Şedinţa publică din data de 08 februarie 2023
Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 27.12.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.1, îndreptată prin încheierea din data de 29.12.202, cu majoritate, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura examinării contestaţiei declarate de către o parte din proces, respectiv apelantul-inculpat A. şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen. (împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Analizând condiţiile de admisibilitate, prima instanţă a constatat că, în speţă, doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, obţinerea unei modificări legislative de esenţă în privinţa căii de atac a contestaţiei în materia măsurilor preventive. S-a reţinut că, pe fondul nemulţumirii în legătură cu soluţia de menţinere a măsurii arestării preventive dispusă de instanţa de apel faţă de inculpatul A., precum şi a lipsei unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate, apelantul-inculpat tinde exclusiv la legiferarea contestaţiei împotriva unei astfel de hotărâri, aspect ce este contrar prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
De asemenea, a avut în vedere că o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate invocate ar avea drept consecinţă strict modificarea textului de lege criticat, nefiind aptă a produce efecte în cauză. Aşadar, nemaiputând produce efecte faţă de apelantul-inculpat, s-a arătat că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este justificată prin existenţa interesului specific al celui ce invocă excepţia, relevanţei şi înrâuririi pe care dispoziţia legală ar putea să o aibă în speţă, aspect care amplifică concluzia legăturii formale cu cauza.
II. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs la data de 28.12.2022, în termenul legal, inculpatul A.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 04.01.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată la data de 11.01.2023.
La termenul de judecată din data de 11.01.2023, cauza a fost amânată pentru lipsa dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la termenul de judecată din data de 25.01.2023, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei materiale invocate de reprezentantul Ministerului Public.
Recurentul-inculpat A. nu a motivat în scris recursul declarat.
La termenul de judecată din data de 08.02.2023, cu ocazia dezbaterilor, prin susţinerile orale, recurentul-inculpat, prin avocat a reiterat aspectele invocate prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, solicitând admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 206 alin. (1), teza I C. proc. pen.. A apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, iar legătura normei criticate cu obiectul cauzei este una substanţială, nu formală. Astfel, a arătat că instanţa de control constituţional poate emite şi decizii interpretative.
III. Analizând recursul declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
De asemenea, în conformitate cu disp. art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, privind organizarea judiciară, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când judecă în ultimă instanţă, judecă printr-un complet diferit al acesteia recursul formulat împotriva hotărârilor pronunţate de această secţie prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:
1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;
3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;
4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.
Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.
Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte constată:
Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei, se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (contestatorul-inculpat A., prin avocatul ales B.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul A. împotriva încheierii din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 206 alin. (1) teza I C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.
Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.
Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A., respectiv cerinţele privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Fiind un remediu procesual, excepţia de neconstituţionalitate vizează în principal verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Prin demersul întreprins, inculpatul A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a normelor criticate.
Prin criticile formulate inculpatul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii, urmărind modificarea C. proc. pen. în materia măsurilor preventive.
Practic, inculpatul urmăreşte instituirea unei căi de atac împotriva încheierii prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurii arestării preventive în faza procesuală a apelului.
Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispoziţiilor cu privire la care instanţa de control constituţional a fost sesizată.
În ceea ce priveşte finalitatea acţiunii inculpatului A., prin sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că, şi în situaţia în care un astfel de demers ar fi avut o finalitate în sensul modificării legii şi instituirii unei căi de atac în materia măsurilor preventive, o astfel de modificare nu ar mai putea produce efecte concrete asupra situaţiei inculpatului.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faţă de lipsa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri de instanţa de control constituţional şi soluţionarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 27 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.1.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 27 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.1.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 februarie 2023.