Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023
Deliberând, asupra apelului penal de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 20 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
1. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen. şi luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.
2. B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
3. C. (aflat în executarea unei pedepse de 5 ani în altă cauză), pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
4. D., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
5. E. (cercetat în lipsă, având în vedere că se sustrage urmăririi penale) pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
6. F., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
7. G., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen.
8. H., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
9. I., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.
10. J., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 308 din C. pen. şi art. 5 C. pen. ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.
Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut în cuprinsul rechizitoriului, în esenţă că, prin intermediul societăţii off - shore K., inculpatul I. a achiziţionat de la L., la rândul lui cesionar, în schimbul sumei de 700.000 euro, totalitatea drepturilor izvorâte din notificările moştenitoarei Tache - N. Yolanda - Elena, a autorilor O. şi N., iar, în final, în urma supraevaluării suprafeţei de 25 ha teren agricol din intravilanul municipiului Constanţa de către inculpatul J., evaluator desemnat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obţinut despăgubiri de 8.750.000 euro, echivalentul a 37.243.500 RON, adică de 12,5 ori mai mult.
Aceste despăgubiri au fost acordate societăţii off - shore cu sediul în Cipru, deţinută de inculpatul I., prin interpuşi, în urma supraevaluării unui teren agricol cu suma de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, aceasta în condiţiile în care, conform raportului de expertiză tehnică judiciară, în realitate, valora 1.035.000 euro, echivalentul a 4.405.374 RON.
S-a mai aratat că, obţinerea de către inculpatul I. a despăgubirilor nelegale s-a datorat intervenţiilor făcute de acesta direct, prin intermediul unor angajaţi ai societăţilor sale, ori prin intermediul unor persoane ce ocupau diverse funcţii de conducere în cadrul Ministerului Mediului, Administraţiei Prezidenţiale sau Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat pe lângă autorităţile implicate în procedura de retrocedare, respectiv Primăria Municipiului Constanţa, Prefectura Judeţului Constanţa, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, intervenţii care au avut ca finalitate, pe de o parte, urgentarea soluţionării dosarului de despăgubire, iar, pe de altă parte, soluţionarea favorabilă a acestuia, prin acordarea de despăgubiri care nu i se cuveneau.
În aceste condiţii, s-a reţinut că, inculpatul I. ar fi reuşit urgentarea soluţionării dosarului de despăgubire nr. x/2010 de către Primăria Municipiului Constanţa – Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar prin intermediul martorului P. - viceprimar al municipiului Constanţa, martorei Q. - directorul Direcţiei Patrimoniu din cadrul primăriei şi martorei R. - secretarul Primăriei şi al Comisiei locale.
Pentru a intermedia legătura cu aceste persoane, inculpatul I. a apelat la martorul S. care deţinea funcţia de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Mediului şi care avea o "obligaţie" faţă de inculpat, întrucât o angajase pe concubina sa, martora T., la societatea U., societate aparţinând soţiei inculpatului, V., în condiţiile în care, martora T. îşi desfăşurase anterior activitatea chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, deţinând funcţia de consilier.
Intervenţiile martorului S. făcute asupra viceprimarului P. şi conformarea acestuia din urmă în sensul urgentării soluţionării cererii de retrocedare, prin acordarea de despăgubiri, au avut loc, în contextul în care, Primăria Constanţa avea în derulare proiectele Şoseaua de coastă şi Orăşelul Lăcustru prin atragerea de fonduri structurale, având astfel nevoie de obţinerea avizelor de mediu.
Totodată, s-a mai reţinut că, rezultatul acestor intervenţii s-a materializat într-un sprijin efectiv acordat inculpatului I. şi atunci când, la data de 06.12.2010, dosarul de despăgubire a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Primăria Municipiului Constanţa – Direcţia de Patrimoniu a comunicat, la solicitarea K., că, terenul în suprafaţă de 25 ha, aşa cum a fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul W., s-ar afla inclus în intravilanul Municipiului Constanţa, conform limitelor stabilite prin H.C.L.M. nr. 31/1997. Această adresă a fost folosită şi prezentată în dosarul de despăgubire aflat în curs de soluţionare la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi atesta contrariul celor afirmate şi constatate anterior de membrii Comisiei de Fond Funciar şi funcţionarii din cadrul Direcţiei Patrimoniu a Municipiului Constanţa, în sensul că, terenul în suprafaţă de 25 ha era unul arabil şi situat în extravilanul municipiului Constanţa şi nu în intravilanul acestuia.
Rolul adresei anterior menţionate a fost acela de a induce ideea că terenul se află situat în intravilanul municipiului Constanţa şi că, pe cale de consecinţă, ar avea o valoare de piaţă mai mare.
În acelaşi scop al obţinerii cât mai urgente a despăgubirilor, inculpatul I., prin intermediul martorului X. – consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale la acea dată, s-a întâlnit cu prefectul judeţului Constanţa, Y., şi a obţinut sprijinul acestuia pentru soluţionarea favorabilă şi urgentă a dosarului, aspect materializat prin validarea cererii de despăgubire de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi înaintarea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În urma demersurilor pe care le-a făcut la nivelul Primăriei Constanţa şi a Instituţiei Prefectului municipiului Constanţa, dosarul a ajuns la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel încât, inculpatul I. a avut nevoie de alte persoane care să-i mijlocească legătura cu preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, inculpata A..
Profitând de relaţia profesională şi de prietenie cu martorul X., care deţinea o funcţie importantă la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, inculpatul I. i-a transmis acestuia disponibilitatea de a ceda un procent de 25% din drepturile deţinute în dosarul de despăgubire nr. x/2010 pentru obţinerea cât mai urgentă şi într-un cuantum cât mai mare de despăgubiri de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Astfel, martorul X., prin intermediul martorului Z. – director tehnic în cadrul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a apelat la AA. – director general al aceleiaşi regii, despre care avea cunoştinţă că se află într-o relaţie specială cu inculpata A., şi i-a transmis disponibilitatea inculpatului I. ca pentru urgentarea şi soluţionarea dosarului de despăgubire să cedeze 25% din totalul drepturilor litigioase pe care le achiziţionase anterior.
În luna ianuarie 2011, martorul AA. i-a transmis inculpatei A., cu prilejul unei întâlniri care a avut loc la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, promisiunea inculpatului I. de a da mită pentru urgentarea şi soluţionarea favorabilă a dosarului de despăgubire, iar după acceptarea propunerii şi stabilirea cuantumului sumei pretinse de 400.000 euro de către aceasta, martorul AA., prin intermediul martorului Z., i-a transmis lui X., pretenţiile inculpatei A., care, la rândul său, i le-a comunicat inculpatului I..
Sub acest aspect, s-a reţinut că, promisiunea inculpatului I. a fost transmisă şi acceptată, în mod expres, şi neîndoielnic de inculpata A., iar acceptarea promisiunii şi cuantumul sumei pretinse stabilită de aceasta a ajuns la mituitor.
Pe baza înţelegerii dintre inculpatul I., martorul X. şi martorul AA., procentul de 25% din totalul drepturilor litigioase pentru care urmau a fi acordate despăgubiri a fost transmis prin două contracte de cesiune de drepturi autentificate de notar în care s-a stipulat un preţ de 100.000 RON pentru fiecare cesiune, preţ care, însă, nu a fost plătit, tocmai datorită faptului că 10% din acest procent urma să revină lui X. şi intermediarilor acestuia, iar 15% lui AA. şi intermediarilor lui pentru ajutorul dat inculpatului I. de a transmite promisiunea de a da mită inculpatei A. şi, ulterior, de remitere a sumei de bani.
Aşadar, anterior emiterii deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din dispoziţia inculpatului I., la data de 15.12.2010, K., reprezentată de martorul BB., a cesionat lui CC., interpusul lui X., 10% din drepturi, iar, la data de 07.02.2011, aceeaşi societate off-shore, din dispoziţia aceluiaşi inculpat şi prin intermediul aceluiaşi martor, a cesionat 15% din drepturi lui DD., interpusul lui AA..
Dacă în prima situaţie cesiunea s-a încheiat la numai câteva zile de la înregistrarea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în cea de-a doua situaţie, cesiunea a avut loc în aceeaşi zi (07.02.2011) cu depunerea raportului de evaluare de către inculpatul J. la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În condiţiile în care, la data de 08.12.2010, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a aprobat lista cu dosare care urmau să fie transmise la evaluator, listă în care se regăseşte şi S.C. EE. S.R.L., reprezentată de inculpatul J., la data de 16.01.2011, s-a încheiat anexa la contractul de prestări servicii între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi respectiva societate comercială.
Anexa la contractul de prestări servicii a fost încheiată la data de 16.01.2011, iar, la 02.02.2011, inculpatul J., aşa cum a menţionat chiar el în cuprinsul raportului de evaluare, a efectuat inspecţia terenului, la data de 06.02.2011, a finalizat raportul de evaluare şi la 07.02.2011, l-a predat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Procurorul a mai precizat că, pentru stabilirea valorii de piaţă a terenului subiect al evaluării, inculpatul J. a folosit drept comparabile doar oferte de vânzare şi acestea inadecvate, în condiţiile în care, pe piaţă existau suficiente informaţii cu privire la tranzacţii de vânzare, aşa cum cereau Standardele Internaţionale de Evaluare.
Nerespectarea clauzelor contractuale, a Standardelor Internaţionale de Evaluare, a Codului Deontologic al Evaluatorilor şi, nu în ultimul rând, a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 au condus la o supraevaluare a terenului şi la o pagubă produsă Statului român de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, corelativ obţinerii unor foloase necuvenite de către inculpatul I. şi persoanele cărora acesta le-a cedat o parte din drepturile litigioase.
Foloasele necuvenite obţinute de inculpatul I. ca urmare a supraevaluării terenului i-au asigurat posibilitatea de a dispune de suma obţinută din despăgubiri în interes propriu, dar şi posibilitatea de a oferi cu titlu de mită suma de 400.000 euro inculpatei A., preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe baza raportului de evaluare întocmit în condiţiile anterior menţionate de inculpatul J., avizat în condiţii nelegale de consiliera H., care a menţionat conformitatea acestuia cu Standardele Internaţionale de Evaluare, la data de 26.05.2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din care făceau parte inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., cu încălcarea Legii nr. 247/2005, a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă, a Standardelor Internaţionale de Evaluare au aprobat raportul şi au decis acordarea de despăgubiri către K. în valoare de 27.932.625 RON, CC. în valoare de 3.724.350 RON şi DD. în valoare de 5.586.525 RON, despăgubiri convertite în acţiuni la Fondul Proprietatea.
Procurorul a arătat că, după emiterea deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie, martorul DD. a vândut acţiunile pe piaţa bursieră şi, la data de 30.06.2011, a încasat suma de 5.419.142,90 RON, sumă pe care, la data de 01.07.2011 a schimbat-o în euro, respectiv 1.278.099, 74 euro.
Aşadar, s-a precizat că, suma de bani a fost împărţită conform înţelegerii dintre AA., DD. Şi FF., Respectiv A., astfel: 40.000 euro i-au revenit martorului DD. pentru că a acceptat să figureze în contractul de cesiune ca cesionar al drepturilor litigioase, 400.000 euro i-au fost remişi preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, A., pentru sprijinul acordat în soluţionarea urgentă şi favorabilă a dosarului de despăgubire, iar, suma de 838.000 euro a fost împărţită în mod egal între martorii AA. şi FF., această împărţire fiind determinată de faptul că AA. intermediase legătura cu inculpata A. căreia îi comunicase promisiunea inculpatului I. de a-i remite o sumă de bani, iar martorul FF. acceptase ca, în cadrul discuţiei, ce urma să aibă loc între A. şi AA., acesta să invoce interesul în soluţionarea favorabilă a dosarului şi a martorului FF..
Tot astfel, martorul CC., în urma vânzării celor 6.797.500 acţiuni a încasat la datele de 22.06.2011 şi 28.06.2011, suma totală de 3.597.187,5 RON, împărţită astfel: 25% i-au revenit lui CC., pentru că a acceptat să figureze în contractul de cesiune încheiat cu K., ca interpus al lui X., 30% i-au revenit acestuia din urmă pentru ajutorul acordat inculpatului I. privind obţinerea sprijinului inculpatei A., prin intermediul martorului AA., iar, restul de 45% i-au revenit martorului Z., pentru că l-a pus în legătură pe X. cu AA., mijlocind, în cele din urmă, legătura cu inculpata A..
S-a mai arătat că, la data de 01.07.2011, martorul DD. a retras din contul deschis la GG. S.A. suma de 1.278.000 euro si, împreună cu AA., s-a deplasat la HH., situat în municipiul Bucureşti, unde au lăsat sumele de bani în păstrarea martorului FF..
Ulterior, la data de 11.07.2011, martorul AA. s-a deplasat la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în biroul inculpatei A. şi au stabilit de comun acord să se întâlnească, în perioada următoare, la sediul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în biroul lui AA., pentru a-i fi remisă suma de bani promisă.
La data de 02.08.2011, inculpata A. a primit de la martorul AA., în biroul său, suma de 400.000 euro într-o pungă de cadouri.
S-a mai arătat că, după ce inculpatul I. a cedat 25% complicilor săi şi inculpatei A., o parte din procentul de 75% din valoarea despăgubirilor rămase la dispoziţia sa (27.932.625 RON, contravaloarea a 50.981.247 de acţiuni care în urma valorificării a reprezentat suma netă de 27.599.034,36 RON) a fost supus unui proces complex de spălare a banilor în folosul propriu, ca principal beneficiar al despăgubirilor primite de K., în dosarul de despăgubire nr. xC/2010.
Astfel, la data de 24.06.2011, din dispoziţia inculpatului I., K., prin intermediul martorului BB., a virat în contul II., reprezentată de inculpat şi soţia sa, suma de 3.240.000 euro, transfer justificat printr-un contract de împrumut fictiv, sumă cu care a fost achiziţionat un imobil situat în Franţa, în localitatea Saint-Tropez (Ramatuelle, subdivizia nr. 70 din "Plage de Pampelonne").
Imobilul astfel obţinut, la data de 30.06.2011, a fost ipotecat din dispoziţia inculpatului I. în favoarea băncii JJ. din Franţa pentru contractarea unui nou împrumut, pe baza căruia a fost achiziţionat la data de 05.06.2014, un al doilea imobil (casă de locuit şi teren în valoare de 3.200.000 euro în aceeaşi locaţie).
Ulterior transferării sumei de bani necesară achiziţionării primului imobil de către II., ai cărui acţionari erau inculpatul I. şi soţia sa, V., în perioada 29.06.2011 – 26.08.2011, din dispoziţia inculpatului I., martorul BB., în calitate de reprezentant al K., în baza a două contracte de împrumut nereale, a efectuat şapte plăţi în valoare totală de 480.000 euro, în contul personal al inculpatului I. deschis la KK..
În perioada 28.06.2011 – 15.11.2011, din dispoziţia aceluiaşi inculpat, K. a transferat către compania austriacă LL., în baza a şase contracte de împrumut nereale, în unsprezece rânduri, suma totală de 1.346.000 euro, societatea austriacă fiind controlată tot de inculpatul I., prin intermediul unui cetăţean austriac, MM., aspect recunoscut de inculpat şi confirmat şi de faptul că, în anul 2013, acesta a devenit acţionar nominal al companiei austriece.
Astfel, prin rechizitoriul nr. x/2015 din 20 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţie, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie in vederea soluţionării cauzei, având în vedere calitatea de deputat în Parlamentul României a inculpatului D..
Prin încheierea nr. 900 din 27 septembrie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă la data de 25.01.2017, au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţi şi s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rechizitoriul nr. x/2015 din 20 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţie, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 47 din 27 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2016, baza art. 47 alin. (2) şi art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă excepţia necompetenţei după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în baza art. 50 din C. proc. pen. raportat la art. 38 alin. (1) lit. d) şi art. 48 din C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat că inculpatul D. nu mai deţinea funcţia de demnitate publică care a atras competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la momentul sesizării instanţei, iar, în cauză, nu este incidentă vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. proc. pen., care legitimează păstrarea competenţei instanţei în cazul schimbării calităţii inculpatului.
S-a mai reţinut că, potrivit informaţiilor existente pe site-ul oficial al Baroului Bucureşti, inculpatul G. are calitatea de avocat, iar acuzaţiile deduse judecăţii vizează presupuse fapte săvârşite în anul 2011 pe raza Municipiului Bucureşti (sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), astfel încât, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 30.01.2017, sub nr. x/2017.
În cursul cercetării judecătoreşti în fond, Curtea a audiat inculpaţii A., B., C., D., F., G., H. şi I. şi martorii BB., NN., OO., PP., QQ., CC., FF., RR., AA., SS., TT., Q., UU., T., X., W., VV., S., Z., WW., XX., R., P., YY., Y., AAA., Pufleni, BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG. şi HHH., preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din Romania (ANEVAR).
În cadrul probei cu înscrisuri au fost încuviinţate şi, ulterior, administrate, următoarele acte: înscrisuri cu privire la situaţia de fapt si înscrisuri în circumstanţiere (pentru inculpatul J.), înscrisuri cu privire la situaţia de fapt şi înscrisuri în circumstanţiere (pentru inculpatul B.), înscrisuri, constând în încheierea din 03.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017 (pentru inculpatul I.), înscrisuri, reprezentând Anexa 2 - Lista cu rapoartele de evaluare conforme I.V.S. supuse atenţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru aprobarea emiterii titlurilor de despăgubire – aprobată de membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în şedinţa din data de 26.05.2011, înscrisuri reprezentând documentul emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire nr. x/26.05.2011, Anexa 2 - Lista cu rapoartele de evaluare conforme I.V.S. supuse atenţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru aprobarea emiterii titlurilor de despăgubire si aprobate de membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în şedinţa din data de 26.05.2011, precum şi documentul emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire nr. x/26.05.2011, anexele din şedinţa Comisiei Centrale din 8.12.2010 şi şedinţa din 15.03.2011 pentru inculpata F., înscrisuri reprezentând declaraţii ale martorului III., articole din presă, procesele-verbale de la şedinţele C. civ..S.D. şi alte declaraţii ale persoanelor din cadrul ANRP, standardele ANEVAR de la momentul întocmirii, de către J., a raportului de evaluare nr. x din 07.02.2011, în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011, în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P. (pentru inculpata A.).
De asemenea, în cadrul cercetării judecătoreşti, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize de verificare a evaluării imobiliare privind raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011, întocmit de expertul J., privind raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de evaluare întocmit de specialiştii D.N.A. şi suplimentul la acest raport şi raportul de expertiză judiciară tehnică de evaluare întocmit de expert JJJ., referitor la imobilul teren, în suprafaţă de 25 ha, situat în Constanta, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Totodată, a fost încuviinţată proba constând în convorbirile şi imaginile înregistrare şi aflate pe suporţi optici din dosarul de urmărire penală nr. 634/P/2015 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi, urmare a admiterii cererii inculpatei A., la dosar, au fost depuse, de către Direcţia Naţională Anticorupţie, copii după suporţii optici pe care se află înregistrările audio – video făcute, în data de 11.07.2011, în biroul inculpatei A. din cadrul A.N.R.P., folosite ca mijloace de probă în dosarul nr. x/2015 al D.N.A. şi preluate din dosarul nr. x/2011.
Prin încheierea din 03.02.2020, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin încheierea din 30.06.2020, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului I. din infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, s-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi:
1. În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani şi 9 luni închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 38 - 39 C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 4 ani si 9 luni închisoare, care a fost sporită cu 1 an şi 6 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa de 4 ani si 6 luni închisoare, în final, inculpata urmând a executa pedeapsa de 6 ani si 3 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpata A. suma de 400.000 euro primita de aceasta cu titlu de mita sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii.
2. În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani si 4 luni închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
3. S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (1968) şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani si 6 luni închisoare.
În baza art. 65 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b şi c C. pen. (1968), respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe durata executării pedepsei principale.
S-a constatat că infracţiunea săvârşită de inculpatul C. si dedusă judecaţii în prezenta cauza este concurenta cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. prin sentinţa penală nr. 62/15.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 97/A/16.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen. (1968), s-a contopit pedeapsa de 2 ani si 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauza inculpatului C. cu pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 62/15.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 97/A/16.04.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv 5 ani închisoare, sporită cu 7 luni închisoare, în final, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 5 ani si 7 luni închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe durata executării pedepsei principale.
A fost menţinută măsura confiscării speciale de la inculpatul C. a sumei de 1.134.900 RON, dispusă prin sentinţa penală nr. 62 din 15.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 97/A din 16.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 88 C. pen. (1968), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului prevenţia şi perioada executată de la 27.08.2011 la 28.01.2012 şi de la 16.04.2014 la 06.02.2017, inclusiv.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 69 din 16.04.2014 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II –a Penală şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform sentinţei.
4. S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (1968) şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b şi c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita o funcţie publică, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 861 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conf. art. 862 C. pen. (1968).
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), s-a dispus ca pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul sa respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Arges; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art. 864 C. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 863 alin. (1) C. pen..(1968) privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
5. S-a făcut aplicarea art. 5 şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a anulat suspendarea condiţionată a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. 1it. b C. pen. (1968), prin sentinţa penală nr. 715 din 28.06.2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1179 din 26.11.2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Penală.
S-a constatat că infracţiunea săvârşită de inculpatul E. dedusă judecaţii în prezenta cauza este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 715 din 28.06.2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1179 din 26.11.2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Penală.
În baza art. 38 - 39 C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului în prezenta cauza cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 715 din 28.06.2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 1179 din 26.11.2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Penală, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, care a fost sporită cu 1 an reprezentând o treime din pedeapsa de 3 ani închisoare, în final, inculpatul E. urmând a executa pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele accesorii concurente şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
6. S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (1968) şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), a fost condamnată inculpata F. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b şi c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi aleasa în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi aleasa în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 861 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen. (1968).
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), s-a dispus ca, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere, inculpata sa respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Cluj, să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, să comunice şi sa justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art. 864 C. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
7. S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (1968) şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b şi c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe o perioadă de 3 ani dupa executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) si c C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat si dreptul de a exercita o funcţie publică, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 861 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conf. art. 862 C. pen. (1968).
În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), s-a dispus ca, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul sa respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
În baza art. 864 C. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 863 alin. (1) C. pen. (1968), privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
8. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata H. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
9. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) si b C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) si b C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) si b C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) si b C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) si b C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. si art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale sau de a coordona societăţi comerciale, in tara sau in străinătate) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale sau de a coordona societăţi comerciale, in tara sau in străinătate) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului I. în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani si 4 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale sau de a coordona societăţi comerciale, in tara sau in străinătate) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale sau de a coordona societăţi comerciale, in tara sau in străinătate) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
10. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. si art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul J. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 308 din C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul J. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
S-a constatat că infracţiunile săvârşite de inculpatul J. si deduse judecaţii în prezenta cauza sunt concurente cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultanta de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II- a, b şi c C. pen. (1968), prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitiva prin decizia penala nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2008.
S-a descontopit pedeapsa rezultanta de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II- a, b şi c C. pen. (1968) aplicata inculpatului J., în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor:
- 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II- a, b şi c C. pen. (1968) pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 248 C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.
- 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II- a, b şi c C. pen. (1968) pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. (1968) şi art. 5 C. pen.
În baza art. 40 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului J. pentru faptele deduse judecăţii în prezenta cauza cu celelalte pedepse aplicate aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitiva prin decizia penala nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2008, astfel cum acestea au fost repuse in individualitatea lor, şi i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani şi 8 luni închisoare (o treime din pedepsele de 4 ani închisoare, 4 ani închisoare si 3 ani închisoare), în final, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 9 ani şi 8 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de expert - evaluator) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul J. suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii.
În baza art. 88 C. pen. (1968), s-a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului prevenţia şi perioada executată de la 08.02.2019, la zi.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 305 din 07.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a Penală şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform sentinţei.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civila Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a fost anulată decizia nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. de emitere a titlurilor de despăgubire în favoarea societăţii K., în cotă de 75%, a lui DD., în cotă de 15% şi a lui CC., în cotă de 10%, in cuantum total de 37.243.500 RON, dar şi titlurile de conversie nr. 1926/16.06.2011 emis în favoarea societăţii K., nr. 1927/16.06.2011 emis în favoarea martorului DD. si nr. 1928/16.06.2011, emis în favoarea martorului CC..
Au fost repuse părţile în situaţia anterioară şi s-a dispus restituirea sumei de 37.243.500 RON către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor, de către inculpatul I., beneficiar real al societăţii K. – 27.932.625 RON, martorul CC. – 931.087,50 RON, martorul X. – 1.117.305 RON, martorul Z. – 1.675.957,50 RON, martorul DD. – 174.299,58 RON, martorul AA. – 2.706.112,71 RON si martorul FF. – 2.706.112,71 RON.
În baza art. 25 C. proc. pen., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii inculpaţii A., H., B., C., D., F., G., E., I. şi J., la plata către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor a sumei de 7.715.000 euro echivalent RON la data plăţii, în măsura în care pretenţiile părţii civile nu sunt acoperite prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumei aferente deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., anulată conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen.
Au fost menţinute măsurile asigurătorii luate prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 01.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.03.2016, nr. 634/P/2015 din 09.03.2016, nr. 634/P/2015 din 02.06.2016, nr. 634/P/2015 din 06.06.2016, nr. 634/P/2015 din 15.06.2016 si nr. 634/P/2015 din 16.06.2016 asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând inculpaţilor I., A., J., martorilor CC., Z., FF. şi AA. şi lui V., până la concurenţa sumelor la care sunt obligaţi faţă de partea civilă, la care se adaugă cuantumul sumelor confiscate şi cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal.
S-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor I., A., J., H., B., C., D., F., G. si E., până la concurenţa obligaţiilor faţă de partea civilă, la care se adaugă şi cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt următoarele:
1. Circumstanţe anterioare înregistrării la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a dosarului privind drepturile litigioase cesionate de inculpatul I. prin intermediul companiei off – shore K., de la L..
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că, începând cu anul 2007, inculpatul I. a achiziţionat drepturi litigioase de la diverse persoane la preţuri semnificativ mai mici în raport de cuantumul foarte mare al despăgubirilor pe care urma să le obţină.
Astfel, ulterior datei de 28.02.2008, când a obţinut despăgubiri record de 128.276.015 euro, prin metoda supraevaluării unui teren cu 69.897.373 euro, fapta pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 din 24.08.2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, inculpatul I. si-a continuat demersurile de achiziţionare a drepturilor litigioase, folosindu-se de societatea off - shore K., cu sediul în Cipru, societate înfiinţată, controlată şi administrată pe teritoriul României, la data săvârşirii faptelor, prin intermediul martorului BB..
Pentru realizarea scopului menţionat, la solicitarea inculpatului I., K., prin intermediul martorului BB., în schimbul sumei de 700.000 euro, a cesionat de la L., prin contractul autentificat sub nr. x/22.10.2009, totalitatea drepturilor izvorâte din notificarea nr. x/1998 (completată prin notificările nr. x/11.08.2009 şi nr. y/27.07.2009), notificare prin care M., în calitate de moştenitoare a lui O. şi N., solicitase Primăriei municipiului Constanţa, în baza legii fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de aproximativ 33 ha, în natură sau prin acordarea de măsuri reparatorii. (vol. 6 d.u.p. filele x d.u.p. filele x d.u.p., filele x şi vol. 5 d.u.p., filele x).
După încheierea contractului de cesiune, inculpatul I. a aflat de la martorul BB. că terenul asupra căruia purtau drepturile litigioase era situat în extravilanul municipiului Constanţa şi nu în intravilanul acestuia.
În aceasta situaţie, prin intermediul unor angajaţi ai societăţilor sale, dar şi prin intermediul unor persoane ce ocupau diverse funcţii în cadrul Ministerului Mediului, Administraţiei Prezidenţiale şi Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, I. a iniţiat o serie de demersuri de natură a influenţa decidenţii implicaţi în procedura de retrocedare fie pentru soluţionarea urgentă a dosarului de despăgubire, fie pentru a obţine de la aceştia documente din care să rezulte că terenul s-ar afla în intravilanul municipiului Constanţa.
Astfel, în vara anului 2010, inculpatul I. a intrat în legătură cu martorul S., care, deţinea funcţia de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Mediului, cu care a discutat aspecte ce priveau exploatarea apelor termale.
Cu aceasta ocazie, în scopul atragerii martorului în cercul său relaţional şi urmărind sprijinul acestuia în acţiunile sale de rezolvare a dosarelor de retrocedare, a angajat-o pe martora T., concubina lui S., la societatea U., societate ce aparţine soţiei sale, V..
Curtea a apreciat relevantă declaraţia dată, în calitate de suspect de către I. potrivit căreia, acesta a angajat-o pe T., la recomandarea prietenului său, S., în considerarea faptului că şi-a desfăşurat activitatea la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar, inculpatul dorea să evite cumpărarea de drepturi litigioase care să aibă probleme privind legalitatea actelor.
Sub acest aspect, s-a mai reţinut că, după angajarea martorei T., conform celor stabilite de inculpatul I., aceasta urma să-şi desfăşoare activitatea sub coordonarea avocatului BB., ocupându-se, printre altele, şi de dosarele de retrocedare în care era interesat inculpatul.
În aceste condiţii, în toamna anului 2010, martora T., însoţită de S., care îl cunoştea pe viceprimarul P., s-au deplasat la Primăria Constanţa pentru a depune o cerere referitoare la două dosare de retrocedare ale căror drepturi litigioase fuseseră achiziţionate de inculpatul I., prin intermediul K..
Astfel, S., secretar general adjunct în cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, la acea dată, după ce l-a asigurat pe viceprimarul P. că va sprijini obţinerea avizelor de mediu pentru proiectele pe care Primăria Constanţa le avea în derulare în vederea atragerii de fonduri structurale, i-a solicitat viceprimarului să se intereseze şi să soluţioneze două dosare de retrocedare în care K. achiziţionase drepturile litigioase şi să dispună înaintarea acestora la Prefectura Constanţa.
În urma solicitării lui S., viceprimarul P. a chemat-o în biroul său pe martora Q., directorul Direcţiei Patrimoniu, cerându-i să verifice stadiul de soluţionare a dosarelor nr. x/1998 şi y/1991.
După ce aceasta i-a comunicat că dosarele au ca obiect legea fondului funciar şi că se află la secretarul Comisiei Locale, R., viceprimarul P. i-a solicitat să urgenteze soluţionarea celor două dosare, să le introducă în prima şedinţă a comisiei locale de fond funciar, să le înainteze Comisiei Judeţene de Fond Funciar pentru validare, iar, după validare, să le înainteze Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În acest sens, Curtea a avut în vedere declaraţia dată de martora Q., în faza de urmărire penală, menţinută în faza cercetării judecătoreşti, în cuprinsul căreia martora a menţionat faptul că dosarele trebuiau soluţionate urgent, deoarece persoanele interesate erau persoane "foarte importante" din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor şi că, în perioada respectivă, Primăria Constanţa avea în derulare proiecte (Şoseaua de coastă şi orăşelul Lacustru), motiv pentru care, era foarte important ca instituţia să aibă o legătură la acest minister .
În ceea ce priveşte intervenţiile inculpatului I. la nivelul factorilor de decizie din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, respectiv la nivelul Instituţiei Prefectului judeţului Constanţa, cu ajutorul cărora a reuşit urgentarea şi transmiterea dosarului către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Curtea a apreciat că acestea sunt confirmate atât de denunţurile şi declaraţiile inculpatului I., cât şi de declaraţiile martorilor BB., T., S., Q., R. şi P. .
În acest sens, Curtea a reţinut că, în cuprinsul denunţului din data de 18.08.2015, inculpatul I. a sesizat secţia de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu privire la faptul că X., care în perioada respectivă deţinea funcţia de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, i-a intermediat două sau trei întâlniri cu Y., prefectul judeţului Constanţa în acea perioadă, întâlniri care au avut loc la un restaurant din Bucureşti, din zona Grădina Icoanei.
Potrivit denunţului formulat de I. a rezultat că suma solicitată de X., în numele lui Y., a fost de 50.000 euro, suma fiindu-i remisă lui X. în două tranşe, una în cuantum de 20.000 euro şi cea de a doua, în cuantum de 30.000 euro, pentru dosarul de despăgubiri al cărui titular integral era K..
Astfel, I. a menţionat că simultan cu această discuţie, X. a pretins pentru el procentul de 50% din drepturile litigioase aferente fiecărui dosar, cotă ce a fost negociată la 25% pentru fiecare dosar, în schimbul sprijinului oferit de X..
Ulterior, în sesizarea depusă, la data de 26.10.2015, la Direcţia Naţională Anticorupţie, X. a confirmat faptul că, în cursul anului 2009, la insistenţele lui I. s-a întâlnit cu acesta si cu Y. la un restaurant din Bucureşti, ocazie cu care i-a auzit pe cei doi discutând despre procedurile de despăgubire şi despre faptul că primăria Constanţa împiedica respectivele proceduri.
În acest sens, Curtea a reţinut că întâlnirea dintre prefectul judeţului Constanţa, Y. şi inculpatul I. a fost confirmată si de martorul BB. care a arătat că discuţiile purtate cu prefectul Y. au privit numărul de înregistrare alocat si obiectul dosarului, precum şi punerea la dispoziţia prefectului a unor copii ale documentelor relevante.
Relevantă cu privire la acest aspect a fost reţinută şi declaraţia martorului BB. potrivit căreia, inculpatul I. avea sprijinul prefectului judeţului Constanţa în vederea soluţionării favorabile şi urgente a dosarului prin validarea cererii de despăgubire de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi înaintarea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin urmare, Curtea a apreciat că intervenţiile făcute de inculpatul I. pe lângă Prefectul judeţului Constanţa, martorul Y., sunt confirmate de martorii BB. şi X., declaraţiile acestora coroborându-se cu conţinutul convorbirilor purtate în mediul ambiental, la data de 30.10.2015, între Z. şi Y., precum şi cu cel al convorbirii purtate în mediu ambiental, la data de 17.11.2015, între S. şi viceprimarul municipiului Constanţa, P. (proces-verbal din 11.12.2015, vol. 13 d.u.p., filele x si proces-verbal din 24.11.2015 de redare a dialogului ambiental, vol. 13 d.u.p., filele x - 91).
Curtea a apreciat, totodată că, declaraţiile martorilor anterior menţionaţi se coroborează şi cu înscrisurile emise de Primăria Constanţa şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, în perioada octombrie – noiembrie 2010, în legătură cu dosarul de despăgubire al cărui beneficiar a fost inculpatul I., înscrisuri care dovedesc urgenţa cu care au fost întocmite, în doar doua luni de zile (octombrie şi noiembrie 2010), documentele de către membrii Comisiei Locale de Fond Funciar Constanţa şi alţi funcţionari din cadrul direcţiilor Primăriei Constanţa.
Curtea a reţinut, în baza probelor anterior menţionate, că celeritatea derulării procedurilor a fost determinată de intervenţia inculpatului I., prin intermediul martorilor BB., S. şi T. asupra viceprimarului P. şi de către acesta asupra martorelor Q. şi R., urmată de emiterea Hotărârii nr. 111 din 23.08.2010 de către Instituţia Prefectului Judeţul Constanţa, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin care a fost validată propunerea Comisiei locale Constanţa potrivit Anexei nr. 1 (2 poziţii) şi Anexei nr. 2 (2 poziţii), hotărâre semnată, printre alţii, şi de prefectul Y..
În anexa nr. 2 a Hotărârii nr. 111/23.08.2010, denumită teren extravilan, sunt înscrise menţiunile referitoare la cererea nr. x/2006, privind pe autorul Tache - N. Yolanda - Elena, precum şi hotărârea Comisiei judeţene de radiere a poziţiei 75, autor O. şi KKK., moştenitor Tache - N. Yolanda-Elena cu suprafaţa de 25,0 ha din anexa nr. 37 şi suplimentarea anexei 23 (de despăgubiri) cu această poziţie, care se referea la persoanele fizice şi juridice ale căror terenuri din extravilanul localităţilor au trecut în proprietatea statului în mod abuziv.
La data de 18.10.2010, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa a emis adeverinţa nr. x/18.10.2010, prin care se adeverea că, pentru autorul O. şi KKK., ce figurează în Anexa nr. 23, suplimentara 4, poziţia 1 s-a formulat o cerere cu numărul de înregistrare 458/L/01.04.1998 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, precum şi adeverinţa nr. x/18.10.2010 prin care s-a adeverit că pentru autorul O. şi KKK., ce figurează în anexa de despăgubiri, nu s-au atribuit în natură suprafeţe de teren pe raza municipiului Constanţa, conform legilor fondului funciar.
Ulterior, la data de 19.10.2010, Tache N. Yolanda Elena, prin cererea nr. x, a solicitat Primarului Municipiului Constanţa scoaterea terenului de pe Anexa 37 şi înscrierea pe Anexa 23, în vederea acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în motivarea cererii susnumita arătând că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de construcţii la data formulării cererii.
La data de 29.10.2010, Comisia Locală de fond funciar a emis declaraţia nr. x, prin care membrii acesteia au menţionat că pe raza municipiului Constanţa nu mai existau terenuri disponibile în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privată pentru autorul O. şi KKK. cu moştenitor Tache N. Yolanda şi declaraţia nr. x, prin care, aceeaşi comisie atesta faptul că "dosarul nr. x/1.04.1998 privind reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafaţă de 25 ha a numitei Tache - N. Yolanda Elena nu face obiectul vreunui litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată".
În aceeaşi zi, membrii Comisiei Locale pentru stabilirea terenurilor din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa au întocmit Referatul privind amplasamentul şi categoria de folosinţă a terenului, referat din conţinutul căruia rezultă că, la data de 29.10.2010, suprafaţa de 25 ha teren arabil se află în extravilanul Municipiului Constanţa, precum şi faptul că, până la data exproprierii, suprafaţa de 25 ha a fost teren arabil, iar, în prezent, este tot teren arabil lucrat de o asociaţie agricolă.
Urmare a adresei nr. x/28.10.2010 a Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data de 08.11.2010, Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa a transmis comisiei situaţia juridică a terenului de 25 ha din zona LLL., conform căreia, suprafaţa de 25 ha, fosta proprietate a defunctului O., este teren arabil situat, atât în trecut (la data exproprierii), cât şi în prezent, în extravilanul Municipiului Constanţa, fiind afectată de: proprietăţi private – persoane fizice beneficiare ale prevederilor legilor fondului funciar, căi ferate, drumuri de exploatare şi judeţene, staţie de transformare a MMM..
La aceeaşi dată, dosarul nr. x/1998 (autor O.) a fost trimis Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, fiind înregistrat sub nr. x/08.11.2010.
Curtea a apreciat că urgenţa în parcurgerea procedurilor este dovedită şi de faptul că, după trimiterea dosarului de către Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa la Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la numai câteva zile, respectiv 17.11.2010, dosarul x/1998 a fost predat de la Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aşa cum rezultă din procesul-verbal nr. x/SCFF, unde a fost înregistrat la data de 06.12.2010, sub nr. x/FFCC.
Aşadar, celeritatea excepţională în parcurgerea procedurilor s-a datorat, în opinia Curţii, faptului că inculpatul I. accesase persoane cu legături în cadrul Prefecturii Constanţa.
Astfel, Curtea a reţinut că, legăturile de care beneficia inculpatul I. la Primăria Constanţa sunt puse în evidenţă şi de adresa nr. x emisă de această instituţie la data de 06.12.2010, către K..
Martora Q. a declarat că, după ce dosarul a fost înaintat Instituţiei Prefectului Judeţului Constanţa, a fost chemată de viceprimarul P. care i-a dat o cerere la care se afla ataşat un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de un expert W., rugând-o să-i răspundă cu celeritate.
Astfel, potrivit declaraţiei martorei anterior menţionate, aceasta i-a precizat viceprimarului P. că amplasamentul terenului nu corespunde cu identificarea făcută de Direcţia de Patrimoniu pe care o conducea, însă acesta i-a solicitat să formuleze totuşi un răspuns, având în vedere că solicitarea era însoţită de un raport de expertiză, motiv pentru care, răspunsul la cerere s-a referit strict la acel raport de expertiză extrajudiciară, fără a mai face referire la datele existente în cadrul Direcţiei de Patrimoniu sau la datele existente în cadrul Comisiei Locale de fond funciar.
Martora a mai declarat că raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de W. nu corespundea realităţii, amplasamentul terenului fiind total eronat, modificat din extravilan în intravilan.
În legătură cu acelaşi răspuns, comunicat de Direcţia Patrimoniu, martorii AAA., FFF., ZZ. şi DDD., semnatari ai adresei nr. x din 06.12.2010, au declarat că terenul la care făcea referire expertul W. în raportul de expertiză extrajudiciară era situat în intravilanul Municipiului Constanţa şi nu în extravilanul acestuia, aşa cum membrii Comisiei Locale stabiliseră prin referatul nr. x din 29.10.2010 şi că, în măsura în care este vorba de acelaşi teren, între adresa Direcţiei de Patrimoniu şi Referatul Comisiei Locale există o evidentă contradicţie.
Audiat în faza de urmărire penală, martorul W. a declarat că identificarea terenului a fost una greşită, că nu s-a deplasat la Constanţa pentru a face localizarea terenului ci a făcut o localizare aproximativă şi nu o expertiză judiciară riguroasă. A mai precizat martorul că, deşi a făcut o identificare greşită a terenului, poziţionându-l mai aproape de oraş si suprapunându-l peste Staţia de apă NNN., l-a identificat tot în extravilanul Municipiului Constanţa.
Curtea a constatat, aşadar, că, atât prin adresa nr. x a Direcţiei de Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa, cât şi prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de martorul W., s-a urmărit inducerea ideii că terenul în suprafaţă de 25 ha pentru care inculpatul I. urma să primească despăgubiri de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor se afla în intravilanul Municipiului Constanţa sau la limita cu intravilanul, în scopul obţinerii unei despăgubiri cât mai mari.
În ceea ce priveşte amplasarea terenului, în suprafaţă de 25 ha, în extravilanul Municipiului Constanţa, Curtea a dat relevanţă declaraţiilor martorilor OOO., R., GGG., QQ., CCC., PPP., Q. Şi EEE., WW., BBB. Şi P., precum şi următoarelor înscrisuri:
- Hotărârea nr. 111/23.08.2010 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin care a fost validată propunerea Comisiei Locale Constanţa potrivit Anexei nr. 1 şi Anexei nr. 2;
- Adeverinţa nr. x/18.10.2010 a Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor;
- Cererea nr. x/19.10.2010 formulată de Tache N. Yolanda Elena – s.n. în condiţiile în care aceasta vânduse drepturile deţinute;
- Declaraţia nr. x a membrilor Comisiei de fond funciar;
- Referatul privind amplasamentul şi categoria de folosinţă a terenului;
- Adresa de răspuns a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, urmare a adresei nr. x/28.10.2010 a Comisiei Locale de Fond Funciar Constanţa .
În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a dosarului nr. x la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Curtea a reţinut că, după ce autorităţile locale din Constanta au finalizat procedura de soluţionare a notificării nr. x/1998 (completată prin notificările nr. x/11.08.2009 şi nr. y/27.07.2009), formulate de M., în calitate de moştenitoare a numiţilor O. şi N. şi au înaintat, la data de 17.11.2010, dosarul către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpatul I. a iniţiat demersuri în vederea obţinerii sprijinului unor persoane cu putere de decizie, atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi la cel al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aceste condiţii, inculpatul I. împreună cu martorul X., care deţinea funcţia de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, a continuat demersurile de a obţine cât mai urgent şi în condiţii nelegale despăgubiri în dosarul nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Astfel cum s-a reţinut anterior, inculpatul I. a negociat cu X. şi a stabilit remiterea unui procent de 25% pentru ca acesta să-şi exercite influenţa asupra unor funcţionari publici, urmând ca transmiterea acestor procente să se realizeze către 2 interpuşi, respectiv CC. şi DD..
Având în vedere că martorul X. nu avea o relaţie directă cu preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A., a apelat la AA., directorul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, persoană cunoscută pentru relaţiile sale de prietenie cu inculpata.
În contextul unei întâlniri care a avut loc în luna decembrie 2010, la sediul Regiei Autonome - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, între X. şi AA., în biroul acestuia, întâlnire la care a participat şi Z., s-a stabilit ca, pentru ajutorul dat firmei K. pentru urgentarea şi soluţionarea favorabilă a dosarului de către Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, AA. să primească 15% din drepturile litigioase, iar, X. o cota de 10%, prin intermediul unor interpuşi.
Ulterior discuţiei de la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, cu toate că martorul AA. o cunoştea pe inculpata A. de aproximativ 2 ani, a discutat situaţia cu martorul FF., care prin prisma relaţiilor personale pe care le avea la momentul respectiv, reprezenta o garanţie în plus din punct de vedere al credibilităţii si confidenţialităţii.
Martorul FF. a fost de acord ca AA. să-i spună inculpatei A. că era şi el interesat de soluţionarea dosarului, urmând ca cei doi să împartă o parte din procentul de 15% cedat de inculpatul I..
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că martorul AA. a declarat că "după discuţiile cu ei, am acceptat să încerc să îi ajut. După acea zi, am vorbit cu FF. despre această propunere şi a fost de acord să îi ajutăm şi mi-a dat ok-ul să merg la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a întreba de acest dosar"
Cu privire la stabilirea exactă a circumstanţelor de fapt în care au fost acordate urgent şi, în condiţii nelegale, despăgubiri în dosarul nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi realizată decât prin luarea în considerare a rolului martorului denunţător FF., astfel cum acesta a fost recunoscut şi în alte cauze având ca obiect despăgubiri acordate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Astfel, Curtea a constatat că, în cuprinsul hotărârii pronunţate la data de 29 iunie 2018, în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că inculpatul FF. a menţionat: "ştiind că QQQ. avea un dosar la A.N.R.P., l-am rugat pe III. să ne ajute cu rezolvarea acestui dosar de despăgubire (…), i-am promis suma de 2,5 milioane de euro, pe care i-am dat-o în mai multe tranşe, după rezolvarea dosarului. Este adevărat că i-am promis şi sprijin politic pentru ca acesta să fie menţinut în funcţia de vicepreşedinte. III. mi-a transmis că nu poate rezolva dosarul singur şi că mai are nevoie de susţinere. Prin intermediul lui AA., care era o cunoştinţă a inculpatei A., am intrat în legătură cu aceasta şi i-am promis şi ei suma de 800.000 euro pentru rezolvarea dosarului, bani pe care i-am trimis prin domnul AA., după ce s-a rezolvat primul dosar de despăgubire. Tot ceea ce am arătat anterior se referă la primul dosar al lui QQQ. în care acesta avea un procent de 30% din despăgubire, aşa cum îmi amintesc, şi îi privea pe RRR. şi SSS." (declaraţia din 15 septembrie 2015, dosar nr. x/2014 al I. C. civ..J.).
În ceea ce priveşte operaţiunea de primire mascată a procentului de 10% din drepturile deţinute de inculpatul I., Curtea a reţinut că aceasta s-a materializat într-un contract de cesiune de drepturi autentificat la data de 15.12.2010, sub nr. x, în care cesionar a fost martorul CC., interpus al martorului X., iar preţul stipulat în contractul de cesiune, de 100.000 RON nu a fost plătit de cesionar cedentului.
Astfel, operaţiunea interpunerii avea scopul de a disimula răsplătirea traficului de influenţă făcut de martorul X. in vederea sprijinirii inculpatului I. pentru a obţine cât mai urgent şi în condiţii nelegale, despăgubiri în dosarul nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aspect confirmat de martorii BB. şi CC..
Curtea a constatat, de asemenea că, în realizarea aceleiaşi înţelegeri infracţionale, la data de 07.02.2011, din dispoziţia inculpatului I., K., prin intermediul martorului BB., a cedat 15% din drepturile litigioase deţinute de această companie off-shore lui DD., persoană interpusă de AA., tranzacţia fiind materializată prin încheierea contractului de cesiune autentificat sub nr. x, contract în care s-a declarat fictiv acelaşi preţ de 100.000 RON, care nu a fost plătit în realitate.
Aşadar, la doar 2 zile de la înregistrarea dosarului nr. x/2010 la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, contrar dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Intern al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la data de 08.12.2010, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, compusă din inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., a procedat la desemnarea evaluatorului J., în calitate de reprezentant al S.C. EE. S.R.L., deşi dosarul de despăgubire nu cuprindea toată documentaţia necesară.
Astfel, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 08.12.2010, semnat de A., III., D., C., TTT., UUU. Şi G. rezultă că, a fost aprobată lista cu dosare care urmau să fie transmise la evaluator, listă în care se regăseşte şi S.C. EE. S.R.L. reprezentată de inculpatul J. .
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, în mod ilegal, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a aprobat în şedinţa din data de 08.12.2010, desemnarea S.C. EE. S.R.L., aparţinând evaluatorului J., în dosarului nr. x/2010, în condiţiile în care dosarul cuprindea acte contradictorii cu privire la situaţia juridică a terenului (categorie de folosinţă, amplasament), care conform adresei nr. x din 06.12.2010 a Primăriei Municipiului Constanţa – Direcţia Patrimoniu era situat în intravilan, iar, conform celorlalte acte ale Primăriei Municipiului Constanţa – Direcţia Patrimoniu era situat în extravilan.
Relevantă în acest sens, a fost apreciată adresa nr. x/14.01.2011 comunicată de Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, potrivit căreia "în măsura în care Comisia Municipală Constanţa de fond funciar nu va transmite către A.N.R.P. un alt referat/act înregistrat şi semnat de către membrii acesteia din care să rezulte că amplasamentul şi categoria de folosinţă a terenului în suprafaţă de 25 ha ce formează obiectul dosarului constituit în baza cererii nr. x/1998 formulată de către doamna Tache N. Yolanda Elena, sunt cele stabilite prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către expert tehnic W. şi transmis de dvs. către A.N.R.P. şi nu cele certificate de susnumita comisie la dosar", direcţia va soluţiona dosarul exclusiv în baza documentaţiei existente în cuprinsul acestuia, aşa cum a fost întocmit şi înaintat de către Comisia Municipală Constanţa de fond funciar.
De altfel, în anexa la contractul între S.C. EE. S.R.L., reprezentată de inculpatul J. şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întocmită la data de 16.01.2011, s-a omis să se precizeze categoria de folosinţă şi amplasamentul terenului ce urma a fi evaluat, lăsând să se înţeleagă că acesta ar fi situat în intravilanul municipiului Constanţa, aşa cum rezultă din formularea "...terenului în suprafaţă de 25 ha, municipiul Constanţa, judeţul Constanţa...".
Martorii XX., NN. şi PP. au recunoscut cu prilejul audierii că au semnat adresa nr. x/14.01.2011, arătând că întocmirea acesteia a fost impusă de faptul că K. informase Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor că are o adresă de la Primăria Municipiului Constanţa din care rezulta că imobilul se află situat în intravilanul Municipiului Constanţa, contrar celor reţinute în referatul Comisiei Locale de fond funciar .
Curtea a reţinut că martorii anterior menţionaţi nu au putut oferi explicaţii convingătoare cu privire la motivele pentru care au propus înscrierea dosarului nr. x/2010 pe ordinea de zi a şedinţei din 8 decembrie 2010 a C. civ..S.D., în vederea desemnării evaluatorului şi, în acelaşi timp, au menţionat în adresa nr. x/14.01.2011 că se impun clarificări din partea Comisiei Municipale de fond funciar Constanţa.
Prin urmare, s-a apreciat că dosarul nr. x/2010 a fost introdus pe ordinea de zi a şedinţei din 8 decembrie 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la intervenţia unei persoane cu poziţie superioară ierarhic martorilor XX., NN. şi PP..
Curtea a reţinut, de asemenea că, probele administrate în cauză dovedesc că, pentru întocmirea raportului de evaluare, în condiţii nelegale şi contrar Standardelor Internaţionale de Evaluare, inculpatul J. a primit suma de 5.000 de euro de la inculpatul I., prin intermediul martorului BB..
În raportul de evaluare întocmit de inculpatul J. s-a consemnat faptul ca terenul în suprafaţă de 25 ha, situat în extravilanul municipiului Constanţa, valora la data de 03.02.2011, 8.750.000 euro (35 euro/mp) echivalentul a 37.243.500 RON .
Potrivit raportului de verificare întocmit în faza cercetării judecătoreşti de expertele VVV. şi WWW., raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011 întocmit de S.C. EE. S.R.L., reprezentată de inculpatul J., conţine neconformităţi care au afectat rezultatul evaluării astfel: identificarea proprietăţii a fost inexactă, iar, aceasta a afectat rezultatul evaluării; în raportul de evaluare nu există informaţii privind amploarea inspecţiei şi a modalităţii în care a fost determinat amplasamentul terenurilor în absenţa planurilor; nu sunt precizate condiţiile în care terenul a fost inspectat şi identificat (în prezenţa cui, în baza căror planuri); identificarea inexactă a amplasamentului consta în faptul că, in raportul de evaluare, se considera, în mod sistematic, că terenul este situat exclusiv pe partea stângă a DN3C (direcţia de mers spre Ovidiu), mai exact la vest de DN3C deşi, în realitate, terenul era situat de o parte şi de alta a DN3C, iar, în partea de est lotul era traversat de calea ferata. Doar 16 hectare din cele 25 evaluate se găseau pe latura vestică a DN3C (reprezentând 64% din suprafaţa evaluată); au fost încălcate prevederile GN 1 art. 5.7.2., descrierea proprietăţii evaluate fiind sumară şi incompletă (ex: nu se precizează în ce măsură terenul este afectat de construcţiile Transelectrica, distanţele faţă de principalele repere ale zonei, utilizarea proprietăţii la data evaluării si încadrarea sa intravilan/extravilan pe baza informaţiilor ce ar fi putut fi obţinute la data evaluării, ce utilităţi existau în zonă etc); în privinţa conformităţii raportului de evaluare cu dispoziţiile Legii 247/2005, în mod particular, în privinţa respectării art. 6^4, în raportul de evaluare nu se regăsesc informaţii din care să reiasă explicit, că la momentul realizării raportului de evaluare ar fi fost contactaţi "băncile, notarii publici, agenţiile imobiliare, birourile de carte funciară, precum şi orice alţi deţinători de informaţii privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare"; în raportul de evaluare verificat este prezentată succint cea mai bună utilizare a proprietăţii, mai degrabă sub forma unei concluzii decât a unei argumentări; cu privire la raportul de evaluare verificat s-a constatat absenţa argumentărilor privind modalitatea de selecţie a comparabilelor utilizate; au fost încălcate prevederile Standardului IVS 1 "Valoarea de piaţă"; metoda de evaluare selectată a fost "metoda comparaţiilor directe "însă cu privire la modul efectiv de aplicare a acesteia au fost identificate o serie de neconformităţi prezentate pe larg în cadrul raportului de verificare; în privinţa unei părţi de 21% din suprafaţă totală evaluată valoarea indicată în raportul de evaluare verificat nu este rezonabilă.
Referitor la caracterul viciat al raportului de expertiză întocmit de inculpatul J., Curtea a arătat că acesta rezultă şi din faptul că valoarea indicată nu se încadrează nici măcar într-o marjă de eroare de 20% faţă de valoarea menţionată în expertiza de verificare efectuată de experţii desemnaţi în faza de judecată a prezentei cauze.
Potrivit raportului de verificare, întocmit în faza cercetării judecătoreşti, de către expertele VVV. si WWW., rezultă că valoarea globală a proprietăţii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al A.N.R.P. era, la data de 03.02.2011, de 6.940.100 Euro, respectiv 29.539.842 RON (curs BNR 4,2564).
Prin urmare, raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011, întocmit de S.C. EE. S.R.L., reprezentată de inculpatul J., a supraevaluat terenul de 25 ha care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu suma de 1.809.900 euro (diferenţa dintre evaluarea de 8.750.000 euro făcută de inculpatul J. si evaluarea de 6.940.100 euro stabilită în raportul de verificare întocmit în faza cercetării judecătoreşti de expertele VVV. si WWW.).
Întocmirea raportului de evaluare de către inculpatul J., în condiţii nelegale şi contrar Standardelor Internaţionale de Evaluare, cu consecinţa supraevaluării suprafeţei de 25 ha de teren, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a avut legătura cu primirea de către inculpatul menţionat a sumei de 5.000 de euro de la inculpatul I., prin intermediul martorului BB..
Astfel, s-a arătat că, pentru a ajunge la supraevaluarea suprafeţei de 25 ha teren, inculpatul J. a procedat la o greşită identificare a acestuia.
În acest sens, Curtea a reţinut că, la data de 02.02.2011, în absenţa unui plan de amplasament şi având la dispoziţie Referatul nr. x din 29.10.2010, Adresa Primăriei Constanţa nr. x din 06.12.2010, Extrasul din planul parcelar din 1884 şi Actul de partaj voluntar, inculpatul J. a pretins că a procedat la inspectarea/identificarea proprietăţii. Mai mult, inculpatul J. pretinde că a procedat la identificarea proprietăţii înainte de primirea planului de amplasament de la Primăria Constanţa (astfel cum rezultă din raportul de evaluare, pagina 8).
Conform declaraţiei date de inculpatul J., în calitate de suspect, rezultă că acesta avea dubii cu privire la poziţionarea terenului şi, cu toate acestea, a continuat procedura evaluării întocmind raportul de evaluare .
De asemenea, Curtea a arătat că, Adresa emisă de Primăria Constanţa nr. x/04.02.2011, act esenţial pentru identificarea exactă a proprietăţii de evaluat, nu a mai contat însă pentru inculpatul J. întrucât, stimulat financiar de inculpatul I., a finalizat în grabă, duminică 06.02.2011, raportul de evaluare pe care l-a şi trimis, luni, 07.02.2011, la registratura A.N.R.P. unde a primit număr de intrare.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că raportul de evaluare întocmit de inculpatul J., la data de 06.02.2011, s-a făcut cu încălcarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS) şi a Codului deontologic al evaluatorilor, consecinţa fiind supraevaluarea terenului şi păgubirea Statului român cu suma de 1.809.900 Euro.
În acest sens, s-a mai arătat că, inculpatul J. a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2008, tot în legătură cu activitatea de evaluare a unor terenuri din Constanţa.
După întocmirea raportului de evaluare de către inculpatul J., în condiţiile anterior menţionate, acesta a fost trimis, luni, 07.02.2011, la registratura A.N.R.P. unde a primit număr de intrare, iar ulterior, la data de 08.02.2011, a fost predat martorului BB., reprezentantul K. şi martorului DD., iar, la data de 21.02.2011 şi martorului CC., aceştia acceptând valoarea de evaluare a terenului stabilită de inculpatul J..
Instanţa de fond a mai reţinut că, anterior înscrierii pe ordinea de zi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 26.05.2011, raportul de evaluare a fost avizat pentru conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare de inculpata H., consilier în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniu restituiri proprietăţii funciare şi posesor al unui certificat de expert evaluator de proprietăţi imobiliare.
Astfel, s-a arătat că, rolul inculpatei H. era unul esenţial în sesizarea neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de Evaluare, inculpata având specializarea de expert evaluator proprietăţi imobiliare şi atribuţii de serviciu în acest sens.
Deşi ar fi trebuit sa verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de inculpatul J. cu Standardele Internaţionale de Evaluare, comparabilele utilizate si sa sesizeze motivat Comisia Centrală în vederea desemnării unui alt evaluator, inculpata H. a vizat raportul de evaluare, la data de 08.02.2011, într-un termen extrem de scurt, de doar doua zile de la primire, creând astfel premisele aprobării lui de către inculpaţii membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În Anexa 2 denumită "Lista cu rapoartele de evaluare conforme I.V.S. supuse atenţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru aprobarea emiterii titlurilor de despăgubire", la poziţia nr. 147 se aflau înscrise datele referitoare la dosarul nr. x/2010, pentru care se stabilea o valoare de despăgubire de 37.243.500 RON, conform raportului de evaluare înregistrat sub nr. x/2011, întocmit de inculpatul J..
La sfârşitul Anexei 2, semnată de şef-serviciu NN., H. (pentru conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare), avizată de PP. - director şi aprobată de B. – vicepreşedinte, se menţionează că cele 464 de rapoarte de evaluare prezentate în tabel, implicit şi cel întocmit de inculpatul J., sunt conforme Standardelor Internaţionale de Evaluare, iar, dosarele de despăgubiri în care s-au întocmit aceste rapoarte corespund condiţiilor de formă şi fond cerute de lege pentru acordarea de despăgubiri.
În ceea ce priveşte aprobarea, la data de 26.05.2011, de către inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., Curtea a reţinut că s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât inculpaţii nu au trimis dosarul spre reevaluare, ci au dispus emiterea titlului de despăgubire, în condiţiile în care, raportul prezenta numeroase vicii de legalitate si elemente contradictorii referitoare la situaţia juridica a terenului şi la poziţionarea acestuia.
În acest sens, Curtea a reţinut că atribuţia de serviciu în exercitarea căreia membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor decideau, potrivit art. 16 alin. (7) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie trimiterea dosarului spre reevaluare, este cea rezultată din art. 13 din lege, respectiv "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor".
Deşi aparent art. 13 nu enumeră această atribuţie în alin. (1) lit. a) şi b), aceasta rezultă din conţinutul reglementării, analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor constituind scopul înfiinţării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Contrar susţinerilor apărării inculpaţilor, Curtea a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 13 şi art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligaţia de analiză pe care o aveau membrii Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor nu avea un caracter formal, în condiţiile în care, aceştia decideau emiterea titlului de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare.
Prin urmare, s-a apreciat că această putere de decizie nu revenea nici consilierilor juridici si nici evaluatorului din cadrul A.N.R.P., astfel încât, avizele acestora nu îi exonerează pe inculpaţi de obligaţia oricărei analize sau evaluări proprii a rapoarte de evaluare întocmite în dosarele de despăgubire pe care erau, potrivit art. 13 si art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, chemaţi să le soluţioneze prin emiterea unei decizii.
În raport de reglementarea legală a obligaţiilor Comisiei şi în lipsa unei prevederi exprese, avizele consilierilor juridici şi evaluatorului din cadrul A.N.R.P. nu aveau decât un rol informativ sau consultativ, decizia finală rămânând, în toate cazurile, în sarcina Comisiei.
Contrar susţinerilor apărării, Curtea a arătat că, lipsa competenţelor profesionale sau necunoaşterea dispoziţiilor legale invocate de inculpaţi, membrii ai Comisiei Centrale, nu au menirea de a-i exonera pe aceştia de răspundere penală, fiind evident că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii si nimeni nu poate invoca în beneficiul său propria culpă, în condiţiile în care aceştia, aveau, potrivit art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 2 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligaţia de a analiza dacă dosarele de despăgubire în care s-au întocmit rapoarte de evaluare corespund condiţiilor de formă şi fond cerute de lege pentru acordarea de despăgubiri.
Aşadar, exprimarea votului în cadrul şedinţei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 26.05.2011, trebuia făcută cu respectarea legii şi nu în raport de competenţele profesionale ale membrilor C. civ..S.D. în materia evaluărilor.
Referitor la inculpata H., s-a arătat că aceasta răspunde personal pentru caracterul nelegal al avizării raportului de evaluare întocmit de expertul J., în dosarul nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aviz ce a sprijinit luarea deciziilor nelegale de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în timp ce ceilalţi membrii răspund personal pentru neîndeplinirea intenţionată a obligaţiilor de a decide personal, conform art. 13 si art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, asupra justificării emiterii deciziilor de despăgubire.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate de apărătorul ales al inculpatului C., avocat XXX., privind imposibilitatea condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă în calitate de membru al Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, imposibilitate determinată de autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 301/A din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia Penala, în dosarul nr. x/2018, prin care acelaşi inculpat a fost achitat pentru o alta fapta de abuz în serviciu comisă în aceeaşi calitate, Curtea a arătat, făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, că, aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cât şi deciziile Curţii Constituţionale, impun ca, rezolvarea dată unei probleme de drept printr-o decizie definitivă să nu fie contrazisă în considerentele unei decizii ulterioare, printr-o rezolvare diferită.
Prin urmare, Curtea a constatat că, prin decizia penala nr. 301/A din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, inculpatul C. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, pe considerentul că, în calitate de membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu era obligat de dispoziţiile art. 13 din lege, să realizeze un examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică, respectiv a corectitudinii metodelor de evaluare folosite, a conformităţii acestora cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a modalităţii de alegere a comparabilelor, a corecţiilor făcute, astfel că ar nu ar fi existat o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Ca efect direct al acestei interpretări, Curtea a reţinut că, nici inculpatul C. si nici ceilalţi membrii ai Comisiei nu pot fi condamnaţi în prezenta cauza pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu constând în încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin neexaminarea raportului de evaluare întocmit de expertul J., în dosarul nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, din perspectivă tehnică, respectiv a corectitudinii metodelor de evaluare folosite sau a comparabilelor utilizate.
Totodată, Curtea a reţinut că, decizia penală nr. 301/A din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză penală, neputând împiedica tragerea la răspundere penală a inculpatului Baciu pentru faptele deduse judecăţii.
În acest sens, s-a arătat că, persoanele, faptele si urmările acestora, astfel cum au fost deduse judecăţii în prezenta cauză, sunt diferite faţă de cele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 301/A din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală.
Astfel, analizând probele administrate în speţă, Curtea a reţinut că inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în ciuda viciilor de formă si de fond ale acestuia, precum şi că nu erau lămurite contradicţiile din actele existente la dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., în privinţa situaţiei juridice a terenului (categorie de folosinţă, amplasament intravilan sau extravilan).
Activitatea de analiză la care erau obligaţi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era una similară celei a organelor judiciare, care, dispunând efectuarea unei expertize au obligaţia de a verifica dacă expertul a răspuns în mod complet, dacă există sau nu contradicţii între conţinut şi concluzii sau dacă acestea din urmă sunt clare.
În acest sens, Curtea a reţinut că, în declaraţia dată în faza de urmărire penală de inculpata F. aceasta a precizat, că "Conform legii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea ca atribuţie analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, respectiv analizarea documentelor din dosare, observarea avizelor date de funcţionarii din cadrul Secretariatului comisiei şi din celelalte compartimente din cadrul A.N.R.P. …"
În legătură cu modul în care inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., şi-au îndeplinit obligaţia de analiză, Curtea a precizat că, tot aceştia, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au aprobat în şedinţa din 08.12.2010 desemnarea S.C. EE. S.R.L., aparţinând evaluatorului J., în dosarul nr. x/2010, în mod ilegal, întrucât dosarul cuprindea acte contradictorii cu privire la situaţia juridică a terenului, care conform adresei nr. x din 06.12.2010 a Primăriei Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu era intravilan, iar, conform celorlalte acte ale Primăriei Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu era extravilan.
Deşi, până la şedinţa din 26.05.2011, la dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P. nu se depuseseră acte care să clarifice aspectele contradictorii privitoare la situaţia juridică a terenului (categorie de folosinţă, amplasament), inculpaţii au procedat la aprobarea raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., în baza actelor contradictorii existente.
Prin urmare, Curtea a constatat că, obligaţia de analiză obligatorie pentru alegerea uneia din cele două soluţii prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost nesocotită de inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., care, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au aprobat în şedinţa din 26.05.2011 raportul de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă şi fond ale acestuia.
În acest sens, Curtea a constatat că, la o simplă analiză a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., inculpaţii puteau observa că expertul nu prezenta maniera concretă în care a identificat terenul, în condiţiile în care, în Referatul nr. x din 29.10.2010 emis de Primăria Constanţa, s-a menţionat că acesta se găseşte în extravilanul municipiului Constanta şi este integral arabil, iar, în Adresa emisă de Primăria Constanţa nr. x din 06.12.2010, s-a precizat că terenul se află inclus în intravilanul Municipiului Constanta, conform limitelor stabilite prin H.C.L.M. nr. 31/1997.
Aşadar, în opinia instanţei de fond, inculpaţii puteau observa că expertul J. pretindea, în cuprinsul raportului de evaluare, că a procedat la identificarea proprietăţii la data de 02.02.2011, anterior primirii Adresei emisă de Primăria Municipiului Constanţa nr. x din 04.02.2011 prin care i se transmitea planul de amplasament cerut anterior, plan care corespundea identificării cadastrale realizate în anul 2015 de expertul YYY. şi, care infirma concluzia expertizei topografice din 2009, realizată de W. în privinţa amplasamentului proprietăţii evaluate şi, prin urmare, şi informaţiile pe care A.N.R.P. şi Primăria Constanţa le deţineau si le comunicaseră cu privire la amplasament.
În concluzie, Curtea a arătat că, după ce, în şedinţa din data de 08.12.2010, au desemnat evaluatorul, în dosarul nr. x/2010, fără ca actele acestuia să fie complete şi necontradictorii în privinţa situaţiei juridice a terenului (categorie de folosinţă, amplasament), inculpaţii au procedat, în şedinţa din data de 26.05.2011, la aprobarea raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în ciuda viciilor de fond si de formă ale acestuia, care ar fi impus trimiterea dosarului spre reevaluare.
Prin urmare, Curtea a subliniat că, încălcarea dispoziţiilor art. 13 si art. 16 alin. (7) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de către inculpaţi a avut drept consecinţă păgubirea statului român cu suma de 1.809.900 Euro.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că, în şedinţa din data de 26.05.2011, în care au aprobat raportul de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au apreciat diferit aceleaşi circumstanţe faptice de la un dosar la altul.
Astfel, în şedinţa din 26.05.2011, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fie au amânat dosarele de despăgubire pentru discuţii cu evaluatorul, fie au trimis dosarele pentru reevaluare, mai puţin dosarul nr. x pe care l-au aprobat în unanimitate împreună cu alte dosare.
Se remarca faptul că, în cazul dosarelor analizate în şedinţa din 26.05.2011 şi trimise la reevaluare, secretariatul comisiei nu făcuse astfel de propuneri, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind aceia care au hotărât acest lucru.
Din analiza conţinutul procesului-verbal al şedinţei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26.05.2011 rezultă, în mod evident, că, membrii acesteia au transpus în hotărârile adoptate chiar cadrul legal pe care l-au încălcat în analiza dosarului nr. x/2010
Prin amânarea dosarelor de despăgubire pentru discuţii cu evaluatorul, sau prin trimiterea acestora la reevaluare, s-a prevenit producerea unor pagube bugetului de stat, semnificativ fiind, în acest sens, situaţia dosarelor nr. x şi y, în care noul raport de evaluare întocmit la solicitarea inculpaţilor, membrii C. civ..S.D., a stabilit o valoare cu aproximativ 4.000.000 RON mai mică în cazul primului dosar şi cu 1.693.480 euro în cazul celui de-al doilea. Si în dosarul nr. x, trimis la reevaluare de inculpaţi, prin noul raport de evaluare s-a stabilit o valoare cu 5.712.900 RON mică. .
În ceea ce priveşte dosarele cu privire la care inculpaţii, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au hotărât amânarea deciziei pentru o discuţie cu evaluatorul s-a constatat că, în unele situaţii (dosarele nr. x - filele x), evaluatorii au dat curs solicitării inculpaţilor şi au făcut precizări cu privire la structura şi amplasamentul terenului, metoda aleasă în vederea stabilirii valorii de piaţă, comparabilele folosite, preţurile de tranzacţionare, corecţiile efectuate, elementele de comparaţie utilizate, respectiv condiţii de piaţă, data ofertei, amplasare, argumentat comparaţiei directe, iar, în alte situaţii (dosarele nr. x), evaluatorii nu au transmis precizări cu privire la rapoartele de evaluare întocmite, cu toate că, anterior, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a transmis evaluatorului, prin adresa din 17.03.2011, că în urma analizării rapoartelor de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu ocazia şedinţei din 15.03.2011, la raport trebuia depus un document descriptiv în care trebuiau argumentate corecţiile aplicate la metoda comparaţiei directe.
Astfel, Curtea a arătat că probele anterior analizate, dovedesc caracterul neîntemeiat al apărărilor inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G., fiind evident că, în cadrul şedinţei din 26.05.2011, aceştia au analizat respectarea Legii nr. 247/2005 de către evaluatori, hotărând fie amânarea deciziei pentru discuţii cu evaluatorul, fie trimiterea la reevaluare a unor dosare în care existau nereguli asemănătoare celor existente în dosarul nr. x/2010
În opinia instanţei de fond, această exercitare diferită a atribuţiilor de către inculpaţi poate fi explicată de faptul că beneficiarii reali ai dosarului nr. x/2010 erau I., X., consilier în administraţia prezidenţială sau FF., persoana cu conexiuni politice la cel mai înalt nivel în partidul de guvernământ de la acea vreme.
În acest sens, s-a arătat că, în lipsa unui sprijin precum cel mijlocit de X. sau de FF., dosarul nr. x/2010 s-ar fi aflat cel mai probabil, în acelaşi stadiu cu cel al dosarelor de despăgubire înregistrate pe rolul A.N.R.P. în cursul aceleiaşi zile de 06.12.2010 (nesoluţionate până la data sesizării instanţei) sau, cel mult ar fi fost soluţionat, însă, potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 165 din 16 mai 2013, care a modificat modalitatea de calcul a valorii imobilului prin raportare la valoarea din grila notarială dar şi suma pe care o putea obţine un cesionar de drepturi litigioase, care, potrivit art. 24 din acelaşi act normativ era egală cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, după şedinţa din 26 mai 2011 activitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost suspendată prin O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, fiind reluată după apariţia noii legi.
Prin urmare, daca dosarul nr. x/2010 nu ar fi parcurs în regim extrem de urgent procedurile la nivelul A.N.R.P. si daca inculpaţii, în şedinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26.05.2011, nu l-ar fi aprobat, ci l-ar fi trimis la reevaluare pentru vicii de fond şi de formă, despăgubirile acordate nu ar mai fi putut ajunge la suma de 8.750.000 euro, sumă care s-a acordat în acest dosar, si astfel s-ar fi prevenit păgubirea Statului Român.
Contrar susţinerilor inculpatului B., potrivit cărora acesta nu ar fi participat la aprobarea raportului de evaluare întocmit în dosarul nr. x/2010, cu prilejul şedinţei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 26.05.2011, Curtea a arătat că, din coroborarea probelor aflate la dosar, respectiv:
- raportul de expertiză criminalistică grafică nr. 1628 din 07.07.2016, care contrar raportului de constatare criminalistică nr. x din 03.02.2016, întocmit de I.G.P.R. – Serviciul Criminalistic a stabilit că semnătura de pe procesul-verbal de şedinţă din 26.05.2011 din dreptul numelui "B." aparţine acestuia;
- adresa nr. x/01.07.2016 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor conform căreia inculpatul B. a fost prezent la serviciu în data de 26.05.2011 şi nota nr. x din 01.06.2011 aprobată de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, A., anexată adresei din care reiese că inculpatul a beneficiat şi de indemnizaţia de şedinţă;
- Anexa 2 privind "Lista cu rapoartele de evaluare conforme IVS supuse atenţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru aprobarea emiterii titlurilor de despăgubire" care a fost semnată şi aprobată de inculpatul B.;
- Decizia de despăgubire nr. x/26.05.2011 privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care a fost semnată alături de inculpatele A. şi H. şi de inculpatul B.;
- declaraţia martorei NN., conform căreia problemele legate de dosarele de despăgubire pe fond funciar le discuta şi cu vicepreşedintele B., care se ocupa de Direcţia de Fond Funciar, rezultă caracterul neîntemeiat al acestor susţineri.
În acelaşi sens, Curtea a mai reţinut că, inculpatul B. îi cunoştea pe AA. si Z., beneficiari ai dosarului nr. x/2010, prin interpuşii CC. şi DD., pe care chiar inculpatul i-a primit în birou pentru a le înmâna decizia de despăgubire, contrar uzanţelor.
De altfel, în declaraţia dată în calitate de suspect, B. a admis faptul că a participat la şedinţa din 26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26.05.2011.
S-a mai arătat că, în baza hotărârii membrilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010, a fost emisa Decizia de despăgubire nr. x/26.05.2011, care a fost semnată de către inculpaţii A., B. şi H. şi care prezenta cuantumul despăgubirilor primite în baza raportului de evaluare nr. x/2011, respectiv K. – 75%, DD. – 15% şi CC. – 10%, din totalul sumei de 37.243.500 RON.
Prin titlurile de conversie nr. 1926/16.06.2011, nr. 1927/16.06.2011 şi nr. 1928/16.06.2011, emise în baza cererilor de opţiune formulate de K., DD. şi CC., s-a decis convertirea sumei de 27.932.625 RON într-un număr total de 50.981.247 acţiuni, convertirea sumei de 5.586.525 RON într-un număr total de 10.196.249 acţiuni şi convertirea sumei de 3.724.350 RON într-un număr total de 6.797.500 acţiuni la Fondul Proprietatea, calculate la preţul mediu ponderat de 0,5479 RON/acţiune .
Referitor la existenţa pagubei, ca element de tipicitate al infracţiunii de abuz în serviciu, Curtea a reţinut următoarele:
Rechizitoriul s-a fundamentat, în ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, pe concluziile raportului de expertiză judiciară topografică şi de evaluare întocmite de experţii judiciari desemnaţi în faza de urmărire penală, aceştia stabilind că valoarea de piaţă a terenului în suprafaţa de 25 hectare situat în extravilanul municipiului Constanţa este de 1.035.000 euro, echivalentul a 4.405.374 RON.
Pe cale de consecinţă, inculpaţii au fost trimişi în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, reţinându-se că paguba produsă Statului Român prin supraevaluarea suprafeţei de 25 hectare este de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON.
Inculpaţii au contestat concluziile raportului de expertiză întocmit de experţii judiciari desemnaţi în faza de urmărire penală, iar, Curtea a încuviinţat efectuarea unei expertize de evaluare a terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. xC/2010 al A.N.R.P., având următoarele obiective:
1. Dacă rapoartele de evaluare menţionate au fost efectuate cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare în vigoare la data întocmirii lor, şi cu referire specială la Standardul de Practică în Evaluare GN 1: Evaluarea proprietăţii imobiliare din standardele Internaţionale de Evaluare, şi cu observarea dispoziţiilor speciale reglementate de art. I. alin. (16)-24 din Titlul I şi 16 (îndeosebi alin. (6), (6)1, 62, 63, 64, 65) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în forma în vigoare în anul 2011;
2. Dacă comparabilele folosite în fiecare dintre rapoartele de evaluare menţionate sunt adecvate şi pertinente în raport de obiectul evaluării;
3. Dacă metodele de evaluare şi corecţiile folosite în fiecare din rapoartele supuse atenţiei sunt adecvate şi pertinente în raport de obiectul evaluării;
4. Dacă valorile de piaţă estimate de evaluatori prin folosirea acestor comparabile şi metode de evaluare sunt corecte în raport de obiectul evaluării. Experţii vor proceda la identificarea în teren a imobilelor, având în vedere şi raportul de expertiză tehnică topografică judiciară întocmit de expertul YYY., raportul de constatare tehnico - ştiinţifică (identificare topo - cadastrală) şi suplimentul la acest raport, întocmite de specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dar si documentele cadastrale, extrasele de carte funciară si celelalte documente existente la dosar;
5. Dacă niciuna din valorile de piaţă estimate de rapoartele de evaluare analizate nu sunt corecte, care este valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 25 ha situat în Constanta, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor?
În estimarea valorii de piaţă, experţii vor urmări atât respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cât şi prevederile Legii 247/2005 în forma în vigoare în anul 2011, cu precădere a dispoziţiilor special reglementate de art. 16 (îndeosebi alin. (6), (6)1, 62, 63, 64, 65).
Curtea a înlăturat concluziile raportului de constatare întocmit la data de 22.10.2015, de către specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ZZZ., întrucât terenul evaluat în acest raport de constatare nu este terenul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al A.N.R.P.
Curtea a înlăturat, de asemenea, şi concluziile raportului de expertiza tehnică judiciară întocmit în faza de urmărire penală de către experta JJJ., la data de 20 aprilie 2016, întrucât acesta conţine o serie de neconformităţi majore cu privire la o serie de aspecte .
În acest sens, s-a arătat că, potrivit Raportului de verificare întocmit în faza de judecată de către expertele VVV. si WWW., Raportul de expertiză tehnică judiciară realizat de experta JJJ., în faza de urmărire penală, se remarcă prin absenţa completă a analizei de piaţă, absenţa analizei celei mai bune utilizări a proprietăţii subiect şi selectarea unor comparabile având caracteristici care nu sunt similare cu cele ale proprietăţii evaluate.
Prin urmare, Curtea a validat concluziile raportului de expertiză efectuat, în cursul cercetării judecătoreşti, de către expertele VVV. si WWW., în sensul că, raportul nr. x din 07.02.2011, întocmit de S.C. EE. S.R.L. reprezentată de inculpatul J., în dosarul de despăgubire nr. xC/2010 al A.N.R.P., a realizat o identificare greşită a terenului, fapt ce a generat o evaluare nerezonabilă în privinţa unei părţi de 21% din suprafaţa totală a acestuia.
De altfel, caracterul viciat al raportului de expertiză întocmit de inculpatul J. rezultă din identificarea greşită a terenului care a avut drept consecinţă o evaluare nerezonabilă care nu se încadrează nici măcar într-o marjă de eroare de 20%, faţă de valoarea menţionată în expertiza de verificare efectuată de experţii desemnaţi în faza de judecată a cauzei.
Marja de eroare de 20% este ea însăşi extrem de mare, în condiţiile în care, există opinii de specialitate care indică marje de eroare rezonabile între 7 şi 10%, iar, în cauza Titan Europe 2006 - 3 contra Colliers International Plc., soluţionată în luna noiembrie 2015, o curte de apel din Regatul Unit al Marii Britanii a stabilit că la evaluarea unor proprietăţi imobiliare de mari dimensiuni, este permisă o marjă de eroare maximă sau o limită a marjei de eroare la 15%.
În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, valoarea terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. xC/2010 al A.N.R.P. este cea stabilită de expertele VVV. şi WWW. în raportul de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, opinia acestora fiind amplu motivată si fundamentată pe mai multe comparabile din zone similare.
Astfel, potrivit raportului întocmit de expertele VVV. si WWW., în cursul cercetării judecătoreşti, valoarea globală a proprietăţii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al ANRP era, la data de 03.02.2011, de 6.940.100 euro, respectiv 29.539.842 RON (curs BNR 4,2564).
Prin urmare, raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011, întocmit de S.C. EE. S.R.L. reprezentată de inculpatul J., a supraevaluat terenul de 25 ha din extravilanul municipiului Constanţa, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu suma de 1.809.900 euro, sumă ce reprezintă:
- paguba produsă Statului Român, constând în diferenţa dintre suma de 8.750.000 euro stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. EE. S.R.L., reprezentată de inculpatul J., şi valoarea de 6.940.100 euro rezultată din raportul de expertiză efectuat, în cursul cercetării judecătoreşti, de expertele VVV. şi WWW..
- folos necuvenit obţinut de către inculpatul I., prin K., si de către martorii cărora le-a cesionat un procent de 25% din drepturile litigioase, respectiv DD., CC., X., Z., FF. şi AA..
În ceea ce priveşte foloasele necuvenite, Curtea a reţinut că, la data de 08.06.2011, au fost înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, sub nr. x şi y, cererile de opţiune formulate de CC. şi DD., prin care aceştia au solicitat convertirea titlurilor de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea .
Ulterior, la data de 16.06.2011, a fost emis titlul de conversie nr. 1928/16.06.2011, prin care suma de 3.724.350 RON, cuvenită martorului CC., a fost convertită într-un număr de 6.797.500 acţiuni.
De asemenea, la data de 16.06.2011, a fost emis şi titlul de conversie nr. 1927 din 16.06.2011, prin care suma de 5.586.525 RON, cuvenită martorului DD., a fost convertită într-un număr de 10.196.249 acţiuni .
După ce a intrat în posesia acţiunilor, martorul CC. a vândut prin intermediul AAAA. cele 6.797.500 acţiuni de la Fondul Proprietatea, conform fişei de tranzacţii, după cum urmează: în ziua de 22.06.2011 - 1.900.000 acţiuni, încasând 1.026.000 RON, iar, în ziua de 28.06.2011 a vândut 4.897.500 acţiuni, încasând 2.571.187,50 RON, suma totală rezultată din vânzarea acţiunilor fiind de 3.597.187,5 RON .
Analizând declaraţiile martorilor X., CC. şi Z., Curtea a reţinut că banii au fost împărţiţi după următorul algoritm: lui CC. i-a revenit un procent de 25%, adică 899.296,875 RON, întrucât a acceptat să figureze în contractul de cesiune încheiat cu K., lui X. i-a revenit un procent de 30%, adică 1.079.156,25 RON (bani care i-au fost lăsaţi cu titlu de împrumut lui CC.) pentru ajutorul acordat inculpatului I. de a obţine sprijinul inculpatei A. prin intermediul lui AA., iar, lui Z. i-a revenit un procent de 45%, adică 1.618.734,375 RON pentru faptul că l-a pus în legătură pe X. cu AA..
La data de 21.06.2011, DD. a intrat în posesia acţiunilor Fondul Proprietatea, iar, la data de 23.06.2011, a vândut prin intermediul AAAA. cele 10.196.249 acţiuni.
În urma vânzării acestor acţiuni, a încasat, la data de 30.06.2011, conform extrasului de cont deschis la GG. S.A., suma de 5.419.142,90 RON .
Potrivit extraselor de cont, această sumă a fost convertită la data de 01.07.2011, în 1.278.099,74 euro, iar, în aceeaşi zi, martorul DD. a retras în numerar 1.278.000 euro .
În acest sens, martorul DD. a declarat că "suma pe care am obţinut-o în urma valorificării procentului de 15% din acţiuni după valorificarea despăgubirilor a fost de 1.278.000 euro. Când am ridicat această sumă de la bancă a fost prezent si AA. .
Curtea a reţinut că declaraţia martorului DD. se coroborează cu cele susţinute de martorul FF., dar, şi de martorul AA., care a afirmat că "la începutul lunii iulie 2011 au fost vândute acţiunile, s-au încasat banii, în jur de 1.200.000 euro" .
Suma de bani a fost împărţită de AA., astfel: 40.000 euro i-au fost lăsaţi lui DD., 400.000 euro i-au fost remişi preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - A., iar, restul sumei de 838.000 euro a rămas la dispoziţia martorilor AA. şi FF., fiind împărţită, în mod egal, între aceştia, respectiv câte 419.000 euro fiecare.
În concluzie, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în forma autoratului, în sarcina inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G..
Astfel, s-a arătat că, sub aspectul laturii obiective există o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, prin emiterea titlului de despăgubire în condiţiile arătate anterior, cu consecinţa existenţei unui prejudiciu provocat Statului Român, cât şi a obţinerii de către beneficiarii despăgubirilor a unui folos necuvenit.
Inculpaţii au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu pentru faptul că au nesocotit obligaţia prevăzută de art. 13 din lege, înţeleasă ca obligaţie de a realiza un examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică, respectiv a corectitudinii metodelor de evaluare folosite sau a comparabilelor utilizate.
Inculpaţii au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea, la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă şi de fond ale acestuia, precum şi a faptului că nu erau lămurite contradicţiile din actele existente la dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P. în privinţa situaţiei juridice a terenului (categorie de folosinţă, amplasament intravilan sau extravilan), aspecte care nu se subsumează unui examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică corectitudinea metodelor de evaluare folosite, a comparabilelor utilizate, etc.).
Din perspectiva laturii subiective, s-a arătat că forma de vinovăţie cu care inculpaţii au acţionat este cea a intenţiei indirecte, aceştia prevăzând rezultatul faptelor lor, şi, deşi nu au urmărit prejudicierea bugetului statului, au acceptat posibilitatea producerii lui.
Vinovăţia inculpaţilor, membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă din modul discreţionar în care au acţionat în cadrul şedinţei din 26.05.2011, când au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 şi, pentru motive identice, în cazul unor dosare au hotărât trimiterea la reevaluare, iar în cazul altora, au aprobat raportul de evaluare.
Totodată, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în forma complicităţii, în sarcina inculpaţilor J., H. şi I..
Astfel, s-a arătat că, actele de complicitate materială ale inculpatului I. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţii membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se circumscriu mai multor acţiuni ilicite, care au avut rolul de a înlesni şi ajuta pe autori să aprobe un raport de evaluare prin care terenul a fost supraevaluat.
În acest sens, s-a reţinut că, inculpatul I., prin intermediul unor angajaţi ai societăţilor sale, dar şi prin intermediul unor persoane ce ocupau diverse funcţii în cadrul Ministerului Mediului, Administraţiei Prezidenţiale şi Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a iniţiat o serie de demersuri de natură a influenţa decidenţii implicaţi în procedura de retrocedare, fie pentru soluţionarea urgentă a dosarului de despăgubire, fie pentru a obţine de la aceştia documente din care să rezulte că terenul s-ar afla în intravilanul municipiului Constanţa.
Apoi, inculpatul I. a iniţiat demersuri în vederea obţinerii sprijinului unor persoane cu putere de decizie, atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cumpărând, cu procent de 25% din drepturile litigioase, de la martorii X., AA. şi Z., influenţa asupra funcţionarilor publici implicaţi în procedura de retrocedare şi acordare a despăgubirilor.
Curtea a mai arătat că, inculpatul I. a folosit în cadrul dosarului nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor atât adresa Primăriei Constanta nr 149055/06.12.2010, care cuprindea date nereale (se afirma că terenul în suprafaţă de 25 ha, astfel cum a fost identificat prin Raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmit de expert tehnic, ing. W., se afla inclus în intravilanul Municipiului Constanta, conform limitelor stabilite prin H.C.L.M. nr. 31/1997), cât şi raportul de evaluare întocmit de către inculpatul J., în condiţii nelegale şi contrar Standardelor Internaţionale de Evaluare, prin care terenul de 25 ha teren agricol din extravilanul municipiului Constanţa era supraevaluat.
Pentru obţinerea raportului de evaluare, inculpatul I., prin intermediul martorului BB., i-a dat inculpatului J. suma de 5.000 de euro.
În plus, s-a arătat că, deşi cunoştea circuitul infracţional care a dus la acordarea unor despăgubiri supraevaluate, în dosarul nr. x/2010 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a fost de acord cu primirea acestora dovadă că a acceptat si valorificat titlul de despăgubire, emis în favoarea K., în cotă de 75%, în baza deciziei nr. 15764/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Actele de complicitate materială ale inculpatului J. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, reţinută în sarcina membrilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constau, în opinia primei instanţe, în aceea că, inculpatul a întocmit, cu încălcarea Legii nr. 247/2005 şi a Standardelor Internaţionale de Evaluare, şi apoi a prezentat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor raportul de evaluare nr. x/07.20.2011, prin care a denaturat, cu intenţie, valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 25 ha, prin supraevaluarea acestuia.
Aşadar, inculpatul J. a înlesnit şi ajutat pe ceilalţi inculpaţi, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, să aprobe raportul de evaluare, deşi se impunea trimiterea dosarului spre reevaluare.
În ceea ce priveşte actele de complicitate materială ale inculpatei H. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina membrilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a arătat că acestea constau în aceea că inculpata, în calitate de consilier în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Serviciul pentru acordarea despăgubirilor, a avizat, contrar dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, raportul de evaluare nr. x/07.20.2011 întocmit de inculpatul J., prin care suprafaţa de 25 ha teren agricol din extravilanul municipiului Constanţa a fost supraevaluată, atestând nereal conformitatea acestuia cu Standardele Internaţionale de Evaluare.
Astfel, prin acţiunea sa inculpata a înlesnit şi ajutat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să aprobe raportul de evaluare, deşi dosarul trebuia trimis spre reevaluare.
Curtea a reţinut, aşadar, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea faptelor inculpaţilor I., J. şi H. ca participaţie, sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit săvârşită de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la acuzaţiile formulate de Parchet cu privire la săvârşirea infracţiunii de dare de mită de către inculpatul I. si cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către inculpata A., Curtea a reţinut că, din ansamblul probelor administrate în cauză, învinuirea adusă inculpatului I. corespunde infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
De altfel, s-a arătat că, iniţial, prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 17.07.2015 procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, schimbând mai apoi, prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 18.01.2015, în mod eronat, şi, contrar aspectelor rezultate din probatoriul administrat, încadrarea juridica a faptelor din această infracţiune în infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Prin încheierea pronunţată la data de 03.02.2020, în baza art. 386 C. proc. pen., instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, concluziile procurorului de şedinţă fiind în acelaşi sens.
Astfel, în raport de probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, Curtea a constatat că inculpatul I. a cedat 15% din drepturile litigioase către AA. şi 10% către X., prin intermediul unor interpuşi ai acestora, pentru a le cumpăra influenţa pe care o aveau pe lângă persoane cu putere de decizie atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât să obţină despăgubirile cât mai rapid şi într-un cuantum cât mai mare.
Aşadar, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că inculpatul I. ar fi transmis, chiar şi într-o manieră indirectă, vreo sumă de bani preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A..
În ceea ce priveşte momentul consumării infracţiunii de cumpărare de influenţă, Curtea a arătat că, aceasta s-a consumat când martorul X. a acceptat promisiunea inculpatului I. de a-i ceda o parte din drepturile litigioase în schimbul traficării influenţei pe lângă persoane cu putere de decizie, atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea obţinerii rapide a despăgubirilor şi într-un cuantum cât mai mare.
Prin urmare, s-a arătat că, infracţiunea de cumpărare de influenţă săvârşită de inculpatul I. s-a consumat înaintea lunii ianuarie 2011, când AA. s-a întâlnit cu inculpata A. cu care s-a înţeles ca, pentru a urgenta şi soluţiona favorabil dosarul de despăgubire, sa-i remită suma de 400.000 euro.
În sprijinul acestui raţionament, Curtea a reţinut şi că cesionarii drepturilor litigioase s-au comportat ca proprietari ai acestora, dovadă fiind şi faptul că martorul X. a cerut şi obţinut modificarea unor clauze contractuale ale actului de cesiune nr. x din 15.12.2010, în sensul de a se elimina din contract clauza conform căreia K. avea dreptul exclusiv de acceptare sau neacceptare a despăgubirilor primite de la Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel încât, acest drept de opţiune să îi aparţină .
În aceste condiţii, s-a arătat că este infirmată varianta acuzării conform căreia X., AA. sau Z., ar fi fost doar nişte interpuşi care i-ar fi asigurat inculpatului I. mituirea inculpatei A., preşedinta A.N.R.P.
În acest sens, s-a arătat că, anterior momentului în care A. şi martorul AA. se înţeleseseră asupra primirii sumei de 400.000 euro pentru soluţionarea dosarului nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, era deja realizată înţelegerea dintre inculpatul I. si X. privind cesiunea unei părţi de 25% din drepturile litigioase pentru traficarea influenţei în sensul detaliat anterior.
Aşadar, martorul AA. a tratat cu inculpata A. ştiind că are un procent din drepturile litigioase şi, deci, în calitate de persoana direct interesată în soluţionarea dosarului nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, interes manifestat inclusiv prin mituirea inculpatei menţionate anterior.
Curtea a arătat, de asemenea că, suma de 400.000 euro a fost plătită, conform înţelegerii iniţiale dintre inculpata A. si martorul AA., din banii obţinuţi de acesta din urmă, din valorificarea procentului de 15% din drepturile litigioase.
Astfel, s-a arătat că martorul AA. a mituit-o pe inculpata A. cu suma de 400.000 euro, fără ca inculpatul I. să cunoască această faptă înainte de consumarea ei şi chiar înainte de soluţionarea dosarului nr. x al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În acest sens, Curtea a reţinut că, din înscrisurile existente la dosarul de urmărire penală, respectiv istoricul contului de la Depozitarul Central emis pentru martorul DD. si extrase de cont, precum si din declaraţiile martorilor AA., DD. şi FF. rezultă că, la data de 21.06.2011, DD. a intrat în posesia acţiunilor la Fondul Proprietatea, iar, la data de 23.06.2011 a vândut prin intermediul AAAA. cele 10.196.249 acţiuni pentru care a încasat suma de 5.419.142,90 RON pe care a convertit-o la data de 01.07.2011 în 1.278.099,74 euro .
Suma de bani a fost împărţită de AA., astfel: 40.000 euro i-au fost lăsaţi lui DD., 400.000 euro i-au fost remişi preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - A., iar restul sumei de 838.000 euro a rămas la dispoziţia martorilor AA. şi FF., fiind împărţită, în mod egal, între aceştia, respectiv câte 419.000 euro fiecare.
Contrar susţinerilor apărării inculpatei A., Curtea a reţinut că, remiterea sumei de 400.000 euro inculpatei este confirmata de declaraţiile martorilor AA., FF., DD., TT., X., de înscrisuri si constatări criminalistice în domeniul comportamentului simulat.
Astfel, martorul DD. a declarat că "după ridicarea sumei am plecat împreună cu AA. la HH. la FF.. AA. a intrat în hotel, eu am rămas afară si am plecat" .
Susţinerile martorului DD., se coroborează cu cele ale martorului AA., care a afirmat că "de la bancă am fost la hotel la FF., DD. plecând acasă, banii rămânând la FF. pentru a putea fi daţi mai departe 400.000 euro din ei doamnei A." .
De asemenea, Curtea a arătat că, martorul FF. a confirmat cele declarate de martorul AA., afirmând că "la mine la birou banii s-au împărţit după cum urmează: 50.000 euro au fost luaţi pentru domnul Niculae, 400.000 euro pentru doamna A. şi restul au fost împărţiţi, în mod egal, între mine şi AA." .
La data de 11 iulie 2011, martorul AA. s-a deplasat la biroul inculpatei A. de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ocazie cu care, i-a spus acesteia că a încasat banii şi au convenit ca, după un interval de 2 sau 3 săptămâni, să se întâlnească la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat pentru a-i remite banii.
Prezenţa martorului AA. la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este confirmata de declaraţiile martorilor AA. şi BBBB., precum şi de procesul-verbal de supraveghere tehnică.
Martorul AA. a precizat că "tot în luna iulie, după aceea, am fost la sediul A.N.R.P., i-am spus lui A. că s-au încasat banii şi am stabilit ca, în funcţie de programul ei, la două-trei săptămâni să vină la sediul R.A.A.P.P.S. pentru a-şi ridica banii" .
Prezenta martorului în biroul inculpatei A. a fost confirmată şi de martora BBBB. care, în perioada 2010 - octombrie 2011, a ocupat funcţia de consilier al preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, A., respectiv director de cabinet, aceasta declarând că l-a văzut la cabinetul inculpatei A., în anul 2011, de câteva ori pe AA. şi care, deşi nu a putut preciza cu exactitate data acestor vizite, a declarat că "din câte reţin era vară, era cald afară, dar nu pot preciza luna în care l-am văzut pe domnul AA. la A." .
Prezenţa martorului AA. la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în ziua de 11.07.2011, este confirmată de înregistrarea video a întâlnirii dintre acesta şi inculpata A., precum şi de procesul-verbal şi planşa fotografică aferentă, din conţinutul acestei înregistrări rezultând că, la un moment dat, martorul AA. s-a apropiat de inculpată şi i-a şoptit ceva la ureche .
În ceea ce priveşte momentul remiterii celor 400.000 de euro, Curtea a reţinut că, acesta a fost precedat de o altă întâlnire între martorul AA. şi inculpata A., care a avut loc tot la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru a stabili data la care inculpata urma să intre în posesia banilor.
Martorul AA. a confirmat vizita, plasând-o spre sfârşitul lunii iulie, fără a putea preciza cu exactitate data, "cu câteva zile înainte de a-i da banii lui A. si am stabilit ziua si ora la care sa vină la mine la birou", după care a luat cei 400.000 euro din biroul lui FF., pentru a-i remite inculpatei .
Martorul FF. a confirmat faptul că a depozitat cei 400.000 euro cuveniţi inculpatei, până la momentul când au fost luaţi de martorul AA. pentru a fi remişi inculpatei A., iar în acest sens a declarat că "din câte îmi amintesc, cei 400.000 au fost puşi deoparte şi AA. a venit după câteva zile, nu pot să spun cu exactitate, şi i-a luat de la mine de la birou spunând că îi dă doamnei A." .
În ceea ce priveşte prezenţa inculpatei A. la sediul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, la data de 2 august 2011, când i-au fost remişii cei 400.000 de euro, Curtea a arătat că este probată de declaraţiile martorilor AA., CCCC., DDDD. şi TT., registrul de acces persoane/vizitatori în sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat şi de raportul de constatare criminalistic în domeniul detectării comportamentului simulat.
Cu privire la data remiterii şi modalitatea de remiterea banilor, martorul AA. a declarat că "la începutul lunii august, într-o după-amiază, a venit la sediul R.A.A.P.P.S., i-am remis 400.000 euro într-o sacoşă tip cadou, am băut o cafea, după care fiecare şi-a văzut de drumul lui" .
Curtea a mai reţinut că, în cuprinsul concluziilor raportului de constatare criminalistică în domeniul detectării comportamentului simulat, s-a consemnat la întrebarea "I-aţi dat numitei A. suma de 400.000 euro pentru a urgenta şi soluţiona favorabil dosarul A.N.R.P. nr. x/2010?", unde răspunsul martorului AA. a fost "Da", nu există modificări specifice comportamentului simulat, aspect relevant din punct de vedere al stabiliri sincerităţii martorului în legătură cu remiterea sumei de bani inculpatei A. .
Totodată, instanţa de fond a arătat că, prezenţa inculpatei A. la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, la data de 02.08.2011, este confirmată de menţiunile din registrul de acces persoane/vizitatori, conform cărora inculpata figurează că a fost în vizită la directorul general AA. în ziua respectivă, în intervalul orar 15:21-15:30 .
De asemenea, martora CCCC., sefa serviciului Secretariat Protocol din cadrul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, a confirmat prezenţa de cel puţin 2 ori a inculpatei A. la cabinetul directorului general AA. şi, deşi nu a putut preciza cu exactitate data acestor vizite, a menţionat că "nu avea haine groase pe ea" .
În acelaşi sens, martorul DDDD., conducător auto detaşat pentru deservirea preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat că a condus-o pe inculpata A. de la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat şi, deşi nu a putut preciza cu exactitate data, a menţionat că "…era cald afară" .
De asemenea, prezenţa inculpatei A. a fost confirmată şi de martorul TT. care a declarat că "în primăvara - vara anului 2011, la una din întâlnirile mele de la biroul domnului AA., aşteptând ca acesta să îşi termine una din întâlniri, la ieşirea din biroului dânsului am văzut-o pe A. împreună cu AA., doamna A. ocupând funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. AA. mi-a prezentat-o pe A. la ieşirea din birou", afirmaţiile lui fiind susţinute de menţiunile din Registrul de acces persoane/vizitatori, în care martorul figurează prezent în ziua de 02.08.2011, în 2 rânduri, în intervalul orar 11:21 – 11:52 – 14:11 – 15:00 la cabinetul directorului general AA. .
În acest sens, Curtea a arătat că, declaraţia martorului AA., conform căreia i-a remis inculpatei A. suma de 400.000 de euro în biroul său din sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat este susţinută şi de declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în faza de judecată de martorii DD., TT., FF., X., denunţul inculpatului I., precum şi de raportul de constatare criminalistic în domeniul detectării comportamentului simulat.
Astfel, s-a arătat că, martorul TT. a declarat că "tot în acea perioadă, am asistat la nişte discuţii între tatăl meu şi AA., în care aceştia discutau despre sume de bani remise către A. pentru soluţionarea unor dosare de la A.N.R.P., dar nu pot preciza un anume dosar sau titularul respectivelor drepturi" .
Martorul FF. a precizat că "din discuţiile pe care le-am purtat cu AA. a rezultat că pentru soluţionarea dosarului de despăgubiri şi pentru urgentarea soluţionării, acesta a dat suma de 400.000 euro preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor din acea perioadă, respectiv doamnei A." .
De asemenea, Curtea a arătat că, susţinerea că martorul AA. a discutat cu martorul FF. despre remiterea celor 400.000 de euro inculpatei A. este atestată şi de concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul detectării comportamentului simulat, care au stabilit că la întrebarea "I-aţi spus lui FF. despre faptul că i-aţi dat suma de 400.000 euro lui A. pentru a soluţiona favorabil dosarul A.N.R.P. nr. x/2010?", unde răspunsul martorului a fost "Da", nu au indicat modificări specifice comportamentului simulat, ceea ce relevă sinceritatea martorului cu privire la cele susţinute .
Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere că, deşi inculpata A. şi-a exprimat, pe parcursul urmăririi penale, intenţia de a fi testată poligraf, a refuzat apoi un astfel de test, poziţie pe care şi-a menţinut-o şi în faza de judecată, deşi a fost prezentă la audierea martorului AA. de către instanţă, ocazie cu care, acesta a declarat că i-a dat suma de 400.000 euro în condiţiile anterior menţionate.
Având în vedere probele anterior expuse, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a reţine în sarcina inculpatei A. săvârşirea infracţiunii de luare de mită, constând în aceea că, a acceptat, în luna ianuarie 2011, promisiunea unor sume de bani din partea lui AA., al căror cuantum l-a stabilit la valoarea de 400.000 euro, bani pe care i-a primit, la data de 02.08.2011, în legătură cu neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu.
S-a subliniat, aşadar, că inculpata a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă şi de fond ale acestuia şi, în ciuda faptului că, nu erau lămurite contradicţiile din actele existente la dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P. în privinţa situaţiei juridice a terenului (categorie de folosinţă, amplasament intravilan sau extravilan).
De asemenea, s-a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine în sarcina inculpatului I. săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, constând în aceea că, în perioada decembrie 2010 – februarie 2011, a promis şi ulterior a cedat 25% din drepturile deţinute în dosarul A.N.R.P. nr. x/2010 lui AA., prin intermediul lui DD. şi lui X., prin intermediul lui CC., pentru a le cumpăra influenţa pe lângă persoane cu putere de decizie, atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât să obţină despăgubirile, în dosarul anterior menţionat, cât mai rapid şi în cuantumul stabilit prin raportul de nr. x din 07.02.2011, întocmit de expertul J. cu nerespectarea Legii nr. 247/2005 şi Standardelor Internaţionale de Evaluare.
În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate de Parchet privind săvârşirea infracţiunii de dare de mită de către inculpatul I. şi infracţiunii de luare de mită de către inculpatul J., Curtea a reţinut că, la data de 08.12.2010, la numai 2 zile de la înregistrarea dosarului nr. x/2010 la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, compusă din A., III., D., C., UUU. şi G., a procedat la desemnarea evaluatorului J., în calitate de reprezentant al S.C. EE. S.R.L., pentru a evalua terenul care făcea obiectul dosarul x/2010
La data de 16.01.2011, după ce a fost desemnat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în calitate de evaluator, inculpatului J. i-a fost predată o copie a dosarului nr. x/2010
În aceeaşi zi (16.01.2011), a fost semnată şi anexa la contractul cadru de prestări servicii nr. x pe care S.C. EE. S.R.L., evaluator persoană juridică reprezentată de inculpatul J., îl avea cu A.N.R.P.. şi, conform borderoului, evaluatorului i-au fost predate următoarele documente:
- declaraţia Comisiei Locale de Fond Funciar – rezerva de teren, declaraţia Comisiei locale că dosarul nu este în litigiu, declaraţia de moştenitor că nu sunt litigii pentru teren, declaraţia de moştenitor cu acceptarea de despăgubiri, hotărârea nr. 111/20.08.2010, Anexa nr. 23 suplimentară 4, cu o poziţie, proces-verbal de şedinţă nr. x/17.12.2009, cerere moştenitor nr. 458/L din 01.04.1998, schema filiaţiei, certificat deces autor O., certificat de moştenitor nr. x/04.07.1990, carte de identitate Tache N. Yolanda - Elena, dovada proprietăţii – act de partaj voluntar încheiat prin procesul-verbal din anul 1945, însoţit de "planul parcelar de la 1884", declaraţie moştenitor, pe propria răspundere că nu mai deţine în proprietate alte terenuri, referat privind amplasamentul şi categoria de folosinţă a terenului, adeverinţa cu cererile formulate în temeiul legilor fondului funciar şi adeverinţa cu suprafaţa de teren atribuită în natură, în total 25 de file .
Astfel, după ce a intrat în posesia înscrisurilor menţionate, inculpatul J. l-a convocat pe martorul BB., reprezentantul K., pentru a-i solicita clarificări referitoare la terenul ce urma a fi evaluat.
În acest context, în luna ianuarie 2011, inculpatul I. i-a dat martorului BB., într-un plic, suma de 5.000 euro, pentru a-i fi remişi inculpatului J. în scopul stabilirii unei valori de piaţă mai mari pentru terenul ce făcea obiectul dosarul x/2010
Ca urmare, tot în luna ianuarie 2011, după momentul în care inculpatul J. a primit o copie a dosarului nr. x/2010, între martorul BB. şi inculpatul J. a avut loc o întâlnire, cu ocazia căreia martorul i-a înmânat inculpatului copii ale unor înscrisuri solicitate de inculpat, în vederea finalizării raportului de evaluare şi suma de 5.000 de euro.
În acest sens, a fost avută în vedere declaraţia martorului BB., care a susţinut că "I. îmi ceruse să discut cu expertul să stabilească o valoare cât mai mare de minim 50 euro/mp", precizând că scopul remiterii banilor era să determine expertul evaluator "să stabilească o valoare a terenului cât mai mare, inclusiv prin clasificarea acestuia într-o categorie cât mai avantajoasă" .
Contrar apărărilor inculpaţilor I. şi J., care au contestat comiterea faptelor, Curtea a reţinut că, primirea banilor de către martorul BB. de la inculpatul I. şi cuantumul sumei primite sunt susţinute de declaraţiile date de martorul BB., atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, precum şi de concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul detecţiei comportamentului simulat.
Astfel, martorul BB. a declarat că "banii i-am primit de la I. personal, care i-a introdus în plicul pe care l-am predat expertului" .
Cu privire la cuantumul sumei, acelaşi martor a declarat că "tot de la I. cunosc că lui J. trebuia să i se remită suma de 10.000 euro, însă acesta nu a dorit să-i dea decât cei 5.000 de euro pe care i-am remis eu".
În ceea ce priveşte aprecierea sincerităţii martorului, Curtea a avut în vedere concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul detecţiei comportamentului simulat nr. 336.893 din 28.06.2016, care au stabilit că la întrebarea "Ai primit de la I. o sumă de bani în vederea remiterii ei către expertul evaluator J. pentru ca acesta să supraevalueze terenul din dosarul A.N.R.P. nr. x", adresată martorului BB., unde răspunsul a fost "Da", nu au existat modificări specifice comportamentului simulat .
Acelaşi raport, a stabilit că la întrebarea "Ţi-a spus I. că suma respectivă este în cuantum de 5.000 de euro", adresată martorului BB., unde răspunsul a fost "Da, nu au existat modificări specifice comportamentului simulat, aspect care, de ademenea, oferă indicii referitoare la sinceritatea martorului.
Inculpatul I. a negat faptul că i-ar fi remis expertului J. un plic care conţinea suma de 5.000 euro prin intermediul martorului BB., însă, în evaluarea sincerităţii declaraţiei inculpatului I., Curtea a avut în vedere şi concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul comportamentului simulat nr. 336.894 din 28.06.2016, care au stabilit că la toate întrebările adresate inculpatului în legătură cu cei 5.000 de euro remişi inculpatului J., respectiv: "I-ai dat lui BB. o sumă de bani în vederea remiterii ei către expertul evaluator J. pentru ca acesta să supraevalueze terenul din dosarul ANRP cu nr. x", "BB. v-a informat ulterior despre faptul că i-a fost remisă suma de bani expertului evaluator al terenului din dosarul ANRP cu nr. x" şi "În declaraţiile date ai minţit cu privire la faptul că ai dat o sumă de bani lui BB. ca să îi remită lui J. pentru supraevaluarea terenului din dosarul A.N.R.P cu nr. x" la care inculpatul a răspuns "Nu", au existat modificări specifice comportamentului simulat.
Mai mult, expertul criminalist autorizat a stabilit că inculpatul I. a prezentat tentative de eludare a testării poligraf, prin modificarea ritmului respiratoriu.
Întâlnirea dintre inculpatul J. şi martorul BB. a fost recunoscută de cei menţionaţi, fiind probată şi de înscrisuri şi procesul – verbal de redare a convorbirii ambientale.
Astfel, inculpatului J. a declarat că "întâlnirea a avut loc în cursul lunii ianuarie în Constanţa, ocazie cu care am solicitat acestuia dacă poate să îmi pună la dispoziţie înscrisuri folositoare pentru a realiza suprapunerea fostei proprietăţi O. pe actualul plan de amplasament al municipiului Constanţa" şi că, la respectiva întâlnire martorul BB. "mi-a pus la dispoziţiei un raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către expertul tehnic topografic EEEE." .
Cu privire la întâlnirea cu inculpatul J., martorul BB. a mai declarat că "am stabilit întâlnirea în Constanţa şi conform celor stabilite ne-am şi întâlnit, în Piaţa Ovidiu din Constanţa. La parterul unui bloc se afla o cafenea şi în interiorul acestei cafenele m-am întâlnit cu domnul expert DIMA" .
Totodată, Curtea a arătat că, întâlnirea dintre inculpatul J. cu martorul BB. este probată şi de procesul-verbal de redare al convorbirii ambientale din 25.11.2015, dintre inculpatul J. şi martorul P. .
Referitor la remiterea banilor, martorul BB. a declarat că, în momentul în care, i-a înmânat copiile înscrisurilor solicitate, i-a remis lui J. şi "plicul cu suma de bani despre care am mai vorbit, cei 5.000 de euro de la domnul SIMU" .
Martorul BB. a mai declarat că "după ce am predat plicul cu bani expertului, acesta l-a acceptat, nu a fost surprins de aceasta", iar, în continuare "fără a-i cere direct expertului să stabilească o valoare, l-am rugat să aibă în vedere încadrarea cât mai bună a terenului pentru a stabili o valoare cât mai mare" .
Curtea a arătat că, afirmaţiile martorului sunt susţinute de concluziile raportului de constatare criminalistic în domeniul comportamentului simulat care, la întrebarea adresată martorului BB., respectiv, "Ai dat suma de bani primită de la I. lui J. expertul evaluator al terenului din dosarul ANRP cu nr. x", unde răspunsul a fost "Da", au stabilit că nu au existat modificări specifice comportamentului simulat, fapt ce oferă indicii referitoare la sinceritatea martorului .
În aprecierea sincerităţii martorului J., Curtea a avut în vedere şi faptul că, audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul J. a precizat că este de acord cu efectuarea unei testări poligraf, însă, ulterior, a renunţat la testare, invocând dreptul său de a nu se autoincrimina .
Analizând declaraţiile date de inculpatul J., în faza de urmărire penală, Curtea a arătat că acesta nu a negat acuzaţia că a primit de la martorul BB. suma de 5.000 de euro, însă, a încercat să transpună temporal momentul primirii banilor la o dată ulterioară şi pentru o altă lucrare, fără ca în sprijinul acestei afirmaţii, să aducă vreo explicaţie plauzibilă care să fie susţinută de probe.
În plus, Curtea a subliniat că, apărarea inculpatului DIMA a fost contrazisa de martorul BB. .
De asemenea, Curtea a reţinut că, în dialogul purtat între inculpatul J. şi martorul P. din data de 25.11.2015, al cărei conţinut este redat în procesul-verbal de redare al convorbirii ambientale, la afirmaţia martorului potrivit cărei organele de anchetă i-ar fi adus la cunoştinţă că se cercetează primirea unei sume de bani de evaluator, inculpatul J. nu a avut o reacţie de negare vehementă, aşa cum în mod obişnuit se întâmplă în cazul unor acuzaţii nefondate, ci a invocat obligaţia organului de anchetă de a proba o astfel de situaţie, în acest sens afirmând "da, nu ştiu, asta chiar e o chestie care… nici nu-mi place cum sună …[neinteligibil]… Bine, aicea… ar trebui să vină cu o probă, să spună…" .
Prin raportul de evaluare înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor –Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – Secretariat Fond Funciar sub nr. x/07.02.2011, inculpatul J. a supraevaluat terenul de 25 ha teren din extravilanul municipiului Constanţa, procedând şi la o greşită identificare a acestuia.
După ce inculpatul J. a finalizat raportul de evaluare, l-a depus şi înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – Secretariat Fond Funciar, sub nr. x din 07.02.2011, şi, apoi s-a întâlnit cu martorul BB. la Bucureşti, ocazie cu care i-a înmânat acestuia o sinteză a evaluării, aspecte care rezultă, atât din declaraţiile inculpatului J. şi martorului BB., cât şi din înscrisuri .
La data de 08.02.2011, a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – Secretariat Fond Funciar, sub nr. x, procesul-verbal de predare - primire a raportului de evaluare (varianta scurtă), care conţine şi acordul exprimat de martorul BB. cu privire la valoarea terenului, aspect care confirmă existenţa unei întâlniri între martor şi inculpatul J. .
Curtea a reţinut, aşadar, că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de luare de mită in sarcina inculpatului J., constând, în aceea că, în luna ianuarie 2011, în calitate de expert judiciar în specialitatea Evaluarea proprietăţii imobiliare, evaluator desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în dosarul de despăgubire nr. xC/2010, a primit suma de 5.000 euro, de la inculpatul I., prin intermediul martorului BB., pentru a supraevalua terenul în suprafaţă de 25 ha, care a făcut obiectul dosarului de despăgubire.
De asemenea, instanţa de fond, a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de dare de mită de către inculpatul I., constând în aceea că, în luna ianuarie 2011, a dat, prin intermediul martorului BB., suma de 5.000 euro, inculpatului J., evaluator desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în dosarul de despăgubire nr. xC/2010, în scopul supraevaluării terenului în suprafaţă de 25 ha.
În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate de Parchet cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor de către inculpatul I., Curtea de apel a reţinut că, după emiterea nelegala de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 15764/26.05.2011, prin care a fost aprobat raportul de evaluare întocmit de inculpatul J., Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis Titlul de conversie nr. 1926/16.06.2011, în cuantum de 27.932.625 RON, reprezentând un număr total de 50.981.247 acţiuni, calculate la un preţ mediu ponderat de 0,5479 RON/acţiune, în favoarea K..
Aceste acţiuni au fost ulterior valorificate, din vânzarea lor inculpatul I. obţinând suma de 27.599.034,36 RON.
Din analiza extrasului de cont deschis la banca elveţiană KK. al cărui titular era K., Curtea a reţinut că, K. a vândut cele 50.981.247 acţiuni la Fondul Proprietatea, primind, la data de 24.06.2011, de la FFFF. suma de 3.300.000 euro cu explicaţia "încasare pentru vânzare acţiuni la Fondul Proprietatea", iar, la data de 27.06.2011, suma de 3.220.512,93 euro, cu aceeaşi explicaţie.
Totodată, analizând declaraţiile martorilor BB., UU. şi VV., înscrisurile existente la dosarul cauzei (extrase de cont bancar, contracte de împrumut etc.) şi a raportului de constatare întocmit de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat că, având reprezentarea faptului că banii rezulta din vânzarea acţiunilor obţinute nelegal, ca despăgubiri de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpatul I. a întreprins diverse demersuri în scopul ascunderii şi disimulării originii ilicite a acestora.
Astfel, la data de 24.06.2011, în aceeaşi zi cu virarea sumei de 3.300.000 euro cu explicaţia "încasare pentru vânzare acţiuni la Fondul Proprietatea" de către FFFF. în contul K., această companie off-shore, reprezentată scriptic de martorul BB., în calitate de "creditor" a încheiat cu societatea II., reprezentată de V., în calitate de "împrumutat", un contract de împrumut pentru suma de 3.240.300 euro.
În cuprinsul contractului, la art. 3, s-a menţionat că, banii vor fi viraţi de K., în numele II., în contul "GGGG." deschis la Trezoreria din Saint Tropez, pentru achiziţia unei proprietăţi imobiliare, situată în Saint Tropez, Franţa (Ramatuelle, subdivizia nr. 70 din "Plage de Pampelonne").
Aşadar, Curtea a reţinut că, imobilul, situat în Franţa, localitatea Saint Tropez, a fost dobândit pentru folosul personal al inculpatul I., în condiţiile în care, societatea notarială îi cunoştea pe I. şi V., ca fiind cumpărătorii reali, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că, în cuprinsul decontului notarial, emis de "HHHH., IIII.", notarii asociaţi din Saint Tropez – Franţa se adresau II., cu indicarea "domnului şi doamnei Simu" ca fiind viitorii cumpărători ai imobilului, cu privire la decontul preţului total al acestuia, în sumă de 3.559.000 euro.
Această operaţiune a fost iniţiată şi derulată din dispoziţia inculpatului I., prin intermediul K., cu scopul de a ascunde originea ilicită a sumei de 3.240.300 euro, reprezentând preţul imobilului, sumă care provenea din despăgubirile acordate nelegal de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în dosarul nr. x/2010
Aşadar, contractul de împrumut încheiat între K. şi II. a fost unul fictiv, singurul scop al întocmirii sale fiind acela de a fi utilizat ca document justificativ al unei operaţiuni de transfer bancar al banilor având ca destinaţie finală achiziţionarea unui imobil.
De asemenea, din analiza probelor administrate, Curtea a reţinut că, inculpatul I., împreună cu soţia sa, V., sunt acţionarii companiei franceze II., înregistrată cu nr. x, înfiinţată la data de 20.06.2011, cu numai patru zile înainte de transferul sumei de 3.240.000 euro din contul K., companie ce are sediul social în Ramatuelle, inculpatul I. deţinând 5 acţiuni, iar, soţia sa, V., 495 de acţiuni, având împreună, prin intermediul companiei II.: imobilul – casă de locuit, achiziţionat la data de 30.06.2011 cu suma de 3.559.000 euro; imobilul – casă de locuit şi teren achiziţionat la data de 05.06.2014 cu suma de 3.200.000 euro.
Astfel, Curtea a arătat că, primul imobil a fost achiziţionat de inculpatul I. în Franţa, la data de 30.06.2011, cu banii obţinuţi fraudulos din dosarul de despăgubire nr. xC/2010.
Ulterior, inculpatul l-a ipotecat în favoarea băncii JJ., Franţa, pentru contractarea unui împrumut pe baza căruia a achiziţionat, la data de 05.06.2014, un al doilea imobil (casă de locuit şi teren), în valoare de 3.200.000 euro, tot în Franţa, aşa cum rezultă din datele de anchetă.
Martorul BB. a confirmat că, II. este o societate înfiinţată de inculpatul I. şi soţia sa, în scopul achiziţionării unor proprietăţi în Saint Tropez – Franţa, iar, această companie a fost înfiinţată ca un vehicul, în vederea efectuării acestor achiziţii, din raţiuni fiscale, respectiv că proprietatea achiziţionată din banii proveniţi din vânzarea acţiunilor la Fondul Proprietatea reprezintă o casă de vacanţă ce a fost cumpărată pentru a fi folosită de familia Simu.
Aşadar, Curtea a reţinut că, înfiinţarea acestei societăţi cu numai patru zile înainte de transferul sumei de 3.240.000 euro din contul K. este de natură a confirma susţinerea martorului, conform căreia societatea a fost înfiinţată doar în scopul achiziţionării de imobile în Franţa.
De asemenea, martorul a declarat că, urmând procedurile de achiziţie de pe teritoriul francez, cumpărătorul II., avea obligaţia să transfere atât preţul imobilului, cât şi costurile ocazionate de achiziţie în contul notarului francez prin intermediul căruia s-a efectuat tranzacţia.
Astfel, la solicitarea inculpatului I., martorul BB. a virat din conturile K. în contul biroului notarial sumele destinate achiziţiei în numele societăţii II. şi cu justificarea fictivă de împrumut, ulterior, notarul distribuind suma încasată către vânzător.
Caracterul fictiv al contractului de împrumut incheiat între K. şi II., rezultă, atât din declaraţia martorului BB., cât şi din faptul că, II. nu a restituit nicio parte din suma împrumutată.
De asemenea, în anul 2013, reprezentantul scriptic al II., un avocat din Franţa, i-a solicitat inculpatului I. să prelungească contractul de împrumut, întrucât acesta expira, motiv pentru care, inculpatul I. i-a cerut martorului BB. să redacteze un act adiţional la contractul de împrumut, care a fost transmis şi retransmis cu observaţii pe e-mail avocatului din Franţa, însă acesta nu a fost finalizat prin semnare.
În acelaşi scop al disimulării provenienţei ilicite a sumelor de bani obţinute din despăgubiri şi al creării aparenţei de legalitate pentru intrarea în posesia acestora, inculpatul I. a retras din contul K., deschis la banca KK., mai multe sume de bani, folosind ca justificare tot contracte de împrumut fictive.
Astfel, în zilele de 29.06.2011, 30.06.2011, 15.07.2011, 21.07.2011, 29.07.2011, 12.08.2011 şi 26.08.2011, inculpatul I. a încasat din contul K., deschis la banca elveţiană KK., invocând contractele de împrumut fictive din datele de 28.06.2011 şi 29.06.2011, suma totală de 480.000 euro, contractele fiind încheiate din dispoziţia inculpatului şi semnate de martorul BB. din partea K..
Aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul de urmărire penală, respectiv contractele de împrumut şi situaţiile privind plăţile efectuate, în baza celor două contracte de împrumut menţionate anterior, din contul K. deschis la KK. S.A, Zurich au fost efectuate către I. şapte plăţi în valoare totală de 480.000 euro, în perioada 29.06 – 26.08.2011.
Astfel, Curtea a reţinut că, nerestituirea împrumuturilor anterior menţionate întăreşte ipoteza fictivităţii contractelor de împrumut.
În aceeaşi categorie a operaţiunilor de spălare a banilor se înscriu şi plăţile efectuate din contul K., către compania austriacă LL., companie care, conform declaraţiilor martorilor BB., UU. şi VV. a fost înfiinţată şi controlată tot de inculpatul I..
Astfel, în perioada 28.06.2011 – 15.11.2011, din dispoziţiile inculpatului I., K. a transferat către compania austriacă LL., în baza a şase contracte de împrumut încheiate în zilele de 28.06.2011, 29.06.2011, 03.08.2011, 24.08.2011, 05.09.2011 şi 11.11.2011, prin intermediul a 11 plăţi, suma totală de 1.346.000 euro, contractele fiind încheiate între K., reprezentată de BB. şi LL., reprezentată de cetăţeanul austriac MM..
Pentru justificarea acestor transferuri s-au incheiat, între K., în calitate de împrumutător, reprezentată de BB. şi LL., în calitate de împrumutat, reprezentată de MM., urmatoarele contracte de împrumut fictive: contract din data de 28.06.2011, pentru suma de 400.000 euro; contract din data de 29.06.2011 pentru suma de 110.000 euro; contract din data de 03.08.2011, pentru suma de 270.000 euro; contract din data de 24.08.2011, pentru suma de 101.000 euro; contract din data de 05.09.2011, pentru suma de 435.000 euro; contract din data de 11.11.2011, pentru suma de 30.000 euro.
Conform datelor existente în bazele de date ale Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, în contul LL., deschis la JJJJ., în perioada 29.06 – 03.10.2011, a fost virată suma totală de 1.281.000 euro, din contul aceleiaşi companii deschis la KK..
Astfel, s-a arătat că, fluxul financiar complet al banilor proveniţi din vânzarea acţiunilor de la Fondul Proprietatea, obţinute fraudulos de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este evidenţiat în raportul de constatare întocmit de specialistul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pe baza înscrisurilor doveditoare, existente la dosarul de urmărire penală .
Curtea a mai reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul I. a fost cel care a decis înfiinţarea K. şi LL. şi le-a controlat activitatea prin persoane interpuse, respectiv BB. şi MM., fiind benefiaciarul real al acestor societati, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) si alin. (2) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 129/2019.
S-a mai arătat că, un alt înscris care dovedeşte că adevăratul beneficiar al companiei K. este inculpatul I., îl constituie formularul emis de banca elveţiană KK. S.A., Zurich privind identitatea beneficiarului real al companiei cipriote, pus la dispoziţia organelor de urmărire penală de către martorul BB. .
Faptul că inculpatul I. era persoana care controla şi coordona activitatea LL. este dovedit şi de declaraţia martorei UU., care a precizat că a constatat că, I. este acţionarul final al companiei, cu ocazia studierii unor înscrisuri depuse la KKKK. pentru prelungirea unei linii de credit a CCCF S.A. Timişoara, ale cărei acţiuni erau deţinute de LL..
Martorul BB. a declarat că, odată cu înfiinţarea K. şi, ulterior, a LL., inculpatul I. a încercat să - şi mascheze participarea ca acţionar în diverse societăţi, iar, toate sumele de bani care s-au vehiculat prin conturile K. au fost tratate de inculpat ca şi sume ce se aflau în contul său personal, iar, pentru justificarea operaţiunilor bancare dispunea întocmirea unor contracte de împrumut fictive.
În legătură cu modalitatea de utilizare a fondurilor băneşti de către inculpatul I., prin intermediul LL., martorul a declarat că, sumele erau transferate în contul din Elveţia al companiei, deschis tot la banca KK., iar, ulterior erau transferate din acel cont, prin semnătura inculpatului I., către diverse destinaţii, în funcţie de necesităţile inculpatului sau ale companiilor controlate de acesta.
Implicarea activă a inculpatului I. în activitatea K. este probată şi de înscrisurile depuse, la dosarul cauzei, de către martora VV., cu ocazia declaraţiei date de aceasta, în cursul urmaririi penale .
Curtea a arătat că, aceste înscrisuri reprezintă corespondenţa purtată de inculpat cu martora şi cu reprezentanţii firmei de audit, în numele K., inculpatul fiind cel care decidea cu privire la plăţile sau deconturile ce urmau a fi operate din conturile companiei cipriote, precum şi cel care desemna persoane care să negocieze pentru K..
Din analiza acestor înscrisurilor aflate la dosar, Curtea a reţinut că, contractele de împrumut încheiate de K. nu îndeplineau condiţiile legale din jurisdicţia cipriotă, întrucât nu indicau procentul dobânzii percepute şi nici nivelul marjei de profit de 0,35%, aşa cum prevede Autoritatea Fiscală din Cipru .
Totodată, s-a arătat că, ansamblul probatoriu este întregit de declaraţiile martorilor BB., VV. şi UU., care confirmă faptul că, încheierea acestor contracte de împrumut s-a făcut formal, fără interes economic, doar în scopurile arătate anterior.
Mijloacele de probă mai sus analizate, dovedesc acţiunile intenţionate ale inculpatului I. prin care banii proveniţi din săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu au fost transferaţi către diferite destinaţii, inclusiv conturile personale ale inculpatului.
S-a mai arătat de către instanţa de fond, că, inculpatul I., fost vicepreşedinte GG., conştientiza relevanta penala a operaţiunilor de transfer mascate sub forma unor contracte de împrumut fictive, nerestituite vreodată nici măcar formal, operaţiuni ce au avut ca principal scop disimularea adevăratei provenienţe, a dispoziţiei şi a proprietăţii resurselor financiare menţionate anterior.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, Curtea a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constatându-se că acestea sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
La data de 11 iulie 2019 a fost adoptata Legea nr. 129/2019, care prevede la art. 49 alin. (1) următoarele: "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani:
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;
b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;
c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri de către o altă persoană decât subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni".
Prin încheierea din 30.06.2020, Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului I. din infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. si art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 C. pen.
Având în vedere mijloacele de proba analizate anterior, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii de către inculpatul I. a infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în perioada 24.06.2011 – 11.11.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit nouă acte materiale, corespunzătoare celor nouă contracte de împrumut fictive încheiate de K. cu II., I. şi LL., prin care a transferat, prin intermediari, şi a disimulat adevărata natură a provenienţei sumei totale de 5.066.300 euro, bani pe care i-a dobândit şi folosit în interes propriu, suma fiind provenită din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, săvârşită în forma de participaţie penală a complicităţii.
De asemenea, s-a arătat că, probatoriul administrat, în cauză, dovedeşte că suma de 5.066.300 euro provenea din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă, cu complicitatea inculpatului Simu, de către inculpaţii, membrii ai Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P.
Curtea a reţinut, totodată, că nu poate fi admisă solicitarea reprezentantului Ministerului Public privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 5.066.300 euro, de la inculpatul I., în baza art. 112 lit. e) C. pen., întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din legea nr. 129/2019, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor se aplică dispoziţiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.
Or, potrivit art. 112 lit. e) C. pen. sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
În cauză, infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost comisă de inculpatul I. prin disimularea adevăratei naturi a provenienţei sumei totale de 5.066.300 euro, sumă provenită din săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de abuz în serviciu, în forma de participaţie penală a complicităţii.
Prin urmare, suma de 5.066.300 euro nu poate fi supusă confiscării speciale decât cu încălcarea art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 raportat la art. 112 lit. e) C. pen., întrucât intră în componenta sumei de 27.932.625 RON, pe care inculpatul I., beneficiar real al societăţii K., o va restitui Statului Roman ca efect al admiterii acţiunii civile, al anularii deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., de emitere a titlului de despăgubire în favoarea societăţii K. şi al repunerii părţilor în situaţia anterioară.
În acest sens, s-a arătat că interpretarea dată prin Decizia nr. 23 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, poate fi aplicată şi în prezenta cauză, situaţia fiind asemănătoare, întrucât prejudiciul ce trebuie acoperit rezultă din săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de abuz în serviciu în forma de participaţie penală a complicităţii, astfel că măsura confiscării ca urmare a infracţiunii de spălare a banilor ar avea drept consecinţă o dublă sancţionare a inculpatului I..
Cu privire la legea penală mai favorabilă inculpaţilor, Curtea a apreciat că aceasta este reprezentată de vechiul C. pen. în privinţa inculpaţilor cărora li se vor reţine circumstanţe atenuante, respectiv noul C. pen., în privinţa celor faţă de care nu se vor reţine circumstanţe atenuante.
În acest sens, Curtea a avut în vedere dispoziţiile C. pen. anterior, care acordă o mai mare libertate de apreciere judecătorului în alegerea circumstanţelor atenuante, iar, efectele acestor circumstanţe determină coborârea obligatorie a pedepselor sub minimul special prevăzut de lege, spre deosebire de C. pen. în vigoare în care circumstanţele atenuante sunt limitativ prevăzute de lege, iar efectul reţinerii unor astfel de circumstanţe este reducerea doar cu o treime a limitelor de pedeapsă.
Totodată, s-a avut în vedere şi regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în reglementarea C. pen. anterior, acesta fiind mai favorabil decât regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere reglementat în noul C. pen., atât sub aspectul efectului (reabilitarea de drept), cât şi al conţinutului (lipsa obligaţiei de a presta o munca în folosul comunităţii).
Constatând că sunt întrunite condiţiile răspunderii penale a inculpaţilor şi că faptele reţinute în sarcina lor constituie infracţiuni şi au fost comise cu vinovăţie, instanţa de fond a dispus condamnarea acestora.
La stabilirea şi individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor A., H., B., I. şi J., instanţa a avut în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpaţilor, evaluate în raport cu criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.
Astfel, s-au avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite (prin folosirea funcţiilor deţinute în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, atitudinea nesinceră), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, cuantumul ridicat al prejudiciului produs bugetului de stat, cât şi atitudinea indiferentă manifestată faţă de rezultatul menţionat.
Referitor la conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, s-a reţinut că inculpaţii A., H. şi B. nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, s-au prezentat la termenele de judecată, au familii stabile şi un nivel ridicat de instruire.
Luând în considerare toate aceste criterii, Curtea a aplicat o pedeapsă de 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru inculpatul B., de 4 ani închisoare, în regim de detenţie, pentru inculpata H., respectiv o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 3 luni închisoare, pentru inculpata A..
Cu privire la inculpatul E., Curtea a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, apreciind că aceasta corespunde tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare a inculpatului pentru activitatea infracţională desfăşurată.
Întrucât fapta comisă de inculpat în prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 715 din 28.06.2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, Curtea a aplicat regulile de la concursul de infracţiuni şi, în baza art. 38-39 C. pen., a contopit pedeapsa aplicată acestuia pentru infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea în prezenta cauză, cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată anterior, în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, care a fost sporită cu 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare, în final, inculpatul E. urmând să execute o pedeapsă de 5 ani închisoare.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul J., Curtea a reţinut contribuţia foarte importantă pe care acesta a avut-o în procesul de acordare a despăgubirilor, inculpatul fiind cel care, ulterior primirii de la principalul beneficiar al dosarului, suma de 5.000 euro, cu titlu de mită, a întocmit raportul de evaluare în condiţii nelegale şi contrar Standardelor Internaţionale de Evaluare, cu consecinţa supraevaluării suprafeţei de 25 ha.
S-a mai reţinut, totodată, că inculpatul J. a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitiva prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2008, tot în legătură cu activitatea de evaluare a unor terenuri din Constanţa.
S-a constatat că faptele comise de inculpat în prezenta cauză sunt concurente cu infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, pedeapsă care a fost descontopită în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, iar, în baza art. 40 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului J. pentru faptele deduse judecăţii, cu celelalte pedepse aplicate acestuia prin decizia penală anterior menţionată.
Prin urmare, Curtea a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 3 ani si 8 luni închisoare (o treime din pedepsele de 4 ani închisoare, 4 ani închisoare şi 3 ani închisoare), în final, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 9 ani si 8 luni închisoare.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului I., Curtea a avut în vedere numărul mare de infracţiuni comise (complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, dare de mită, cumpărare de influenţă, spălare a banilor), gravitatea acestora, cuantumul prejudiciului cauzat Statului Român, acţiunile elaborate întreprinse de inculpat pentru disimularea adevăratei provenienţe a banilor pe care i-a obţinut în mod ilegal în dosarul nr. x/2010 al A.N.R.P. (a antrenat persoane ce ocupau diverse funcţii în cadrul Ministerului Mediului, Administraţiei Prezidenţiale şi Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, folosind influenta acestora la nivelul autorităţilor implicate în procedura de retrocedare, respectiv: Primăria Municipiului Constanţa, Prefectura Judeţului Constanţa, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor).
De asemenea, Curtea a avut în vedere şi faptul că inculpatul I., fost vicepreşedinte GG., conştientiza relevanţa penală a faptelor comise în scopul obţinerii de importante venituri uri ilicite, deşi, anterior, comiterii faptelor deduse judecăţii în prezenta cauză, inculpatul a obţinut, la data de 28.02.2008, despăgubiri record de 128.276.015 euro, echivalentul a 466.770.763 RON, tot prin supraevaluarea unui teren.
În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale a inculpatului I., Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (1) C. pen., maximul special al pedepsei în cazul infracţiunii de dare de mita este de 7 ani, astfel încât, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că, la data de 26.01.2016, când prin ordonanţa nr. 634/P/2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a dispus efectuarea, în continuare, a urmăririi penale faţă de suspectul I. pentru infracţiunea dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, termenul de prescripţie al răspunderii penale nu era împlinit, fapta fiind comisă, în luna ianuarie 2011.
Totodată, s-a arătat că nu s-a împlinit nici termenul de prescripţie specială, prevăzută de art. 155 alin. (4) C. pen., întrucât termenul de prescripţie de 8 ani, în cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzut de art. 290 alin. (1) C. pen., săvârşită de inculpatul I., în luna ianuarie 2011, nu s-a împlnit încă o dată.
Analizând în ansamblu toate aceste împrejurări, Curtea a apreciat că o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen., de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., sunt de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă mijloace adecvate de constrângere şi reeducare a inculpatului pentru activitatea infracţională desfăşurată.
Întrucât faptele au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat pentru vreuna dintre ele, Curtea a aplicat regulile de la concursul de infracţiuni şi a contopit pedepsele aplicate acestuia pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care se va adăuga un spor de 2 ani şi 4 luni închisoare (1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare.
La individualizarea pedepselor aplicate celorlalţi membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv inculpaţii C., D., F. si G., Curtea a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din Noul C. pen., respectiv limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală a acestora.
Curtea a avut în vedere şi forma de vinovăţie cu care inculpaţii au acţionat, respectiv intenţia indirectă, aspect care nu poate fi ignorat în procesul de individualizare a pedepselor.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut şi complexitatea probatoriului, precum şi că pronunţarea unei soluţii pe fondul cauzei are loc la un interval, de aproximativ 10 ani, de la data săvârşirii faptelor.
În favoarea inculpaţilor D., F. si G., Curtea a reţinut cu titlu de circumstanţe atenuante, împrejurarea că aceştia nu au antecedente penale, au fost prezenţi la termenele de judecată, iar, responsabilitatea acestora în raport de faptele deduse judecăţii şi de urmările acestora a fost una inferioară faţă de cea a A., H., B., J. şi I..
Prin urmare, Curtea a apreciat că o pedeapsă de 3 ani închisoare aplicată inculpaţilor D., F. si G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968), raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare a acestora pentru activitatea infracţională desfăşurată.
În legătură cu modalitatea de individualizare a executării pedepsei aplicate inculpaţilor D., F. şi G., Curtea a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de încercare de 5 ani.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., Curtea a reţinut cu titlu de circumstanţă atenuantă, împrejurarea că acesta a avut o atitudine sinceră contribuind la clarificarea unor aspecte importante, apreciind că aplicarea unei pedepse de 2 ani si 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) şi art. 13 C. pen. (1968), este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare pentru activitatea infracţională desfăşurată.
S-a constatat, totodată, că fapta inculpatului C., dedusă judecăţii în prezenta cauză, este concurentă cu aceea pentru care i-a fost aplicată pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C. pen., prin sentinţa penală nr. 62 din 15.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 97/A din 16.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât, în baza art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C. pen. (1968), au fost contopite pedeapsa de 2 ani si 6 luni închisoare aplicată inculpatului în prezenta cauză, cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată anterior, şi i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, sporită cu 7 luni închisoare, în final, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 5 ani şi 7 luni închisoare.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă s-a reţinut că, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a constituit parte civilă pentru un prejudiciu total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, reprezentând diferenţa de evaluare dintre raportul de evaluare întocmit, avizat si respectiv aprobat de inculpaţii trimişi în judecată şi raportul de expertiza întocmit în cursul urmăririi penale, poziţie ce nu a fost modificata până la finalizarea cercetării judecătoreşti.
În condiţiile în care Curtea nu a reţinut rapoartele de constatare şi expertiza evaluatorie întocmite, în cursul urmăririi penale, ca probe pertinente în stabilirea prejudiciului, a constatat că inculpaţii sunt răspunzători de întreaga valoare a deciziei nr. x/26.05.2011 emisă, cu încălcarea legii, de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că, principiile răspunderii civile delictuale impun reţinerea prejudiciului integral, în măsura în care, a fost previzibil si că, prin emiterea deciziei de despăgubire, inculpaţii au acceptat că bugetul de stat va fi diminuat cu întreaga sumă menţionată în decizia de despăgubire nelegală.
În aceste condiţii, s-a arătat că răspunderea acestora din punctul de vedere al întinderii prejudiciului se raportează la valoarea integrală a deciziei de despăgubire, şi nu la o diferenţă de evaluare, care, având în vedere intervalul de timp îndelungat scurs de la momentul faptelor, nici nu poate fi stabilită de o manieră pertinentă.
Decizia nr. x din 26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, emisă în dosarul nr. x/2010 a fost urmarea săvârşirii faptei de abuz în serviciu reţinută în sarcina tuturor inculpaţilor membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar şi urmarea faptelor de luare de mită săvârşite de inculpata A. şi de inculpatul J..
Având în vedere că rezultatul direct al infracţiunilor care fac obiectul prezentei cauze, Curtea a constatat că, Decizia de despăgubire nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este lovita de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea legii/în frauda legii.
Aşadar, cauza ilicită este reflectată şi de poziţia beneficiarilor deciziei de despăgubire nr. x din 26.05.2011, martorii X., Z., CC., AA., DD. şi FF. fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la caracterul nelegal al acesteia, astfel cum, de altfel, au şi recunoscut.
Curtea a constatat, aşadar, că martorii X., Z., CC., AA., DD. si FF. nu pot invoca beneficiul bunei credinţe, aflându-se în poziţia unor dobânditori de rea – credinţă, participanţi esenţiali la circuitul infracţional care a avut ca rezultat emiterea deciziei de despăgubire nr. x/26.05.2011.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a admis acţiunea civilă formulată de partea civila Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a decizia nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor privind emiterea de titluri de despăgubire în favoarea K., în cotă de 75%, a lui DD., în cotă de 15% şi a lui CC., în cotă de 10%, în cuantum total de 37.243.500 RON, precum şi a titlurilor de conversie nr. 1926/16.06.2011 emis în favoarea societăţii K., nr. 1927/16.06.2011 emis în favoarea martorului DD. şi nr. 1928/16.06.2011, emis în favoarea martorului CC..
Ca urmare a anulării deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a actelor subsecvente, respectiv titlurile de conversie, Curtea a procedat la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a dispus restituirea sumei de 37.243.500 RON de către inculpatul I., beneficiar real al S.C. K. – 27.932.625 RON, martorul CC. – 931.087,50 RON, martorul X. – 1.117.305 RON, martorul Z. – 1.675.957,50 RON, martorul DD. – 174.299,58 RON, martorul AA. – 2.706.112,71 RON şi martorul FF. – 2.706.112,71 RON, către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a obligaţiei de restituire, Curtea a reţinut că, urmare a deciziei nr. x din 26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la data de 16.06.2011, a fost emis titlul de conversie nr. 1928 din 16.06.2011, prin care suma de 3.724.350 RON, cuvenită martorului CC., a fost convertită într-un număr de 6.797.500 acţiuni, dar, şi titlul de conversie nr. 1927 din 16.06.2011, prin care suma de 5.586.525 RON, cuvenită martorului DD., a fost convertită într-un număr de 10.196.249 acţiuni .
Astfel, s-a arătat că, după ce au intrat în posesia acţiunilor, atât K., cât şi martorii CC. şi DD. au vândut acţiunile.
Aşadar, anulând decizia de despagubire şi procedând la repunere părţilor în situaţia anterioară, Curtea nu a obligat beneficiarii frauduloşi la restituirea numărului acţiunilor pe care le-au dobândit fiecare la Fondul Proprietatea şi nici la restituirea sumelor primite de aceştia în urma vânzării acţiunilor, ci la suma totală de 37.243.500 RON, pentru care a fost emisă decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 15764 din 26.05.2011, întrucât valoarea de conversie a titlurilor de despăgubire a fost de unu la unu, iar, ulterior, martorii au valorificat acţiunile la o valoare mai mică decât valoarea nominală, element care este unul aleatoriu, ce nu poate avea efect asupra întinderii obligaţiei de restituire care trebuia să privească exact suma de 37.243.500 RON pentru care a fost emisa decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Opţiunea de a valorifica acţiunile dobândite la preţul pieţei, imediat ulterior dobândirii lor, a fost o decizie personală a martorilor care nu au optat pentru păstrarea acţiunilor şi valorificarea lor ulterioară la un preţ superior celui al conversiei iniţiale.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că, evoluţia preţului acţiunilor pe piaţă sau pe bursă, după listarea lor, este un factor speculativ, incert, care nu poate condiţiona obligaţia de restituire sub aspectul existenţei, obiectului sau întinderii sale.
Astfel, s-a dispus ca din suma totală de 37.243.500 RON pentru care a fost emisa decizia Comisiei Centrale, inculpatul I., beneficiar real al societăţii K., să restituie către partea civilă Statul Român suma de 27.932.625 RON, având în vedere că, după emiterea deciziei de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis în favoarea K. titlul de conversie nr. 1926/16.06.2011, în cuantum de 27.932.625 RON, reprezentând un număr total de 50.981.247 de acţiuni, calculate la un preţ mediu ponderat de 0,5479 RON/acţiune.
Totodată, s-a dispus ca, din suma totală de 37.243.500 RON pentru care a fost emisă decizia nr. 15764 din 26.05.2011 a Comisiei Centrale, martorul CC. să restituie către partea civilă suma de 931.087,50 RON, martorul X. suma de 1.117.305 RON, iar, martorul Z. suma de 1.675.957,50 RON.
De asemenea, s-a dispus, ca din suma totală de 37.243.500 RON pentru care a fost emisa decizia nr. 15764/26.05.2011 a Comisiei Centrale, martorul DD. să restituie părţii civile suma de 174.299,58 RON, martorul AA. suma de 2.706.112,71 RON, iar martorul FF. suma de 2.706.112,71 RON.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Curtea a constatat că, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constituit parte civilă cu suma de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, reprezentând diferenţa de evaluare dintre raportul de evaluare întocmit, avizat şi respectiv aprobat de inculpaţii trimişi în judecată şi raportul de expertiza întocmit, în cursul urmăririi penale, poziţie ce nu a fost modificata până la finalizarea cercetării judecătoreşti.
Însă, chiar dacă, prejudiciul este constituit din valoarea integrală a deciziei de despăgubire nelegale, în soluţionarea laturii civile, Curtea a constatat că nu pot fi obligaţi inculpaţii la plata unei sume mai mari decât cea solicitată de partea civilă, urmând a se limita la suma totală indicată în cererea de constituire parte civilă, respectiv, suma de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON.
Având în vedere că, în intervalul de timp scurs, moneda naţională a suferit o depreciere semnificativă, a fost admisă acţiunea civilă, şi în baza art. 25 C. proc. pen., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., H., B., C., D., F., G., E., I. şi J., la plata către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 7.715.000 euro, echivalent RON la data plăţii, în măsura în care pretenţiile părţii civile nu sunt acoperite prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumei aferente deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., anulata conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen.
S-a constatat, totodată, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi în privinţa inculpaţilor H., I. şi J., întrucât aceştia au săvârşit acte de complicitate prin care au ajutat pe inculpaţii A., H., B., C., D., F., G., E., în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a menţinut măsurile asigurătorii luate prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 01.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.03.2016, nr. 634/P/2015 din 09.03.2016, nr. 634/P/2015 din 02.06.2016, nr. 634/P/2015 din 06.06.2016, nr. 634/P/2015 din 15.06.2016 si nr. 634/P/2015 din 16.06.2016 asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând inculpaţilor I., A., J., martorilor CC., Z., FF. şi AA. şi lui V., până la concurenţa sumelor la care sunt obligaţi faţă de partea civilă, la care a fost adăugat cuantumul sumelor confiscate şi cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal.
De asemenea, a fost luată măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor I., A., J., H., B., C., D., F., G. si E., până la concurenţa obligaţiilor faţă de partea civilă, la care s-au adăugat şi cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen., raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpata A. suma de 400.000 euro primită de aceasta cu titlu de mită sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii şi de la inculpatul J. suma de 5.000 euro primită de acesta cu titlu de mită, sau echivalentul în RON la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii.
Împotriva sentinţei penale nr. 232 din 27.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, K. şi II., precum şi inculpaţii A., D., F., G., H., I., J., B., C. şi E..
1. Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat, în esenţă, următoarele critici:
- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A., B., C., E., F., G., D., H., I. şi J., atât sub aspectul cuantumului, considerat a fi neîndestulător în raport cu circumstanţele concrete în care s-au săvârşit faptele, calitatea deţinută în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (preşedinte, vicepreşedinte, simplu membru), motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, cât şi al modalităţii de executare, în cazul inculpaţilor G., F. şi D., care nu este aptă să asigure scopul preventiv - educativ al sancţiunii penale.
- greşita reţinere a circumstanţelor atenuante aplicate inculpaţilor C., D., F. şi G., prin încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cazul infracţiunii care a produs consecinţe deosebit de grave.
În acest sens, s-a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) şi a art. 74 alin. (2) din acelaşi cod, întrucât reţinerea împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante s-a realizat, în mod formal, iar, în cazul altor inculpaţi, aflaţi în situaţie similară, nu s-au reţinut circumstanţe atenuante.
- aplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 66 lit. k) din C. pen. inculpaţilor A. şi B.;
În susţinere, s-a arătat că, individualizarea pedepselor complementare trebuie să se reflecte în cazul funcţiilor de conducere ale inculpaţilor A. (preşedinte), B. (vicepreşedinte) şi ale altor inculpaţi din prezenta cauză, în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. k) din C. pen.
- greşita schimbare de încadrare juridică dispusă de instanţa de fond, prin încheierea din 03.02.2020 faţă de inculpatul I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Sub acest aspect, s-a solicitat menţinerea încadrării juridice dispuse de procuror în cuprinsul actului de sesizare, având în vedere că, potrivit probatoriului administrat la dosar, rezultă că promisiunea inculpatului I. a fost transmisă şi acceptată, în mod expres, de inculpata A., iar, acceptarea promisiunii şi cuantumul sumei pretinse şi stabilită de aceasta a ajuns la inculpată.
- greşita respingere a cererii formulată de procuror la data de 16.10.2020 privind schimbarea încadrării juridice privind forma de participaţie a inculpaţilor a H., I. şi J. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
Astfel, s-a arătat că se impune reţinerea în sarcina inculpaţilor J. şi H. săvârşirea, în calitate de autori, a infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât activitatea celor doi inculpaţi este distinctă de aceea a membrilor Comisiei, ca etapă distinctă, respectiv aprobarea raportului de evaluare de către inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G..
Referitor la inculpatul I. s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din complicitate, în instigare la infracţiunea de abuz, privind activitatea infracţională a inculpaţilor A. şi J..
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a precizat că renunţă la motivul de apel formulat în scris privind greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de procuror, la data de 16.10.2020, aspect ce face inutilă analiza acestuia în cadrul considerentelor prezentei decizii.
2. Inculpata A., în calea de atac promovată a criticat, în esenţă, sentinţa penală apelată pentru următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie:
- încălcarea dispoziţiilor art. 3 din C. proc. pen. şi art. 371 din acelaşi cod, întrucât instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de abuz în serviciu, analizând pretinse fapte de abuz în serviciu pe care procurorul nu le-a reţinut în cuprinsul actului de sesizare, fiind astfel schimbat, în mod greşit, obiectul judecăţii;
- greşita aplicare a Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 78/2000, cu referire la dispoziţiile din Titlul VII, art. 16 alin. (7), potrivit căruia CCSD procedează şi nicidecum votează, una dintre posibilităţile permise de lege.
S-a arătat, aşadar, că pretinsul VOT exprimat nu există ca atribuţie în Legea nr. 247/2000, instanţa de fond confundând, astfel, activitatea Secretariatului CCSC cu activitatea membrilor CCSD.
- încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2018, cu privire la modalitatea în care membrii CCSD trebuiau să acţioneze, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, faptele pentru care au fost trimişi în judecată incupaţii în cele două dosare, fiind identice;
- lipsa de motivare a înlăturării probelor administrate care conduceau la concluzia lipsei de vinovăţie a inculpatei;
- greşita condamnare a inculpatei atât pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen., cât şi pentru cea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Faţă de argumentele dezvoltate pe larg în cuprinsul motivelor de apel, inculpata A. a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul şi luare de mită, întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) sau pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (pentru infracţiunea de abuz în serviciu).
În ceea ce priveşte latura civilă, a solicitat respingerea acţiunii civile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât în cauză nu există un prejudiciu cert.
3. Inculpatul B., în motivele scrise de apel a criticat sentinţa penală atacată pentru următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie:
- greşita încadrare juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului
În acest sens, s-a învederat că, raportat la modalitatea de descriere a faptei făcută atât de procuror în cuprinsul actului de sesizare, cât şi de judecător în cuprinsul hotărârii atacate, se impune schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului din art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen., în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.
- greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu
În esenţă, s-a arătat că, inculpatul nu avea obligaţia de a verifica conţinutul raportului de evaluare, ci doar existenţa acestuia la dosar, iar judecătorul fondului nu a identificat în legislaţia primară atribuţii de serviciu exprese privind verificarea conţinutului raportului de evaluare de către membrii CCSD.
- nelegalitatea obligării inculpatului, în solidar, cu ceilalţi inculpaţi la plata prejudiciului
Sub acest aspect, s-a arătat că, în raport de lipsa de tipicitate a faptei de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatului nu poate fi considerată delict civil, nefiind întrunită condiţia ca aceasta să fie ilicită.
- greşita instituire a sechestrului asigurător
Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că se impune admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.
Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul B. nu a mai susţinut motivul de apel formulat în scris privind greşita încadrare juridică a faptei reţinute în sarcina sa, în sensul că se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen., în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază inutilă analiza acestui motiv de apel în cadrul considerentelor prezentei hotărâri, în raport şi de soluţia ce urmează a se pronunţa pe fondul cauzei şi care coincide cu solicitarea principală a inculpatului.
4. Inculpatul D., în cuprinsul motivelor de apel a criticat sentinţa penală atacată solicitând, în temeiul art. 421 pct. 2) lit. a) din C. proc. pen., ca efect al admiterii căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în urma rejudecării cauzei, pronunţarea unei soluţii de achitare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.
În susţinere, în esenţă, s-a arătat că instanţa de fond nu s-a limitat în a judeca doar faptele cu care a fost sesizată şi a extins, în mod nelegal, cadrul procesual, stabilind că membrii CCSD nu au făcut o analiză a dosarului de retrocedare, neobservând contradicţiile existente între diferitele înscrisuri aflate la dosar.
Totodată, s-a arătat că, în cauză, nu s-a făcut dovada comiterii elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv că inculpatul nu a îndeplinit sau a îndeplinit defectuos un act cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu.
Sub acest aspect, s-a menţionat că, dispoziţiile legislaţiei primare incidente, nu prevăd expres atribuţia CCSD de a analiza şi verifica raportul sub aspectul respectării Standardelor.
Pe cale de consecinţă, elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, în cele două ipoteze indicate în actul de sesizare, respectiv că nu a verificat cele două rapoarte de evaluare şi că a emis titlul de despăgubire cu o valoare mai mare decât cea reală, nu există, în condiţiile în care, inculpatul nu avea obligaţia reţinută de către judecătorul fondului.
5. Inculpatul C., prin motivele scrise de apel, a solicitat să se constate că, în cauză, există o autoritate sau o putere de lucru judecat, în raport de decizia nr. 301/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, prin care inculpatul C. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, în formă continuată, reţinându-se cu caracter definitiv că acesta nu avea obligaţia de a efectua un examen de specialitate al raportului de evaluare, care sta la baza acordării de despăgubiri.
Astfel, s-a arătat că, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţa supremă a lămurit cu putere de lucru judecat, o împrejurare care ţine de existenţa infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, respectiv lipsa obligaţiei de analiză a dosarului de evaluare.
Prin urmare, s-a solicitat achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii imputate, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.
6. La rândul său, în calea de atac promovată, inculpatul E. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, achitarea inculpatului, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există), iar, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).
În susţinere, s-a arătat că inculpatul nu a făcut parte din conducerea ANRP şi nu a participat niciodată la proceduri premergătoare şedinţelor CCSD (analiza dosarelor, corespondenţă cu evaluatori sau solicitanţi, întâlniri şi pregătirea actelor, agendei şi ordinii de zi a şedinţelor) şi, deşi a fost membru în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, semnătura sa nu se regăseşte în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 08.12.2010.
Sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate, s-a mai invocat că membrii CCSD nu aveau nicio obligaţie legală să cunoască şi să aplice personal Standardele Internaţionale de Evaluare, această obligaţie revenind exclusiv evaluatorului, respectiv controlorului evaluator, angajat al ANRP.
De asemenea, s-a solicitat, în subsidiar, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât aceasta nu este motivată.
Sub acest aspect, criticile inculpatului au vizat faptul că instanţa de fond, fără o analiză proprie a mijloacelor de probă şi într-o redare generică a conţinutului faptelor reţinute în sarcina inculpatului E., a preluat pasaje din actul de sesizare, după care a apreciat că probele fac dovada vinovăţiei inculpatului, fără o analiză juridică pertinentă a apărărilor inculpatului care să justifice soluţia de condamnare pronunţată.
Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul E. nu a mai susţinut motivul de apel formulat în scris, în subsidiar, vizând nemotivarea hotărârii atacate, aspect ce face inutilă analiza acestuia, în raport şi de soluţia ce urmează a se pronunţa pe fondul cauzei şi care coincide cu solicitarea principală a inculpatului.
7. Inculpata F., în motivele scrise de apel, a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen., întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., iar în subsidiar, pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) sau c) din C. proc. pen.
Astfel, s-a arătat că, în speţa dedusă judecăţii, nu a fost evidenţiat niciun element de diferenţiere faţă de cele 554 dosare penale, care au vizat dosare de despăgubiri în legătură cu care au fost cercetate infracţiuni de abuz în serviciu similare cu cele din prezenta cauză şi, în care, Parchetul a dispus soluţii de clasare.
Aşadar, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, s-a subliniat că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât pentru membrii CCSD nu exista atribuţia de verificare a rapoartelor de evaluare.
8. În susţinerea apelului formulat, inculpatul G. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în principal, pentru că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen..], iar în subsidiar, pentru că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen..].
În susţinere, s-a arătat că, prin sentinţa apelată, nu au fost respectate limitele învestirii instanţei, întrucât judecătorul fondului a reţinut în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu într-o altă modalitate decât cea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv că fapta a fost săvârşită prin aprobarea nelegală a raportului de evaluare, deşi acesta prezenta evidente vicii de fond şi formă, conţinând informaţii contradictorii cu privire la situaţia juridică şi poziţionarea terenului, aspecte pe care acuzarea nu le-a vizat în cuprinsul actului de sesizare.
Totodată, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, optând pentru o analiză comună a condiţiilor răspunderii penale faţă de toţi inculpaţii, membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a verifica situaţia juridică a fiecăruia dintre inculpaţi.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului, s-a arătat că textul de lege în temeiul căruia s-a dispus condamnarea inculpatului, nu îndeplineşte cerinţa de previzibilitate şi nu poate fi inclus în noţiunea de "lege", în sensul avut în vedere de Curtea Constituţională a României în considerentele Deciziei nr. 405/2016.
Referitor la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii subiective, s-a arătat că fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv, în cauză, nu s-a făcut dovada că inculpatul personal, distinct de ceilalţi membrii ai Comisiei, ar fi cunoscut parcursul nelegal al întregului dosar, că a avut un interes cert în sensul adoptării unei soluţii ori că ar fi fost stimulat financiar în acest sens.
9. La rândul ei, inculpata H., în cuprinsul motivelor de apel, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi, în urma rejudecării cauzei, pronunţarea unei soluţii de achitare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).
În acest sens, făcând o analiză detaliată a mijloacelor de probă administrate în cauză, inculpata a susţinut, în esenţă, că acestea nu atestă comiterea infracţiunii de care este acuzată, hotărârea de condamnare fiind rezultatul unei interpretări eronate a probatoriului de către instanţa de fond.
Or, fără a rezulta din probele administrate că inculpata H. a avut percepţia că, prin acţiunile sale, contribuie la săvârşirea vreunei infracţiuni sau că acordă ajutor altor inculpaţi, în ceea ce priveşte presupusa comitere a infracţiunii de abuz în serviciu, s-a arătat de către apărare, că reţinerea, în mod greşit, de către instanţa de fond, a unei astfel de situaţii, nu îşi are temei în situaţia factuală expusă şi nici în probele administrate la dosar.
De asemenea, inculpata, făcând trimitere la dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că atribuţia de serviciu în exercitarea căreia membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor decideau, potrivit art. 16 alin. (7) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie transmiterea dosarului spre reevaluare, este cea rezultată din art. 13 din lege, întrucât legislaţia nu prevede, în mod expres, obligaţiile reţinute de acuzare.
Or, instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod clar şi concis, prin decizia anterior menţionată, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară (legi şi ordonanţe ale Guvernului).
Sub acelaşi aspect, s-a arătat că dispoziţiile legale invocate de parchet în acuzare şi reţinute în sarcina inculpaţilor, nu doar că nu prevăd presupusele atribuţii pe care inculpaţii le-ar fi avut, dar nici nu menţionează care ar fi trebuit să fie comportamentul presupus încălcat.
S-a arătat, totodată că, Înalta Curte a reţinut, în considerentele deciziei nr. 301/A/2019 din 08 octombrie 2019, pronunţată într-o cauză similară, că "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor", la care membrii comisiei erau obligaţi, conform art. 13 din Legea nr. 247/2005, nu presupunea un examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică, întrucât membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu aveau pregătirea necesară pentru o astfel de analiză.
În concluzie, s-a arătat că, în condiţiile în care, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către ceilalţi inculpaţi, membrii ai CCSD, nu sunt întrunite nici condiţiile complicităţii, ca formă secundară de participaţie penală pentru inculpata H..
10. În cuprinsul memoriului cu motivele de apel, depus la dosar, inculpatul J. a invocat netemeinicia sentinţei penale atacate, solicitând, în temeiul art. 421 pct. 2) lit. a) din C. proc. pen., ca efect al admiterii căii de atac promovate, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi, în urma rejudecării cauzei, pronunţarea unei soluţii de achitare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., respectiv în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., pentru infracţiunea de luare de mită.
În esenţă, inculpatul a susţinut că, metodele de evaluare folosite corespund Standardelor Internaţionale de Evaluare, în sensul că, în cuprinsul raportului, evaluatorul a utilizat metodele prevăzute de standardele de evaluare, la dosar nefiind administrată nicio probă din care să rezulte că inculpatul J. a săvârşit vreo faptă de natură penală.
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, s-a arătat că, în mod greşit, au fost valorificate declaraţiile contradictorii ale martorului denunţător BB., în condiţiile în care, acesta nu poate fi considerat un martor veritabil care să prezinte garanţii de obiectivitate, corectitudine şi loialitate cu privire la aflarea adevărului.
11. În cuprinsul memoriului cu motivele de apel, depus iniţial la dosar, inculpatul I. a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen., întrucât fapta nu există şi, în subsidiar, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală;
- dare de mită, prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, achitarea, întrucât fapta nu există, iar, în subsidiar încetarea procesului penal, având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale;
- cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, achitarea inculpatului, întrucât fapta nu există şi
- spălare a banilor, achitarea, întrucât fapta nu există, iar, în subsidiar, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, a solicitat respingerea acesteia, în temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., având în vedere temeiul de achitare, precum şi ridicarea măsurilor asigurătorii.
Cu privire la acuzaţia de abuz în serviciu, în forma complicităţii, s-a arătat, pe de o parte că, actele concrete de complicitate care i se impută inculpatului nu există, iar, pe de altă parte că, faptele reţinute în sarcina pretinşilor autori nu sunt prevăzute de legea penală, aspect care se răsfrânge şi asupra situaţiei presupusului complice.
În esenţă, sub acest aspect, a arătat că niciuna dintre pretinsele activităţi de complicitate reţinute în sarcina inculpatului I. nu reprezintă, în fapt, o formă de ajutor pe care să îl fi oferit membrilor CCSD, ajutor care să le fi fost acestora folositor în propria acţiune de aprobare a unui raport de evaluare pretins a fi neconform.
În ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu reţinute în sarcina autorilor, a invocat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 301/A din 08.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2018, hotărâre prin care s-a stabilit, cu titlu definitiv, inexistenţa, în sarcina membrilor CCSD, a unei atribuţii de verificare a temeiniciei rapoartelor de evaluare, atribuţiile acestora fiind identice cu cele ale inculpaţilor din prezenta cauză, iar, o reevaluare a elementelor procedurii prin suplimentarea încadrării juridice a faptei este inadmisibilă.
Referitor la acuzaţia de dare de mită, făcând o analiză a mijloacelor de probă, inculpatul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a dat relevanţă depoziţiei martorului denunţător BB. şi rezultatelor testelor poligraf, întrucât acestea nu atestă comiterea infracţiunii de care a fost acuzat, iar, referirile la discuţiile purtate de J. cu P. reprezintă o interpretare subiectivă a unei discuţii care atestă contrariul, respectiv intrigarea evaluatorului în raport de acuzaţiile formulate de Parchet.
De asemenea, s-a arătat că, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, în raport de această infracţiune, încă din luna iunie 2018, având în vedere dispoziţiile art. 124 din C. pen. (1969), în vigoare la data săvârşirii faptelor.
În legătură cu presupusa faptă de cumpărare de influenţă, a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât a fost modificat obiectul judecăţii.
În acest sens, s-a precizat că, după schimbarea încadrării juridice, fapta reţinută în sarcina inculpatului I. nu mai este aceea că, prin intermediul martorului AA., ar fi remis o sumă de bani inculpatei A. pentru ca aceasta să îşi îndeplinească defectuos atribuţiile de serviciu, ci că ar fi cumpărat influenţa pe care AA. o avea asupra A., pentru ca aceasta să realizeze o acţiune suplimentară celei de a remite strict suma de bani (dare de mită), respectiv să o determine pe aceasta să îşi exercite nelegal atribuţiile de serviciu.
Prin urmare, schimbarea încadrării juridice, în cursul judecăţii, din infracţiunea de dare de mită în cumpărare de influenţă a condus, în fapt, la schimbarea faptei imputate în materialitatea ei, aspect inadmisibil potrivit legii.
De asemenea, s-a arătat că, dincolo de modificarea faptei în raport de care s-a exercitat acţiunea penală, în cauză, nu sunt elemente probatorii care să ateste înţelegerea infracţională, fapta de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina inculpatului nefiind probată.
Totodată, s-a arătat că, în mod greşit, inculpatul a fost condamnat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, în condiţiile în care, potrivit probatoriului administrat la dosar, acţiunea de ascundere sau disimulare a originii ilicite a sumelor de bani provenite din tranzacţionarea titlurilor de proprietate emise de statul român nu există.
Sub acest aspect, s-a subliniat că, simplul aspect că o persoană, care controlează o anumită societate, alege să nu figureze ca asociat în cadrul acesteia, nu poate reprezenta, în mod automat, un indiciu în ceea ce priveşte dorinţa de ascundere a originii anumitor bunuri ori a intereselor frauduloase în sensul legii penale.
În ceea ce priveşte latura civilă, s-a arătat, că, în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat acţiunea civilă, raportându-se la dispoziţiile legii civile fără a le corela şi a dispus obligarea inculpaţilor la plata unor sume de bani care exced limitelor răspunderii civile delictuale ori instituţiei repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Prin cererea depusă ulterior, la data de 04 octombrie 2021, inculpatul I. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, procedând la rejudecarea cauzei, să se dispună revocarea măsurii asigurătorii în ceea ce priveşte cele două imobile aparţinând II., situate în Franţa, oraş Ramatuelle, nr. 172 şi 173.
12. Prin motivele scrise de apel, II. a solicitat, în esenţă, în principal, admiterea apelului şi, în temeiul art. 421 pct. 2) lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecare, având în vedere că judecătorul fondului nu a acordat cuvântul în dezbateri reprezentantului convenţional al apelantei şi nu a motivat în cuprinsul considerentelor sentinţei temeinicia soluţiei de menţinere a sechestrului asiguratoriu în vederea confiscării speciale.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, revocarea măsurii asiguratorii privind cele două imobile aparţinând II. situate în Franţa, oraş Ramatuelle, nr. 172 şi 173.
13. Apelanta S.C. K. nu a motivat, în scris, apelul declarat în cauză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, la data de 08.04.2021 şi a primit prim termen de judecată la data de 06.05.2021, când inculpaţii H., A., D., F. şi J. au solicitat amânarea judecării cauzei în vederea angajării unor apărători aleşi.
La termenul de judecată din data de 24.06.2021, faţă de lipsa de procedură constatată cu apelanta II., care nu a mai beneficiat, în această etapă procesuală, de asistenţă juridică din partea apărătorului ales, la al cărui sediu profesional a avut domiciliul procesual ales la judecarea în fond a cauzei, Înalta Curte a amânat cauza în vederea citării acesteia la adresa din Franţa, indicată în dosar, cu menţiunea de a-şi alege domiciliul procesual în România şi de a indica o adresă de e-mail.
Totodată, având în vedere interesele contrare în cauză ale apelantei K. în raport cu reprezentantul acesteia, apelantul – intimat – inculpat I., a fost numit domnul avocat LLLL., în calitate de curator special.
La termenul din data 07.10.2021, au fost susţinute cererile de probatorii formulate de reprezentantul Ministerului Public şi inculpaţi, care au fost admise, în parte, pentru argumentele expuse pe larg în considerentele încheierii.
La termenul din 18.11.2021, au fost audiate martorele WWW. şi VVV. când, raportat la necesitatea verificării, în condiţiile art. 2502 din C. proc. pen., a măsurilor asigurătorii menţinute prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală şi, având în vedere că acestea vizează sume de bani şi bunuri indisponibilizate aparţinând unor persoane care nu deţin calitatea de parte în prezenta cauză, s-a dispus conceptarea şi citarea, în cauză, în calitate de persoane interesate, a numiţilor CC., Z., FF., AA. şi V..
Ulterior, la termenul de judecată din data de 20.01.2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de MMMM. (anterior denumită JJ.) privind acordarea unui remediu efectiv.
Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de apelantul – intimat- inculpat I. privind restrângerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză faţă de acesta, iar, în baza art. 2502 din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 01.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.03.2016, nr. 634/P/2015 din 09.03.2016, nr. 634/P/2015 din 02.06.2016, nr. 634/P/2015 din 06.06.2016, nr. 634/P/2015 din 15.06.2016 şi nr. 634/P/2015 din 16.06.2016, asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând apelanţilor – intimaţi - inculpaţi I., A., J., martorilor Z., AA., CC., FF. şi numitei V., astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, precum şi măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor – intimaţi - inculpaţi I., A., J., H., B., C., D., F., G. şi E..
Prin decizia nr. 36 din 31.03.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, cu majoritate, a fost admisă contestaţia formulată de apelantul inculpat I. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţată, în parte, încheierea atacată şi, în rejudecare, s-a ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelantului inculpat I..
Au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanţele procurorului, în cursul urmăririi penale, în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, asupra bunurilor indisponibilizate aparţinând apelantului inculpat I..
Pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi martorii: WWW., VVV. (la termenul din 18.11.2021), Z. (la termenul din data de 20.01.2022), AA. (la termenul din 03.03.2022), BB. şi JJJ. (la termenul din 14.04.2022) şi inculpaţii F., I. (la termenul din 26.05.2022) şi J. (la data de 20.10.2022).
Având în vedere demersurile efectuate şi rezultatul acestora, Înalta Curte a constatat imposibilitatea administrării probei testimoniale cu audierea martorului X., şi, în consecinţă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 383 alin. (3) şi art. 381 alin. (7) din C. proc. pen., dispunând ca proba să nu mai fie administrată, la judecarea cauzei urmând a se ţine seama de declaraţiile date de acesta atât în faza de urmărire penală, cât şi în primă instanţă.
Prin încheierea din 20.10.2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 3 din 17.01.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 2502 din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 01.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.03.2016, nr. 634/P/2015 din 09.03.2016, nr. 634/P/2015 din 02.06.2016, nr. 634/P/2015 din 06.06.2016, nr. 634/P/2015 din 15.06.2016 şi nr. 634/P/2015 din 16.06.2016, asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând apelanţilor – intimaţi - inculpaţi I., A., J., martorilor Z., AA., CC., FF. şi numitei V., astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, precum şi măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor - intimaţi - inculpaţi A., J., H., B., C., D., F., G. şi E..
Totodată, s-a luat act de manifestarea de voinţă a apelanţilor intimaţi inculpaţi, care au înţeles să solicite continuarea procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen., în ipoteza în care se va constata că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, de către instanţa de fond, sunt prescrise.
Examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată următoarele:
I. Referitor la criticile formulate de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., sub aspectul acuzaţiei de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părţilor şi procurorului (declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit şi evocaţi anterior; depoziţiile inculpaţilor F., I. şi J.; înscrisurile depuse) au avut amplitudinea de a modifica situaţia de fapt şi caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actul de sesizare şi reţinute de prima instanţă.
Pe latură penală, soluţia diferită dispusă în apel, în raport cu hotărârea instanţei de fond, vizează incidenţa soluţiei de achitare, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, respectiv, complicitate la această infracţiune, referitor la inculpaţii H., I. şi J..
Pe latură civilă, soluţia diferită este rezultatul temeiului achitării inculpaţilor, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală – şi la consecinţa asupra soluţiei acţiunii civile, în contextul aplicării dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen.
I.1. Acuzaţiile aduse inculpaţilor – membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
În sarcina inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G. s-a reţinut că, la data de 26.05.2011, au aprobat – cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente - raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011 – întocmit de expertul J., cu nerespectarea Legii nr. 247/2005, Standardelor Internaţionale de Evaluare şi Codului Deontologic al Evaluatorilor, prin care terenul ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire a fost supraevaluat – deşi se impunea trimiterea dosarului spre reevaluare, producând un prejudiciu părţii civile – statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor – în cuantum total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, facilitând astfel obţinerea unor foloase patrimoniale necuvenite, în cuantum total de 32.209.990,76 RON, de către inculpatul I., prin intermediul K. şi martorii X., AA., Z., DD., CC. şi FF., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 şi art. 5 din C. pen.
În esenţă, prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpaţii, membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu au analizat şi stabilit cuantumul final al despăgubirilor potrivit Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, nu au adoptat toate măsurile legale, necesare aplicării dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor, emiţând decizia reprezentând titlul de despăgubire, deşi se impunea trimiterea dosarului spre reevaluare şi efectuarea unei noi expertize întrucât raportul de evaluare nr. x din 07.02.2011 a denaturat în mod substanţial valoarea de piaţă a terenului agricol extravilan în suprafaţă de 25 ha, întocmit de inculpatul J., fiind încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 coroborate cu art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 13 alin. (1) lit. a) şi b), art. 16 alin. (64) din Legea nr. 247/2005, punctele 16.13 alin. (5) şi (6) şi 16.14 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 2 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 7 alin. (3) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi punctele 9.2.1.1, 5.9, 5.10, 5.11, 5.11.1, 5.11.2, 5.11.3, 5.11.4, 5.11.5, 5.16, 5.20, 5.20.1, 5.23, 5.23.1, coroborate cu art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
I.2. Analiza acestor acuzaţii prin raportare la Decizia instanţei de contencios constituţional nr. 405 din 15 iunie 2016
Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
În esenţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (paragraful 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (paragraful 57) şi a statuat că, neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe ale Guvernului (paragraful 60).
În consecinţă, urmare a deciziei sus indicate, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar dacă făptuitorul se află în exercitarea unei atribuţii de serviciu prevăzute de lege şi, prin acţiunea sau inacţiunea sa, se încalcă dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. A contrario, orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu, care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.
Ca atare, Înalta Curte va analiza dacă există o atribuţie de serviciu, prevăzută de lege, de verificare a rapoartelor de evaluare, în sensul susţinut de către acuzare şi însuşit de către instanţa de fond şi dacă, modul în care au acţionat inculpaţii, se poate circumscrie unei încălcări a legii.
I.3. Atribuţiile de serviciu ale membrilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
Acuzarea pleacă de la premisa existenţei unei atribuţii de serviciu, de verificare a rapoartelor de evaluare, din perspectivă tehnică, respectiv, a corectitudinii metodelor de evaluare folosite şi a comparabilelor utilizate, astfel că, ar exista o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin aceea că, inculpaţii nu au trimis dosarul spre reevaluare, de către un alt evaluator, ci au dispus emiterea titlului de despăgubire, în condiţiile în care, raportul întocmit nu respecta Standardele Internaţionale de Evaluare.
Or, Înalta Curte constată că, art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu detaliază situaţiile în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor trebuia să dispună trimiterea dosarului spre reevaluare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare". Prin urmare, Comisia Centrală are, potrivit legii, două posibilităţi, fie să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în baza raportului de evaluare, fie să trimită dosarul spre evaluare, fără însă a se preciza, în concret, în ce condiţii se poate alege una dintre cele două variante.
Din interpretarea logică şi sistematică a legii, Înalta Curte reţine că situaţiile în care, potrivit art. 16 alin. (7), membrii Comisiei Centrale puteau trimite dosarul pentru efectuarea unui nou raport de evaluare erau acelea în care, personalul de specialitate, din cadrul Secretariatului Comisiei Centrale, cu atribuţii de verificare a raportului de evaluare, în cadrul unui referat, constata neregulile ori neconformităţile acestuia sau, în funcţie de particularităţile fiecărui dosar, atunci când apreciau întemeiate obiecţiunile formulate de către persoana îndreptăţită, când lămuririle date de expert nu erau apreciate suficiente etc.
În continuare, instanţa de apel reţine că, atribuţia de serviciu în exercitarea căreia membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor decideau, potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie trimiterea dosarului spre reevaluare, este cea rezultată din art. 13 din lege, respectiv "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor".
Lecturând conţinutul articolului 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data faptei, se constată că legiuitorul nu a impus vreo condiţie specială, de studii de specialitate, pentru persoanele care erau numite în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ori pentru cele care conduceau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi care făceau parte, de drept, din comisie. De altfel, nici pentru numirea în funcţiile de conducere din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu era necesară vreo condiţie de studii, numirile fiind făcute pe criterii politice. Membrii Comisiei Centrale participau la lucrările şedinţelor în calitate de reprezentanţi ai instituţiilor statului, şi nu de specialişti în domeniul evaluărilor.
Or, pentru a putea verifica un raport de evaluare era necesară dobândirea calităţii de expert – evaluare proprietăţi imobiliare, expert care îndeplinea condiţiile de a cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare, în mod corect, acele metode şi tehnici recunoscute, care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare şi care este membru al unei asociaţii naţionale profesionale de evaluare, respectiv, era membru ANEVAR, precum şi dobândirea unei specializări suplimentare, respectiv VE (Verificări de rapoarte de evaluare) sau supra specializările VE VE-EI, VE-EPI, VE-EBM, VE-EIF.
Prin urmare, "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor", la care se referă art. 13 din lege, nu presupunea o analiză de specialitate a raportului de evaluare, în condiţiile în care, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o asemenea condiţie şi nici nu a impus cerinţa ca membrii Comisiei să aibă calitatea de evaluator, astfel cum a fost definit de art. 3 lit. d) din lege.
Conchizând, în ceea ce priveşte atribuţiile de serviciu ale membrilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Înalta Curte constată că aceştia nu aveau calitatea specială de evaluatori şi nici atribuţii de verificare a rapoartelor de evaluare, din perspectiva metodelor utilizate, a conformităţii acestora cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a modalităţii de alegere a comparabilelor, a corecţiilor făcute etc.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte reţine inexistenţa unei obligaţii prevăzute de lege în sarcina membrilor Comisiei Centrale de a verifica rapoartele de evaluare, sub aspectul chestiunilor ce ţin de temeinicia acestora.
De altfel, se constată că, în acelaşi sens, s-a pronunţat şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – secţia de Combatere a Corupţiei, prin ordonanţa nr. 61/P/2017 din data de 7 mai 2021, prin care s-a dispus clasarea cauzei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Pe cale de consecinţă, constatând că nu este îndeplinită, din perspectiva laturii obiective, tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G. au fost trimişi în judecată, în sensul că, aspectele descrise în actul de sesizare a instanţei nu se circumscriu elementului material al infracţiunii, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va dispune achitarea acestora, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Solicitarea inculpaţilor A., E. şi F. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) este neîntemeiată, întrucât inculpaţii – membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi-au exercitat atribuţia prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin aceea că, în baza raportului de evaluare întocmit de coinculpatul J., au procedat la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atribuţie apreciată de parchet ca fiind îndeplinită prin încălcarea legii, motivat de faptul că, dosarul trebuia trimis la reevaluare.
Cum dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevăd că: "În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare" (respectiv pe de o parte, acţiunea desfăşurată de inculpaţi, dar incriminată de parchet, iar pe de altă parte, acţiunea ce trebuia realizată de inculpaţi, în opinia parchetului, pentru a fi îndeplinită cu respectarea legii), au fost administrate şi analizate probe pentru a stabili în concret, în speţa dedusă judecăţii, care dintre cele două acţiuni prevăzute de lege era cea care respecta legea şi, totodată, practica şi procedurile instituite în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru aplicarea procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor instituite de art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005. Or, în atare situaţie, nu se poate reţine inexistenţa conduitei descrise de verbum regens al infracţiunii de abuz în serviciu pentru a fi în prezenţa cazului prevăzut de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.
Nici solicitarea subsidiară a inculpatului G. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) nu poate fi reţinută, atât timp cât, din analiza probelor administrate, în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat incidenţa cazului de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de teza I-a, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, care are prioritate faţă de cel prevăzut la teza a II-a. Chiar legiuitorul, prin ordinea în care au fost instituite în dispoziţia legală, a stabilit şi ordinea de prioritate a acestor cazuri.
Astfel, de principiu, în ipoteza în care, privitor la aceeaşi faptă, ar fi incidente simultan mai multe dintre cazurile de stingere a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 din C. proc. pen., aşadar, în cazul unui pretins concurs între cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale, se reţine şi produce efecte cazul ce are prioritate în raţionamentul logico-juridic şi care face inoperantă orice altă cauză.
Odată constatată existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinată de lipsa de temei de fapt sau de drept, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare, efectul juridic al stingerii acţiunii penale s-a produs şi lipseşte de suport orice alte demersuri analitice ale instanţei, coexistenţa a două temeiuri distincte de împiedicare a exercitării acţiunii penale, fiind exclusă. De altfel, practica judiciară reflectă constant acest raţionament, singurele controverse vizând ordinea de prioritate a cazurilor prevăzute de art. 16 din C. proc. pen.
În ce priveşte art. 16 lit. b) din C. proc. pen., textul de lege reglementează, în concret, două cazuri distincte care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală" şi "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", separate prin conjuncţia disjunctivă "ori", al căror înţeles este consacrat jurisprudenţial în particular în conturarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Astfel, prevederea faptei în legea penală semnifică identitatea dintre conduita concretă reţinută în urma analizării probatoriului şi condiţiile de tipicitate ale incriminării, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din Codul de procedură fiind incident în acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a incriminării, sub aspectul laturii obiective, fie din cauza împrejurării că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.
Prevederea faptei în legea penală nu se identifică cu fapta descrisă de norma de incriminare şi presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare). Deşi norma de incriminare cuprinde şi cerinţele de ordin psihic-subiectiv pe care trebuie să le realizeze acţiunea sau inacţiunea, fapta concretă se compară cu modelul legal numai sub aspect obiectiv, deoarece, sub aspect subiectiv compararea faptei concrete cu cea descrisă de normă are loc, în cadrul unei alte trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume, vinovăţia.
Raportat la modul de legiferare al cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală – art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. –, fapta ...nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege – art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. –, şi există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. –, se observă că acestea se referă la lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, astfel cum sunt reglementate de art. 15 alin. (1) din C. pen.: "Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o".
Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă care nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.
Nici solicitarea subsidiară a inculpatei F. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea) nu poate fi reţinută, pentru considerentele expuse mai sus şi care nu vor mai fi reluate.
I.4. Acuzaţia adusă coinculpatei H.
În sarcina inculpatei H. s-a reţinut că, în calitate de consilier în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul Despăgubiri, prin avizarea raportului de evaluare nr. x din 07.02.2011 – întocmit de expertul J. cu nerespectarea Legii nr. 247/2005, Standardelor Internaţionale de Evaluare şi Codului Deontologic, prin care terenul ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire a fost supraevaluat – cu încălcarea atribuţiilor de serviciu care presupuneau verificarea raportului de evaluare sub aspectul respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare şi a Legii nr. 247/2005, a ajutat membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să aprobe – cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente – dosarul nr. x/2010, deşi se impunea trimiterea acestuia spre reevaluare, prin acţiunea sa inculpata contribuind la producerea unui prejudiciu părţii civile – statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor – în cuantum total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON şi la obţinerea unor foloase patrimoniale necuvenite, în cuantum total de 32.209.990,76 RON, de către inculpatul I., prin intermediul K. şi martorii X., AA., Z., DD., CC. şi FF., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În continuare, Înalta Curte apreciază că se impun, de plano, a fi făcute câteva argumente de ordin teoretic, în ceea ce priveşte noţiunea de "complice".
Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din C. pen., "complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală".
Ceea ce caracterizează, prin urmare, activitatea complicelui în raport cu celelalte forme de participaţie penală este caracterul ei de contribuţie indirectă, de ajutorare sau înlesnire, în orice mod, la săvârşirea actelor de executare propriu - zisă.
Pornind de la definiţia complicităţii dată prin dispoziţiile legale sus citate, Înalta Curte constată că, pentru reţinerea acestei forme de participaţie penală, ca formă atipică a infracţiunii, este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerinţe esenţiale:
Sub raportul elementului formal al infracţiunii, complicitatea presupune o contribuţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea, ca şi celelalte forme de participaţie, impune condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât numai prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penal. În lipsa săvârşirii faptei de către autor, activitatea realizată nu cade sub incidenţa legii penale, afară de situaţia când prin ea însăşi constituie o faptă cu semnificaţie penală proprie, caz în care făptuitorul răspunde ca autor al acelei fapte, şi nu în calitate de complice.
Dacă, după efectuarea activităţii de complicitate, persoana care trebuie să execute nemijlocit fapta nu mai procedează la comiterea ei, "complicitatea" nu se pedepseşte.
Sub raportul elementului material al infracţiunii, complicitatea trebuie să se constituie într-o contribuţie de ajutorare sau înlesnire în orice mod la activitatea celui ce săvârşeşte nemijlocit infracţiunea.
Reprezentând o formă de participare secundară la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, complicitatea nu poate să consiste nici în acte de executare propriu-zisă, ce presupune săvârşirea nemijlocită a faptei, şi nici de determinare psihică a altei persoane la săvârşirea ei, ci doar în acte cu caracter contributiv secundar, accesoriu şi subordonat actelor de executare.
Sub raportul elementului moral al infracţiunii, complicitatea trebuie să aibă, întotdeauna, caracterul unei activităţi intenţionate. Condiţia săvârşirii actelor de complicitate numai cu forma de vinovăţie a intenţiei – directe sau indirecte – este expres prevăzută de lege prin dispoziţia înscrisă în art. 48 din C. pen. şi constă în reprezentarea de către complice a acţiunii pe care o comite autorul şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate contribuie la săvârşirea faptei, unită cu voinţa de a coopera la realizarea acesteia.
Ca şi în ipoteza instigării, şi în cazul complicităţii, răspunderea complicelui va fi strict determinată, atât sub raport obiectiv, cât şi subiectiv, de răspunderea autorului, în funcţie de gradul de contribuţie la săvârşirea faptei şi limitele intenţiei.
Din acest punct de vedere, se constată că, în cazul autorilor (membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) – inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G. –, Înalta Curte a apreciat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 şi art. 5 din C. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, aspect ce determină, sub raportul elementului formal al infracţiunii, lipsa cerinţei esenţiale a complicităţii de a se constitui într-o contribuţie efectivă şi reală la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, în lipsa săvârşirii unei fapte penale de către autori, activitatea realizată de complice – inculpata H. – nu cade sub incidenţa legii penale.
Cu toate acestea, instanţa de apel va face câteva menţiuni şi cu privire la situaţia inculpatei H..
Astfel, Înalta Curte constată că membrii comisiei se aflau în faţa unui raport de evaluare care fusese verificat sub aspectul respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare de către evaluatorul intern, inculpata H.. Rolul acestui consilier era unul esenţial în sesizarea neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de Evaluare, inculpata având specializarea de expert – evaluator proprietăţi imobiliare şi atribuţii de serviciu în acest sens, iar activitatea desfăşurată de acesta nu era una formală. Rezultă cu evidenţă faptul că evaluatorul intern verifica conformitatea metodelor cu standardele, comparabilele utilizate, corecţiile aplicate, iar analiza pe care acesta o făcea era una profundă, de detaliu, şi, în cazul în care constata nereguli, sesiza motivat Comisia Centrală în vederea desemnării unui alt evaluator.
Avizarea raportului de expertiză nu poate fi interpretată, însă, ca un act de înlesnire, de ajutor, dat membrilor comisiei, în condiţiile în care, aceştia aveau obligaţia de a verifica conformitatea înscrisului respectiv cu dispoziţiile legale. Astfel, cei şapte inculpaţi, membri ai comisiei, presupuşi autori ai infracţiunii de abuz în serviciu, nu erau ţinuţi de conţinutul raportului, ei putând să-l aprobe ori să ceară reevaluarea.
Prin urmare, întocmirea şi avizarea raportului de evaluare nu pot fi considerate activităţi infracţionale încadrabile în infracţiune, sub forma complicităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, evaluarea semnifică o estimare, preţuire, aşadar, o apreciere, cu marjele de rigoare admise, iar nu o determinare certă, sigură, fiind prevăzută de lege instituţia reevaluării.
Pe de altă parte, nu s-a stabilit, prin nicio probă, că a existat o înţelegere infracţională între inculpata H. şi inculpaţii, membri ai comisiei, înţelegere specifică participaţiei penale a complicităţii, cel mai târziu la 8 februarie 2011, când inculpata a avizat raportul de expertiză, moment până la care, aceasta ar fi trebuit să cunoască rezoluţia infracţională a membrilor comisiei, constând în aprobarea, la data de 26 mai 2011, deci după trei luni de la avizare, a cererii de acordare a despăgubirilor.
În acest sens, în primă instanţă, la termenul de judecată din 14 iulie 2020, inculpata a precizat că "niciodată A. nu a făcut intervenţii în activitatea mea profesională şi nu mi-a cerut nici măcar să urgentez soluţionarea lucrărilor pe care le aveam în lucru".
Cu privire la acelaşi aspect, coinculpata A. a menţionat în faţa instanţei de fond: "Nu îmi amintesc acum dacă am întrebat-o pe H. ceva în legătură cu dosarul nr. x/2010 sau cu privire la raportul de expertiză al expertului Dima, însă dacă am făcut-o, am făcut-o în cadrul instituţional în şedinţă CCSD".
Audiat în apel, la termenul de judecată din 20 octombrie 2022, inculpatul J. a declarat că nu a discutat cu coinculpata H. în legătură cu raportul de evaluare şi, prin urmare, nu avea, cum să-i ceară să-l autorizeze, în orice condiţii.
Totodată, din depoziţiile martorilor denunţători audiaţi pe parcursul procesului penal, a rezultat că niciunul dintre aceştia nu a cunoscut-o pe inculpata H..
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatei H., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Solicitarea făcută de inculpata H. în cadrul dezbaterilor pe fondul apelurilor, de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) este neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg la punctul I.3. din considerentele prezentei decizii şi care nu vor mai fi reluate.
I.5. Acuzaţia adusă coinculpatului I.
În sarcina inculpatului I. s-a reţinut că, prin acţiunile sale – mituirea inculpatei A., preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a inculpatului J., expert desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru întocmirea raportului de evaluare; demersuri efectuate, prin intermediari, de urgentare a soluţionării dosarului de despăgubire pe lângă autorităţile implicate în procedura de retrocedare; a promis şi dat un procent de 25% din drepturile de despăgubire intermediarilor pentru a-i sprijini în demersurile sale ilicite; folosirea raportului de expertiză extrajudiciară întocmit eronat de expertul W. prin care s-a realizat o identificare greşită a terenului de natură a acredita ideea că terenul este situat în intravilanul municipiului Constanţa; demersurile efectuate pe lângă Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa de a confirma în scris că suprafaţa de 25 ha s-ar afla în intravilanul municipiului Constanţa şi de a folosi acest răspuns prin prezentarea lui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; acceptul său dat pentru valoarea obţinută în urma întocmirii raportului de evaluare, deşi cunoştea că valoarea de piaţă este denaturată – a ajutat membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să aprobe – cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente – dosarul nr. x/2010, deşi se impunea trimiterea acestuia spre reevaluare, prin acţiunile sale inculpatul contribuind la producerea unui prejudiciu părţii civile – statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor – în cuantum total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON şi la obţinerea unor foloase patrimoniale necuvenite, în cuantum total de 32.209.990,76 RON, atât pentru sine, cât şi pentru martorii X., AA., Z., DD., CC. şi FF., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.
O primă observaţie ce se impune a fi făcută este că acţiunile imputate pretinsului complice nu se oglindesc în acţiunile pretinşilor autori. Astfel, autorii infracţiunii de abuz în serviciu sunt acuzaţi că, în calitate de membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ar fi facilitat obţinerea unor sume de bani de către coinculpatul I. prin aprobarea unui raport de evaluare, cu nerespectarea legii şi a normelor subsecvente privind soluţionarea cererii de despăgubire. În plus, faţă de cele ce corespund acuzaţiei formulate în raport de membrii comisiei, inculpatul I. este acuzat de anumite acţiuni pretins a fi derulate în faţa Primăriei Municipiului Constanţa, precum şi acţiuni în raport cu alte persoane (demersurile efectuate pe lângă Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa de a confirma în scris că suprafaţa de 25 ha s-ar afla în intravilanul municipiului Constanţa), fapte ce nu au legătură cu atribuţiile de serviciu ale membrilor comisiei şi nici cu acuzaţia formulată faţă de autori.
Or, pentru ca o acţiune să fie calificată drept un act de înlesnire sau sprijin a persoanei care îşi încalcă atribuţiile de serviciu sau şi le exercită în mod defectuos, se impune ca acţiunea complicelui să fie săvârşită în legătură cu aceste atribuţii de serviciu, şi nu în legătură cu eventuala exercitare defectuoasă a prerogativelor legale ale unor funcţionari din alte instituţii ale statului.
De asemenea, alte conduite imputate inculpatului I., cu titlu de complicitate la abuz în serviciu, nu reprezintă acte prin care să fi ajutat membrii comisiei să încalce legea (demersuri efectuate, prin intermediari, de urgentare a soluţionării dosarului de despăgubire pe lângă autorităţile implicate în procedura de retrocedare; a promis şi dat un procent de 25% din drepturile de despăgubire intermediarilor pentru a-i sprijini în demersurile sale ilicite).
În fine, cu privire la alte conduite (mituirea inculpatei A., preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a inculpatului J., expert desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru întocmirea raportului de evaluare) s-au formulat acuzaţii distincte, motiv pentru care, există un concurs de calificări între acuzaţia de complicitate la abuz în serviciu şi acuzaţiile de comitere a unor fapte de corupţie.
Concursul de calificări a fost definit în doctrină ca fiind situaţia în care două sau mai multe dispoziţii legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancţionarea acţiunii comise de făptuitor, deşi în realitate există doar o singură infracţiune.
Principiul non bis in idem reprezintă un principiu de drept procesual penal, având însă şi o componentă de drept substanţial (elementul "idem") ce reflectă interdicţia unei valorificări multiple, din perspectivă penală, a unei conduite unice realizată de agent, împiedicând aplicarea simultană a mai multor texte de lege atunci când semnificaţia juridică a faptei este acoperită integral de o unică normă de incriminare.
Principiul specialităţii presupune aplicarea cu preferinţă a normei care cuprinde circumstanţele de o manieră mai exhaustivă, norma mai specifică conduitei săvârşite, în detrimentul normei generale, în virtutea adagiului "specialia generalibus derogant" (norma specială derogă de la norma generală), fiind categoria cea mai frecvent analizată în doctrină.
Norma este specială în raport cu norma generală atunci când necesită, pe lângă elementele cerute pentru norma generală, un element adiţional, suplimentar, care individualizează norma de incriminare şi care demonstrează un fundament special al represiunii penale, pentru reproşarea încălcării normei de incriminare, fără a înlătura însă niciunul dintre elementele normei generale.
Dacă o normă de incriminare conţine elemente de calificare în plus raportat la o altă normă de incriminare, însă omite unele dintre elementele constitutive ale acesteia din urmă se va reţine un concurs ideal, ambele norme trebuind să primească aplicare pentru reprimarea conduitei ilicite sub toate aspectele ei, această situaţie corespunzând definiţiei formulate de art. 38 alin. (2) din C. pen.
Conţinutul calificat cuprinde, pe lângă caracteristicile infracţiunii de bază, şi altele, fie obiective, fie subiective, ori de ambele tipuri, denumite şi circumstanţe de agravare, deoarece determină ca infracţiunea să capete acest caracter.
În ceea ce priveşte aplicarea principiului specialităţii raportat la această formă agravată a calificării, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului I. ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, şi nu pe cele ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât infracţiunea de dare/luare de mită reprezintă o normă specială în raport cu norma de incriminare a abuzului în serviciu, care constituie norma penală cu caracter general.
În condiţiile formulării generice a textului incriminând abuzul în serviciu (art. 297 din C. pen.), se impune menţinerea caracterului general şi, prin urmare, subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu faţă de orice altă conduită abuzivă săvârşită de funcţionarul public sau de persoana prevăzută în art. 308 din C. pen., care este incriminată punctual de către legiuitor.
Din perspectiva valorii sociale protejate, textul de incriminare a abuzului în serviciu protejează imaginea funcţionarului de o manieră mai generală şi, prin funcţia de prevenţie a dreptului penal, urmăreşte să asigure îndeplinirea conformă a atribuţiilor sale de serviciu.
Luarea de mită, normă specială, protejează un aspect particular, mai specific, al imaginii funcţionarului, şi anume, onestitatea acestuia, care nu trebuie să solicite sau să primească niciun beneficiu suplimentar pentru exerciţiul funcţiei sale, nici să vândă beneficiul statutului său celor care sunt interesaţi de o anumită conduită în exerciţiul funcţiei sale. Caracterul agravat este susţinut şi prin prisma limitelor speciale de pedeapsă mai ridicate ale luării de mită.
Jurisprudenţa a mai argumentat faptul că, deşi infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar, astfel că fapta unui funcţionar se încadrează în această normă numai dacă abuzul nu are o incriminare distinctă în C. pen. sau într-o lege specială, pentru a se reţine relaţia de subsidiaritate, trebuie ca între cele două incriminări să existe identitate cel puţin parţială de obiect juridic.
Doctrina a confirmat această abordare, afirmând că subsidiaritatea se raportează la acele texte de incriminare care au ca subiect activ un funcţionar, şi nu la orice infracţiune comisă de acea persoană, iar conţinutul normei speciale, care se va aplica cu prioritate, trebuie să reprezinte doar un aspect din sfera textului de incriminare de la abuzul în serviciu. S-a susţinut că subsidiaritatea normei de incriminare a abuzului în serviciu nici măcar nu s-a impus a fi subliniată printr-o clauză de subsidiaritate legală, expresă, întrucât această caracteristică rezultă din caracterul de maximă generalitate a laturii obiective a acestei infracţiuni.
Conchizând, cu privire la concursul de calificări existent în cauză, Înalta Curte constată că, aceeaşi acţiune de dare de mită nu poate întruni concomitent elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită şi ale complicităţii la abuz în serviciu reţinut în sarcina unui organ colegial.
În continuare, Înalta Curte reţine că demersurile efectuate pe lângă autorităţile implicate în procedura de retrocedare, prin intermediari, de urgentare a soluţionării dosarului de despăgubire nu constituie acte de ajutor acordat membrilor comisiei. Astfel, acuzarea face referire la demersuri care ar fi fost efectuate faţă de autorităţile locale din Constanţa şi cu privire la care nu s-a formulat nicio acuzaţie în cauza pendinte.
În aceeaşi ordine de idei, promisiunea şi remiterea unui procent de 25% din drepturile de despăgubire intermediarilor pentru a fi sprijinit în demersurile sale ilicite nu are nicio legătură cu atribuţiile de serviciu ale membrilor comisiei şi nici nu constituie acte de ajutor acordat acestora.
În egală măsură, folosirea raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul W. nu constituie un act de ajutor, în condiţiile în care, raportul respectiv nu a fost avut în vedere, de către membrii comisiei, la analiza dosarului de despăgubiri.
De asemenea, în ceea ce priveşte demersurile efectuate pe lângă Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa de a confirma în scris că suprafaţa de 25 ha s-ar afla în intravilanul municipiului Constanţa, din actele dosarului rezultă că acestea s-au realizat înainte ca dosarul să fie înregistrat în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. În egală măsură, documentul emis de Primăria Constanţa nu a fost avut în vedere de membrii comisiei la soluţionarea dosarului şi nu a fost avut în vedere nici în procedura de evaluare, dovedindu-se că s-a reţinut categoria de teren extravilan.
În fine, acceptul dat pentru valoarea obţinută în urma întocmirii raportului de evaluare nu ar fi fost în măsură să ajute, în vreun mod, membrii comisiei, întrucât aceştia aprobaseră deja raportul.
Având în vedere şi considerentele de ordin teoretic expuse la punctul I.4. din prezenta hotărâre, care nu vor mai fi reluate, Înalta Curte constată, ca şi în cazul inculpatei H. că, în lipsa săvârşirii unei fapte penale de către autori, activitatea realizată de complice – inculpatul I. – nu cade sub incidenţa legii penale.
În consecinţă, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului I., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Solicitarea inculpatului apelant I. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) este neîntemeiată, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 16 din C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, sau dacă a fost pusă în mişcare, nu poate fi exercitată, dacă:
a) fapta nu există şi
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.
Dispoziţiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen. se pot reţine în situaţia în care, din probele administrate în cauză, rezultă că fapta nu există în materialitatea ei, deoarece aceasta nu a fost comisă, în literatura juridică de specialitate arătându-se că această cauză se va reţine şi în ipoteza existenţei unui dubiu cu privire la săvârşirea unei infracţiuni (in dubio pro reo).
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. se reţin în cazul în care fapta există în materialitatea ei, însă lipseşte trăsătura esenţială a infracţiunii ca fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea obiectivă sau subiectivă).
Articolul 15 alin. (1) din C. proc. pen. prevede tipicitatea drept primă trăsătură esenţială a infracţiunii, ce rezultă din principiul legalităţii incriminării şi presupune corespondenţa dintre fapta concretă comisă, direct sau indirect, de o persoană şi elementele de natură obiectivă şi subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.
O faptă concretă este tipică atunci când corespunde modelului abstract prevăzut în norma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv.
Articolul 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. vizează cazurile în care lipseşte tipicitatea obiectivă a faptei, putând fi reţinută atunci când fapta nu a fost incriminată în legislaţia penală a statului român, ori a fost prevăzută de norma de incriminare şi a intervenit ulterior dezincriminarea, fie când ea constituie o faptă civilă ori o contravenţie, fie când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de factură obiectivă sau când subiectul activ nu întruneşte cerinţele speciale prevăzute de lege.
Or, în cauză, infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit nu întruneşte condiţiile de tipicitate pentru a fi infracţiune întrucât, din probele administrate în cauză, nu rezultă existenţa unei coeziuni psihice între inculpatul I. şi inculpaţii autori ai infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nici comiterea, de către aceştia din urmă, a infracţiunii de abuz în serviciu (nefiind îndeplinită tipicitatea acesteia, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective).
I.6. Acuzaţia adusă coinculpatului J.
În sarcina inculpatului J. s-a reţinut că, în calitate de evaluator desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în dosarul de despăgubire nr. xC/2010, prin întocmirea, la data de 06.02.2011, a raportului de evaluare nr. 22461/R depus la 07.02.2011 – cu nerespectarea Legii nr. 247/2005 şi a Standardelor Internaţionale de Evaluare şi a Codului Deontologic al evaluatorilor, prin care terenul ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire a fost supraevaluat – a ajutat membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să aprobe – cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente – dosarul nr. x/2010, deşi se impunea trimiterea acestuia spre reevaluare, prin acţiunea sa inculpatul contribuind la producerea unui prejudiciu părţii civile – statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor – în cuantum total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON şi la obţinerea unor foloase patrimoniale necuvenite, în cuantum total de 32.209.990,76 RON, de către inculpatul I., prin intermediul K. şi martorii X., AA., Z., DD., CC. şi FF., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În primul rând, Înalta Curte a apreciat că, în sarcina autorilor infracţiunii de abuz în serviciu nu poate fi reţinută comiterea acestei fapte, nefiind îndeplinită tipicitatea acesteia şi, drept urmare, nu se poate vorbi nici de complicitate, ca formă secundară de participaţie penală.
Pe de altă parte, acuzarea nu a reuşit, prin probele administrate în cauză, să demonstreze legătura subiectivă, conivenţa infracţională (coeziunea psihică) avută cu autorii infracţiunii şi nici intenţia frauduloasă de supraevaluare a imobilului, întrucât simpla concluzie că valoarea bunului este diferită decât cea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nu este suficientă pentru caracterizarea complicităţii.
În declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, la termenul de judecată din data de 20 octombrie 2022, inculpatul J. a arătat că:
"În legătură cu dl I., precizez că nu l-am cunoscut nici direct, nici indirect, prin intermediari, de numele acesta am auzit prima dată cu ocazia convocării la DNA, în februarie 2016, iar fizic l-am cunoscut cu ocazia expertizei stabilite de parchet, în aprilie 2016.
Precizez că persoana îndreptăţită în dosarul în care am întocmit raportul de evaluare este K., în acţionariatul căreia nu intră I.. Chiar dacă aş fi vrut să verific acţionariatul, el nu apărea acolo.
Nu am cunoscut pe niciunul dintre membrii comisiei ANRP. Prima dată i-am cunoscut în sala de judecată.
(...) În legătură cu acuzaţia de întocmire a unei identificări greşite, precizez că identificarea terenului de 25 ha pe care eu am folosit-o în raportul de evaluare a fost confirmată atât de expertul topo YYY., care în 2016 a întocmit raportul de expertiză topo dispus de DNA, dar şi de Primăria Mun. Constanţa care, răspuns solicitării mele, mi-a remis un plan de amplasament.
În rechizitoriu este o confuzie între identificare teren şi descriere teren, identificarea fiind identică cu cea a expertului YYY. şi a Primăriei Constanţa, singurele diferenţe fiind legate de descriere.
(...) Am fost acuzat de supraevaluare, această acuzaţie nu are nicio susţinere prin prisma preţurilor ofertelor şi tranzacţiilor terenurilor similare din zonă, cu hotărâre vă pot spune şi argumente că valoarea stabilită de mine pentru terenul de 25 ha este o valoare minimă a intervalului de valori cristalizat după cercetarea de piaţă.
Precizez că, deşi standardele de evaluare prevăd un număr suficient de comparabile ca fiind 3, eu am folosit 10 comparabile, tocmai pentru a surprinde cât mai exact intervalul rezonabil al valorii de piaţă. Acest lucru este confirmat de raportul de verificare care a concluzionat, prin prisma comparabilelor declarate de verificator ca fiind relevante, că este între 40 şi 80 euro/mp.
Un alt argument îl reprezintă faptul că, doar cu 2 ani înainte să întocmesc raportul de evaluare, parte din terenul subiect a fost tranzacţionat de o persoană juridică la valoarea de 80 euro-mp.
În legătură cu acest teren, precizez că are o dublă deschidere la DN3C şi se află la 500 m în spatele marilor centre comerciale din mun. Constanţa, zona de nord. Terenul se bucura de accesul la reţelele de apă şi energie electrică şi prezenta avantajul situării lângă o cale ferată cu folosinţă exclusiv comercială, care venea din portul Constanţa.
Astfel, erau întrunite condiţiile ideale pentru edificarea unui hub logistic, pentru aprovizionarea centrelor comerciale.
Deşi eu în raportul de evaluare am tratat terenul ca având calitatea 100% extravilan, ulterior, cu ocazia raportului de expertiză dispus de DNA în 2016, a fost relevat faptul că 50% din acest teren era intravilan la data evaluării în 2011.
(...) Am făcut evaluarea unui teren situat în extravilan. Aşa cum am spus mai sus, terenul era extravilan, iar extravilan nu înseamnă neapărat şi agricol.
Comparabilele utilizate au fost pentru terenuri extravilane.
(...) Nu o cunoşteam personal pe dna A. la momentul depunerii raportului şi nu am avut nicio discuţie cu aceasta.
(...) Nu am discutat cu dna H. despre acest raport şi dacă i-a cerut să avizeze".
Niciuna dintre probele administrate în cauză nu relevă împrejurări care să infirme susţinerile inculpatului. Niciunul dintre martorii audiaţi nu a prezentat împrejurări din care să rezulte că inculpatul J. ar fi avut o înţelegere cu inculpaţii, membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau cu inculpatul I., beneficiarul despăgubirilor, în sensul supraevaluării imobilului ce făcea obiectul despăgubirilor.
Nici coinculpaţii nu au relevat o astfel de înţelegere cu inculpatul J..
Or, în atare situaţie, simpla concluzie la care a ajuns acuzarea că valoarea bunului este diferită (valoare stabilită prin raportul de control al Curţii de Conturi şi prin rapoartele de evaluare întocmite de specialişti şi experţi evaluatori) decât cea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nu este suficientă pentru a se putea reţine forma de participaţie a complicităţii.
În continuare, Înalta Curte va analiza punctual aspectele reţinute în rechizitoriu ca fiind vicii ale raportului de evaluare (vicii pe care, aşa cum susţine parchetul, membrii Comisiei Centrale ar fi trebuit să le sesizeze şi să trimită dosarul la reevaluare) pentru a verifica dacă, din însăşi modalitatea de realizare a evaluării, se poate deduce concluzia existenţei unei intenţii frauduloase de supraevaluare a terenului.
Astfel, prin rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul J. a încălcat dispoziţiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 coroborat cu art. 3 lit. e) din Legea nr. 247/2005, punctele 9.2.1.1, 5.9, 5.10, 5.11, 5.11.1, 5.11.2, 5.11.3, 5.11.4, 5.11.5, 5.16, 5.20, 5.20.1, 5.23 şi 5.23.1 din Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia a opta, art. 16 alin. (64) din Legea nr. 247/2005, respectiv punctele 2.1, 4.1.4, 4.4.5 şi 5.3.4 din Codul Deontologic al evaluatorilor, potrivit căruia evaluatorii respectă Standardele Internaţionale de Evaluare din necesitatea de a aplica prevederile legii sau ale reglementărilor legale, o evaluare elaborată pe baza Standardelor Internaţionale de Evaluare, obligându-l pe evaluator să respecte acest Cod deontologic.
Din construcţia acuzaţiei reţinute în sarcina inculpatului J. se deduce că încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 decurge din încălcarea Standardelor Internaţionale de Evaluare prin aceea că, atunci când a stabilit valoarea de piaţă a terenului, inculpatul s-a bazat exclusiv pe ofertele de vânzare publicate online, şi nu pe tranzacţii cu proprietăţi imobiliare.
Împrejurarea că Standardele Internaţionale de Evaluare sunt respectate şi atunci când evaluarea unui imobil se face folosind tehnica comparaţiei vânzărilor, prin utilizarea unor imobile ce au făcut obiectul unor oferte de vânzare (comparabile) rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în faza cercetării judecătoreşti şi din înscrisurile administrate în cauză.
Astfel, la data întocmirii Raportului de evaluare de către inculpatul J. (06 februarie 2011) erau în vigoare Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia a 8-a (2007), iar cap. 9.2.1. intitulat "Abordări în evaluare bazate pe piaţă", prevede, în mod expres că "(...) pot fi luate în considerare, de asemenea, cotaţiile şi ofertele de vânzare". Cu toate acestea, în actul de sesizare a instanţei se menţionează că au fost încălcate Standardele Internaţionale de Evaluare, citând Ghidul de evaluare (GEV-6.30), care a intrat în vigoare abia în anul 2016.
ANEVAR a precizat pe site că utilizarea ofertelor de vânzare pentru evaluarea imobiliară a fost şi este conformă Standardelor internaţionale de Evaluare.
Fostul preşedinte ANEVAR, HHH., în Revista oficială a asociaţiei, a apreciat că, în condiţiile în care, tranzacţiile cu terenuri în România se derulează în mod netransparent, iar cvasi tendinţa generală a fost de declarare a unor preţuri mai mici pentru evaluarea taxelor şi impozitelor, pentru evaluarea terenurilor sunt mai de încredere ofertele de vânzare a terenului.
Inclusiv acuzarea, în timpul urmăririi penale, a utilizat oferte de vânzare, iar această practică nu a fost una singulară, regăsindu-se în alte dosare vizând activitatea ANRP. Cu titlu de exemplu, în considerentele sentinţei penale nr. 399/29 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 87/5 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, s-au reţinut următoarele:
"D.N.A. a depus la dosar, în cursul judecăţii, o listă cuprinzând oferte de vânzare din aceeaşi zonă (...)",
"specialiştii din cadrul D.N.A. stabilind valoarea (...) în acelaşi mod ca şi inculpatul (...), respectiv prin compararea (...) cu terenuri care au fost ofertate în perioada mai- august 2010",
Ca atare, nu există o interdicţie legală de utilizare pentru evaluare a ofertelor de vânzare, Standardele Internaţionale de Evaluare permiţând folosirea acestora".
"Nu în ultimul rând este de menţionat faptul că atât experţii desemnaţi, cât şi specialiştii D.N.A. au utilizat pentru evaluare oferte de vânzare, acelaşi mod de lucru rezultând şi din concluziile raportului de control al Curţii de Conturi pentru perioada 2007-2011, astfel că se poate susţine că exista o anumită practică în acea perioadă adoptată de toţi experţii evaluatori şi menţionată şi în prezent".
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (64) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII "la cererea evaluatorilor (...) băncile, notarii publici, agenţiile imobiliare (...) precum şi alţi deţinători de informaţii privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare sunt obligaţi să le comunice de îndată, în scris (...)". Rezultă, aşadar, că legiuitorul nu a instituit o obligaţie în sarcina evaluatorului, ci un drept al acestuia. De altfel, textul face trimitere inclusiv la agenţii imobiliare, acestea nefiind în posesia unor acte de vânzare - cumpărare, ci a unor oferte".
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că valoarea terenului de 25 hectare, estimată de inculpatul J., a fost de 35 Euro/mp. Potrivit Standardului SEV 400, cap. 3 alin. (4) pct. b) "verificatorul va avea în vedere (...) exprimarea propriei concluzii asupra valorii bunului evaluat în cadrul raportului de evaluare supus verificării". În conformitate cu Standardul de Verificare SEV 400, cap. 6 pct. a), verificatorii trebuie să utilizeze în Raportul de Verificare, numai informaţii care au fost disponibile la data întocmirii Raportului de Evaluare pe care îl verifică: "Verificatorul nu va lua în considerare informaţii sau evenimente care pot afecta valoarea bunului evaluat în raportul supus verificării, evenimente care au avut loc după data evaluării, ci numai acele informaţii care erau disponibile la acea dată".
Pe de altă parte, comparând planul de identificare a terenului regăsit în Raportul de evaluare întocmit de inculpatul J. cu planul de amplasament de identificare realizat de expertul topografic YYY. cu ocazia efectuării Raportului de Expertiză Topografică dispus în timpul urmăririi penale, se poate constata că cele două sunt identice, bazându-se pe identificarea realizată de Primăria Constanţa, ca urmare a solicitării formulate de către inculpat. Aceeaşi identitate se regăseşte şi prin comparaţia cu planul de identificare ce face corp comun cu Raportul de verificare dispus de instanţa de fond. Or, în capitolul 4.1., fila nr. x din Raportul de Evaluare întocmit de inculpat, intitulat "Identificarea proprietăţii" există menţiunea că: "(...) ne-am adresat direcţiei de specialitate din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, cu rugămintea de a ne sprijini în identificarea terenului analizat. În cadrul răspunsului primit, a fost transmis un plan de situaţie care cuprindea identificarea terenului în suprafaţă de 25 de hectare".
Extrasul din planul parcelar din 1884 şi Actul de partaj voluntar de care inculpatul s-a folosit cu precădere, conţineau un element esenţial care a permis identificarea terenului, respectiv amplasamentul căii ferate Constanţa-Ovidiu, astfel că evaluatorul a putut stabili că lotul de 25 ha se află pe amplasamentul lotului nr. x (amplasamentul B).
Acelaşi argument se regăseşte şi la expertul tehnic judiciar YYY. care, în raport, menţionează că: "principalul argument care a stat la baza alegerii amplasamentului B este amplasamentul căii ferate Constanţa-Ovidiu, singurul element topografic important care a fost figurat de-a lungul timpului (...)".
Conchizând, Înalta Curte reţine că nu există grile standard pentru aplicarea corecţiilor, acestea fiind lăsate strict la aprecierea fiecărui evaluator, iar simpla concluzie că valoarea bunului este diferită decât cea stabilită prin Raportul de Evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nu este suficientă pentru caracterizarea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu.
De altfel, se constată că, la aceeaşi concluzie a ajuns şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – secţia de Combatere a Corupţiei care, prin ordonanţa nr. 10/P/2015 din data de 6 iulie 2020, a reţinut următoarele:
"Prin ordonanţa nr. 10/P/2015 s-a dispus efectuarea de către specialiştii din cadrul D.N.A. unei constatări tehnico-ştiinţifice în dosarul nr. x/2015 (cauză penală din care a fost disjuns dosarul penal nr. x/2015) privind dosarul ANPR nr. x/CC/2006, iar concluziile Raportului de constatare au fost că valoarea unei proprietăţi nu este un fapt cert, ci este o opinie asupra celui mai probabil preţ care se poate obţine în mod rezonabil pe piaţă".
Având în vedere şi considerentele de ordin teoretic expuse la punctul I.4. din prezenta decizie, care nu vor mai fi reluate, Înalta Curte constată, ca şi în cazul coinculpaţilor H. şi I. că, în lipsa săvârşirii unei fapte penale de către autori, activitatea realizată de complice – inculpatul J. – nu cade sub incidenţa legii penale.
În consecinţă, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului J., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
II. În ceea ce priveşte acuzaţia de spălare a banilor adusă inculpatului I.
Pe latură penală, soluţia diferită dispusă în apel, în raport cu hotărârea instanţei de fond, vizează incidenţa soluţiei de achitare a inculpatului I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor.
Pe latură civilă, soluţia diferită este rezultatul temeiului achitării inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală – şi la consecinţa asupra măsurilor asiguratorii dispuse în cauză, în contextul aplicării dispoziţiei art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în perioada 24.06.2011 – 11.11.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii, inculpatul I. a săvârşit nouă acte materiale, respectiv manopere dolosive (în total nouă contracte de împrumut nereale încheiate de K. cu II., I. şi LL.) prin care a disimulat adevărata natură a provenienţei sumei totale de 5.066.300 euro, bani pe care i-a dobândit şi folosit în interes propriu, suma fiind provenită din săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul în legătură cu dosarul A.N.R.P. nr. x/2011, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
În acest sens, prin rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul I., după obţinerea despăgubirilor de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a schimbat suma de 27.599.034,36 RON în 6.520.512,43 euro, astfel încât, în perioada 24.06.2011 – 11.11.2011, în baza a nouă contracte de împrumut nereale a transferat din contul K. în contul II., LL. şi în contul său personal suma totală de 5.066.300 euro, sumă pe care a folosit-o în interesul său personal şi al familiei sale, prin achiziţionarea a două imobile în Franţa sau prin asigurarea cash-ului necesar satisfacerii unor nevoi personale, banii provenind din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, aspect cunoscut de inculpat.
S-a mai reţinut că infracţiunea de spălare a banilor a fost săvârşită de inculpat în condiţiile în care fie personal, fie împreună cu soţia sa, erau cei care controlau şi beneficiau de sumele de bani spălate prin transferul acestora din conturile K. în conturile II., LL. sau în contul personal al inculpatului.
Actul de sesizare a instanţei reţine săvârşirea infracţiunii în modalităţile normative prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, în formă continuată (9 acte materiale), respectiv disimularea adevăratei naturi a provenienţei bunurilor şi dobândirea şi folosirea unor astfel de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
S-a mai reţinut şi că, deşi inculpatul I. a fost cel care a dispus şi cu privire la transferarea sumelor de bani din conturile K., cel care a realizat efectiv operaţiunea a fost martorul BB., astfel că acţiunea de instigare la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor în modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 se consideră a fi absorbită în celelalte modalităţi prevăzute la lit. b) şi c) din legea spălării banilor.
Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2020, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului I. din infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, dar şi adoptarea, la data de 11 iulie 2019, a Legii nr. 129/2019.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii, de către inculpatul I., a infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în perioada 24.06.2011 – 11.11.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit nouă acte materiale, corespunzătoare celor nouă contracte de împrumut fictive încheiate de K. cu II., I. şi LL., prin care a transferat, prin intermediari, şi a disimulat adevărata natură a provenienţei sumei totale de 5.066.300 euro, bani pe care i-a dobândit şi folosit în interes propriu, suma fiind provenită din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, săvârşită în forma de participaţie penală a complicităţii.
În primul rând, Înalta Curte reţine că banii ce se presupune a fi fost spălaţi provin din infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu dedusă judecăţii prin acelaşi act de sesizare şi analizată în cele ce preced.
Aşa cum s-a expus mai sus, fapta autorilor presupusei infracţiuni de abuz în serviciu (membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) nu este prevăzută de legea penală şi, drept urmare, nu se poate vorbi nici de complicitate, ca formă secundară de participaţie penală. Totodată, aşa zisele acte de complicitate reţinute ca fiind comise de inculpatul I., pentru a ajuta autorii, nu îmbracă haina ilicitului penal.
Obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor prevăzute în art. 29 din Legea nr. 656/2002 este prefigurat de dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 656/2002, potrivit căruia, prin bunuri se înţelege bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea.
În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de spălare a banilor se poate observa cu uşurinţă că aceasta are ca situaţie premisă existenţa unui bun care provine din săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, spălarea banilor reprezintă o infracţiune deviată, a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea în prealabil a unei infracţiuni din care să provină bunul supus operaţiunii de spălare.
Or, în cauză, se constată că lipseşte situaţia premisă a laturii obiective a infracţiunii de spălarea banilor (existenţa unui bun care provine din săvârşirea unei infracţiuni) şi, în consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii
În consecinţă, Înalta Curte constată că fapta de spălare a banilor, astfel cum a fost reţinută de parchet în sarcina inculpatului I., nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunită latura obiectivă a acestei infracţiuni, situaţie în care, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., va dispune achitarea acestuia, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Solicitarea inculpatului apelant I. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) este neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg la punctul I.5. din prezenta decizie şi care nu vor mai fi reluate.
III. În ceea ce priveşte acuzaţia de dare de mită adusă inculpatului I. şi, respectiv, de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului J.
Pe latură penală, soluţia diferită dispusă în apel, în raport cu hotărârea instanţei de fond, vizează incidenţa soluţiei de achitare a inculpaţilor I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, respectiv J., în ceea ce priveşte infracţiunea corelativă de luare de mită.
Pe latură civilă, soluţia diferită este rezultatul temeiului achitării inculpaţilor, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. – nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea – şi la consecinţa asupra măsurilor asiguratorii dispuse în cauză.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în luna ianuarie 2011, inculpatul I. a dat, prin intermediul martorului BB., suma de 5.000 de euro, inculpatului J., evaluator desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în dosarul de despăgubire nr. xC/2010, în scopul supraevaluării terenului în suprafaţă de 25 ha, ce a făcut obiectul dosarului A.N.R.P. nr. x/2010, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În sarcina inculpatului J. s-a reţinut că, în luna ianuarie 2011, în calitate de expert judiciar în specialitatea Evaluarea proprietăţii imobiliare, evaluator desemnat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în dosarul de despăgubire nr. xC/2010, a primit suma de 5.000 euro, de la inculpatul I., prin intermediul martorului BB., pentru a supraevalua terenul în suprafaţă de 25 ha, care a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. xC/2010 al A.N.R.P., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 308 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În rechizitoriu s-a menţionat că infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului J. a fost săvârşită de acesta în calitate de expert evaluator, membru ANEVAR, desemnat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza contractului încheiat cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în modalitatea normativă prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., a primirii de bani, iar infracţiunea corelativă de dare de mită, reţinută în sarcina inculpatului I. a fost săvârşită, prin intermediari, în modalitatea normativă prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., a dării de bani.
În sprijinul acuzaţiilor, în rechizitoriu sunt menţionate următoarele mijloace de probă: declaraţia suspecţilor J. şi I., declaraţiile martorilor BB. şi XX., înscrisuri, rapoarte de constatare şi procese-verbale .
În continuare, în actul de sesizare a instanţei sunt redate pasaje din declaraţia martorului BB., dată în faza de urmărire penală, în care acesta susţine că "I. îmi ceruse să discut cu expertul să stabilească o valoare cât mai mare de minim 50 euro/mp", precizând că scopul remiterii banilor era să determine expertul evaluator "să stabilească o valoare a terenului cât mai mare, inclusiv prin clasificarea acestuia într-o categorie cât mai avantajoasă".
Referitor la remiterea banilor, martorul a declarat că, în momentul în care i-a înmânat copiile înscrisurilor solicitate de inculpatul J., i-a remis şi "plicul cu suma de bani despre care am mai vorbit, cei 5.000 de euro de la domnul Simu" şi că "după ce am predat plicul cu bani expertului, acesta l-a acceptat, nu a fost surprins de aceasta", iar în continuare "fără a-i cere direct expertului să stabilească o valoare, l-am rugat să aibă în vedere încadrarea cât mai bună a terenului pentru a stabili o valoare cât mai mare" .
Parchetul arată că primirea banilor de către martorul BB. de la inculpatul I. şi cuantumul sumei sunt susţinute de declaraţia aceluiaşi martor care a învederat, în faza de urmărire penală, că "banii i-am primit de la I. personal, care i-a introdus în plicul pe care l-am predat expertului" şi că "tot de la I. cunosc că lui J. trebuia să i se remită suma de 10.000 euro, însă acesta nu a dorit să-i dea decât cei 5.000 de euro pe care i-am remis eu".
În fine, se mai arată că, afirmaţiile martorului sunt susţinute de concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul detecţiei comportamentului simulat nr. 336.893 din 28 iunie 2016, raport care a oferit indicii cu privire la sinceritatea martorului.
În continuare, se face referire la o întâlnire avută de inculpatul J. cu martorul P., la data de 25 noiembrie 2015, aşadar, după 4 ani şi 10 luni de la presupusa faptă, al cărei conţinut este transcris în procesul-verbal de redare al convorbirii ambientale, în care, la afirmaţia martorului potrivit căreia organele de anchetă i-ar fi adus la cunoştinţă că se cercetează primirea unei sume de bani de către evaluator, inculpatul nu a avut o reacţie de negare vehementă, aşa cum în mod obişnuit se întâmplă în cazul unor acuzaţii nefondate, ci a invocat obligaţia organului de anchetă de a proba o astfel de situaţie, în acest sens, afirmând "da, nu ştiu, asta chiar e o chestie care… nici nu-mi place cum sună …[neinteligibil]… Bine, aicea… ar trebui să vină cu o probă, să spună…" .
Parchetul susţine că, aceeaşi atitudine a avut-o inculpatul şi cu ocazia audierii sale, în calitate de suspect, când, fiind întrebat dacă a primit vreo sumă de bani de la martor, a susţinut că "nu îmi amintesc ca acesta să îmi fi dat vreo sumă de bani" , iar în cadrul aceleiaşi declaraţii a arătat că "eu nu îmi amintesc ca acesta să îmi fi dat vreo sumă de bani. Am o singură îndoială, în sensul că după ce am întocmit raportul de evaluare şi l-am predat, am avut la solicitarea lui o întâlnire, ocazie în care mi-a supus atenţiei o proprietate imobiliară, situată în zona Buzău, şi întrebându-mă dacă pot să fac o evaluare a acestei proprietăţi formată din clădiri şi terenuri. Nu exclud posibilitatea ca pentru această solicitare să îmi fi dat vreo sumă de bani. Nu îmi aduc aminte pentru că lucrarea nu s-a finalizat. Revin şi precizez că în legătură cu raportul de evaluare aferent acestui dosar nu am primit nicio sumă de bani de la BB.".
S-a mai arătat că, inculpatul I. a declarat că "nu îmi amintesc dacă BB. mi-a spus ulterior că i-ar fi remis expertului J. un plic care conţinea suma de 5.000 euro şi nici scopul pentru care ar fi făcut acest lucru" şi că, din concluziile raportului de constatare criminalistică în domeniul comportamentului simulat nr. 336.894 din 28 iunie 2016, a rezultat că au existat modificări specifice comportamentului simulat şi că inculpatul I. a prezentat tentative de eludare a testării poligraf, prin modificarea ritmului respiratoriu.
În faţa instanţei de fond, la termenul din 17 ianuarie 2020, inculpatul I. a precizat că "nu l-am trimis pe BB. la expertul Dima şi prin urmare nici nu i-am dat prin BB., lui Dima bani", iar în suplimentul de declaraţie luat la data de 16 octombrie 2020, a arătat că "în perioada de elaborare a raportului de expertiză întocmit de expertul Dima, nu am avut, nici direct, nici indirect, contact cu inculpatul Dima".
În faza de cercetare judecătorească în apel, la termenul din 26 mai 2022, inculpatul I. a arătat că menţine declaraţia dată la curtea de apel în care afirma că "BB. nu mi-a cerut nicio sumă de bani pentru a o remite inculpatului Dima".
În faţa instanţei de apel, la termenul din 20 octombrie 2022, inculpatul J. a precizat următoarele:
"În legătură cu dl I., precizez că nu l-am cunoscut nici direct, nici indirect, prin intermediari, de numele acesta am auzit prima dată cu ocazia convocării la DNA, în februarie 2016, iar fizic l-am cunoscut cu ocazia expertizei stabilite de parchet, în aprilie 2016.
Precizez că persoana îndreptăţită în dosarul în care am întocmit raportul de evaluare este K., în acţionariatul căreia nu intră I.. Chiar dacă aş fi vrut să verific acţionariatul, el nu apărea acolo.
(...) În legătură cu dl BB., precizez că l-am cunoscut în calitate de reprezentant al persoanei îndreptăţite K., în luna ianuarie 2011, în calitate de expert am avut obligaţia să convoc printr-o scrisoare cu confirmare de primire reprezentantul K. la locul de amplasament al terenului de 25 ha din mun. Constanţa.
Întâlnirea cu dl BB. a avut loc la faţa locului, aşa cum mă obliga Hotărârea 1095/2005, bvd LLL., zona Jandarmeriei, acesta fiind singurul loc în care m-am întâlnit cu dumnealui. Întâlnirea a fost de scurtă durată şi a constat în vizualizarea terenului şi efectuarea unor fotografii ale terenului pe care le-am şi depus la dosar. Cu acea ocazie, vreau să precizez că nu am preluat niciun înscris de la dl BB., deoarece toate înscrisurile aferente terenului subiect mi-au fost trimise în dosarul primit de la ANRP. Acesta este motivul pentru care, în calitate de expert, nu am întocmit procesul-verbal de predare-primire înscrisuri, aşa cum mă obliga procedura. La acea întâlnire, dl BB. nu a avut niciun plic la el, nu mi-a vorbit de vreun plic şi nu mi-a vorbit de bani".
Fiind audiat la instanţa de fond, la termenul din 14 decembrie 2017, martorul BB. a precizat următoarele:
"Cu ocazia primei întâlniri de la Constanţa i-am dat lui J. documentele necesare efectuării expertizei, dar şi un plic cu suma de 5.000 de euro. J. nu mi-a cerut bani, însă I. mi-a dat plicul cu banii să-i dau expertului J. pentru a fi binevoitor. Arăt că J. a luat documentele şi plicul, dar în faţa mea nu s-a uitat în plic.
(...) Arăt că eu nu am discutat cu expertul J. despre plic, bani sau scopul remiterii lor".
În faţa instanţei de apel, la termenul din 14 aprilie 2022, nuanţându-şi declaraţia, martorul BB. a precizat următoarele:
"În ceea ce priveşte înmânarea plicului inculpatului J. situaţia a fost destul de jenantă, inculpatul Dima ne contactase pentru a primi documentele în vederea efectuării raportului, era prima oară când îl vedeam. Simu îmi spusese că doreşte să se asigure că valoarea ce va rezulta din raport e cât mai mare. I-am spus inculpatului Dima că doream să rezulte o valoare cât mai mare, plicul l-am pus pe documentele pe care i le-am predat.
Nu am avut o discuţie concretă cu Dima în sensul "ai aici un plic şi vezi şi tu ce valoare treci în raport". Nu i-am spus inculpatului Dima nici ce conţine plicul, nici cuantumul vreunei sume de bani.
(...) Eu nu am oferit nicio sumă de bani inculpatului Dima, i-am înmânat un plic.
Am fost de faţă când inculpatul Simu a introdus suma de 5.000 de euro în plic".
Înalta Curte constată că parchetul şi-a întemeiat acuzaţia pe declaraţiile inculpaţilor I. şi J., date în calitate de suspecţi, prin care aceştia nu recunosc săvârşirea faptei; pe depoziţiile martorului XX., care nu relevă aspecte legate de darea/primirea sumei de 5.000 de euro; pe concluziile unor rapoarte de constatare criminalistică în domeniul detecţiei comportamentului simulat privind pe martorul denunţător BB. şi pe inculpatul I.; pe interpretarea unei convorbiri ambientale între inculpatul J. şi martorul P., discuţie avută la mai bine de 4 ani şi 10 luni de la presupusa faptă şi în care primul nu a avut o reacţie de negare vehementă a primirii sumei de 5.000 de euro, aşa cum în mod obişnuit se întâmplă în cazul unor acuzaţii nefondate, ci a invocat obligaţia organului de anchetă de a proba o astfel de situaţie şi, în mod definitoriu, pe depoziţiile martorului denunţător BB..
La rândul ei, instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de condamnare a inculpaţilor I. şi J., pentru săvârşirea infracţiunilor de dare/luare de mită, pe concluziile unor rapoarte de constatare criminalistică în domeniul detecţiei comportamentului simulat privind pe martorul denunţător BB. şi pe inculpatul I.; pe refuzul inculpatului J. de a se supune testării poligraf; pe aceeaşi interpretare a parchetului vizând convorbirea ambientală dintre inculpatul J. şi martorul P. şi, în mod determinant, pe depoziţiile martorului denunţător BB..
Or, susţinerile martorului denunţător, în sensul că, a primit de la inculpatul I. personal plicul în care se afla suma de 5.000 de euro, că inculpatul J. a solicitat suma de 10.000 de euro, însă I. a decis să-i dea doar 5.000 de euro şi că a înmânat plicul expertului evaluator, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză.
Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză:
- nu s-a făcut dovada vreunui contact/interacţiune/conivenţă infracţională între coinculpaţii I. şi J.;
- nu s-a probat negocierea cuantumului sumei ce formează obiectul mitei, în condiţiile în care, denunţătorul a susţinut că evaluatorul a pretins 10.000 de euro, însă beneficiarul a decis să-i remită doar jumătate din cuantumul sumei pretinse, pentru ca expertul să fie binevoitor şi martorul a admis că nu a discutat nimic cu inculpatul J. despre plic, bani sau scopul remiterii lor şi că acesta din urmă nu a verificat conţinutul plicului şi
- nu s-a făcut dovada scopului pentru care ar fi fost dată suma de 5.000 de euro ("Nu am avut o discuţie concretă cu Dima în sensul "ai aici un plic şi vezi şi tu ce valoare treci în raport" – declaraţie denunţător dată în apel).
III.1. Punctual, în ceea ce priveşte depoziţiile date de martorul denunţător BB. pe parcursul procesului penal şi care constituie proba determinantă ce a motivat trimiterea în judecată a inculpaţilor I. şi J. şi condamnarea acestora în primă instanţă, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare/luare de mită şi cu privire la credibilitatea unui martor denunţător, care are interes în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin rechizitoriul ce face obiectul prezentei cauze, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor I. şi J., printre altele, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare/luare de mită, dar şi clasarea cauzei cu privire la complicitatea la săvârşirea infracţiunilor de:
- dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., faţă de martorul denunţător BB., întrucât nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv, în momentul în care a primit dispoziţia, de la inculpatul I., să procedeze la cesionarea procentelor de 10% şi 15% către martorii CC. şi DD., nu a cunoscut faptul că martorul AA. va remite inculpatei A. suma de 400.000 de euro;
- dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., faţă de martorul denunţător BB. în legătură cu remiterea, în luna ianuarie 2011, a sumei de 5.000 de euro inculpatului J., întrucât, în conformitate cu prevederile art. 290 alin. (3) din C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, existând astfel o cauză de nepedepsire prevăzută de lege şi
- spălare a banilor, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., faţă de acelaşi martor denunţător, întrucât nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv, nu a cunoscut că sumele de bani provin din săvârşirea, de către inculpatul I., a infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos material.
Or, în raport de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, se constată că, BB. nu este un martor veritabil, care să prezinte garanţii de obiectivitate în aflarea adevărului, păstrându-şi, de facto, calitatea de participant la săvârşirea infracţiunii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din C. proc. pen., martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală "şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii" (paragraful 14, Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017).
Se observă că BB. s-a ocupat de întreaga procedură de retrocedare, atât în cauza de faţă, cât şi în alte cauze similare aflate pe rolul instanţei supreme. În prezenta cauză, beneficiarul procedurii era societatea comercială K., societate care, deşi a fost finanţată de inculpatul I., aparţinea şi era administrată de BB., acesta din urmă fiind, aşadar, o persoană interesată în cauză.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele:
"(...) Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului" (paragraful 65).
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, Curtea Constituţională a statuat că:
"(...) În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, C. proc. pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor" (paragrafele 38, 39).
III.2. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că legislaţia procesual penală română nu recunoaşte testul poligraf ca fiind un mijloc de probă. Astfel, art. 97 alin. (2) din C. proc. pen. statuează că "proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă sau orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege".
O parte a doctrinei consideră testul poligraf inadmisibil, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 101 alin. (2) din C. proc. pen., care prevede principiul loialităţii administrării probelor: "nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicţia aplicându-se chiar dacă persoana îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare", precizând că, indiferent dacă se dă consimţământul, relatarea, în mod conştient şi voluntar, este afectată de prezenţa unui aparat care înregistrează reacţiile emoţionale ale subiectului testat.
În raport de prevederile C. proc. pen., în doctrina de specialitate s-a susţinut şi că, deşi nu este strict interzisă de lege, testarea poligraf echivalează cu o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie, prevăzut în Constituţie şi în art. 4 din C. proc. pen., suspectul sau inculpatul fiind obligat să probeze nevinovăţia sa.
Din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizaţi în detecţia nesincerităţii fiind dependenţi de manifestări emotive, de forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică a evidenţierii ei.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin Decizia nr. 1894/2012, în dosarul nr. x/2010, susţinând că:
"A mai arătat instanţa de apel că testarea sincerităţii inculpatului, cu testul poligraf, nu trebuie supraestimată în condiţiile în care această tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64 – actual 97 – C. proc. pen.., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficienţe psihice, etc. Concluziile testului poligraf nu pot fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noţiunii, întrucât poligraful nu este, aşa cum s-a arătat, mijloc de probă. Acestea pot fi valorificate, în planul unei soluţii, doar în calitate lor de indicii care, coroborate, cu alte elemente de fapt conduc către o anume concluzie".
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, majoritatea factorilor care influenţează rezultatele poligrafului nu au ca fundament vinovăţia ori nevinovăţia, sinceritatea sau nesinceritatea subiectului ori intenţia acestuia de a induce în eroare poligraful.
Concluzionând cu privire la modalităţile tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat, Înalta Curte subliniază că, deşi testarea cu tehnica poligraf poate fi considerată o metodă valoroasă de investigare extrajudiciară, care oferă indicii preţioase cu privire la elementele constitutive ale unei infracţiuni, aceasta trebuie, totuşi, pusă sub semnul întrebării sub aspectul veridicităţii raportului de expertiză, din prisma informaţiilor sus-prezentate (Tudorel Butoi, Psihologie judiciară: curs universitar: abordări teoretice şi practice, Editura Trei, Bucureşti, 2012, fila nr. x).
III.3. În ceea ce priveşte procesul-verbal de redare al convorbirii ambientale, dincolo de aspectul reţinut mai sus, şi anume că, această convorbire a avut loc la mult timp după întocmirea raportului de evaluare, în preajma debutului cercetărilor din prezenta cauză, verificând conţinutul înregistrării, Înalta Curte remarcă lipsa oricărui element care să sugereze măcar că inculpatul J. ar fi acceptat că a primit vreo sumă de bani:
"P.: Dar ăştia, avocaţii, v-au făcut vreo plată, aţi avut vreo înţelegere cu ei, ceva?
J.: Nu, nu, n-am avut, nu! NU! (...)
P.: (...) Sugerau că ăştia care au venit (...) au vorbit cu evaluatorii, c-au făcut, că au înţelegeri (...)
J.: Nu ştiu cu ce evaluatori, dar nu cu mine (...)
(...) În niciun caz nu s-a întâmplat aşa ceva.
(...) Am avut multe dosare de la ANRP, nu s-a zis (...) nimeni nu a trebuit să pretindă ceva, că mi-a dat mie ceva în plus!".
Dimpotrivă, se constată că, în cadrul discuţiei, expertul evaluator era mai degrabă iritat şi nedumerit cum s-ar putea susţine că ar fi comis vreo ilegalitate în legătură cu raportul de evaluare şi chiar îi justifică interlocutorului concluziile evaluării.
Din cuprinsul conversaţiei rezultă cu evidenţă că inculpatul repetă argumentele pentru care, în opinia sa, a fost stabilită, în mod corect, valoarea terenului: "[(...) dacă facem un calcul, sunt 25 de hectare! Înseamnă 250 de mii de metri pătraţi! Terenul ăsta este în spate la NNNN.! Cât poate să fie valoarea unui teren în Constanţa? (...) Aşa că nu înţeleg unde este supraevaluarea lor! (...) Deci, toată asta e prejudiciu?! Nu făcea nimic terenul ăsta sau cum?! (...)]".
În altă ordine de idei, în sprijinul concluziei inexistenţei unor probe care să susţină acuzaţiile parchetului, Înalta Curte reţine şi declaraţiile inculpatului I. care, admiţând că i s-a propus încheierea unui acord privind recunoaşterea vinovăţiei în timpul urmăririi penale, a refuzat, motivând că nu poate minţi, printre altele, în legătură cu remiterea unei sume de bani, cu titlu de mită, către inculpatul J..
Astfel, în faza de cercetare judecătorească în fond, la termenul din 17 ianuarie 2020, inculpatul I. a arătat următoarele:
"(…) Precizez că procurorii DNA mi-au spus să închei un acord de recunoaştere a vinovăţiei, însă eu nu am putut să fac asta, din mai multe motive, unul fiind acela că trebuia să recunosc că i-am dat mită expertului Dima, cu care eu nu mai avusesem nicio conexiune (...)".
În apel, cu ocazia audierii sale, la termenul din 26 mai 2022, inculpatul I. a precizat că a fost de acord "la urmărirea penală să declar împotriva mea asumându-mi că pot să fac puşcărie, am şi făcut de 2 ori, însă am refuzat să declar împotriva altor persoane întrucât erau minciuni sfruntate.
(...) mi s-a prezentat o listă cuprinzând 10 nume de persoane cunoscute, solicitându-mi să aleg pe cine vreau să denunţ. Acest fapt s-a întâmplat în prima seară când m-au trimis la arestul central şi repetat de cel puţin 3 ori ulterior (...)".
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine şi depoziţia martorei T., colaboratoare apropiată a denunţătorului BB. care, însoţindu-l pe acesta din urmă în multiple ocazii la Constanţa, cu scopul de a rezolva dosarul de retrocedare, a declarat că "BB. nu mi-a spus că i-ar fi dat expertului evaluator vreo sumă de bani, conform solicitării lui I." (declaraţie din 7 decembrie 2015, dosar de urmărire penală).
În fine, Înalta Curte reţine şi cuantumul hilar al sumei ce se presupune a fi fost dată cu titlu de mită (5.000 de euro), în condiţiile în care, se susţine că expertul a supraevaluat terenul cu suma de 7.715.000 euro. Este improbabil ca un evaluator atestat de 30 de ani, ce face parte din prima generaţie de evaluatori din România, întocmind, în această calitate, peste 1000 de rapoarte de evaluare, să accepte să comită o infracţiune, riscând compromiterea carierei, în schimbul unei sume infime, de circa 0,06% din pretinsa supraevaluare.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu există probe că inculpaţii I. şi J. au săvârşit infracţiunile de dare de mită, respectiv luare de mită, situaţie în care, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., va dispune achitarea acestora.
Solicitarea inculpaţilor apelanţi I. şi J. de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există) este neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg la punctul I.5. din prezenta decizie şi care nu vor mai fi reluate.
IV. În ceea ce priveşte acuzaţia de dare de mită adusă inculpatului I. şi, respectiv, de luare de mită faţă de inculpata A.
În sarcina inculpatei A. s-a reţinut că, în calitate de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în luna ianuarie 2011 a acceptat promisiunea şi a pretins suma de 400.000 euro, iar în data de 02 august 2011 a primit suma de 400.000 euro de la inculpatul I., prin intermediul martorului AA., în legătură cu îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv pentru urgentarea soluţionării dosarului nr. x/2010 şi aprobarea, în data de 26.05.2011, a raportului de evaluare nr. x din 07.02.2011, întocmit de expertul J. cu nerespectarea Legii nr. 247/2005, Standardelor Internaţionale de Evaluare şi Codului Deontologic al Evaluatorilor, prin care terenul ce a făcut obiectul dosarului a fost supraevaluat cu 7.715.000 euro, deşi se impunea trimiterea dosarului spre reevaluare, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul I., în perioada decembrie 2010 – februarie 2011, a promis şi ulterior a cedat 25% din drepturile deţinute în dosarul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. xC/2010 numiţilor AA., prin intermediul lui DD., şi X., prin intermediul lui CC., pentru ca AA. să îl sprijine în remiterea, în data de 02.08.2011, a sumei de 400.000 euro, provenită din valorificarea celor 25% din drepturi, preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – A., în scopul urgentării soluţionării dosarului nr. x/2010 şi aprobării în data de 26.05.2011 a raportului de evaluare nr. x din 07.02.2011, întocmit de expertul J. cu nerespectarea Legii nr. 247/2005, Standardelor Internaţionale de Evaluare şi Codului Deontologic al Evaluatorilor, prin care terenul ce a făcut obiectul dosarului a fost supraevaluat cu 7.715.000 euro, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Prin încheierea din data de 3.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, în baza art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Din acest punct de vedere, instanţa de fond a reţinut că, diferenţa dintre cumpărarea de influenţă şi darea de mită se manifestă la nivelul subiectului pasiv (ÎCCJ, secţia penală, Decizia nr. 235/A/2017 din data de 28 iunie 2017).
Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se face în cazul infracţiunii de dare de mită către cel care are îndatoririle de serviciu a căror îndeplinire, neîndeplinire, întârziere sau act contrar acestor îndatoriri se solicită.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, actele de promisiune, oferire sau dare de bani, se exercită către o altă persoană decât funcţionarul ale cărui îndatoriri de serviciu sunt legate de banii sau foloasele în cauză, respectiv actele sunt făcute către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.
Or, raportându-se la probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, instanţa de fond a constatat faptul că inculpatul I. a cedat 15% din drepturile litigioase către AA. şi 10% către X., prin intermediul unor interpuşi ai acestora, pentru a le cumpăra influenţa pe care o aveau pe lângă persoane cu putere de decizie atât la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cât şi al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât, să obţină despăgubirile cât mai rapid şi într-un cuantum cât mai mare.
De asemenea, s-a constatat că, din nicio probă administrată în cauză, nu rezultă faptul că inculpatul I. ar fi transmis, chiar şi într-o manieră indirectă, vreo sumă de bani preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A..
Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză, în cursul urmăririi penale, în fond şi în apel, Înalta Curte reţine următoarele:
În contextul unei întâlniri ce a avut loc în luna decembrie 2010, la sediul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, între martorii X. şi AA., în biroul acestuia din urmă, întâlnire la care a participat şi martorul Z., X. i-a transmis lui AA. că inculpatul I. era dispus să dea mită, pentru urgentarea şi soluţionarea favorabilă a dosarului de către preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A., urmând ca, pentru ajutorul dat, apelanta K. să cedeze un procent de 15% către AA. şi 10% către X., prin intermediul unor interpuşi ai acestora, iar inculpatei A. să-i fie remisă o parte din procentul de 15%.
În luna ianuarie 2011, martorul AA. s-a întâlnit cu inculpata A., căreia i-a comunicat discuţia purtată anterior cu X.. Cu acest prilej, inculpata a pretins suma de 400.000 de euro pentru a urgenta şi soluţiona favorabil dosarul de despăgubire.
Acceptarea propunerii inculpatului I. şi pretinderea sumei de 400.000 de euro, de către inculpata A., a fost transmisă de AA., prin intermediul martorului Z., lui X., care i-a comunicat inculpatului I..
La data de 15 decembrie 2010, la numai câteva zile de la înregistrarea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din dispoziţia inculpatului I., S.C. K., prin intermediul martorului BB., a cedat martorului X. un procent de 10% din drepturile litigioase şi, întrucât la momentul respectiv acesta din urmă deţinea o funcţie publică importantă în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, l-a interpus, ca intermediar şi beneficiar aparent, pe un apropiat de-al său, respectiv pe martorul CC..
Operaţiunea de primire mascată a procentului de 10% din drepturile deţinute de inculpatul I. s-a materializat într-un contract de cesiune de drepturi autentificat sub nr. x, la data de 15 decembrie 2010, în care cesionar a fost martorul CC., iar preţul stipulat în contractul de cesiune de 100.000 de RON nu a fost plătit de cesionar cedentului – aspect confirmat de martorii BB. şi CC. – tocmai datorită înţelegerii dintre inculpatul I. şi X. şi dată fiind adevărata natură a operaţiunii, de a disimula darea de mită.
În realizarea aceleiaşi înţelegeri infracţionale, la data de 7 februarie 2011, din dispoziţia inculpatului I., S.C. K., prin intermediul martorului BB., a cedat un procent de 15% din drepturile deţinute de această companie off-shore martorului DD., persoană interpusă de AA., tranzacţia fiind materializată prin încheierea contractului de cesiune autentificat sub nr. x, contract în care s-a declarat fictiv acelaşi preţ, de 100.000 de RON, preţ care, în realitate, nu a fost plătit.
Din înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală a rezultat că, după emiterea deciziei de despăgubire şi convertirea titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul "Proprietatea", acestea au fost vândute pe piaţa bursieră, fiind încasate următoarele sume de bani:
- martorul DD. a încasat, în data de 30 iunie 2011, în contul său deschis la GG. S.A., suma de 5.419.142,90 RON, drept preţ al celor 10.196.249 acţiuni primite de la Fondul "Proprietatea", suma fiind convertită, la data de 01 iulie 2011, în 1.278.099,74 euro şi retrasă în numerar (1.278.000 euro);
- martorul CC. a vândut cele 6.797.500 acţiuni de la Fondul "Proprietatea", după cum urmează: în ziua de 22 iunie 2011 – 1.900.000 acţiuni, încasând 1.026.000 RON, iar în ziua de 28 iunie 2011, a vândut 4.897.500 acţiuni, încasând 2.571.187,50 RON, suma totală încasată din vânzarea acţiunilor fiind de 3.597.187,5 RON.
Astfel cum reiese din depoziţiile martorilor X., CC. şi Z., sumele de bani au fost împărţite după următorul algoritm: un procent de 25% i-a revenit lui CC. pentru că a acceptat să figureze în contractul de cesiune încheiat cu S.C. K., 30% i-a revenit lui X. pentru ajutorul acordat inculpatului I. de a obţine sprijinul inculpatei A., prin intermediul lui AA., iar restul de 45% i-a revenit lui Z. pentru faptul că l-a pus în legătură pe X. cu AA..
Totodată, din depoziţiile martorilor AA., DD. şi FF. a reieşit că suma de 1.278.000 euro obţinută de AA., prin intermediul lui DD., a fost împărţită de primul martor, după cum urmează: 40.000 de euro i-au revenit martorului DD. pentru că a acceptat să figureze în contractul de cesiune, ca cesionar al drepturilor litigioase, 400.000 de euro i-au fost remişi preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A., pentru sprijinul acordat în soluţionarea urgentă şi favorabilă a dosarului de despăgubire, iar restul, de 838.000 de euro, a fost împărţit între martorii AA. şi FF..
Înţelegerea dintre martorii AA. şi FF. privind împărţirea sumei de 838.000 de euro a fost determinată de faptul că primul intermediase legătura cu inculpata A., căreia îi comunicase promisiunea inculpatului I. de a-i remite o sumă de bani, iar cel de-al doilea martor acceptase ca, în cadrul discuţiei care urma să aibă loc, între inculpata A. şi AA., acesta din urmă să invoce interesul în soluţionarea favorabilă a dosarului şi al martorului FF..
În ceea ce priveşte remiterea sumei de 400.000 de euro către inculpata A., Înalta Curte reţine că, la data de 1 iulie 2011, martorul DD. a retras din contul său, deschis la GG. S.A., suma de 1.278.000 euro şi, în aceeaşi zi, împreună cu AA., s-a deplasat la sediul HH. din Bucureşti, unde acesta din urmă a lăsat banii în păstrare martorului FF. (declaraţie martor DD. – filele nr. x – 104, dosar de urmărire penală).
În acest sens, martorul AA. a precizat că banii au rămas la FF. "pentru a putea fi daţi mai departe 400.000 euro din ei doamnei A." .
De asemenea, martorul FF. a confirmat cele relatate de AA., afirmând că: "la mine la birou banii s-au împărţit după cum urmează: 50.000 euro au fost luaţi pentru domnul Niculae, 400.000 euro pentru doamna A. şi restul au fost împărţiţi în mod egal între mine şi AA." .
În continuare, la data de 11 iulie 2011, martorul AA. s-a deplasat la biroul inculpatei din incinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi i-a spus acesteia că a încasat banii, convenind ca, după două sau trei săptămâni, inculpata să se deplaseze la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru a-i remite banii ("tot în luna iulie, după aceea, am fost la sediul A.N.R.P., i-am spus lui A. că s-au încasat banii şi am stabilit ca, în funcţie de programul ei, la două-trei săptămâni să vină la sediul R.A.P.P.S. pentru a-şi ridica banii" – declaraţie martor AA., filele nr. x – 86, dosar de urmărire penală).
Prezenţa martorului AA. la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în ziua de 11 iulie 2011, este confirmată de înregistrarea video a întâlnirii dintre acesta şi inculpată, precum şi de procesul-verbal şi planşa fotografică aferentă, din conţinutul înregistrării rezultând că, la un moment dat, AA. s-a apropiat de inculpată şi i-a şoptit ceva la ureche.
De asemenea, prezenţa martorului AA. la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este confirmată şi de martora BBBB. care, în perioada 2010 – octombrie 2011, a ocupat funcţia de consilier al preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv director de cabinet.
Astfel, martora a precizat că l-a văzut la cabinetul inculpatei, în anul 2011, de câteva ori, pe AA. şi, deşi nu a putut preciza cu exactitate data acestor vizite, a declarat că "Din câte reţin era vară, era cald afară, dar nu pot preciza luna în care l-am văzut pe domnul AA. la A." .
În aceeaşi lună a anului 2011, AA. s-a deplasat din nou la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, unde a discutat cu inculpata şi au stabilit să se întâlnească în decurs de câteva zile la biroul martorului de la sediul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat pentru a-i remite suma de 400.000 de euro.
Astfel, martorul AA. a plasat temporar cea de-a doua vizită spre sfârşitul lunii iulie, fără a putea preciza cu exactitate data, "cu câteva zile înainte de a-i da banii lui A. şi am stabilit ziua şi ora la care să vină la mine la birou", după care a luat cei 400.000 de euro din biroul lui FF. pentru a-i remite inculpatei .
De asemenea, martorul FF. a confirmat că a depozitat suma de 400.000 de euro până la momentul când a fost luată de martorul AA. spre a fi remisă inculpatei A., iar în acest sens, a precizat că: "din câte îmi amintesc, cei 400.000 au fost puşi deoparte şi AA. a venit după câteva zile, nu pot să spun cu exactitate, şi i-a luat de la mine de la birou spunând că îi dă doamnei A." .
Ulterior celei de-a doua întâlniri, conform înţelegerii, în data de 2 august 2011, inculpata s-a deplasat la biroul martorului AA. de la Regia Autonomă pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, unde i-a fost remisă suma de 400.000 de euro într-o pungă de cadouri.
Faptul că inculpata s-a deplasat la sediul Regiei Autonome – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în data de 2 august 2011, când i-a fost remisă suma de 400.000 de euro, rezultă din coroborarea următoarelor mijloace de probă: declaraţiile martorilor AA., CCCC., DDDD. şi TT. şi menţiunile din registrul de acces persoane/vizitatori în sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, conform cărora, inculpata figurează că a fost în vizită la directorul general AA., în ziua respectivă, în intervalul orar 15:21 – 15:30 .
Cu privire la data şi modalitatea de remitere a sumei de bani, martorul AA. a declarat că: "la începutul lunii august, într-o după-amiază, a venit la sediul R.A.P.P.S., i-am remis 400.000 euro într-o sacoşă tip cadou, am băut o cafea, după care fiecare şi-a văzut de drumul lui" .
În faţa instanţei de fond, la termenul din 31 ianuarie 2018, martorul a precizat că menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală, întrucât a spus adevărul şi nu a fost influenţat în declaraţiile pe care le-a dat la urmărirea penală.
Similar, în faza căii de atac a apelului, la termenul din 3 martie 2022, martorul a menţinut declaraţiile date anterior în cauză.
Martora CCCC., şef serviciu Secretariat Protocol din cadrul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, a confirmat prezenţa, de cel puţin două ori, a inculpatei A., la cabinetul directorului general AA. şi, deşi nu a putut preciza cu exactitate data acestor vizite, a menţionat că "nu avea haine groase pe ea" .
De asemenea, martorul DDDD., conducător auto detaşat pentru deservirea preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a arătat că a transportat-o pe inculpata A. de la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat şi, deşi nu a putut preciza cu exactitate data, a menţionat că "…era cald afară" .
Totodată, prezenţa inculpatei la cabinetul directorului general AA. a fost confirmată şi de martorul TT., care a declarat că: "în primăvara-vara anului 2011, la una din întâlnirile mele de la biroul domnului AA., aşteptând ca acesta să îşi termine una din întâlniri, la ieşirea din biroului dânsului am văzut-o pe A. împreună cu AA., doamna A. ocupând funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. AA. mi-a prezentat-o pe A. la ieşirea din birou" .
Se constată că, afirmaţiile martorului TT. sunt susţinute de menţiunile din registrul de acces persoane/vizitatori, în care acesta figurează prezent, în ziua de 2 august 2011, în două rânduri, în intervalele orare 11:21 – 11:52 şi 14:11 – 15:00, la cabinetul directorului general AA. .
În faţa instanţei de fond, la termenul din 14 decembrie 2017, martorul TT. a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, precizând că nu i-au fost sugerate răspunsuri la întrebările formulate. A precizat martorul că, pe la sfârşitul anului 2010, începutul anului 2011, a dorit să intre în biroul lui AA., dar secretara l-a oprit, spunându-i că înăuntru se află inculpata A., pe care, ulterior, a şi văzut-o.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, depoziţia martorului AA., în sensul că, a remis inculpatei A. suma de 400.000 de euro, în biroul său din sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, se coroborează cu declaraţiile martorilor:
- DD., care a precizat că: "AA. mi-a spus că din suma totală pe care am obţinut-o trebuie să dea 400.000 euro către cele două doamne. Ulterior, AA. mi-a confirmat că a remis această sumă de bani persoanelor menţionate, dar eu nu am fost de faţă" ;
- TT., care a declarat că: "Tot în acea perioadă, am asistat la nişte discuţii între tatăl meu şi AA., în care aceştia discutau despre sume de bani remise către A. pentru soluţionarea unor dosare de la A.N.R.P., dar nu pot preciza un anume dosar sau titularul respectivelor drepturi";
În faţa instanţei de fond, la termenul din 14 decembrie 2017, martorul TT. a precizat că "AA. i-a propus tatălui meu să cumpere nişte drepturi litigioase într-o discuţie la care am asistat şi eu, iar la o altă discuţie la care de asemenea am asistat, AA. i-a spus tatălui meu că există nişte costuri pentru rezolvarea dosarului.
Arăt că în cuprinsul discuţiei AA. i-a spus tatălui meu că pentru rezolvarea dosarului ANRP va urma să dea nişte bani inculpatei A.".
- FF., care a precizat că: "Din discuţiile pe care le-am purtat cu AA. a rezultat că pentru soluţionarea dosarului de despăgubiri şi pentru urgentarea soluţionării, acesta a dat suma de 400.000 euro preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor din acea perioadă, respectiv doamnei A." ;
În faţa Curţii de Apel Bucureşti, la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2017, martorul FF., menţinându-şi declaraţiile date în faza de urmărire penală, a precizat că: "AA. mi-a spus că va da 400.000 euro inculpatei A., bani care s-au dat ulterior. Eu nu am văzut personal că AA. i-a dat lui A. bani, însă acesta a luat din banii obţinuţi în urma vânzării drepturilor litigioase 400.000 euro, despre care mi-a spus că se duce să-i dea inculpatei A..
Cei 400.000 euro erau din suma totală în urma vânzării drepturilor litigioase (...)".
- X., care a declarat că nu ştie cât din procentul de 15% îi revenea inculpatei A., respectiv că procentul de 25% a fost oferit de I. pentru inculpată, dar nu a putut preciza "dacă a fost promisă sau i s-a remis efectiv vreo sumă de bani A. pentru soluţionarea acestui dosar";
În faţa instanţei de fond, la termenul din 31 ianuarie 2018, martorul a menţinut depoziţiile din cursul urmăririi penale, precizând că a spus adevărul.
- şi cu denunţul formulat de inculpatul I., la data de 09 martie 2016, din cuprinsul căruia rezultă că a aflat de la X. că, o sumă cuprinsă între 400.000 şi 700.000 de euro, a ajuns la inculpata A., care a condiţionat soluţionarea cu celeritate a dosarului de despăgubire de primirea acestor sume de bani.
Disponibilitatea inculpatului I. de a ceda un procent de 25% din drepturile deţinute prin intermediul societăţii offshore K., în dosarul nr. x/2010, în scopul obţinerii despăgubirilor cât mai rapid şi într-un cuantum cât mai mare, precum şi identificarea martorului X. (la momentul respectiv consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale), ca persoană de sprijin în atingerea scopului dorit, rezultă din declaraţiile inculpatului I. şi din depoziţiile martorului X. .
Alegerea acestui martor, ca punct iniţial de sprijin, în vederea atingerii scopului final, nu a fost aleatorie. Conform depoziţiei martorului X., inculpatul I. apelase anterior la sprijinul său, în anul 2009, când, la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor se afla în procedură de soluţionare un dosar care îl avea ca beneficiar pe acelaşi inculpat, prin interpusul OOOO., iar în urma unei discuţii pe care martorul a purtat-o cu inculpata A., dosarul a fost soluţionat . Susţinerile martorului se coroborează cu declaraţia dată de I., în calitate de suspect, în care a arătat că martorul X. "avusese un rol activ în soluţionarea unui alt dosar, dosarul OOOO.", dar şi că i-a transmis că "a discutat cu preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor A. despre dosar şi mi-a spus că intervenţia sa a dus la urgentarea acelui dosar" .
Despre intenţia de a remite un procent din drepturile litigioase deţinute de inculpatul I., a luat la cunoştinţă şi martorul SS., care deţinea împreună cu acesta drepturi litigioase într-un alt dosar, martorul precizând că: "I. mi-a spus că, în schimbul procentelor cedate, X. urma să intervină pe lângă factori de decizie de la nivelul autorităţilor locale competente din Constanţa şi de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor" .
Intenţia inculpatului I. de a întreprinde demersuri de urgentare a soluţionării dosarului nr. x/2010 este recunoscută chiar de acesta, în declaraţia dată, în calitate de suspect, când a susţinut că a discutat cu martorul X., iar acesta i-a transmis că "în schimbul unui procent de 50% din valoarea dosarului mă poate ajuta să grăbească soluţionarea acestui dosar atât la nivel local, cât şi la nivel central la Comisia Centrală" şi că "pentru accelerarea dosarului am cesionat în două momente către doi interpuşi, domnul CC. şi domnul Niculae" .
Acest aspect rezultă şi din declaraţia martorului X., care a precizat că: "având în vedere faptul că I. ştia că anterior, la solicitarea lui, purtasem o discuţie cu A. – preşedinta A.N.R.P., cu privire la un alt dosar de despăgubire al său şi, în contextul în care, cunoştea că AA. era în relaţii bune cu A., mi-a spus că este dispus să ofere un procent de 25% din drepturile litigioase pe care el deja le achiziţionase în judeţul Constanţa, în vederea urgentării soluţionării favorabile a dosarului de către aceasta, cerându-mi să îl pun în legătură cu AA." .
Referitor la cuantumul procentului ce urma a fi cedat, acesta a fost stabilit de inculpatul I., în acest sens inculpatul precizând că: "am negociat acest procent la 25% din valoare" .
În cursul cercetării judecătoreşti în fond, la termenul din 31 ianuarie 2018, nuanţându-şi depoziţia, martorul X. a precizat că I. i-a "vorbit despre faptul că are dificultăţi cu dosarul de la ANRP şi că deşi dosarul este în regulă, se întârzie soluţionarea lui. În acest context s-a declarat de acord să cesioneze un procent din valoarea dosarului de la ANRP celor care puteau să-l ajute să soluţioneze mai repede dosarul".
Identificarea, de către martorul X., a altor persoane care să sprijine acţiunea ilicită demarată de inculpatul I. rezultă din coroborarea declaraţiilor inculpatului I. cu cele ale martorilor X. şi Z..
Deşi martorul X. o cunoştea pe inculpată, nu avea o relaţie directă, bazată pe încredere cu aceasta, motiv pentru care, a apelat la martorul AA., persoană cunoscută pentru relaţiile sale de prietenie cu preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Totodată, având în vedere că acţiunea ilicită necesita o relaţie de încredere, inexistentă la acel moment între martorii X. şi AA. – cei doi întâlnindu-se ocazional în diverse împrejurări –, X. i-a cerut martorului Z., directorul tehnic al aceleiaşi regii, să îi intermedieze o întâlnire cu AA., întâlnirea dintre cei trei martori având loc în luna decembrie 2010, la sediul Regiei Autonome - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (declaraţie martor X. – filele nr. x – 9, dosar de urmărire penală; declaraţie martor Z. – filele nr. x – 53 şi 54 – 59, dosar de urmărire penală; declaraţie martor AA. – filele nr. x – 86, dosar de urmărire penală).
În ceea ce priveşte discuţiile purtate, martorul X. a precizat că i-a spus lui AA. "că I. este dispus să cedeze un procent de 25% din drepturile litigioase preşedintei A.N.R.P., A., pentru soluţionarea favorabilă a dosarului şi pentru urgentarea soluţionării acestuia. AA. mi-a spus că o să discute cu A. despre "oferta" lui I. şi că o să ne comunice dacă aceasta acceptă şi în ce condiţii", aspect confirmat de martorul AA., care a precizat că "din discuţiile cu ei, mi-au spus că ei reprezintă pe I., în special X. era cel care vorbea, şi au un procent de 25% din drepturi pentru a rezolva problema" şi că "după discuţiile cu ei, am acceptat să încerc să îi ajut" .
Ulterior discuţiei de la sediul Regiei Autonome pentru Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat, cu toate că martorul AA. o cunoştea pe inculpata A., de aproximativ doi ani (conform propriilor afirmaţii), pentru a se asigura de reuşita demersului său, a discutat situaţia cu martorul FF. care, prin prisma relaţiilor personale pe care le avea cu inculpata, la momentul respectiv, reprezenta o garanţie atât din punct de vedere al credibilităţii, cât şi în ceea ce priveşte confidenţialitatea, obţinând acceptul acestuia de a menţiona inculpatei că era şi el interesat de soluţionarea dosarului, urmând ca cei doi să împartă o parte din procentul de 15% cedat de inculpatul I. (declaraţie martor AA. – filele nr. x – 86, dosar de urmărire penală).
Astfel, în perioada imediat următoare, respectiv în luna ianuarie 2011, AA. s-a întâlnit, de două ori, cu inculpata A., căreia i-a comunicat promisiunea inculpatului I., prilej cu care, aceasta a acceptat şi a stabilit cuantumul sumei ce urma a-i fi remisă la 400.000 de euro, în scopul urgentării şi soluţionării favorabile a dosarului de despăgubire (declaraţie martor AA. – filele nr. x – 86, dosar de urmărire penală).
Acceptarea promisiunii de către inculpata A. şi stabilirea cuantumului sumei la 400.000 de euro i-au fost comunicate inculpatului I., de către martorul AA., prin intermediul martorilor Z. şi X., astfel cum rezultă din depoziţiile celor trei martori.
Tot din declaraţiile celor trei martori rezultă că, după discuţia purtată de martorul AA. cu inculpata, acesta a transmis martorilor Z. şi X. că dosarul va fi soluţionat favorabil, în schimb inculpata urma să primească suma de 400.000 de euro. Despre această situaţie l-a informat şi pe martorul DD., persoană ce urma să fie interpusă în vederea cesiunii procentului din drepturile litigioase (declaraţie martor DD. – filele nr. x – 104, dosar de urmărire penală).
De menţionat că martorii şi-au menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale, după cum urmează: martorul AA., la termenul din 31 ianuarie 2018 în fond şi din 3 martie 2022 în apel; martorul Z., la termenul din 21 septembrie 2018 în fond şi din 20 ianuarie 2022 în apel.
Înalta Curte constată că, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul I. a recunoscut existenţa discuţiilor cu martorul X., susţinând însă că, din partea martorului a pornit iniţiativa cesiunii unui procent din drepturile deţinute, în scopul sprijinului acordat în vederea soluţionării favorabile a dosarului, atât la nivelul autorităţilor locale (primăria Constanţa şi Instituţia Prefectului – judeţul Constanţa), cât şi la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Deşi inculpatul a susţinut că a fost "abordat" de martorul X., care i-a spus că avea cunoştinţă că deţinea un dosar de despăgubiri la Constanţa, ce era "blocat acolo", aceste afirmaţii nu pot fi reţinute, întrucât martorul nu putea lua la cunoştinţă de existenţa acestui dosar de la autorităţile locale, deoarece beneficiarul legal era societatea off-shore K., reprezentată de martorul BB., numele inculpatului nefigurând pe vreun înscris.
De altfel, chiar în declaraţia dată în faza de urmărire penală, inculpatul a arătat că a apelat la martorul X., întrucât ştia că acesta avea "influenţă directă" asupra inculpatei A..
Totodată, în denunţul formulat la data de 09 martie 2016, inculpatul a precizat că martorul X. i-a spus că, o sumă cuprinsă între 400.000 şi 700.000 de euro, a ajuns la inculpata A..
Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti în fond, la termenele din 17 ianuarie 2020 şi din 16 octombrie 2020, inculpatul a revenit asupra depoziţiilor din faza de urmărire penală, invocând privarea sa de libertate la momentul formulării denunţului şi luării declaraţiilor, precum şi starea precară de sănătate a soţiei sale.
În faţa instanţei de apel, la termenul din 26 mai 2022, inculpatul I. a arătat că nu menţine declaraţiile de la urmărirea penală, deoarece au fost luate sub presiune şi scrise după dictarea procurorului, precizând însă că, în prima seară de arest şi apoi de încă trei ori, i s-a prezentat o listă cuprinzând zece nume de persoane cunoscute, solicitându-i-se să aleagă pe cine vrea să denunţe, iar în cuprinsul acelei liste nu figura numele inculpatei A..
În cursul urmăririi penale, inculpata A. nu a dat nicio declaraţie, prevalându-se de dreptul la tăcere.
În faţa instanţei de fond, la termenul din 17 ianuarie 2020, inculpata a arătat că nu a primit şi nu a pretins bani în calitate de preşedinte ANRP pentru soluţionarea dosarelor acestei instituţii, că a avut cu AA. doar relaţii instituţionale, că este posibil ca martorul să fi făcut denunţurile împotriva sa pentru a beneficia de avantaje în legătură cu dosarele penale în care era implicat, că a mers la sediul RAPPS în 2 august 2011 şi în septembrie 2010 doar pentru a discuta chestiuni legate de instituţiile în care funcţiona (cheltuielile ANRP, chiria imobilului, închirierea maşinilor sau plata şoferilor etc.) şi că este posibil să fi discutat cu X. despre un dosar ANRP, în cadrul audienţelor pe care le ţinea, în prezenţa consilierului de dosare.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte reţine că, inculpata A., în calitate de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a acceptat, în luna ianuarie 2011, promisiunea unor sume de bani din partea beneficiarului despăgubirii, inculpatul I., al căror cuantum l-a stabilit la valoarea de 400.000 de euro, sumă pe care a primit-o, în data de 2 august 2011, prin intermediul martorului AA., în legătură cu îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv pentru urgentarea şi soluţionarea favorabilă a dosarului de despăgubire nr. xC/2010, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Totodată, în perioada decembrie 2010 – februarie 2011, inculpatul I. a promis şi ulterior a dat un procent de 25% din drepturile deţinute în dosarul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. xC/2010 martorilor AA. şi FF., prin intermediul lui DD. şi martorilor X. şi Z., prin intermediul lui CC., pentru ca AA. să îl sprijine în remiterea, în data de 2 august 2011, a sumei de 400.000 de euro, provenită din valorificarea celor 25% din drepturi, preşedintei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inculpata A., în scopul urgentării şi soluţionării favorabile a dosarului de despăgubire, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În ceea ce priveşte critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul I. vizând greşita schimbare de încadrare juridică dată faptei inculpatului I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dispusă prin încheierea din data de 3.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte o apreciază întemeiată, în considerarea următoarelor argumente:
Având în vedere situaţia de fapt reţinută mai sus, rezultă într-un mod fără echivoc intenţia inculpatului I. de a da mită funcţionarului public, acesta neaflându-se în situaţia unui cumpărător de influenţă.
De asemenea, inculpatul I. a avut reprezentarea că, pe lângă martorul X., vor mai fi şi alte persoane care urmau să îl sprijine pe acesta în demersurile sale, în acest sens, inculpatul declarând că, după stabilirea procentului de 25%, martorul trebuia să îi indice "persoanele care vor acţiona ca interpuşi ai domniei sale în această tranzacţie" .
Faptul că inculpatul a fost informat despre discuţia purtată de AA. cu A., a rezultat şi din depoziţia martorului X., care a susţinut că "i-am transmis lui I. că am discutat cu AA. despre dosarul lui, urmând ca acesta, după ce va discuta cu A., îi va comunica, prin Z., aspectele discutate" .
Totodată, din aceste afirmaţii mai rezultă, dincolo de orice dubiu, intenţia inculpatului I. de a mitui funcţionarul, iar nu de a cumpăra influenţa martorilor X. şi AA., precum şi faptul că martorul X. acţiona ca un interpus al inculpatului.
În acest sens, în literatura juridică s-a reţinut că, atunci când persoana interesată nu are cunoştinţă că banii sau foloasele vor ajunge la funcţionar, va răspunde pentru cumpărare de influenţă, traficantul pentru trafic de influenţă şi dare de mită, iar funcţionarul pentru luare de mită.
În situaţia în care persoana interesată a ştiut de la început că banii vor ajunge la funcţionar, acesta va răspunde pentru dare de mită, traficantul va fi complice, iar funcţionarul autor al infracţiunii de luare de mită.
În aceste condiţii rezultă că, în cauză, este incidentă situaţia în care darea de mită a fost realizată prin intermediari. Cu privire la aceştia, doctrina şi jurisprudenţa consideră că, deşi persoanele interpuse înfăptuiesc, prin activitatea lor, chiar acţiunea incriminată, totuşi, aceste persoane răspund în calitate de complici la infracţiunea de dare de mită, deoarece, dacă potrivit legii, autorul poate săvârşi fapta şi în mod direct, intermediarii, care acţionează în numele său şi cu intenţia de a-l ajuta, nu pot avea decât calitatea de complici.
Legea nu exclude posibilitatea săvârşirii infracţiunii de dare de mită prin intermediar, ci norma de incriminare a acestei infracţiuni chiar stabileşte că folosul/suma de bani poate fi promis/oferit/dat direct sau indirect. Însă elementul principal în raport de care se realizează distincţia în această situaţie particulară este dat de importanţa "influenţei" ori a "foloaselor/sumelor de bani" pentru realizarea, de către funcţionar, a acţiunii atipice.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, autorul îşi exercită influenţa şi determină un funcţionar public să realizeze o acţiune tipică. Prin urmare, delimitarea dării de mită prin intermediar faţă de cumpărarea de influenţă se realizează, în principal, prin raportare la acest aspect.
În ipoteza săvârşirii, prin intermediar, a unei infracţiuni de dare de mită, în reprezentarea tuturor celor implicaţi în triunghiul infracţional, determinant pentru exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu va fi folosul material oferit de către mituitor funcţionarului. Folosul material este singurul care dictează modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.
Or, în condiţiile în care, a existat cu certitudine un probatoriu concret cu privire la promisiunea făcută de I. şi acceptarea promisiunii din partea inculpatei A., remiterea şi primirea sumelor de bani respective, nu are relevanţă existenţa, în acest act cauzal, a unor persoane intermediare, relevantă pentru reţinerea unei anumite încadrări juridice, şi anume, dare de mită, fiind faptul că promisiunea, respectiv remiterea sumelor de bani s-a realizat între inculpaţii I. şi A..
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond a modificat conţinutul acuzaţiei faptice aduse inculpatului I., iar noua încadrare juridică nu mai coincide cu acuzaţia factuală reţinută de parchet. Astfel, fapta imputată inculpatului I., în opinia instanţei de fond, nu mai e aceea că, prin intermediul martorului AA., a remis suma de 400.000 de euro inculpatei A., ci că a cumpărat influenţa pe care martorii X. şi AA. o aveau asupra inculpatei, pentru ca aceştia să realizeze o acţiune suplimentară celei de a remite strict suma de bani, şi anume, să o determine pe inculpată să îşi exercite nelegal atribuţiile de serviciu.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
Instituţia schimbării de încadrare juridică poate interveni, în condiţiile art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., doar atunci când calificarea faptei dată prin rechizitoriu este greşită sau numai o parte din faptele descrise şi încadrate juridic sunt probate. Cu toate acestea, schimbarea încadrării juridice implică menţinerea aceleiaşi fapte materiale care face obiectul judecăţii.
V. Analiza incidenţei prescripţiei răspunderii penale, urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunţate de Curtea Constituţională şi a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal formulate de inculpaţii din prezenta cauză, a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 396 alin. (7) sau (8) din C. proc. pen.
De plano, se constată că toţi inculpaţii din cauza pendinte au solicitat continuarea procesului penal, în condiţiile art. 18 din C. proc. pen.
V.1. Infracţiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârşirii
Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracţiunile simple ce constau într-o unică acţiune sau inacţiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. şi folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Relevantă pentru prezenta situaţie este explicaţia conţinută în considerentele deciziei, potrivit căreia, atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).
Totodată, prin Decizia nr. 458/2017 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 132 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum şi în situaţia obţinerii folosului necuvenit, condiţie prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 (paragraful 45).
Infracţiunea prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existenţa unei condiţii – obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de acesta, în forma consumată (paragraful 45).
(….), producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos (paragraful 33).
În privinţa momentului săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen., în configuraţia factuală specifică speţei, este nerelevant momentul emiterii titlului de despăgubire. Conform Titlului VII, art. 3 din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit legii şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.
Aprobarea listei conţinând sumele ce urmau a fi acordate cu titlu de despăgubiri în dosarele evaluate de către evaluatorii desemnaţi de către Comisie, inclusiv raportul de evaluare întocmit de inculpatul J., în dosarul nr. x/2010, a rezultat din procesul-verbal al şedinţei din data de 26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a fost compusă din inculpaţii A. – preşedinte, B., C., D., E., F. şi G. .
La data de 26 mai 2011 a fost emisă decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 15764 prin care a fost acordat titlul de despăgubire în favoarea S.C. K., în cotă de 75%, lui DD., în cotă de 15% şi lui CC., în cotă de 10%, cuantumul despăgubirilor fiind de 37.243.500 RON, valoare stabilită prin raportul de evaluare nr. x/2011.
La data de 8 iunie 2011 au fost înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, sub numerele 24011 şi 24012, cererile de opţiune formulate de martorii CC. şi DD., prin care aceştia au solicitat convertirea titlurilor de despăgubire în acţiuni la Fondul "Proprietatea" .
Ulterior, la data de 16 iunie 2011, a fost emis titlul de conversie nr. 1928, prin care suma de 3.724.350 RON, cuvenită martorului CC., a fost convertită într-un număr de 6.797.500 acţiuni. În aceeaşi zi, a fost emis şi titlul de conversie nr. 1927, prin care suma de 5.586.525 RON, cuvenită martorului DD., a fost convertită într-un număr de 10.196.249 acţiuni .
În concluzie, consumarea infracţiunii de abuz în serviciu s-a produs la data obţinerii, consecutiv producerii pagubei, a primului folos considerat necuvenit, respectiv la 16 iunie 2011, data emiterii titlului de conversie în favoarea martorului CC.. Acesta este momentul săvârşirii infracţiunii ce coincide cu data producerii primei urmări relevante penal – obţinerea folosului necuvenit – de la care fapta se poate încadra juridic în infracţiunea de rezultat, abuz în serviciu, în formă consumată.
V.2. Durata termenului de prescripţie
În varianta legislativă aplicabilă la data săvârşirii faptei, infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 2481 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 15 lit. f) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, era pedepsită cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 22 de ani şi 6 luni, termenul general de prescripţie fiind, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, de 15 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2022), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă jumătate (modificarea adusă art. 124 prin actul normativ anterior menţionat conferind textului un conţinut asemănător celui în vigoare şi în prezent şi, prin aceasta, un caracter mai aspru).
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptei şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 22 ani şi 6 luni, termen care, raportat la data săvârşirii faptei, nu s-a împlinit până în prezent.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 4 ani la 14 ani, iar termenul general de prescripţie este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., de 10 ani. Determinarea sa a avut în vedere limitele de pedeapsă, respectiv maximul special rezultat din caracterizarea în drept a infracţiunii.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (în varianta anterioară datei de 25 iunie 2018), statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel că aplicarea globală a acestei variante normative [inclusiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din C. pen..] ar avea ca efect stabilirea unui termen de prescripţie specială de 20 de ani, termen neîmplinit până în prezent.
În schimb, exclusiv ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei. Singurele termene care au disciplinat prescripţia în acest interval au fost cele generale, în speţă, acest termen fiind de 10 ani.
Evaluată în contextul celorlalte dispoziţii pertinente în materia prescripţiei, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menţionat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situaţie mai favorabilă pentru inculpaţi şi, astfel, să devină aplicabilă în speţă, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.
V.3. Momentul la care se împlineşte termenul de prescripţie
Potrivit art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Socotirea termenului ca împlinit cu o zi înainte de data corespunzătoare momentului de debut ia în calcul atât ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ziua de împlinire a acestuia (sistemul zilelor pline).
Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, la data de 15 iunie 2021, atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi impune, în ipoteza în care inculpaţii au solicitat continuarea procesului penal, aplicarea corespunzătoare a soluţiilor alternativ prevăzute de art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen.
În cauză, inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., J. şi I., prin intermediul apărătorilor, au precizat, în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2023, că solicită continuarea procesului penal, manifestare de voinţă consecutiv căreia elementele probatorii şi cele circumscrise conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, au fost reexaminate de către instanţa de apel, constatând incidente dispoziţiile art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., conform cărora, "dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) – d), instanţa de judecată pronunţă achitarea".
Având în vedere solicitarea inculpatului I. de continuare a procesului penal şi cu privire la infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina sa, Înalta Curte constată, de asemenea, incidenţa prevederilor art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., motiv pentru care, va pronunţa o soluţie de achitare şi în privinţa acestei fapte.
Astfel, în varianta legislativă aplicabilă la data săvârşirii faptei, infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, era pedepsită cu închisoare de la 3 ani la 12 ani, termenul general de prescripţie fiind, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, de 10 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2022), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptei şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 15 ani, termen care, raportat la data săvârşirii faptei [11 noiembrie 2011 – întrucât, în cazul infracţiunilor continuate, termenul începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, potrivit art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen..], nu s-a împlinit până în prezent.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 [(art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019)] cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar termenul general de prescripţie este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (în varianta anterioară datei de 25 iunie 2018), statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel că aplicarea globală a acestei variante normative [inclusiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din C. pen..] ar avea ca efect stabilirea unui termen de prescripţie specială de 16 ani, termen neîmplinit până în prezent.
În schimb, exclusiv ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei. Singurele termene care au disciplinat prescripţia în acest interval au fost cele generale, în speţă, acest termen fiind de 8 ani.
Evaluată în contextul celorlalte dispoziţii pertinente în materia prescripţiei, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menţionat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situaţie mai favorabilă pentru inculpaţi şi, astfel, să devină aplicabilă în speţă, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.
Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de spălare a banilor, la data de 10 noiembrie 2019, atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
De asemenea, inculpaţii A. şi I. au precizat, prin intermediul apărătorilor aleşi, în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2023, că solicită continuarea procesului penal, manifestare de voinţă consecutiv căreia elementele probatorii şi cele circumscrise conţinutului constitutiv al infracţiunii de luare/dare de mită au fost reexaminate de către instanţa de apel.
În contextul jurisprudenţei obligatorii relevante a Curţii Constituţionale şi, respectiv, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., evidenţiată în considerentele prezentei decizii, Înalta Curte – secţia Penală apreciază necesar să examineze, prioritar, problematica prescripţiei răspunderii penale în prezenta cauză. În acest sens, va avea în vedere succesiunea de legi penale intervenite de la data săvârşirii faptelor şi până la data judecării definitive a cauzei.
Constată, astfel, că în varianta legislativă aplicabilă la data faptelor (2 august 2011), infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969, era sancţionată cu închisoare de la 3 ani la 12 ani, iar infracţiunile de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 erau pedepsite, ambele, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Termenele generale de prescripţie erau, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) şi d) din C. pen. din 1969, de 10 ani şi, respectiv, de 5 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2022), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptelor şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 15 ani, respectiv, de 7 ani şi 6 luni, termene care, raportat la data săvârşirii faptelor (respectiv, 2 august 2011), nu s-au împlinit în cauză, în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, fiind împlinite, însă, în raport de infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi dare de mită.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.
Termenele generale de prescripţie sunt, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani.
Aşa cum s-a argumentat în precedent, ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei.
Aceasta înseamnă că termenele de prescripţie generală au început să curgă, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, respectiv 2 august 2011, cu efectul împlinirii lor la data de 1 august 2019.
În consecinţă, Înalta Curte constată incidente dispoziţiile art. 396 alin. (8) din C. proc. pen., conform cărora, "dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) – d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal".
Având în vedere argumentele expuse mai sus şi constatând că, în cazul infracţiunilor de luare/dare de mită, reţinute în sarcina inculpaţilor J., respectiv I., termenul general de prescripţie, de 8 ani, s-a împlinit în luna ianuarie 2019, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., urmând să pronunţe soluţii de achitare.
VI. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei
Înalta Curte constată că, prin adresa din 17 mai 2016, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constituit parte civilă pentru un prejudiciu total de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 RON, prejudiciu decurgând din supraevaluarea terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire.
Aşa cum s-a precizat în momentul analizării situaţiei de fapt, paguba adusă patrimoniului statului, reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice, reclamată de parchet în momentul trimiterii în judecată a inculpaţilor, nu este în acest moment certă.
Având în vedere că, în cauză, cu privire la inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., se va dispune o soluţie de achitare, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., pentru infracţiunile de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, Înalta Curte, în temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
Pe cale de consecinţă, va înlătura dispoziţia privind anularea deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. de emitere a titlurilor de despăgubire în favoarea societăţii K., în cotă de 75%, a lui DD., în cotă de 15% şi a lui CC., în cotă de 10%, în cuantum total de 37.243.500 RON, precum şi a titlurilor de conversie nr. 1926/16.06.2011 emis în favoarea societăţii K., nr. 1927/16.06.2011 emis în favoarea martorului DD. şi nr. 1928/16.06.2011 emis în favoarea martorului CC..
Va înlătura dispoziţia privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumei de 37.243.500 RON către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de către inculpatul I., beneficiar real al societăţii K. – 27932625 RON, martorul CC. - 931087,50 RON, martorul X. – 1117305 RON, martorul Z. – 1675957,50 RON, martorul DD. – 174299,58 RON, martorul AA. – 2706112,71 RON şi martorul FF. – 2706112,71 RON.
Din această perspectivă, apelul declarat de S.C. K. este fondat.
VII. Cu privire la măsurile asigurătorii
Constată că, prin încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2022 pronunţată în prezenta cauză, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3 din 17 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători, în baza art. 2502 din C. proc. pen., s-au menţinut:
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 01.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.02.2016, nr. 634/P/2015 din 03.03.2016, nr. 634/P/2015 din 09.03.2016, nr. 634/P/2015 din 02.06.2016, nr. 634/P/2015 din 06.06.2016, nr. 634/P/2015 din 15.06.2016 si nr. 634/P/2015 din 16.06.2016, asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând apelanţilor – intimaţi - inculpaţi I., A., J., martorilor Z., AA., CC., FF. şi numitei V., astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017;
- măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor - intimaţi - inculpaţi A., J., H., B., C., D., F., G. şi E..
Chiar şi în ipoteza soluţiei încetării procesului penal, ce presupune o cauză de stingere a acţiunii penale, situaţie în care, de regulă, probatoriul nu a fost epuizat, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, cu excepţia prescripţiei răspunderii penale, când există obligaţia soluţionării sale [(art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.., Decizia nr. 251/RC din 20 iunie 2019, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 586/2016].
În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va menţine:
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 1.02.2016, nr. 634/P/2015 din 3.02.2016, nr. 634/P/2015 din 3.03.2016, nr. 634/P/2015 din 9.03.2016, nr. 634/P/2015 din 2.06.2016 şi nr. 634/P/2015 din 16.06.2016, asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând apelantului – intimat – inculpat I., martorilor Z., AA., CC. şi FF. şi numitei V., pe o durată de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă partea civilă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile;
- măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor - intimaţi - inculpaţi A., J., H., B., C., D., F., G. şi E., până la concurenţa sumei pretinse de partea civilă, pe o durată de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă partea civilă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.
În ceea ce priveşte dispoziţia de confiscare specială de la inculpata A. a sumei de 400.000 de euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României la data executării măsurii, Înalta Curte constată că se impune menţinerea acesteia.
Astfel, potrivit art. 289 alin. (3) din C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
De asemenea, dispoziţiile art. 107 din C. pen., cu titlu marginal "Scopul măsurilor de siguranţă" prevăd următoarele:
(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi este incidentă una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) – f) din C. pen.
De altfel, în jurisprudenţa sa anterioară, instanţa supremă a statuat în mod explicit că "măsurile de siguranţă ale confiscării speciale se dispun şi în ipoteza în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripţia operează numai în ce priveşte răspunderea penală, iar nu şi în ce priveşte măsurile de siguranţă" (Tribunalul Suprem, decizia nr. 614/1984).
Concluzia este susţinută şi de un argument normativ în vigoare, de ordin procesual, desprins din interpretarea dispoziţiilor art. 5491 din C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluţii de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranţă examinată, atunci când constată ea însăşi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sub acest aspect.
În aceeaşi ordine de idei, prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă" (paragraful 16).
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. S.R.L. şi alţii împotriva Italiei – hotărârea din 28 iunie 2018 –, a concluzionat că "măsurile de confiscare constituie "pedepse" în sensul art. 7 din Convenţie. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noţiunii de "pedeapsă", în sensul art. 7, determină aplicabilitatea acestei dispoziţii, chiar şi în absenţa unei proceduri penale în sensul art. 6" (paragraful 233).
(...) "chiar şi în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al infracţiunii" (paragraful 245).
În cauza de faţă, sunt realizate condiţiile anterior expuse pentru menţinerea dispoziţiei de confiscare specială, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia generală înlătură doar răspunderea penală a inculpatei A., nu şi caracterul penal al faptei deduse judecăţii. Pe de altă parte, măsura este necesară deoarece rezultă că suma de 400.000 de euro, ce a intrat în patrimoniul inculpatei, nu a avut la bază tranzacţii licite, ci a reprezentat preţul unei înţelegeri prohibite de legea penală.
Sub acest aspect, sunt relevante toate circumstanţele în care s-a realizat actul de luare de mită imputat inculpatei A., probatoriul administrat în faza căii de atac a apelului susţinând, în continuare, teza plăţii sumei de 400.000 de euro, în absenţa unui titlu licit. O atare constatare justifică, aşadar, concluzia că suma primită de inculpată are ca provenienţă o faptă prevăzută de legea penală, fiind necesară confiscarea sa specială, pentru atingerea scopului prevăzut de art. 107 din C. pen.
În consecinţă, va menţine măsura asiguratorie a sechestrului luată prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 6 iunie 2016 asupra bunurilor inculpatei A. până la concurenţa sumei confiscate, de 400.000 de euro.
În ceea ce priveşte dispoziţia de confiscare specială de la inculpatul J. a sumei de 5.000 de euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României la data executării măsurii, Înalta Curte constată că se impune înlăturarea acesteia, având în vedere temeiul soluţiei de achitare ce va fi dispusă faţă de acest inculpat – art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. – cu privire la infracţiunea de luare de mită.
În consecinţă, va ridica măsura asiguratorie a popririi asupra sumei de 22.600 RON, aflată în contul x, deschis la PPPP. S.A., cu titular J., până la concurenţa sumei de 5.000 de euro, luată prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 15 iunie 2016.
VIII. În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta II., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Conform dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., instanţa admite apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.
Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competent.
Cazurile de nulitate absolută sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. a) – f) din C. proc. pen. şi se referă la încălcarea dispoziţiilor privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
c) publicitatea şedinţei de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Prin urmare, criticile apelantei II. constând în faptul că judecătorul fondului nu a acordat cuvântul în dezbateri reprezentantului convenţional al acesteia şi nu a motivat, în cuprinsul considerentelor sentinţei, temeinicia soluţiei de menţinere a sechestrului asiguratoriu, în vederea confiscării speciale, nu se încadrează în motivele prevăzute de lege pentru dispunerea unei soluţii de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În ceea ce priveşte critica vizând nemotivarea hotărârii atacate cu privire la soluţia de menţinere a sechestrului asiguratoriu, Înalta Curte reţine, din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că obligaţia de motivare a hotărârii nu trebuie înţeleasă în sensul că ea trebuie să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument al părţilor, esenţial fiind ca hotărârea să indice, cu suficientă claritate, motivele pe care se întemeiază soluţia, într-o manieră care să permită părţilor să formuleze critici în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Întinderea motivării unei hotărâri poate să difere de la caz la caz, iar o soluţie, motivată chiar sumar, nu încalcă dreptul la un proces echitabil în situaţia în care o astfel de hotărâre examinează efectiv problemele esenţiale care-i sunt supuse aprecierii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, secţia Penală, soluţionând apelurile, va desfiinţa, în parte, sentinţa apelată şi încheierea de şedinţă din data de 3 februarie 2020 şi va rejudeca prezenta cauză, în limitele arătate.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2), (3), (6) din C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. şi de apelanta S.C. K. împotriva sentinţei penale nr. 232 din 27 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I-a Penală, în dosarul nr. x/2017.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi încheierea de şedinţă din data de 3 februarie 2020, numai în ceea ce priveşte dispoziţia de schimbare a încadrării juridice şi, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (1), (5) şi (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., achită pe inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (5) şi (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., achită pe inculpaţii H., I. şi J., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (5) şi (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., achită pe inculpatul I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (5) şi (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., achită pe inculpatul I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (5) şi (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., achită pe inculpatul J., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 308 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Înlătură dispoziţia din încheierea din data de 3.02.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I-a Penală prin care, în baza art. 386 din C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului I. din infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (1), (6) şi (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încetează procesul penal faţă de inculpatul I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (1), (6) şi (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încetează procesul penal faţă de inculpata A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Înlătură dispoziţia privind anularea deciziei nr. x/26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. de emitere a titlurilor de despăgubire în favoarea S.C K., în cotă de 75%, martorului DD., în cotă de 15% şi martorului CC., în cotă de 10%, în cuantum total de 37.243.500 RON, precum şi a titlurilor de conversie nr. 1926/16.06.2011 emis în favoarea S.C. K., nr. 1927/16.06.2011 emis în favoarea martorului DD. şi nr. 1928/16.06.2011 emis în favoarea martorului CC..
Înlătură dispoziţia privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumei de 37.243.500 RON către partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de către inculpatul I., beneficiar real al S.C. K. – 27932625 RON, martorul CC. - 931087,50 RON, martorul X. – 1117305 RON, martorul Z. – 1675957,50 RON, martorul DD. – 174299,58 RON, martorul AA. – 2706112,71 RON şi martorul FF. – 2706112,71 RON.
În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., menţine:
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 634/P/2015 din 28.01.2016, nr. 634/P/2015 din 1.02.2016, nr. 634/P/2015 din 3.02.2016, nr. 634/P/2015 din 3.03.2016, nr. 634/P/2015 din 9.03.2016, nr. 634/P/2015 din 2.06.2016 şi nr. 634/P/2015 din 16.06.2016, asupra sumelor de bani şi bunurilor indisponibilizate, aparţinând apelantului – intimat – inculpat I., martorilor Z., AA., CC. şi FF. şi numitei V., pe o durată de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă partea civilă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile;
- măsura sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală nr. 232 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelanţilor - intimaţi - inculpaţi A., J., H., B., C., D., F., G. şi E., până la concurenţa sumei pretinse de partea civilă, pe o durată de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă partea civilă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.
Menţine dispoziţia de confiscare specială de la inculpata A. a sumei de 400.000 de euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României la data executării măsurii.
Menţine măsura asiguratorie a sechestrului, luată prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 6 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – secţia de Combatere a Corupţiei, asupra bunurilor inculpatei A. până la concurenţa sumei confiscate, de 400.000 de euro.
Înlătură dispoziţia de confiscare specială de la inculpatul J. a sumei de 5.000 de euro sau echivalentul în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României la data executării măsurii.
Ridică măsura asiguratorie a popririi asupra sumei de 22.600 RON, aflată în contul x, deschis la PPPP. S.A., cu titular J., până la concurenţa sumei de 5.000 de euro, luată prin ordonanţa nr. 634/P/2015 din 15 iunie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – secţia de Combatere a Corupţiei.
Modifică temeiul de drept al obligării inculpaţilor I. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă, reţinând incidenţa art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.
Înlătură obligarea inculpaţilor B., C., D., E., F., G., H. şi J., în baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate şi încheierii de şedinţă din data de 3 februarie 2020, în măsura în care nu sunt contrare prezentei.
II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta II. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelanta II. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. şi de apelanta S.C. K., rămân în sarcina acestuia.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul E., precum şi cel cuvenit curatorului special desemnat pentru apelanta S.C. K., în sumă de câte 1.360 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A., D., F., G., H., J., B., C. şi I., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 340 RON, rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea deciziei la dispoziţia inculpaţilor, apelantelor S.C. K. şi II., intimatului parte civilă, persoanelor interesate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 27 aprilie 2023.