lor vinovaţii. Astfel, cei doi martori esenţiali ai acuzării relatează, afirmă şi detaliază în depoziţiile lor, iar procurorul retine în acuzare, că ei ar fi realizat acţiuni directe constând in ajutorul direct şi imediat pe care l-ar fi oferit, atât in scopul plasării dispozitivului de înregistrare, cât şi în scopul divulgării informaţiei secret de serviciu ori nepublice. Practic, organul de urmărire penală a realizat de facto exonerarea de răspundere penală a celor doi făptuitori, prin omisiunea de a-i cerceta în calitate de complici si a analiza faptele acestora de participaţie penala, atribuindu-le in cauza chiar statutul de "martori-cheie" ai acuzării şi folosind depoziţiile lor în inculparea sa.
Concluzionând, inculpata A. a arătat că există numeroase contradicţii între declaraţiile părţilor civile/persoanelor vătămate/martorilor D. şi H. pe care le-am reliefat în sinopticele depuse la dosar; şoferul a dat în faza urmăririi penale declaraţii contradictorii, poziţia sa oscilantă fiind rezultatul stării conflictuale exacerbate în contextul în care a încercat să o şantajeze cu existenţa dosarului penal şi posibilitatea de a da declaraţii favorabile reclamanţilor; niciuna dintre aceste persoane, întrebată în faţa instanţei, nu a ştiut să spună care a fost conţinutul convorbirii înregistrate şi către cine a fost divulgată conversaţia respectivă.
Pe de altă parte, a mai arătat că din declaraţiile martorilor I., J., P., declaraţii constante atât în faza urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, în ciuda presiunii exercitate de către parchet, reiese foarte clar că: în ziua de 16 martie 2017, în intervalul 7:30 - până la venirea delegaţiei, inculpata nu a părăsit biroul împreună cu secretara D., fiind exclus episodul relatat de secretară; nu au fost utilizate/văzute de martori în sediul instituţiei dispozitive de genul celor reclamate de părţile civile - persoanele vătămate în ziua de 16 martie sau anterior acestei date.
Astfel, inculpata A. a considerat că procurorul nu doar că nu a fost în măsură să identifice şi să prezinte, ca "probă" fizică a acuzării, corpul delict - respectiv dispozitivul tehnic pe care inculpata A. l-ar fi plasat, în opinia acuzării, în scopul înregistrării unei convorbiri private - şi cu atât mai puţin nu a prezentat conţinutul în sine al înregistrării, pentru a se stabili dacă subzistă elementul "scop" al infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (5) C. pen., respectiv, dacă pretinsa plasare a dispozitivului s-a făcut în scopul probat al înregistrării persoanelor într-un loc public (biroul dintr-o instituţie publică). Prin urmare, nu a putut fi analizat nici conţinutul presupusei înregistrări în vederea stabilirii împrejurării dacă aparatul era pornit sau nu, deci apt să înregistreze, respectiv dacă este întrunită o altă condiţie esenţială a infracţiunii şi anume caracterul privat al acestei presupuse convorbiri, pretins a fi înregistrate/care s-a dorit a fi înregistrată de către inculpată.
În atare condiţii, inculpata a arătat că acuzaţia reţinută prin actul de sesizare este generată de o instrucţie penală derulată cu încălcarea dreptului la apărare în esenţa şi substanţa sa.
II. Lipsa elementelor de tipicitate din perspectiva săvârşirii infracţiunii de violare a vieţii private, pretins săvârşite de inculpata apelantă A.
Infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1), (5) C. pen.
Inculpata A. a precizat că procurorul a extins în mod artificial aplicabilitatea dispoziţiilor art. 226 C. pen., aspect ce contravine doctrinei şi practicii în materie, aspect reliefat de Decizia CCR nr. 33/2017 prin care s-a statuat cu privire la sfera de aplicare a noţiunilor de locuinţă, încăpere ori dependinţă ţinând de acestea, la care face trimitere legiuitorul în alin. (1) din art. 226 C. pen., care reglementează în mod formal protecţia vieţii private.
De altfel, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, inclusiv Curtea Constituţională a României, în aceeaşi decizie, a analizat şi statuat la pct. 31 din hotărâre "că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viaţă intimă, familială şi privată, ci oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta. Împrejurarea că, în încăperile publice, dreptul fundamental de referinţă nu beneficiază de protecţia legii penale, nu echivalează cu afectarea dreptului la viaţă privată, deoarece, ceea ce prevalează în protejarea drepturilor constă în adoptarea de către stat a unor măsuri legislative corespunzătoare. Or, în aceste situaţii, partea lezată are deschisă calea unei acţiuni civile în justiţie."
Din această perspectivă, existenţa remediului civil şi posibilitatea părţilor civile de a se cere reparaţia pe cale civilă a unui eventual prejudiciu cauzat prin acţiunea ilicită (nedovedită) de a amplasa un aparat de înregistrare, este confirmată de conduita părţilor civile care s-au adresat instanţei civile cu o astfel de acţiune (dosar x/2018 al Judecătoriei Galaţi), în care reclamă un prejudiciu moral de 10.000 euro, acţiune suspendată până la soluţionarea prezentului dosar penal.
III. Cuantumul greşit al daunelor morale şi cauţionarea modului eronat de calcul al cheltuielilor judiciare avansate de către stat
În ceea ce priveşte stabilirea cheltuielilor judiciare aferente prezentei cauze, în cuantum total de 24.000 RON, instanţa a cauţionat practic cuantumul eronat avansat de parchet în rechizitoriu, în valoare de 22.137,3 RON, la care a adăugat cheltuielile aferente fazei de judecată. Se observă astfel din analiza Notei de cheltuieli includerea nelegală în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat, cu înfrângerea dispoziţiilor legale (legi bugetare, C. pen. etc) respectiv a actelor normative interne (Ordinul 288/2019) a unor cheltuieli cu salarizarea procurorului, grefierului şi inclusiv a şoferului instituţiei, în cuantum total de 22.062 RON din totalul de 22.137,3 RON reţinute în Rechizitoriu.
În concluzie, s-a apreciat că aspectele prezentate anterior reliefează carenţele grave ale actului de acuzare, realizat cu încălcarea ab initio a prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului interpretării oricărui dubiu în favoarea inculpatei, precum şi prin interpretarea eronată (se poate spune chiar cu rea-credinţă) a unor norme de drept, în contra doctrinei şi a practicii judiciare existente, cauţionate din păcate de către Curtea de Apel Galaţi prin sentinţa nr. 97/F din 29 iulie 2022.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat, potrivit art. 421 si urm. C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 97F/2022 a Curţii de Apel Galaţi şi, rejudecând, să se dispună pronunţarea unei soluţii de achitare, împreună cu toate consecinţele juridice care decurg din pronunţarea unei astfel de soluţii.
Prin motivele de apel formulate de persoanele vătămate constituite părţi civile B. şi C., s-a apreciat că sentinţa penală este netemeinică şi nelegală doar în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, sub aspectul:
- cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de către subsemnaţii;
- respingerii acţiunii civile faţă de partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României.
Apelantele părţi civile B. şi C. au solicitat admiterea apelului şi majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral suferit, concomitent cu obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată.
În fapt, s-au constituit părţi civile (B. în cursul urmăririi penale, C. în cursul cercetării judecătoreşti) cu sumele de 50.000 euro, respectiv 30.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private - art. 226 alin. (1) şi alin. (5) C. pen. - de către inculpată.
Acţiunea civilă a fost exercitată şi împotriva comitentului Curtea de Conturi a României, a cărei angajată era inculpata la data faptelor. Curtea de Conturi a fost introdusă în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente prin Ordonanţa nr. 44/P/2019 din 01.09.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi.
Prin sentinţa penală apelată, Curtea de Apel Galaţi a admis în parte pretenţiile civile formulate în sensul stabilirii unor despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru fiecare, iar sub aspectul persoanelor obligate la plata acestora a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale doar în sarcina inculpatei pe care a şi obligat-o la plata despăgubirilor.
S-a apreciat că soluţia Curţii de Apel este nelegală arătând că răspunderea comitentului pentru prepus este reglementată prin dispoziţiile art. 1373 C. civ.
Raportat la elementele ce definesc conceptual răspunderea juridică a comitentului pentru prejudiciul cauzat de către prepus în funcţiile încredinţate, s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile acestei răspunderi, iar acţiunea civilă trebuia admisă şi împotriva părţii responsabile civilmente Curtea de Conturi a României, determinat de următoarele:
Fapta a fost săvârşită de către inculpată în legătură cu funcţiile încredinţate. Legătura este dată de faptul că, prevalându-se de calitatea sa de director ai Camerei de Conturi, inculpata a pătruns în sediu, s-a folosit de cheile de acces la biroul persoanei vătămate B., a dat dispoziţii şoferului H. şi, ulterior, secretarei D. să o însoţească şi să o ajute în recuperarea reportofonului. Legătura cu funcţiile încredinţate este dată şi de contextul în care au fost săvârşite aceste fapte, anume în ziua când la sediul Camerei de Conturi urma să se prezinte comisia de la Bucureşti. Toate aceste elemente constituie tot atâtea legături cu funcţia deţinută de inculpată, de care aceasta s-a folosit în executarea acţiunii incriminate prin dispoziţiile art. 226 alin. (1) şi (5) C. pen.
Nu are importanţă că printre atribuţiile inculpatei nu se regăsea şi cea de amplasare a dispozitivelor de înregistrare ori că aceasta a acţionat în afara orelor de program. Lipsa de relevanţă a acestor elemente este dat de faptul că răspunderea comitentului este atrasă chiar şi în situaţia în care fapta ilicită a fost săvârşită abuzând de funcţia sa, depăşind cu intenţie limitele impuse prin fişa postului şi folosindu-se de calitatea de director doar pentru a-si uşura executarea ori pentru a obţine, în virtutea relaţiilor de subordonare ierarhică, ajutorul altor salariaţi ce i se subordonau.
Faptul că inculpata s-a folosit de funcţia deţinută, a cărei autoritate a deturnat-o pentru realizarea hotărârii infracţionale si a acţionat în sediul Camerei de Conturi mobilizând alţi angajaţi care i-au acordat sprijinul în considerarea funcţiei de conducere deţinută de inculpată, asigură îndeplinirea condiţiilor privind legătura dintre faptă şi atribuţiile încredinţate prepusului sau scopul funcţiilor încredinţate acestuia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2020.
În faza apelului, în faţa Înaltei Curţi, cauza a avut următoarele termene:
1. 02 noiembrie 2022, când s-au admis cererile de amânare a judecăţii cauzei, formulate de apelantele părţi civile B. şi C., în vederea angajării unui apărător ales;
2. 18 ianuarie 2023, când a fost administrată proba cu înscrisuri solicitată de inculpata A., au avut loc dezbaterile în apel şi dosarul a rămas în pronunţare.
Cu ocazia dezbaterilor, Ministerul Public, în concluziile formulate, a arătat că nu mai susţine criticile referitoare la soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 226 alin. (1) şi alin. (5) din C. pen. în raport de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi nici pe cele privind soluţia de achitare cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 304 alin. (2) din C. pen.. Prin urmare, a restrâns motivele de apel la omisiunea instanţei de a dispune confiscarea contravalorii bunului folosit la săvârşirea infracţiunii şi prin intermediul căruia au fost înregistrate anumite convorbiri, precum şi la soluţionarea nelegală de către instanţa de fond a dispoziţiilor privind obligarea părţii responsabile civilmente alături de inculpată la acoperirea prejudiciului.
S-au formulat concluzii scrise din partea apelantei inculpate A., cu privire la incidenţa în cauză a infracţiunii de violare a vieţii private: I. ostilitatea făţişă existentă între inculpata A. şi foştii subordonaţi, preexistentă dosarului penal; II. informaţiile cuprinse în Registrul de acces al Camerei de Conturi ...; III. considerentele deciziei 33/2017 a Curţii Constituţionale a României.
Încercarea de a se denatura/minimiza relevanţa acestui mijloc de probă prin susţinerile referitoare la marja de eroare a depoziţiilor date în cauză, are ca scop deturnarea atenţiei de la concluziile ce se desprind în urma analizei informaţiilor cuprinse în acest înscris: imposibilitatea fizică a inculpatei de a săvârşi faptele imputate în scenariul descris de acuzare, în sensul că inculpata A. nu avea timpul necesar să se deplaseze împreună cu secretara instituţiei în biroul părţii civile.
În plus, procurorul a arătat că nu pot fi primite susţinerile cu privire la caracterul pro causa al informaţiilor consemnate în registru, putându-se lesne constata din actele dosarului că nu s-a invocat în niciun moment pe parcursul instrumentării cauzei suspiciunea cu privire la consemnările efectuate de jandarm în data de 16 martie 2017, aceste alegaţii generice apărând doar la momentul formulării concluziilor în apel.
S-a făcut trimitere la decizia 33/2017, unde Curtea Constituţională, în considerente, în ceea ce priveşte sfera de aplicabilitate a infracţiunii reglementate de dispoziţiile art. 226 C. pen., a respins chiar criticile privitoare la lipsa de protecţiei legii penale (art. 226 C. pen.) în anumite zone ale vieţii private.
Concluzionând, toate aceste elemente de dubiu generate de inexistenţa corpului delict, subiectivismul depoziţiilor persoanelor ce susţin teza acuzării, inadvertenţele, respectiv caracterul fals al afirmaţiilor acestor persoane cu privire la împrejurări esenţiale ale stării de fapt, interpretarea contrară legii dată dispoziţiilor art. 226 C. pen., reliefează faptul că în prezenta cauză acuzaţiile aduse sunt stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă, pe bază de probe, asigurându-se astfel o judecată echitabilă.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de control judiciar, cu rol de a stabili pe cale jurisprudenţială standardul minimal şi exigenţele probaţiunii în materie penală, este singura în măsură să înlăture aspectele de nelegalitate printr-o analiză critică a conţinutului dosarului, cu reţinerea unei stări de fapt fundamentată exclusiv pe baza afirmaţiilor pertinente şi concludente, în acord cu dispoziţiile legale existente, interpretate cu bună- credinţă şi în acord cu practica şi doctrina aplicabilă, motiv pentru care a solicitat, potrivit art. 421 si urm. C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 97F/2022 a Curţii de Apel Galaţi şi rejudecând, pronunţarea unei soluţii de achitare, împreună cu toate consecinţele juridice care decurg din pronunţarea unei astfel de soluţii.
De asemenea, au fost formulate concluzii scrise şi din partea apelantelor părţi civile B. şi C., care au solicitat cu privire la apelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, admiterea apelului, în limitele în care au fost indicate de către reprezentantul Ministerului Public în şedinţa publică din data de 18.01.2023, adică în ceea ce priveşte greşita soluţionare a laturii civile prin neobligarea Curţii de Conturi a României, în calitate de prepus, la plata despăgubirilor civile în solidar cu prepusul său, inculpata A..
Apelantele părţi civile au arătat că inculpata s-a folosit de funcţia deţinută, de calitatea sa de director al Camerei de Conturi, a cărei autoritate a deturnat-o pentru realizarea hotărârii infracţionale şi a acţionat în sediul Camerei de Conturi, a pătruns în sediu, s-a folosit de cheile de acces la biroul persoanei vătămate B., a dat dispoziţii şoferului H. şi, ulterior, secretarei D. să o însoţească şi să o ajute în plasarea şi ulterior recuperarea reportofonului, mobilizând astfel angajaţii care i-au acordat sprijinul în considerarea şi autoritatea funcţiei de conducere deţinută de inculpată, toate aceste elemente asigurând îndeplinirea condiţiilor privind legătura dintre faptă şi atribuţiile încredinţate prepusului sau scopul funcţiilor încredinţate acestuia.
Cu privire la apelul declarat de părţile civile, a solicitat admiterea apelului în limitele stabilite prin motivele de apel, în sensul reţinerii răspunderii Curţii de Conturi a României în calitate de comitent (motiv de apel comun cu Ministerul Public), dar şi în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul prea redus al despăgubirilor acordate.
Contrar celor susţinute de către inculpată, mutarea acestora de la ... la Bucureşti nu a reprezentat o "promovare" ci o consecinţă a presiunilor exercitate de inculpată. Aceştia, în urma transferului, au ocupat aceleaşi funcţii ca şi cele pe care le ocupau la Camera de Conturi , nefiind niciunul promovat într-o funcţie superioară.
Mai mult, nu se poate vorbi despre o "reîntregire a familiei" câtă vreme B. locuieşte cu chirie în Bucureşti şi vine acasă doar la sfârşitul săptămânii, iar soţia este în Focşani, situaţie identică şi în cazul părţii civile C., care locuieşte împreună cu soţul cu chirie în Bucureşti, deşi au în proprietate un apartament în ..., mutarea soţului fiind datorată de mutarea sa la Bucureşti.
Este evident că niciunul nu ar fi luat decizia transferului de la ... în Bucureşti, în condiţii familiale şi locative mai "rele" decât cele pe care le aveau, decât sub presiunea acţiunilor realizate de către inculpată şi a necesităţii de a stopa supravegherea şi înregistrarea acestora la locul de muncă.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, a solicitat majorarea acestuia, apreciind că suma de 5.000 euro nu reflectă magnitudinea suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin fapta ilicită a inculpatei şi nici consecinţele negative, personale, familiale şi profesionale ce au decurs din această faptă.
Cu privire la apelul declarat de inculpata A. referitor la:
- faptul neanunţării autorităţilor imediat după descoperirea dispozitivului de înregistrat, apelantele părţi civile au apreciat că nu li se poate imputa că, sub şocul produs de descoperirea aparatului de înregistrat, nu au acţionat în modalitatea dorită sau indicată de către inculpată, esenţial este că au procedat, după aproximativ o săptămână, la depunerea unei plângeri penale, termenul scurs între depistarea dispozitivului şi depunerea plângerii fiind unul de reflecţie, justificat şi neimputabil;
- conţinutul registrului de intrări în unitate care a fost conceput şi introdus de către inculpată, în scop şicanator faţă de părţile civile, pentru a controla accesul şi plecarea acestora din unitate. În registru, din dispoziţia inculpatei, nu erau menţionate orele de intrare şi ieşire din unitate ale acesteia, ale directorului adjunct I. şi ale martorei J., ambii apropiaţi de-ai inculpatei. Martorii au declarat aspecte reţinute în memorie, astfel că reperele orare indicate de către aceştia sunt aproximative însă unanim plasează acţiunea inculpatei de instalare a dispozitivului de înregistrat în momentul premergător orei de începere a programului, înainte ca persoanele vătămate şi majoritatea colegilor acestora să ajungă la locul de muncă. Pretinsele contradicţii semnalate de inculpată cu privire la orele consemnate în registru şi orele indicate de martori nu schimbă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea apelată şi nici nu înlătură caracterul pertinent şi concludent al depoziţiilor martorilor H. şi D..
- relaţia de duşmănie dintre inculpată şi martorii audiaţi nu a existat la data faptelor. Dimpotrivă, încrederea cu care inculpata a investit pe martorii H. şi D. rezultă şi din faptul că i-a implicat pe aceştia în Operaţiunea "Bileţelul" ce viza obţinerea de informaţii privind stadiul unei anchete penale, precum şi implicarea acestora în plasarea şi ulterior recuperarea reportofonului.
Relaţia de duşmănie a fost generată de către inculpată după ce martorii au fost audiaţi în cursul urmăririi penale de către organele de anchetă, depoziţiile acestora fiind de natură să o nemulţumească pe inculpată.
Această stare nu influenţează, însă, acurateţea declaraţiilor şi nici aptitudinea lor de a forma convingerea instanţei de judecată.
- critica privind neprezentarea de către acuzare, în materialitate, a corpului delict reportofon reprezintă o consecinţă a propriilor acţiuni ale inculpatei care nu poate invoca lipsa mijlocului material de probă drept o deficienţă a acuzării, aceasta fiind ultima persoană ce a avut contact fizic cu dispozitivul de înregistrat, astfel cum în cauză a fost relevat de către martorii audiaţi.
- noţiunea de locuinţă şi incidenţa în cauză a Deciziei nr. 33/2017 a CCR prin care instanţa de contencios constituţional a stabilit că "încăperile publice" nu intră în sfera noţiunii de locuinţă. Or, discuţia din această perspectivă este irelevantă, deoarece, rechizitoriul are în vedere săvârşirea infracţiunii în varianta înregistrării audio a unei convorbiri private, nu a înregistrării audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta.
Altfel spus, s-a avut în vedere caracterul privat al convorbirii, aceasta putând să se desfăşoare şi într-un loc public câtă vreme participanţii, prin acţiunile lor (alegerea unui loc puţin sau deloc frecventat, coborârea tonalităţii, plasarea mâinii în dreptul buzelor, etc) conferă convorbirii un astfel de caracter, urmărind să evite ascultarea de către alte persoane decât participanţii.
A doua chestiune importantă este dată de dispoziţiile art. 226 alin. (5) C. pen., anume că plasarea mijloacelor tehnice de înregistrare trebuie să se facă în scopul săvârşirii faptelor incriminate prin alin. (1) al art. 226 C. pen.. Prin urmare, chiar dacă atingerea vieţii private nu a avut loc, simpla plasare a dispozitivelor în scopul înregistrării unei convorbiri private asigură realizarea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii.
În concluzie, a solicitat admiterea apelurilor formulate de Ministerul Public şi părţile civile şi respingerea apelului inculpatei, cu cheltuieli de judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, în limitele impuse de art. 418 C. proc. pen.., constată că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, părţile civile B., C. şi inculpata A. sunt fondate numai în privinţa laturii civile, în sensul obligării inculpatei, în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata despăgubirilor civile către părţile civile. Totodată, apelul inculpatei este fondat şi în privinţa cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de stat în faza urmăririi penale.
În condiţiile în care analiza realizată de către judecătorul fondului cu privire la starea de fapt este amplă, cu referire la toate probele administrate, instanţa de apel nu va mai relua toate elementele faptice reţinute în hotărâre, urmând a fi analizate punctual numai criticile apelanţilor.
I. Criticile inculpatei A. privind greşita apreciere a mijloacelor de probă
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză în faza urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, necontestat de părţi în apel, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit o stare de fapt corectă în sensul că, în dimineaţa zilei de 16 martie 2017, inculpata A., în calitate de director al Camerei de Conturi , a plasat un dispozitiv de înregistrare, tip reportofon, în biroul persoanei vătămate B., auditor public extern al Camerei de Conturi , în scopul înregistrării discuţiilor private ce se purtau în interiorul acelui birou.
Referitor la noţiunea de discuţie privată în birou sau la sediul profesional, relevantă este doctrina în materie, şi anume că, pentru varianta tip, prevăzută la art. 226 alin. (1) din C. pen., elementul material constă în atingerea adusă vieţii private, printr-o acţiune ce se poate realiza în mai multe modalităţi, respectiv ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private. Condiţia esenţială ataşată elementului material se referă la faptul că atingerea adusă vieţii private trebuie să se realizeze fără drept. În ipoteza în care elementul material se realizează prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private, între două sau mai multe persoane, aceste persoane se pot afla în orice loc, inclusiv public, atât timp cât convorbirea este privată. (V. Cioclei, C. pen., Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, pg. 775).
Înalta Curte, analizând criticile formulate de către apelanta inculpată A., consideră că acestea sunt nefondate, instanţa de fond stabilind vinovăţia acesteia pentru infracţiunea prevăzută de art. 226 alin. (1), (5) C. pen., în considerarea stării de fapt reţinute în mod corespunzător pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei.
Argumentele prezentate de către judecătorul fondului în sentinţa atacată cu privire la probele care au justificat reţinerea stării de fapt nu vor fi reluate de către instanţa de apel.
Împrejurarea că între inculpată şi persoanele vătămate a existat, înainte de comiterea infracţiunii, o stare conflictuală generată de modul în care aceştia interacţionau în cadrul raporturilor de serviciu, nu este suficientă pentru a se constata că persoanele vătămate au pus în aplicare un plan foarte elaborat prin care să-i însceneze inculpatei săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este greu de crezut că persoanele vătămate împreună cu martorii H. şi D. ar fi conceput în detaliu un plan de acţiune pe care să-l pună în aplicare tocmai în ziua în care la sediul Camerei de Conturi s-a deplasat o comisie din care făcea parte numitul R., consilier de conturi şi şeful Departamentului 6 din cadrul Curţii de Conturi. Dacă persoanele vătămate ar fi urmărit înlăturarea inculpatei din funcţia de director al Camerei de Conturi, prin înscenarea plasării reportofonului în biroul lui B., ar fi avut posibilitatea să-l anunţe pe R. despre găsirea dispozitivului respectiv.
Semnificativ este faptul că martorii H. şi D., anterior datei de 16 martie 2017, nu se aflau în relaţii conflictuale cu inculpata, fiind subordonaţii acesteia prin prisma atribuţiilor de serviciu, neexistând un motiv pentru care cei doi martori ar fi fost de acord să declare mincinos împotriva inculpatei.
Registrul de intrare completat de jandarmul care asigura paza, la data de 16 martie 2017, la sediul Camerei de Conturi, în care au fost trecute orele la care persoanele vătămate şi martorii au intrat în sediu, nu are o valoare probatorie superioară celorlalte mijloace de probă, deoarece, pe de-o parte, nu există certitudinea că persoana care l-a completat a trecut cu exactitate orele de intrare, iar, pe de altă parte, în registru nu erau trecuţi toţi angajaţii instituţiei care intrau în sediu, inculpata A. şi martorul I. fiind exceptaţi. Totodată, faptul că martorii H. şi D. şi persoanele vătămate nu au precizat cu exactitate orele la care au intrat în sediul Camerei de conturi ... nu influenţează credibilitatea declaraţiilor, aceştia menţionând un interval de timp în care s-au petrecut evenimentele descrise în declaraţii.
Faptul că nu a fost găsit corpul delict - reportofonul plasat de inculpată nu conduce la concluzia că acesta nu a existat, martorii H. şi D. declarând că au văzut reportofonul, fie când inculpata l-a plasat în biroul lui B. pentru a face o probă a modului în care funcţionează (H.), fie când inculpata l-a lăsat în biroul respectiv pentru a înregistra convorbirile purtate de B. (D.), fiecare martor descriind în amănunt modalitatea în care a procedat inculpata şi locul în care dispozitivul a fost poziţionat. Mai mult, martorul H., la solicitarea inculpatei, a mers cu reportofonul la centru V. din ... pentru a-l repara, aspect confirmat de martorul K.. Totodată, din declaraţiile persoanelor vătămate coroborate cu declaraţiile martorilor H. şi D. rezultă că după ce reportofonul a fost adus în stare de neîntrebuinţare de către persoanele vătămate, acestea l-au aşezat în poziţia în care l-au găsit, ulterior ajungând la inculpată, care, după ce a constatat că nu funcţionează, a apelat la martorul H. să facă demersuri pentru a-l repara. În final, reportofonul a rămas în posesia inculpatei.
Semnificativ este faptul că martora D. a declarat că, şi anterior datei de 16 martie 2017, a mai văzut-o pe inculpată având un reportofon asupra ei. Totodată, persoanele vătămate au fotografiat reportofonul, fotografia fiind depusă la dosarul cauzei, aspect ce dovedeşte existenţa reportofonului găsit în biroul lui B.. Împrejurarea că persoanele vătămate nu au sesizat imediat organele de poliţie pentru a se face cercetări cu privire la persoana care a amplasat reportofonul în biroul lui B., sau că nu au predat dispozitivul comisiei venită de la structura centrală, nu conduce la concluzia că inculpata nu a săvârşit fapta. Astfel, persoanele vătămate au fost uluite de faptul că au găsit reportofonul în biroul respectiv, fiind afectate emoţional, neştiind cum să reacţioneze, dovadă fiind şi faptul că, iniţial, au mers la biroul secretarei D. să o întrebe cine l-a plasat, apoi l-au pus în locul în care l-au găsit pentru a vedea cine vine să-l ia, după care s-au hotărât să-l aducă în stare de neîntrebuinţare, în final, aşezându-l în poziţia iniţială.
Referitor la susţinerea inculpatei că există contradicţii între declaraţiile persoanelor vătămate şi declaraţiile martorei D. în privinţa plasării reportofonului - pag. 10 alin. (7) din sentinţă, Înalta Curte constată că nu sunt contradicţii, martora arătând că în timp ce se voia să iasă din cămăruţa din spate unde se afla cafetiera, au intrat persoanele vătămate, una dintre acestea având în mână reportofonul, întrebând-o al cui este, iar ea le-a povestit tot firul întâmplării. Detaliul privitor la maniera în care martora le-a spus persoanelor vătămate ce s-a întâmplat, în sensul dacă a plâns sau nu, nu au importanţă în privinţa stabilirii stării de fapt, martora arătând în toate declaraţiile cum inculpata a plasat reportofonul în biroul lui B. şi cum s-au succedat evenimentele după ce persoanele vătămate au descoperit dispozitivul.
Privitor la orele la care inculpata, în prezenţa martorului, H., apoi în prezenţa martorei D., a intrat în biroul persoanei vătămate B., din declaraţiile celor doi martori rezultă că intervalul de timp a fost cuprins între orele 7:30-8:00.
Declaraţiile martorilor H. şi D. se coroborează în privinţa succesiunii celor două momente, ţinând cont de faptul că D. a arătat că ea a luat mănunchiul de chei în care, de obicei, erau ţinute toate cheile, inclusiv cea de la biroul lui B., însă, când a ajuns la uşa biroului, a constatat că inculpata avea asupra ei cheia respectivă, aspect care dovedeşte faptul că, anterior, inculpata mai intrase în biroul respectiv.
Există contradicţii între starea de fapt expusă de martorii H. şi D. şi cea expusă de martorii I. şi J., însă Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă, la stabilirea stării de fapt, nu a avut în vedere declaraţiile date de I. şi J.. Astfel, declaraţiile martorilor H. şi D. se coroborează cu declaraţiile persoanelor vătămate şi celelalte mijloace de probă, inclusiv declaraţiile martorului K., persoană care nu era angajată la Camera de Conturi ... . Nu în ultimul rând, privitor la momentele în care inculpata a intrat în biroul persoanei vătămate B., martorul I. a susţinut că a ajuns la serviciu în jurul orei 7:30, mergând direct în biroul inculpatei, însă a precizat că a ieşit din acel birou de circa 2-3 ori, de fiecare dată lipsind câte 10 minute. Este posibil ca în intervalele de timp în care a lipsit martorul, inculpata să fi mers la biroul persoanei vătămate B.. Totodată, martora J. a declarat că a intrat în biroul inculpatei în jurul orei 8:00, însă potrivit martorilor H. şi D., inculpata a intrat în biroul persoanei vătămate în intervalul de timp 7:30-8:00. Prin urmare, este posibil ca martora J. să fi ajuns la biroul inculpatei după ce reportofonul fusese amplasat.
Referitor la declaraţia martorei P., instanţa de apel, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că există posibile inadvertenţe dar şi explicaţii plauzibile în legătură cu intervalele menţionate de martori care nu plasează ca imposibilă conduita infracţională. În acelaşi timp, declaraţiile martorului H. se coroborează cu declaraţiile martorei D. şi declaraţiile persoanelor vătămate, contrazicând declaraţia martorei P., pe aspectele relevante cauzei, susţinând faptul că s-a încercat extragerea informaţiei din reportofonul distrus.
Privitor la criticile inculpatei legate de omisiunea procurorului de a-i cerceta pe H. şi D. în calitate de complici, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., obiectul cauzei este mărginit la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, indiferent de interesul şi voinţa părţilor.
În acelaşi timp, motivele de apel privind nelegalitatea punerii în mişcare a acţiunii penale şi a sesizării instanţei s-au valorificat şi soluţionat definitiv în procedura de cameră preliminară. În privinţa chestiunilor loialităţii administrării probelor, se constată că în cursul cercetării judecătoreşti nu au apărut elemente noi care să susţină această critică. Legalitatea administrării probelor, astfel cum se explicitează şi în decizia nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale, poate fi valorificată şi ulterior procedurii de cameră preliminară, însă pentru elemente noi şi subsecvente, nevalorificate prin încheierea definitivă pronunţată în acea procedură.
În ceea ce priveşte veridicitatea declaraţiilor martorilor H. şi D., Înalta Curte a expus anterior motivele pentru care a considerat că acestea corespund realităţii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, în mod just, a apreciat că prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată prin probatoriul administrat, declaraţiile persoanelor vătămate coroborându-se cu probe directe, fiind creată convingerea instanţei, mai presus de orice îndoială, cu privire la comiterea faptei de către inculpată.
II. Criticile inculpatei privind lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen.
Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, constatând că prima instanţă a arătat motivele pentru care a stabilit că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen., argumentând, pe baza opiniilor exprimate în doctrină, concluziile rezultate în urma interpretării textului de lege referitor la înregistrarea audio a unei convorbiri private.
Incriminarea din art. 226 din C. pen. are în vedere protejarea vieţii private a persoanei, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată şi de a nu fi expusă fără voia sa percepţiei unei alte persoane sau publicului.
Art. 226 alin. (5) din C. pen. protejează viaţa privată, prin împiedicarea plasării, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1).
Din interpretarea gramaticală a textului de lege, Înalta Curte constată că cerinţa esenţială ataşată laturii obiective sau verbum regens vizează plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio, în scopul înregistrării unei convorbiri private.
Elementul material nu este condiţionat de obţinerea unui rezultat în sensul stocării pe un anumit suport a convorbirii private, fiind suficient ca mijlocul tehnic de înregistrare audio să fie plasat, fără drept, în acest scop.
În speţă, inculpata a plasat reportofonul în biroul persoanei vătămate B. în scopul de a înregistra convorbirea privată dintre acesta şi celelalte persoane vătămate.
Caracterul privat al convorbirii rezultă din aspecte ce privesc atât persoanele participante acceptate, dar şi locul în care s-a purtat convorbirea - biroul persoanei vătămate B. în care îşi desfăşura activitatea singur, chiar dacă se afla în sediul unei instituţii publice, persoanele vătămate aveau dreptul la protejarea oricărei convorbiri în privinţa căreia erau singurele care puteau să hotărască cine poate să o audă sau cine poate participa la aceasta.
Nu există niciun motiv pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară. De multe ori, este dificil de trasat o linie de demarcaţie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi pe parcursul activităţii sale profesionale (Curtea E.D.O., cauza Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992).
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpata A. cu forma de vinovăţie cerută de lege.
III. Critica Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi cu privire la omisiunea instanţei de a dispune confiscarea în RON a dispozitivului folosit la comiterea faptei
Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată. Astfel, măsura de siguranţă a confiscării speciale are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. În speţă, din probele administrate rezultă cu certitudine că reportofonul folosit la comiterea infracţiunii, a fost adus în stare de neîntrebuinţare de către persoanele vătămate, neputând fi reparat, astfel încât acest dispozitiv nu mai poate fi folosit, context în care nu ar exista scopul pentru care s-ar dispune măsura confiscării, respectiv înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
IV. Criticile inculpatei şi ale părţilor civile cu privire la despăgubirile civile
Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate.
Potrivit art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare". Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, există o faptă ilicită -plasarea, fără drept, a reportofonului în biroul persoanei vătămate B. pentru înregistrarea convorbirii private purtate cu celelalte persoane vătămate, comisă cu vinovăţie - intenţie directă, care a cauzat un prejudiciu -încălcarea dreptului părţilor civile la viaţa privată, iar între faptă şi prejudiciu există legătură de cauzalitate.
Prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut neeconomic care definesc personalitatea umană şi, deşi acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naştere dreptului şi obligaţiei de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.
Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii aritmetice precise pentru cuantificarea despăgubirilor morale, ci doar o evaluare complexă a aspectelor în care s-au produs vătămările, evaluare supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată şi în raport cu jurisprudenţa anterioară relevantă.
Instanţa trebuie să aibă în vedere consecinţele negative ori suferinţele pricinuite asupra celui în cauză pe plan psihic, pentru a se stabili un just echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate în aşa fel încât să-i permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Înalta Curte constată că în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pot furniza doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri.
În speţă, daunele morale au fost corect individualizate prin analiza împrejurărilor concrete şi a urmărilor faptelor prejudiciabile, ţinând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru prejudiciul de natură nepatrimonială, dar şi prin preocuparea ca acordarea daunelor să nu producă o îmbogăţire fără justă cauză.
Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru părţile civile, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte o satisfacţie echitabilă pentru a le compensa prejudiciul nepatrimonial.
Prin urmare, valorile morale lezate prin fapta inculpatei au fost avute în vedere de către prima instanţă, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, ţinând cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Presiunea psihică la care au fost supuse părţile civile nu a fost produsă doar de fapta inculpatei săvârşită la data de 16 martie 2017, ci a fost rezultatul unui concurs de cauze printre care se află şi starea conflictuală dintre acestea şi inculpată în cadrul raporturilor profesionale, stare care a existat înainte de data comiterii infracţiunii. Părţile civile nu s-au transferat la altă unitate din cadrul Curţii de Conturi ca urmare a infracţiunii ce formează obiectul prezentei cauze, ci pentru a pune capăt stării conflictuale preexistente între ele şi inculpată.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune nici majorarea, nici micşorarea cuantumului daunelor morale.
V. Criticile Parchetului şi ale părţilor civile cu privire la respingerea acţiunii civile faţă de Curtea de Conturi a României
Înalta Curte apreciază ca fiind fondate aceste critici, reformarea sentinţei cu privire la acest aspect profitând şi inculpatei.
Potrivit art. 1.373 alin. (1) C. civ. "Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate".
Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului are la bază ideea unei culpe în alegerea prepusului - culpa in eligendo - sau pe ideea unei culpe în alegere unită cu o culpă în supraveghere - culpa in vigilendo.
Ceea ce se reproşează comitentului este insuficienta supraveghere, îndrumare şi control de care a dat dovadă în alegerea conducerii, coordonarea prepusului cu funcţie de conducere.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1.373 alin. (1) C. civ., este necesar şi obligatoriu ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ.
Pe lângă aceste condiţii generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul 1.373 alin. (1) C. civ., legea cere a fi îndeplinite două condiţii speciale şi anume: a) existenţa raportului de prepuşenie şi b) fapta săvârşită de prepus să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Potrivit art. 1.373 alin. (2) C. civ. "Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia". Astfel, raportul de prepuşenie se poate naşte din existenţa unui contract de muncă, obligând, deopotrivă, comitentul şi prepusul la subordonare, conducere, îndrumare, supraveghere şi control.
Sub aspectul săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate prepusului, se impune a se reţine că răspunderea comitentului operează, fără nicio îndoială, atunci când prepusul activează în cadrul normal al funcţiilor încredinţate, dacă prin rea-credinţă (intenţie) a cauzat un prejudiciu. De asemenea, comitentul răspunde şi pentru tot ceea ce depăşeşte funcţia şi anume pentru exercitarea abuzivă a acesteia, dar cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o condiţie necesară - nu o simplă corelaţie ocazională.
În speţă, inculpata s-a folosit de funcţia de director al Camerei de Conturi să comită infracţiunea prin exercitarea autorităţii conferite de această funcţie asupra martorilor D. - secretara instituţiei, respectiv H. - şoferul instituţiei, pentru a-i determina să-i uşureze acţiunea de a plasa reportofonul în biroul părţii civile B.. Totodată, după ce a ridicat dispozitivul din biroul respectiv şi a constatat că nu poate să descarce informaţiile stocate, inculpata, folosindu-se de funcţia sa, l-a trimis pe martorul H. la centrul V. din ... pentru a repara reportofonul.
Fapta ilicită a fost săvârşită de inculpată, are legătură cu atribuţiile ce i-au fost încredinţate, fiind îndeplinite, pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ., şi condiţiile speciale prevăzute de art. 1.373 alin. (1) C. civ., comitentul răspunzând, alături de prepusul său, pentru prejudiciul cauzat părţilor civile.
În acest context, având în vedere art. 274 alin. (3) C. proc. pen., art. 276 alin. (4) C. proc. civ..pen., partea responsabilă civilmente, Curtea de Conturi a României, va fi obligată, în solidar cu inculpata A., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum şi la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile.
VI. Critica inculpatei privitoare la cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligată către stat
Conform art. 272 alin. (1) C. proc. pen. "Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi".
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. pen. "În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului".
Cheltuielile judiciare stabilite prin rechizitoriu au fost calculate potrivit Notei de cheltuieli întocmită conform anexei la Ordinul nr. 288 din 18.11.2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ţinând cont de complexitatea cauzei, numărul mijloacelor de probă şi timpul necesar administrării acestora, durata urmăririi penale, costul suportului tehnic şi de hârtie pe care s-au consemnat actele procesuale şi procedurale, Înalta Curte va reduce cuantumul sumei la care va fi obligată inculpata cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de către organul de urmărire penală, la 7000 RON.
Prin urmare, inculpata A. va fi obligată în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României la plata sumei de 8862,7 RON, din care 7000 RON sunt cheltuieli efectuate la urmărirea penală.
Referitor la cererea părţilor civile apelante de a fi obligată inculpata la cheltuieli judiciare în sumă de câte 4000 RON reprezentând onorariul avocatului ales, Înalta Curte reţine că art. 276 C. proc. civ..pen. reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi, iar cauza de faţă intră în categoria cazurilor în care potrivit alin. (6) al articolului menţionat, (...) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată (...)".
În speţă, inculpata a solicitat achitarea şi respingerea acţiunii civile, însă Înalta Curte a apreciat ca fiind nefondate aceste motive, apelul inculpatei fiind admis cu privire la cuantumul cheltuielilor judiciare către stat şi în considerarea faptului că îi profită dispoziţia de obligare în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României la plata despăgubirilor către părţile civile, precum şi la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile şi către stat.
Părţile civile au solicitat obligarea inculpatei, în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, precum şi majorarea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte apreciind ca fiind fondat doar primul motiv de apel.
În acest context, Înalta Curte va admite în parte cererea apelantelor părţi civile şi va obliga apelanta inculpată la cheltuieli judiciare în sumă de câte 3000 RON, reprezentând onorariul parţial al avocatului ales în faza judecării apelurilor.
În consecinţă, ţinând cont de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. civ..pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, părţile civile B., C. şi inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 97/F din data de 29 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va desfiinţa, în parte, sentinţa sub aspectul laturii civile şi, rejudecând:
Va obliga inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata către partea civilă B. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata către partea civilă C. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Va obliga pe inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata sumei de 8000 RON către partea civilă B. şi la plata sumei de 8000 RON către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariul avocatului ales, la prima instanţă.
Va reduce suma stabilită cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în cursul urmăririi penale, de la 22137,3 RON, la 7000 RON şi va obliga pe inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata sumei de 8862,7 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 1862,7 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate la prima instanţă.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei decizii.
Va obliga pe inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, către fiecare dintre părţile civile apelante, B. şi C., la câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în apel, reprezentând onorariul parţial al avocatului ales.
Având în vedere dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. civ..pen., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, părţile civile B., C. şi inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 97/F din data de 29 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Desfiinţează, în parte, sentinţa sub aspectul laturii civile şi, rejudecând:
Obligă inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata către partea civilă B. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata către partea civilă C. a sumei de 5000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Obligă inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata sumei de 8000 RON către partea civilă B. şi la plata sumei de 8000 RON către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariul avocatului ales, la prima instanţă.
Reduce suma stabilită cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în cursul urmăririi penale, de la 22137,3 RON, la 7000 RON şi obligă pe inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, la plata sumei de 8862,7 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 1862,7 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate la prima instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei decizii.
Obligă pe inculpata A., în solidar cu partea responsabilă civilmente Curtea de Conturi a României, către fiecare dintre părţile civile apelante, B. şi C., la câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în apel, reprezentând onorariul parţial al avocatului ales.
Cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea apelurilor rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 martie 2023.