Jurisprudence - details - High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 27 iulie 2023

Deliberând asupra apelurilor declarate în cauză, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi în consecinţă:

În temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. din art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen. în art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969.

În temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. din art. 48 din C. pen. rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen. în art. 26 din C. pen. din anul 1969 rap. la art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului Pârvulescu Marin pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, prevăzută de art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, prevăzută de art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului B. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, prevăzută de art. 26 din C. pen. din anul 1969 raportat la art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de părţile civile C., D. şi E..

A dispus ridicarea măsurilor asigurătorii, constând în instituirea sechestrului asigurător şi a popririi asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B., luate prin încheierea din data de 28.08.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B., în cuantum de 868 RON, urmează a se suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a se pronunţa în sensul celor menţionate, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2014 din data de 29.07.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- mr. (rez.) Pârvulescu Marin, necunoscut cu antecedente penale, fost ofiţer în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări penale din Departamentul Securităţii Statului, pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen.,

- col. (rez.) A., necunoscut cu antecedente penale, fost ofiţer în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări penale din Departamentul Securităţii Statului, pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen.,

- civ. F., cunoscut cu antecedente penale, fost ministru de interne, pentru complicitatea la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 48 din C. pen. rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g), k) din C. pen.,

- civ. B., cunoscut cu antecedente penale, fost şef al Departamentului Securităţii Statului, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prevăzută şi pedepsită de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen.

S-a reţinut în esenţă, prin actul de sesizare a instanţei, că inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., în calitate de ofiţeri în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securităţii Statului, cu intenţie directă, au exercitat acţiuni represive şi sistematice asupra victimei inginer disident G., în perioada ianuarie- noiembrie 1985, în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, acţiuni care au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să-i aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal dreptului la viaţă.

Inculpatul F., în calitate de ministru de interne, cu intenţie directă, în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1985, a transmis documente oficiale ale Statului român, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe către Ambasadele Republicii Socialiste România de la Paris şi Washington (telegramele nr. x din data de 01.11.1985 şi nr. x din data de 26.11.1985), prin care a disimulat caracterul represiv şi politic al acţiunilor întreprinse de inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. împotriva lui G., în perioada în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru opinii considerate ostile regimului comunist.

Inculpatul B., în calitate de şef al Departamentului Securităţii Statului, cu intenţie directă, în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1985, a comunicat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, către Ambasadele Republicii Socialiste România de la Paris şi Washington (telegramele nr. x din data de 01.11.1985 şi nr. x din data de 26.11.1985), date nereale prin care a disimulat caracterul represiv şi politic al acţiunilor întreprinse de inculpaţii maior (rez.) Pârvulescu Marin şi col. (rez.) A. împotriva lui G., în perioada în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte şi fapte considerate ostile regimului comunist.

S-a apreciat că faptele săvârşite de inculpaţi sunt dovedite cu următoarele probe: declaraţiile martorilor H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., declaraţia părţii civile C. şi înscrisuri.

Iniţial cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală sub nr. x/2015/a1 în data de 01.08.2016 în procedura de cameră preliminară.

Prin încheierea din data de 19.10.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a admis, în parte, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii Pârvulescu Marin, A., B. şi F..

În baza art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. a constatat neregularitatea rechizitoriului din data de 29.07.2016, emis în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, sub aspectul modului de descriere a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a celor patru inculpaţi.

A dispus ca procurorul să precizeze detaliat, explicit şi distinct, pentru variantele normative prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., faptele ce se circumscriu în concret fiecăreia dintre variante, cu indicarea actelor materiale ce corespund elementului material al laturii obiective, vătămarea produsă şi legătura de cauzalitate.

De asemenea, a dispus ca procurorul să precizeze toate elementele necesare configurării neechivoce a situaţiei premisă, caracterul atacului (sistematic sau/şi generalizat) şi probele care furnizează datele factuale pe baza cărora a fost reţinută existenţa situaţiei premisă.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte cereri şi excepţii formulate de inculpaţii Pârvulescu Marin, A., B. şi F..

O copie de pe încheierea motivată a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare pentru ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul să procedeze la remedierea neregularităţilor actului de sesizare şi să comunice dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a celor patru inculpaţi ori solicită restituirea cauzei.

Pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului nr. x din data de 29.07.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, dispusă de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin încheierea din data de 19.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare a făcut precizările solicitate prin hotărârea susmenţionată şi, apreciind că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor:

- civ. F., cunoscut cu antecedente penale conform fişei de cazier, fost ministru de interne, pentru complicitatea la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 48 din C. pen. rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g), k) din C. pen.,

- civ. B., cunoscut cu antecedente penale conform fişei de cazier, fost şef al Departamentului Securităţii Statului, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen.

S-au precizat, în esenţă, următoarele:

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., în calitate de ofiţeri activi în cadrul Departamentului Securităţii Statului, au pus în aplicare politica statului comunist de reprimare a oricărei forme de disidenţă şi de opoziţie la "idealurile comuniste" în ceea ce priveşte pe inginerul G..

Faptele reţinute în sarcina inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. se circumscriu următoarelor variante normative ale infracţiunii contra umanităţii prev. de art. 439 din C. pen.:

- lit. e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional.

Deşi în perioada în care a fost încarcerat (21.09.1985 - 17.11.1985) inginerul G. nu mai era cercetat "oficial" de către fosta Securitate, cei doi inculpaţi au continuat urmărirea şi supravegherea sa pentru faptele de disidenţă politică.

Astfel, inculpaţii, acţionând pentru punerea în aplicare a politicii regimului comunist de reprimare a oricărei forme de opoziţie, l-au supus pe disidentul G. unui regim de teroare, constând în: încarcerarea cu deţinuţi deosebit de periculoşi, informatori ai organelor de miliţie şi securitate, care au avut ca scop obţinerea de date relevante pentru ancheta efectuată de inculpaţii Pîrvulescu Marin şi A.; pedepsirea ing. G. cu "3 zile izolare severă" pentru faptul că "...nu respectă programul ordonat în camera arestului, are o comportare necorespunzătoare faţă de subofiţerii din post şi sfidează cadrele din cadrul conducerii direcţiei prin modul lui de comportare..."; încătuşarea arestatului deşi acesta nu era o persoană violentă; interzicerea legăturilor cu membrii de familie; neasigurarea tratamentului medical, în condiţiile în care disidentul ing. G. a raportat, în mai multe rânduri, existenţa unor afecţiuni medicale şi a solicitat asistenţă de specialitate.

Actele materiale de represiune şi tortură impuse şi comise de inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. asupra disidentului G., în perioada în care acesta a fost încarcerat în Arestul Miliţiei şi anchetat pentru opiniile sale politice, au avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii sale corporale şi aducerea într-o stare de epuizare fizică şi psihică, care au depăşit în mod evident consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional.

- lit. g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

Din probele administrate în cauză a rezultat că, în perioada în care ing. G. a făcut obiectul urmăririi informative (04.01.1985-17.11.1985), cu ocazia audierii în sediul Departamentului Securităţii Statului, inculpaţii Pîrvulescu Marin şi A. au exercitat asupra acestuia acte de violenţă fizică şi psihică repetate, care au avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale şi stării psihice a victimei.

Actele de violenţă au avut ca urmare vătămarea corporală a disidentului G..

- lit. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că, în perioada 04.01.1985 - 17.11.1985 (data decesului), când G. a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, inculpaţii Pîrvulescu Marin şi A., în calitate de lucrători ai Securităţii, au acţionat în mod nelegal, dispunând şi desfăşurând acţiuni de reprimare şi intimidare a disidentului G., constând în: filaj, urmărire informativă, note informatori, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O., interceptarea corespondenţei, audieri sistematice în datele de 07.01.1985, 08.01.1985, 10.01.1985, 02.03.1985, 15.01.1985, 17.01.1985, 21.01.1985, 28.02.1985, 01.03.1985.

Toate aceste acţiuni rezultă din dosarul de urmărire informativă "GG.", deschis de Departamentul Securităţii Statului la data de 04.01.1985 în ceea ce îl priveşte pe G., arhivat şi înregistrat la C.I.D. cu numărul F.I. x - Bucureşti, aflat în prezent în custodia Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii.

Aceste acte şi fapte materiale comise de inculpaţii Pîrvulescu Marin şi A. au avut ca urmare producerea unor suferinţe mari disidentului G., prin încălcarea gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale referitoare la libertatea de gândire şi de conştiinţă, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, precum şi a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.

Dreptul la viaţă reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată şi determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea de gândire şi de conştiinţă, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere. Prin faptele săvârşite asupra victimei ing. G., inculpaţii Pîrvulescu Marin şi A. au adus o atingere gravă a dreptului la viaţă a acestuia, în sensul de drept natural al omului de a beneficia de un mediu ambiant sigur, de condiţii de ocrotire a integrităţii fizice şi psihice, corelat cu obligaţia agenţilor statului de a lua toate măsurile necesare care să conducă la protecţia vieţii.

Între acţiunile inculpaţilor Pîrvulescu Marin şi A. şi vătămările produse disidentului G. există legătură de cauzalitate, care rezultă din modul de săvârşire a faptelor (ex re), aşa cum a fost expus anterior.

Cu privire la inculpaţii F. (fost ministru de interne în perioada 1978-1987) şi B. (fost şef al Departamentului Securităţii Statului în perioada 1978-1987) în calitate de înalţi demnitari ai statului comunist, au fost exponenţii regimului totalitar, regim care a desfăşurat o acţiune sistematică, bine organizată şi planificată, la nivelul aparatului represiv, împotriva persoanelor care se opuneau statului comunist.

Cei doi foşti demnitari, în aplicarea politicii regimului comunist de reprimare generalizată şi sistematică a oricărei forme de opoziţie, au întreprins, cu intenţie, demersuri dolosive în scopul ascunderii caracterului politic şi represiv al cercetării disidentului G. de către inculpaţii mr. (rez.) Pârvulescu Marin şi col. (rez.) A. şi, ulterior, a cauzei decesului.

În concret, aşa cum s-a menţionat şi în rechizitoriul nr. x/2014 din data de 29.07.2016 (n.r. pag. 29-34), s-a reţinut că, la solicitarea congresmanului american HH. din data de 08.10.1985, adresată Ambasadei României din Washington, prin care se cereau explicaţii părţii române cu privire la arestarea lui G., dar şi solicitarea expresă de a permite vizitarea lui în detenţie de către avocat şi familie, răspunsul a fost comunicat ministrului de externe II. (decedat) de către inculpatul F. la data de 22.10.1985, printr-o notă de cabinet, în care se menţiona că G., ca cetăţean al Republicii Socialiste România, a beneficiat de o libertate deplină, a călătorit în mai multe ţări din Europa, încă din anul 1974 şi că doar faptele sale de drept comun - deţinerea şi operaţiunile cu mijloace de plată străine, prev. de art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1990, au făcut obiectul cercetărilor penale.

În răspunsul comunicat nu s-a făcut nicio referire la cercetările efectuate de Departamentul Securităţii Statului în tot cursul anului 1985 (până la deces) cu privire la dosarul politic având ca obiect infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prev. de art. 166 alin. (2) din C. pen. din 1968, deşi inculpatul F. fusese informat în acest sens prin "Nota privind situaţia numitului G., ce a făcut obiectul telegramei adresată M.A.E de Ambasada R.S.R din Washington", întocmită de Inspectoratul General al Miliţiei - Direcţia Cercetări Penale şi datată 12 octombrie 1985.

Răspunsul comunicat de inculpatul F. s-a întemeiat pe datele comunicate de inculpatul Pârvulescu Marin şi însuşite de inculpatul B., în calitate de şef al Departamentului Securităţii Statului.

De asemenea, urmare unor solicitări ulterioare transmise prin intermediul Ambasadelor României din Paris şi Washington prin care se cereau noi precizări cu privire la situaţia ing. G., despre care în SUA se aflase deja că decedase în detenţie, Departamentul Securităţii Statului, prin Direcţia Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Frontierei, a întocmit la data de 26.11.1985 adresa nr. x în cuprinsul căreia a reiterat aceleaşi neadevăruri, menţionând că victima în cauză era "un infractor de drept comun, speculant notoriu, ale cărui fapte nu au avut un caracter politic, iar decesul său nu are nicio legătură cu reţinerea şi cercetarea lui de către organele de procuratură şi miliţie, fiind datorat unei cauze naturale, respectiv bolii cardiace de care suferise anterior."

Acest răspuns "propus" de inculpatul B., în calitate de şef al Departamentului Securităţii Statului, şi însuşit de inculpatul F., în calitate de ministru de interne, apare în telegrama pe care Ministerul Afacerilor Externe, prin adjunctul ministrului JJ. (decedat), a transmis-o, la data de 26.11.1985, ambasadorului României de la Washington şi ambasadorului României de la Paris.

În cuprinsul materialului nu s-a făcut nicio referire la faptul că declanşarea cercetărilor şi anchetarea ing. disident G. s-a făcut din iniţiativa şi de către organele de securitate, începând cu data de 22.12.1984, respectiv când Direcţia a II-a din Departamentul Securităţii Statului a întocmit "nota de semnalare în cadrul SI" unde se consemnează că ing. G. ţine un jurnal în care "a făcut însemnări calomnioase la adresa conducătorului partidului şi statului nostru".

De asemenea, cu toate că Departamentul Securităţii Statului cunoştea diagnosticul şi cauza reală a decesului ing. G., în cuprinsul materialului elaborat au fost transmise datele false menţionate în raportul medico-legal, întocmit de medicul legist KK. (decedat) din cadrul Institutului Medico-Legal "Mina Minovici" Bucureşti.

Cercetările efectuate în prezenta cauza au reliefat că medicul legist în cauză era informator al Departamentului Securităţii Statului - fapt constatat de către Consiliul Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii, prin Nota nr. x din 30.03.2015.

Astfel, inculpatul F. şi inculpatul B. au transmis, cu intenţie, către Ambasadele României de la Paris şi Washington documente oficiale prin care au disimulat caracterul represiv şi politic al acţiunilor întreprinse de inculpaţii maior (rez.) Pârvulescu Marin şi colonel (rez.) A. împotriva lui G., în perioada în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru opinii considerate ostile regimului comunist.

Prin acţiunile întreprinse, constând în aceea că, la solicitarea comunităţii internaţionale şi a unor oameni politici din SUA, au ascuns caracterul politic şi represiv al acţiunilor îndreptate împotriva disidentului G., inculpaţii F. şi B. au înlesnit săvârşirea faptelor comise de inculpaţii maior (rez.) Pârvulescu Marin şi colonel (rez.) A..

Prin încheierea nr. 1056 din data de 29.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în temeiul art. 346 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus începerea judecăţii în cauza penală privind pe inculpaţii Pârvulescu Marin, A., B. şi F., ca urmare a sesizării instanţei prin rechizitoriul din data de 29.07.2016 emis în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, a cărui neregularitate a fost remediată prin precizările formulate de aceeaşi unitate de parchet la data de 15.11.2016.

Prin încheierea nr. 17/C din data de 10.02.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A.,B. şi Pârvulescu Marin împotriva încheierii nr. 1056 din data de 29.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin sentinţa penală nr. 152 din data de 16.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 17 şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din C. proc. pen., a încetat procesul penal cu privire la F., pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., întrucât a intervenit decesul acestuia, astfel cum a rezultat din certificatul de deces seria x nr. x emis de Primăria Municipiului Alba Iulia, la data de 21.12.2016.

În baza art. 38 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a trimis cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti.

S-a reţinut, în esenţă, că, prin dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F., membru al Guvernului la data comiterii presupusei fapte, se constată că nu mai există subiectul procesual care a atras competenţa personală a acestei instanţe.

Potrivit art. 40 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nemaiexistând subiectul procesual care a atras competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că nu mai este competentă a judeca în condiţiile în care calitatea celorlalţi inculpaţi şi natura infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora nu sunt dintre cele enumerate în textul de lege anterior menţionat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, sub nr. x/2017, la data de 20.05.2017.

Prin cererea formulată, înregistrată la data de 12.04.2017, C., D. şi E. s-au constituit părţi civile cu suma de 100.000 euro, reprezentând daune materiale şi cu suma de 3.000.000 euro, reprezentând daune morale.

Totodată, în temeiul art. 249 şi urm. din C. proc. pen., părţile civile au solicitat luarea tuturor măsurilor asigurătorii în prezenta cauză faţă de inculpaţi, în vederea asigurării reparării pagubei produse prin infracţiune.

Prin încheierea din data de 10.05.2017, la solicitarea inculpaţilor A., B. şi Pârvulescu Marin, Curtea a dispus introducerea în cauză, în calitate de părţi responsabile civilmente, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Serviciului Român de Informaţii şi a Ministerului Afacerilor Interne.

La termenul de judecată din data de 07.06.2017 în temeiul art. 374 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.

La acelaşi termen de judecată, Curtea a pus în vedere inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. prevederile art. 374 C. proc. pen., cu privire la drepturile procesuale, cei doi inculpaţi precizând că doresc să dea declaraţie în cauză, însă nu la data respectivă.

Prin încheierea din data de 28.08.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) din C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii prin instituirea sechestrului asigurător, pentru garantarea reparării pagubei, asupra următoarelor bunurile mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B., până la concurenţa valorii reprezentând echivalentul în RON al sumei de 3.100.000 euro:

- cota de 1/2 din imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, sector 6 str. x, proprietatea inculpatului Pârvulescu Marin asupra căruia se va realiza notare ipotecară, potrivit art. 253 alin. (4) din C. proc. pen.

- cota de 1/2 din autoturismul marca x, serie motor x, proprietatea inculpatului Pârvulescu Marin;

- imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, Prelungirea Ghencea, nr. 16-18, proprietatea inculpatului A. asupra căruia se va realiza notare ipotecară, potrivit art. 253 alin. (4) din C. proc. pen.

- autoturismul marca x, serie motor x, serie saşiu x, proprietatea inculpatului A.;

- acţiunile deţinute de inculpatul Pârvulescu Marin, respectiv 6 acţiuni la SIF1 Banat-Crişana S.A., 10 acţiuni la SIF2 Moldova, 32 acţiuni la SIF3 Transilvania S.A., 1177 acţiuni la SIF4 Muntenia S.A. şi 10 acţiuni la SIF5 Oltenia S.A. şi dividendele la care acţiunile respective dau dreptul, cu reţinerea acestora de către instituţia plătitoare, urmând a fi realizată notarea corespunzătoare la Depozitarul Central S.A..

- acţiunile deţinute de inculpatul A., respectiv 40 acţiuni la Semănătoarea, 6 acţiuni la SIF1 Banat-Crişana S.A., 10 acţiuni la SIF2 Moldova, 32 acţiuni la SIF3 Transilvania S.A., 38 acţiuni la SIF4 Muntenia S.A. şi 10 acţiuni la SIF5 Oltenia S.A. şi dividendele la care acţiunile respective dau dreptul, cu reţinerea acestora de către instituţia plătitoare, urmând a fi realizată notarea corespunzătoare la Depozitarul Central S.A..

- sumele de bani aflate în conturile deschise pe numele inculpatului Pârvulescu Marin la LL. S.A. şi plătite de MM. S.R.L..

- sumele de bani aflate în conturile deschise pe numele inculpatului A. la NN. S.A..

În temeiul art. 254 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 728 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., s-a instituit, în acelaşi scop, poprire asigurătorie asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 4765 RON, încasată de inculpatul B. de la Casa Locală de Pensii Sector 1 Bucureşti, asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 4082 RON, încasată de inculpatul Pârvulescu Marin de la Casa de Pensii Sectorială a Serviciului Român de Informaţii şi asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 5091 RON, încasată de inculpatul A. de la Casa de Pensii Sectorială a Serviciului Român de Informaţii, cu reţinerea acesteia de către terţul poprit.

Prin decizia nr. 810 din data de 12.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017, au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A., B. şi Pârvulescu Marin împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.08.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

În cursul cercetării judecătoreşti s-a procedat la audierea părţii civile C., a martorilor B., K., L., M., J., O., H., N., OO., P., U., Z., FF., PP., W., T., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL. şi a inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A..

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., acesta a decedat la data de 11.08.2017, până la această dată, datorită stării de sănătate, neprezentându-se în faţa Curţii la niciun termen de judecată .

Având în vedere că în cadrul cercetării judecătoreşti nu a mai fost posibilă audierea unor martori datorită stării de sănătate sau împrejurării că au decedat, conform art. 381 alin. (7) din C. proc. pen., s-a procedat la citirea depoziţiilor date în faza de urmărire penală în prezenta cauza de martorii X., Q., V., EE., AA. BB., GG., MMM. şi NNN..

De asemenea, s-a dispus declasificarea unor documente şi s-au depus la dosarul cauzei numeroase înscrisuri, încuviinţate de Curte.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în baza art. 386 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de părţile civile, prin apărătorii aleşi, în sensul reţinerii şi a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) lit. j) din C. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Victima G. era încadrat, în calitate de inginer constructor în cadrul Institutului de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunala Bucureşti - ISLGC.

În cursul lunii decembrie 1984, în lipsa victimei, subalternii acesteia, întrucât anterior observaseră că victima G. făcea însemnări aproape zilnic într-un registru pe care-l ţinea în sertarul biroului său, au luat acest registru şi l-au predat conducerii institutului, respectivul registru fiind, în fapt un jurnal intim, în care victima nota zilnic impresii şi păreri personale şi care conţinea şi însemnări considerate ostile la adresa conducerii superioare de partid şi de stat.

La data de 22.12.1984, Direcţia a II-a din cadrul Departamentului Securităţii Statului a fost sesizată că G., inginer proiectant la OOO.., este posesorul unui jurnal intim în care erau inserate şi unele manifestări cu caracter ostil.

Deplasându-se la faţa locului, directorul institutului susmenţionat a pus la dispoziţia organelor de securitate acest jurnal.

La data de 24.12.1984, constatând că unele înscrisuri au caracter profund duşmănos, Direcţia a II-a din cadrul Departamentului Securităţii Statului a propus ca împreună cu Direcţia a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului să se efectueze cercetarea informativă asupra victimei G..

La data de 26.12.1984 Direcţia a II-a din cadrul Departamentului Securităţii Statului a înaintat Direcţiei a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului jurnalul respectiv, în vederea analizării conţinutului acestuia, pentru a efectua cercetarea informativă.

Direcţia a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului a întocmit o notă de sarcini prin care a propus ca împreună cu Direcţia a II-a să se facă verificări în evidenţele de securitate în legătură cu victima prin posibilităţile informative ale Direcţiei a II-a urmând a se obţine un minim de date despre comportarea victimei la locul de muncă, anturaj, starea de sănătate, cercetarea informativă, efectuarea împreună cu Direcţia a II-a a unor percheziţii domiciliare şi la locul de muncă, identificarea şi audierea persoanelor care au cunoştinţă de conţinutul manuscrisului, obţinerea de la Direcţia a II-a de relaţii cu privire la modul în care au fost valorificate datele şi informaţiile pe care le-a prezentat la întoarcerea din călătoriile efectuate în străinătate, prilej cu care a contactat fugari din ţară sau colaboratori ai unor posturi de radio reacţionare.

Astfel, Direcţia a II-a a Departamentului Securităţii Statului a deschis la data de 04.01.1985 un dosar de urmărire informativă cu numele conspirativ "GG.", victima fiind suspectată de activitate de propagandă împotriva orânduirii socialiste.

S-a menţionat că informativ s-a stabilit că cel în cauză se afla în relaţii apropiate cu scriitori şi poeţi români şi cu cunoscuţi care se aflau în străinătate, precizându-se că, din anul 1983 fiica sa E. s-a căsătorit cu PPP., stabilindu-se împreună în SUA, unde au majoritatea rudelor.

De asemenea, la aceeaşi dată a fost întocmit în cadrul dosarului de urmărire informativă "GG." un plan de măsuri ce cuprindea încadrarea victimei în cadrul institutului unde lucra cu reţea informativă, investigaţii la domiciliu, interceptarea convorbirilor telefonice, interceptarea corespondentei interne şi externe, efectuarea percheziţiei domiciliare, îndeplinirea sarcinilor fiind încredinţate martorului RR., ofiţer de securitate, căpitan la acea dată în cadrul Direcţiei a II-a a Departamentului Securităţii Statului.

La datele de 07.01.1985 şi 16.01.1985, inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., ofiţeri de securitate la acea dată în cadrul Departamentului Securităţii Statului - Direcţia a VI-a Cercetări Penale şi martorul RR., au ridicat pe bază de dovadă de la victima G. mai multe înscrisuri, printre care şi 18 caiete - jurnal din perioada 1948-1957, 12 caiete jurnal din perioada 1958-1967, 8 caiete jurnal din perioada 1977-1983, un manuscris cu poezii, extrase din ziare conţinând poezii, 10 scrisori adresate victimei de fiica şi ginerele său din SUA, publicaţia L’archipel du gulog de Soljenitin, tipărită în 1976, un manuscris intitulat Europa mea.

De asemenea, la data de 17.01.1985, fiind efectuată o percheziţie domiciliară, de la domiciliul victimei G. au fost ridicate mai multe volume de note - jurnal, respectiv 23 de caiete din perioada 1967-1977, mai multe publicaţii străine, reviste (QQQ., Limite), caiete cu însemnări de călătorie ale victimei, o plachetă de poezii ale autorului RRR., cartea "Ma vie" de Trotki şi mai multe file cu încercările literare ale victimei.

De asemenea, cu aceeaşi ocazie la domiciliul victimei au fost găsite, fiind ridicate, mai multe sume de bani în valută (15 dolari SUA, 10 mărci vest germane, 40 coroane daneze, 40 mărci est germane, 1 shekel israelian, 3000 lire italiene).

Percheziţia domiciliară a fost efectuată de inculpatul Pârvulescu Marin - maior şi A. - locotenent major, în calitate de organe de cercetare penală în cadrul Direcţiei Cercetărilor Penale, precum şi de martorul RR., fiind întocmite două procese-verbale, în care sunt menţionate separat înscrisurile şi sumele de bani.

Prin declaraţiile date la datele de 07.01.1985 şi 17.01.1985, victima G. a precizat că se obligă să predea organelor de cercetare manuscrisele, consimţind ca organele securităţii statului să-i efectueze o percheziţie domiciliară solicitând, dacă este posibil, ca la această percheziţie să nu participe martori asistenţi.

De asemenea, într-o altă declaraţie dată la 07.01.1985, victima G. a arătat că jurnalul respectiv l-a redactat în ideea de a fi numai pentru el, precizând că nu l-a arătat la nimeni, însă de existenţa acestuia cunosc soţia, fiica şi fiul său, cărora le-a spus că ţine un jurnal intim în care consemnează probleme personale.

La data de 30.01.1985 a fost întocmit un raport de Departamentul Securităţii Statului, în care s-a apreciat că victima G. a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe, prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate, că a încălcat normele legale privind regimul mijloacelor de plată străine, precizându-se că împotriva acestuia urmează a se începe urmărirea penală, continuarea cercetărilor sub stare de arest şi trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 166 alin. (2) din C. pen. şi art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1960, precum şi clarificarea relaţiilor pe care victima le avea cu unii scriitori care se aflau în intenţia organelor de securitate pentru concepţiile duşmănoase.

Raportul susmenţionat era întocmit de şeful Direcţiei a II-a, general maior SSS. şi şeful Direcţiei a VI-a, colonel TTT..

În perioada ianuarie-mai 1985, victima G. a fost audiată în stare de libertate, în repetate rânduri de lucrătorii de securitate, victima recunoscând că jurnalul său conţinea comentarii negative la adresa orânduirii socialiste, recunoscând că de circa 7-8 ani ascultă postul de radio "UUU.", că a denigrat activitatea unor persoane cu funcţie de conducere pe linie de partid şi stat, făcând referiri ample şi detaliate şi la preocupările sale literare şi la persoanele din lumea artistică pe care le cunoştea, precum şi la activităţi care la vremea respectiva puteau fi catalogate ca fiind ostile politicii şi conducerii de stat, precizând, de exemplu, că la sugestia VVV., în 1983, a redactat un înscris prin care lua în derâdere probleme de politică externă, precum şi lozinci care nu i-au plăcut acesteia, că în anul 1978, cu ocazia şederii în Paris i-a prezentat lui WWW. un material pe care acesta urma să-l folosească într-o emisiune a postului de radio "UUU." ceea ce s-a şi întâmplat, ca urmare a unei constatări pe linia consolidărilor blocurilor după cutremurul din anul 1977, considerând că la acea dată s-au luat hotărâri care nu corespundeau realităţii, la domiciliul prietenului său din Paris, XXX., a redactat respectivul material, prin care concluziona că în Bucureşti nu s-au efectuat consolidări care să asigure stabilitatea construcţiilor deteriorate în eventualitatea unui nou cutremur, că în anul 1981 cu ocazia unei excursii în ţările scandinave i-a trimis o scrisoare lui WWW. ce viza scriitori români şi ceea ce s-a întâmplat la conferinţa YYY., menţionând despre împrejurările în care i-a cunoscut pe soţii WWW. - ZZZ., întâlnirile cu aceştia şi legăturile sale cu postul de radio UUU., că era indignat de împrejurarea că multe persoane ce au muncă de răspundere în România se bucură de bunuri materiale exagerat de mari, în contrast flagrant cu societatea şi modestia care credea că trebuie să caracterizeze conducătorii comunişti, că a realizat o parodie după Scrisoarea a III-a a lui AAAA. pe care intenţiona să o trimită tot lui WWW., făcând precizări şi despre discuţiile avute cu BBBB., CCCC..

De asemenea, întrucât în respectivul jurnal, victima făcea consemnări şi în legătură cu deplasările efectuate în străinătate, cu persoanele cu care lua contact, cheltuielile ocazionate de aceste deplasări, la activităţile de deţinere şi operaţiuni cu mijloace de plată străine, i-au fost luate declaraţii şi cu privire la aceste aspecte.

În declaraţiile date organelor de securitate, victima a precizat operaţiunile cu mijloace de plată străine efectuate cu ocazia călătoriilor în Europa, menţionând inclusiv modalităţile şi persoanele de la care le-a obţinut sau care l-au ajutat sa obţină valuta necesara acestor excursii.

Declaraţiile olografe au fost date de victima G., în prezenţa inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A., organe de cercetare penală din cadrul Departamentului Securităţii Statului, Direcţia a VI-a, cu privire la relaţiile cu diverşi scriitori şi oameni de cultură, cu comentariile unor emisiuni ale postului "UUU.", vizând şi o întâlnire la începutul lunii februarie 1985 cu unii scriitori ale căror nume apar în jurnal pentru a-i pune în temă în cazul în care ar fi chemaţi de organele de cercetare penală.

Raportul întocmit de şeful Direcţiei a II-a, general maior SSS. şi şeful Direcţiei a VI-a, colonel TTT., cu privire la cazul victimei G., a fost prezentat martorului V., adjunct al ministrului de interne la acea dată, care a întocmit o notă în care a menţionat următoarele: nu rezulta suficient de bine conturate elementele constitutive ale infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, unde şi în ce mod au proliferat acţiunile celui în cauză, ce s-a reţinut cu valoare de probă din declaraţiile persoanelor audiate, ce poziţie a avut în timpul cercetării, de ce nu s-au aprofundat până acum legăturile în lumea scriitorilor, despre ce este vorba mai în concret, ce rămâne efectiv pentru instanţă dacă piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor nu pot fi folosite, precizând despre anexa 4 că deşi are un substrat, nu are nicio valoare probatorie şi nici nu poate fi reţinută ca piesă incriminantă.

Martorul V. a declarat în faza de urmărire penală că, în calitate de adjunct al ministrului de interne, răspundea direct, printre altele, şi de Direcţiile a II-a şi a VI-a din cadrul Departamentului Securităţii Statului, că urmare a unei informări comune făcută de şefii celor două direcţii, general-maior SSS. şi colonel TTT., referitor la victima G., a discuţiei cu cei doi şefi şi lecturarea materialului din dosarul victimei, a întocmit o notă cu obiecţiuni legate de lipsa de consistenţă a materialului probator pe care a trimis-o oficial la Direcţia a VI-a, concluzionând că nu sunt elemente care să conducă la continuarea cercetărilor pentru infracţiunea la securitatea statului şi, mai mult, nu avea niciun suport propunerea de arestare preventivă, ordinul său fiind să se sisteze cercetările, să se propună soluţia pentru această faptă, iar dacă erau fapte de drept comun să le decline organelor competente.

Prin raportul din 3 mai 1985 privind pe G., semnat de inculpatul Pârvulescu Marin în calitate de ofiţer de cercetare penală, RR., specialist din Direcţia a II-a, DDDD., şef serviciu din Direcţia a II-a şi TT., şef serviciu din Direcţia a II-a, s-a propus pentru faptele de încălcare a regimul mijloacelor de plată străine, prevăzute şi pedepsite de Decretul nr. 210/1960 să fie sesizate organele de miliţie în vederea luării măsurilor legale, iar pentru manifestările duşmănoase săvârşite la locul de muncă şi pentru legăturile cu postul de radio "UUU." să fie pus în dezbaterea colectivului de muncă, în care sens, să se facă propuneri organului de partid competent.

Prin referatul întocmit la data de 17.06.1985 de inculpatul Pârvulescu Marin, în calitate de organ de cercetare penală, s-a propus ca materialele din care rezultă infracţiunile de nerespectare a regimului mijloacelor de plată străină, prevăzute şi pedepsite de Decretul nr. 210/1960, săvârşite de G. să fie înaintate Direcţiei Parchetelor Militare pentru a sesiza organele de cercetare penală competente, pentru a efectua cercetarea penală şi a se lua măsurile ce se impun.

La data de 27.06.1985, Direcţia a VI-a Cercetări penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului a restituit Direcţiei a II-a dosarul de urmărire informativă privind pe G., pentru a fi pus în dezbaterea colectivului de muncă, potrivit aprobărilor din raportul comun nr.x din 03.05.1985 potrivit metodologiei existente, precizând că pentru faptele de încălcare a regimului mijloacelor de plată străine, prevăzute şi pedepsite de Decretul nr. 210/1960, care s-au reţinut în sarcina lui G., urmează să fie sesizate organele competente, în vederea luării măsurilor legale.

Dosarul a fost înaintat de Direcţia a VI-a Cercetări penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului, Direcţiei Parchetelor Militare Bucureşti la data de 28.06.1985.

De asemenea, la data de 05.07.1985, declaraţiile date la datele de 21, 22, 24 mai de victima G. au fost trimise de Direcţia a VI-a Cercetări penale, Direcţiei I din cadrul Departamentului Securităţii Statului, întrucât se refereau la elemente aflate în atenţia acestei direcţii pe linie de artă şi cultură, menţionându-se că unele aspecte de interes operativ, ce au impus urgenţă, au fost semnalate din timp compartimentul de profil din această unitate.

Prin ordonanţa din data de 31.07.1985 a Direcţiei Parchetelor Militare s-a dispus declinarea dosarului privind pe G. în favoarea Direcţiei din Procuratura Generală, competentă a dispune continuarea cercetărilor în legătură cu săvârşirea de către cel în cauză a mai multor infracţiuni de deţinere şi operaţiuni ilegale cu mijloace de plată străine, prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1960.

La data de 03.08.1985, în urma prezentării de organele de stat, în faţa conducerii instituţiei, a secţiei, a organizaţiei şi a comitetului de partid a unor fapte considerate reprobabile în activitatea şi comportarea sa, victima G. a recunoscut că sunt adevărate şi le regreta şi s-a angajat ca în viitor să nu mai comită nicio faptă de natură să lezeze interesele statului, precizând că este conştient că dacă în viitor va mai proceda în acest fel, poate fi tras chiar şi la răspundere penală şi a mulţumit organelor de stat pentru clemenţa de care au dat dovadă în cazul său, fiindu-i luat un angajament scris.

La aceeaşi dată, victima G. a fost avertizată la locul său de muncă, în prezenţa mai multor persoane din conducerea institutului.

Ulterior, la data 04.10.1985 victimei i s-a desfăcut şi contractul de muncă, menţionându-se că este reţinut de organele de cercetare penală pentru fapte penale grave şi încălcarea normelor eticii şi echităţii socialiste, că a dus o activitate de defăimare a orânduirii socialiste la locul de muncă, a întreţinut relaţii clandestine cu posturi de radio străine care prin activitatea lor duc o propagandă împotriva ţării.

Prin referatul din data de 14.08.1985 întocmit de inculpatul Pârvulescu Marin, s-a propus neînceperea urmăririi penale, în cauza privind pe G., pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzută de art. 166 din C. pen.

S-a reţinut că victima G. nu a reuşit să influenţeze negativ atitudinea şi comportarea persoanelor care au luat cunoştinţă de faptele sale, că însemnările din jurnalul personal şi publicaţiile susmenţionate nu au fost difuzate vreunei persoane în scop de a propaga idei şi concepţii ostile ori de a instiga la acţiuni împotriva orânduirii socialiste, apreciindu-se că faptele stabilite împotriva acestuia nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 166 din C. pen.

La aceeaşi dată dosarul a fost înaintat Direcţiei Parchetelor Militare.

Prin rezoluţia din data de 15.08.1985 a Direcţiei Parchetelor Militare s-a dispus confirmarea propunerii Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului de a nu se începe urmărirea penală împotriva lui G., pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din C. pen.

S-a apreciat că acţiunile întreprinse de victima G. nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 166 alin. (2) din C. pen., având în vedere că a săvârşit faptele pornind de la unele nemulţumiri de ordin personal, că materialele aduse din străinătate şi însemnările ce i s-au găsit la domiciliu nu au fost difuzate, considerându-se că unele comentarii făcute la locul de muncă, cât şi afişarea unor citate din autorii străini în atelierul de proiectare, unde-şi desfăşura activitatea sunt acţiuni dezaxate, că acele legături pe care le-a avut cu postul de radio "UUU." au fost întâmplătoare, regretându-le.

Această rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale a fost adusă la cunoştinţa victimei G. la data de 24.10.1985.

Dosarul împreună cu rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 166 alin. (2) din C. pen. a fost restituit de Direcţia Parchetelor Militare Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului la data de 29.08.1985.

La data de 21.09.1985, Procuratura Locală Sector 6 Bucureşti, la solicitarea Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, prin ordonanţa nr. 1830/P/1985, a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 30 de zile a victimei G. pentru săvârşirea infracţiunii de operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine, prevăzută de art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1960, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 261/21.09.1985.

În această cauză, în perioada septembrie- noiembrie 1985, victima a dat mai multe declaraţii în legătură cu acuzaţiile aduse, inclusiv la data de 13.11.1985, atitudinea sa fiind de recunoaştere şi regret.

De la momentul arestării preventive, victima G. a fost încarcerată în Arestul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei până la data de 17.11.1985. În această perioadă, familiei victimei nu i s-a permis să ia legătura cu aceasta.

În arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, victima G. a fost deţinută în mai multe celule, inclusiv în aşa numita zonă "EEEE." cu condiţii necorespunzătoare de detenţie, mult mai grele şi împreună cu alţi arestaţi, printre care şi informatori ai miliţiei, deţinuţi periculoşi care nu se aflau la prima încălcare a legii penale, respectiv U. şi T., camera în care se aflau fiind dată în consemn, în sensul ca subofiţerii de miliţie care asigurau paza nu aveau voie să intervină când victima era lovită de colegii de cameră, contrar atribuţiilor de serviciu, conform cu care erau obligaţi să ia măsuri.

De asemenea, deşi potrivit regulamentului locului de detenţie, victima nu se încadra în categoria celor ce trebuiau scoşi de anchetă cu cătuşe, se proceda în acest fel, a fost sancţionată extrem de aspru pentru nerespectarea regimului de detenţie - 3 zile izolare severă, a fost agresată în mod repetat fizic şi psihic, nefiindu-i acordată asistenţa medicală.

La data de 15.11.1985, victimei G. i-a fost prezentat materialul de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) şi art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 210/1960 în prezenţa apărătorilor, precizând că recunoaşte şi regretă faptele şi nu doreşte să propună probe în apărare.

La data de 16.11.1985, a fost întocmit de lucrătorul de miliţie maior FFFF. din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei - Direcţia de Cercetări Penale referatul de terminare a urmăririi penale, prin care propunea emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată competentă să judece pe G., pentru săvârşirea infracţiunilor de nepredare a mijloacelor de plată străine, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 şi operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine, prevăzută de art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 210/1960.

La data de 17.11.1985, datorită stării de sănătate, G. a fost transportat la Spitalul Penitenciar Jilava, unde, deşi a fost operat de urgenţă, a decedat în cursul aceleiaşi zile.

Direcţia Generală a Penitenciarelor - Spitalul Penitenciar Jilava la data de 18.11.1985, a solicitat Procuraturii Municipiului Bucureşti să dispună autopsierea cadavrului victimei G..

Procuratura Locală Sector 6 Bucureşti care avea în instrumentare dosarul în care victima era cercetată pentru operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine a fost încunoştinţată despre decesul victimei G. din Spitalul Penitenciar Jilava de abia la data de 28.11.1985.

Prin rechizitorul Procuraturii Locale Sector 6 din 21.11.1985, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G. pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor prevăzute de art. 37 alin. (1) teza I şi art. 37 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 210/1960, reţinându-se, în fapt, că a efectuat operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine şi nu a predat în termenul legal mijloacele de plată străine pe care le deţinea.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa penală 1020 din data de 09.12.1985 a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) din C. proc. pen. anterior, încetarea procesului penal faţă de inculpatul G. pentru infracţiunile prevăzute de art. 37 alin. (1) teza I şi art. 37 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 210/1960.

Prin raportul de constatare medico-legală - autopsie din data de 12.12.1985, întocmit de Institutul de Medicină Legală Bucureşti, s-a concluzionat că moartea lui G. s-a datorat stării toxico-septice, consecinţa unei peritonite purulente prin perforaţie ileală.

Intervenţia chirurgicală efectuată în spital a fost corect indicată şi bine efectuată, însă faţă de alterarea gravă a stării generale, nu a mai putut avea rezultatul scontat.

Prin rezoluţia nr. 103/P/1986 din data de 21.09.1986 a Procuraturii Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 10 lit. b) din C. proc. pen. anterior, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza privind decesul numitului G., reţinându-se că, din actele premergătoare rezultă că moartea acestuia a fost patologică, nefiind consecinţa vreunei fapte penale.

În ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina inculpatului B., Curtea a constatat că la data de 08.10.1985, congresmenul american HH. s-a adresat cu o scrisoare ambasadorului României din SUA, martorul Z., prin care a solicitat informaţii cu privire la situaţia juridică a victimei G..

De asemenea, la data de 17.10.1985, şeful Subcomitetului Congresului American pentru Europa şi Orientul Mijlociu - senatorul GGGG. a solicitat informaţii despre starea de sănătate, locaţia şi acuzaţiile împotriva victimei G..

Urmarea solicitării deputatului HH., martorul Z. s-a adresat la data de 21.10.1985 autorităţilor române pentru a comunica care este situaţia victimei.

La data de 22.10.1985, în calitate de ministru de interne, F., a comunicat Ministerului Afacerilor Externe că la data de 21.09.1985 victima G. a fost arestată de organele procuraturii în baza mandatului nr. x/1985, pentru că, în perioada 1974-1985, a comis infracţiunile de deţinere şi operaţii interzise cu mijloace de plată străine, atât în ţară, cât şi cu prilejul unor excursii efectuate în străinătate, fapte prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1960 rep., precizându-se că după desfăşurarea cercetărilor, cel în cauză urmează să fie trimis în judecată, în stare de arest.

La data de 15.11.1985, HHHH., membru al Parlamentului SUA, s-a adresat ambasadorului Z., atrăgând atenţia asupra situaţiei victimei G., precizând că aceasta este reţinută fără să fie acuzată de ceva, că membrii familiei din România au fost împiedicaţi să o vadă sau să vorbească cu vreo autoritate română în privinţa cazului său, în ciuda eforturilor continue, că victima este împiedicată să vorbească cu familia sau avocatul său, că familia şi-a exprimat îngrijorarea faţă de faptul că acesta este ţinut "în detenţie abuzivă, în izolare totală", precizând că Guvernul român nu a răspuns la solicitările anterioare ale Departamentului de Stat cu privire la victima G..

Totodată, şi alţi parlamentari americani şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la situaţia victimei, implicându-se în acest caz.

La data de 23.11.1985, martorul Z. în calitate de ambasador al R.S. România la Washington, ca urmare a unor scrisori şi intervenţii telefonice din partea mai multor senatori şi deputaţi americani a solicitat informaţii urgente cu privire la situaţia reală a victimei G..

La data de 26.11.1985, Ministerul Afacerilor Externe, prin semnătura lui JJ., ministru secretar de stat, a transmis o adresă către Ambasada R.S. România la Washington în care se menţionează:"în răspunsurile pe care le veţi da în legătură cu acest aşa-zis caz, veţi adopta o atitudine fermă, de respingere a insinuărilor ce se fac, referitoare la G., infractor de drept comun, speculant notoriu, ale cărui fapte nu au avut un caracter politic, iar decesul său nu are nici-o legătură cu reţinerea şi cercetare lui de către organele de procuratură şi miliţie, fiind datorat unor cauze naturale, respectiv bolii cardiace de care suferea anterior.

În fapt, G. a fost arestat la 21 septembrie 1985 de Procuratura sectorului VI Bucureşti şi cercetat de organele de miliţie pentru săvârşirea, în mod repetat, a unor infracţiuni de drept comun, constând în operaţii interzise cu mijloace de plată străine şi speculă, fapte prevăzute şi pedepsite de articolul 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1960 şi articolul 295 din C. pen.. După instrumentarea cazului, dosarul penal a fost înaintat Judecătoriei sectorului VI pentru judecare.

La 17 noiembrie 1985, G. a fost internat în spital şi operat, în stare de urgenţă, de ocluzie intestinală. Datorită unor afecţiuni cardiace de care suferea, la scurt timp după operaţie a decedat, ca urmare a unui stop cardiac postoperatoriu.

După autopsia efectuată la Institutul Medico-legal, cadavrul a fost preluat de familia celui în cauză, în vederea înhumării.

Aceste aspecte se regăsesc menţionate în adresa nr. x din data de 26.11.1985 înaintată lui JJ. - ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe de Direcţia pentru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Turismului Transfrontalier din cadrul Ministerului de Interne.

La 31.12.1985, ambasada SUA din Bucureşti a comunicat Camerei Reprezentanţilor că pe 12 noiembrie se lucra la acest caz şi că ambasada luase legătura cu o persoană particulară care îl vizitase pe G. în închisoare şi care a spus că acesta era bine şi că persoana care l-a vizitat ultima oară pe G. la închisoare pe 15 noiembrie a spus că acesta părea să fie bine şi cu moralul bun.

După evenimentele din decembrie 1989, începând cu anul 1990, urmare a numeroaselor plângeri şi sesizări ale membrilor familiei Ursu, s-au făcut demersurile necesare şi au fost demarate cercetări penale, în scopul aflării adevărului cu privire la cauzele şi circumstanţele decesului victimei G. şi cu privire la persoanele responsabile, în vederea tragerii la răspundere penală a acestora. A fost, astfel, înregistrat dosarul nr. x/1990 al Procuraturii Generale - Direcţia Procuraturilor Militare.

Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală Bucureşti, întrunită în şedinţa din 16.03.1990, examinând documentaţia legală şi medico-legală privind pe G. a apreciat că moartea acestuia a fost violentă şi s-a datorat peritonitei purulente, generalizată în perforaţie post traumatică de ansă ileală.

Din coroborarea leziunilor traumatice consemnate în F.O. cu constatările făcute intra operatorii şi la autopsie, rezultă că leziunile interne şi externe s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală cu circa 3-4 zile anterior.

La data de 29.09.1993, procurorul militar delegat cu soluţionarea cauzei a dispus infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. x/1986 al Procuraturii Municipiului Bucureşti şi începerea urmăririi penale in rem pentru infracţiunea de omor, prevăzută şi pedepsită de art. 174 din C. pen. din 1968.

La data de 12.04.1995, acelaşi procuror militar a dispus începerea urmăririi penale "in personam" faţă de U..

Prin rechizitoriul nr. x/1990 din data de 12.11.1996 al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a dispus trimiterea în judecată doar a inculpatului civil U., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 din C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu, la punctele 2-6, s-au dispus soluţii de neurmărire penală după cum urmează:

"2. Neînceperea urmăririi penale cu privire la general de brigadă SSS., locotenent colonel TT. şi căpitan RR. - de la Direcţia a II-a din Departamentul Securităţii Statului - şi colonel TTT., colonel DDDD., maior Pîrvulescu Marin şi locotenent major A., sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 din C. pen. şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 din C. pen. - art. 10 lit. a) din C. proc. pen.

3. Neînceperea urmăririi penale cu privire la locotenent colonel FFFF., sub aspectul infracţiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 din C. pen. - art. 10 lit. a) din C. proc. pen.

4. Neînceperea urmăririi penale cu privire la colonel TTT., colonel NNN., locotenent colonel IIII. şi locotenent colonel KKK., sub aspectul infracţiunii de supunere la rele tratamente, prevăzută de art. 267 din C. pen. - art. 10 lit. a) din C. proc. pen.

5. Neînceperea urmăririi penale cu privire la locotenent colonel IIII. şi locotenent colonel KKK., sub aspectul infracţiunii de instigare la omor prevăzută de art. 25 rap. la art. 174 din C. pen. - art. 10 lit. a) din C. proc. pen.

6. Neînceperea urmăririi penale cu privire la colonel TTT., colonel NNN., locotenent colonel IIII. şi locotenent colonel KKK., sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. şi locotenent colonel JJJJ., sub aspectul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din C. pen. - art. 10 lit. g) din C. proc. pen. rap. la art. 1 din Decretul nr. 11/1988.

7. Neînceperea urmăririi penale cu privire la T., sub aspectul infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 din C. pen. - art. 10 lit. c) din C. proc. pen..".

Prin sentinţa penală nr. 359/30.06.1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia nr. 1947/05.05.2000, pronunţată în dosarul nr. x/2000 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, inculpatul civil U. a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 din C. pen. cu aplicarea art. 13 din C. pen., pedeapsă redusă la jumătate, conform dispoziţiilor Decretului nr. 11/1988 privind graţierea şi amnistia unor pedepse.

S-a reţinut, în esenţă, că victima G., fiind arestată la data de 21.09.1985, a fost încarcerată în arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, fiind introdusă în cameră cu inculpatul U. şi martorul T..

Inculpatul U. a aplicat mai multe lovituri cu picioarele în abdomen victimei G., care la data de 17.11.1985 a fost transportată la Spitalul Penitenciar Bucureşti, unde, după intervenţia chirurgicală, a decedat.

Secţia Parchetelor Militare analizând modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/1990, prin rezoluţia nr. 1923/2000 a dispus infirmarea punctelor 2, 4, 5, 6 din dispozitivul rechizitoriului şi reluarea cercetărilor faţă de alte persoane civile şi militari cu grade şi funcţii de conducere din Ministerul de Interne şi din fostul Departament al Securităţii Statului, constituindu-se astfel dosarul penal nr. x/2000 al secţiei Parchetelor Militare.

Prin rechizitoriul nr. x/2000 din data de 22.11.2000 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului colonel (rez) IIII. (adjunctul şefului Direcţiei Cercetări Penale din fostul Inspectorat General al Miliţiei) şi a inculpatului colonel (rez) KKK. (şeful arestului Direcţiei Cercetări Penale din Inspectoratul General al Miliţiei) pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 25 din C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. a) din C. pen., respectiv a inculpatului plutonier (rez) KKKK. (subofiţer în cadrul arestului Direcţiei Cercetări Penale) pentru complicitate la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. a) din C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei faţă de colonel TTT., maior Părvulescu Marin, locotenent colonel JJJJ., maior FFFF., plutonier LLLL., plutonier I., plutonier M., plutonier MMMM., ofiţeri şi subofiţeri din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi Departamentului Securităţii Statului, fără a se face referire la vreo infracţiune anume, menţionându-se că "faţă de aceştia să fie continuate cercetările până la soluţia finală", formându-se un nou dosar penal înregistrat sub nr. x/2001.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală prin sentinţa penală nr. 49 din data de 14.07.2003, a condamnat pe inculpatul colonel (rez.) IIII. şi inculpatul colonel (rez.) KKK., prin schimbarea încadrării juridice, din instigare la omor calificat, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat cu premeditare, prevăzut de art. 174, 175 lit. a) din C. pen. cu aplic. art. 13 din C. pen. şi art. 75 lit. d) şi alin. ultim rap. la art. 78 cu aplicarea art. 13 din C. pen. la 20 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din C. pen. şi degradarea militară.

Pedepsele au fost reduse la jumătate, conform Decretului nr. 11/1988. Faţă de inculpatul KKKK. cauza a fost disjunsă, datorită stării de sănătate a acestuia şi în baza încheierii din 26.06.2003 a fost înregistrat un dosar separat .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin decizia nr. 4404 din data de 10.10.2003, pronunţată în dosarul nr. x, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii IIII. şi KKK. şi a casat sentinţa penală nr. 49/14.07.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În temeiul art. 334 din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 174, 175 lit. a) din C. pen., cu aplic art. 13 şi art. 75 lit. d) şi alin. ultim rap. la art. 78 din C. pen., în instigare la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 25 rap. la art. 174, 175 lit. a) din C. pen., cu aplic art. 13 şi art. 75 lit. d) şi alin. ultim rap. la art. 78 din C. pen., texte în baza cărora a condamnat pe inculpaţii IIII. şi KKK. la câte 20 ani închisoare şi câte 8 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) din C. pen. şi la degradarea militară.

În baza art. 2 din Decretul nr. 11/1988 a redus pedepsele aplicate inculpaţilor cu 1/2, urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de câte 10 ani închisoare şi câte 8 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) din C. pen. şi degradarea militară.

S-a reţinut, în fapt, că prin mijlocirea inculpatului IIII., care coordona cercetările penale şi arestul, împreună cu inculpatul KKK., şeful arestului, s-a instituit pentru G. un regim de teroare şi în final de exterminare.

Astfel, inculpaţii l-au izolat într-o celulă împreună cu doi deţinuţi recidivişti, cunoscuţi ca violenţi, aflaţi în executarea unor pedepse.

La data de 18 octombrie 1985, G., care avea vârsta de 60 ani a fost mutat într-o celulă izolată de celelalte, în care se aflau U., în vârstă 34 ani, multirecidivist, şi T., în vârstă de 31 ani, recidivist, ambii cunoscuţi ca persoane violente.

Totodată, în mod ilegal, inculpaţii au stabilit drept consemn interdicţia subofiţerilor pază de a interveni în camera unde era deţinut acesta.

În perioada 21 septembrie - 13 noiembrie 1985, i s-au luat acestuia declaraţii fără fie asistat de un apărător, deşi asistenţa juridică era obligatorie.

Începând din 5 noiembrie 1985, deşi s-au făcut în evidenţele de la arest însemnări medicale din care rezultă o alterare serioasă a sănătăţii lui G., totuşi a fost anchetat în continuare; astfel, a fost scos din arest, fără a se consemna în registrul de arest, a fost pedepsit, de asemenea fără a se menţiona asta în acelaşi registru, a fost menţinut în aceeaşi cameră împreună cu cei doi deţinuţi violenţi şi a fost lipsit de îngrijiri medicale.

În perioada 14-15 noiembrie 1995, G. a fost bătut grav de către U., consemnându-se medical "colică abdominală", iar abia la data de 17 noiembrie 1985 s-a consemnat, în registrul de arest, că deţinutul prezenta "abdomen acut" şi tot atunci s-a luat măsura internării în Spitalul Penitenciar Jilava, ca urmare a gravelor dureri abdominale, însoţite de stări de vomă avute încă din data de 15 noiembrie 1985.

În foaia de observaţie (nr. 5047) s-a menţionat că G. prezenta echimoze de diferite mărimi în hipogastru şi flancuri, precum şi "abdomen acut", datorat unei peritonite generalizate.

Supus imediat unei intervenţii chirurgicale, s-a constatat perforaţia intestinului subţire care generase starea de septicemie, dar, după operaţie, la reanimare, victima a decedat prin stop cardio-respirator.

În cazul de faţă, prin putere trebuie înţeleasă autoritatea de fapt şi de drept, pe care funcţionarii civili sau militari o exercită asupra subalternilor, dar şi asupra unor persoane care se află în stare de deţinere, aceştia temându-se că, în caz de neexecutare, s-ar putea lua măsuri disciplinare împotriva lor, dar şi că executarea le poate aduce avantaje.

În cauză, inculpaţii s-au folosit de ameninţări, dar şi de promisiuni faţă de deţinutul U., şi anume înrăutăţirea regimului de detenţie sau, dimpotrivă, de a beneficia de un regim mai relaxat şi a fi liberat condiţionat înainte de îndeplinirea condiţiilor legale, determinându-l să execute acte de violenţă împotriva lui G., aflat şi el în aceeaşi cameră de arest.

Actele de violenţă s-au şi săvârşit, cauzând, în final, decesul victimei, aşa cum s-a arătat mai înainte, astfel că fapta celor doi inculpaţi realizează elemente constitutive ale instigării la infracţiunea de omor calificat (cu premeditare) prevăzută de art. 25 raportat la art. 174, 175 lit. a) cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. d) şi alin. ultim. şi a art. 78 din C. pen.

Întrucât inculpatul KKKK. a decedat în timpul procesului, prin sentinţa penală nr. 20 din data de 27.02.2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a dispus încetarea procesului penal faţă de acest inculpat.

Întrucât jurnalul victimei G. nu a mai fost găsit, prin rechizitoriul nr. x/1998 din 12.01.2001 s-a dispus trimiterea în judecată a generalului de brigadă (rez) NNNN., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1968 şi reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 272 din C. pen. din 1968, reţinându-se că la data de 06.06.1990, acesta a preluat, sub semnătură, jurnalul "corp delict" a lui G. - respectiv un număr de 811 file, documente ce nu s-au mai găsit, fiind considerat singurul vinovat de dispariţia sau distrugerea acestora.

Prin sentinţa penală nr. 54/21.02.2003, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1968 rap. la art. 248¹ din C. pen. din 1968 în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din C. pen. cu aplic. art. 13 din C. pen. şi a dispus încetarea procesului penal, fapta fiind prescrisă.

Pentru infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri inculpatul a fost achitat. Au fost stabilite, cu titlu de despăgubiri, daune morale în valoare de 20 milioane ROL .

Prin decizia penală nr. 34 din data de 24.06.2004, Curtea Militară de Apel Bucureşti a dispus admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpatului general de brigadă (rez) NNNN. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de reţinere şi distrugere de înscrisuri, respectiv 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 din C. pen. rap. la art. 248¹ din C. pen. din 1968 şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare pe o durată de 4 ani.

Prin decizia penală nr. 7210/22.12.2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia nr. 34/2004 a Curţii Militare de Apel Bucureşti şi rejudecând cauza l-a condamnat pe inculpatul general de brigadă (rez) NNNN. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.

De asemenea, la secţia Parchetelor Militare au fost înregistrate mai multe plângeri formulate de I.I. C. civ..M.E.R şi F.R.E.F.D.P.L.A din România, precum şi de către persoane fizice având ca obiect abuzuri săvârşite în timpul regimului comunist, după cum urmează:

- dosarul nr. x/2006 - a avut ca obiect identificarea unor generali şi demnitari responsabili pentru săvârşirea unor crime în timpul dictaturii comuniste, precum şi o plângere făcută de OOOO., care se referea la uciderea lui G., în timpul arestului preventiv.

- dosarul nr. x/2006 - a avut ca obiect faptele săvârşite de ofiţerii de securitate care racolau abuziv minori ca informatori.

- dosarul nr. x/2007 - a avut ca obiect faptele săvârşite în sistemul penitenciar.

La data de 09.10.2007 s-a dispus conexarea dosarelor nr. x/2006 şi nr. y/2006 la dosarul nr. x/2007 ale secţiei Parchetelor Militare, înregistrate ca urmare a mai multor plângeri formulate de I.I. C. civ..M.E.R şi F.R.E.F.D.P.L.A din România, precum şi de către persoane fizice având ca obiect abuzuri săvârşite în timpul regimului comunist.

La acest dosar cunoscut sub denumirea generică "Procesul comunismului" a fost ataşat şi materialul disjuns din dosarul penal nr. x/2000 al secţiei Parchetelor Militare şi înregistrat la acea dată sub nr. x/2001, fără a se dispune printr-un act procesual conexarea şi acestui dosar la dosarul penal nr. x/2007

Urmare modificărilor legislative privind competenţa parchetelor militare, intervenite prin Legea nr. 356/2006, art. 35 alin. (2) din C. proc. pen. şi Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 610/20.06.2007, prin ordonanţa nr. 82/P/2007 din data de 31.07.2008 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2008.

Prin ordonanţa din data de 24.11.2008, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi-a declinat competenţa în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, reţinându-se că printre faptele ce formau obiectul cauzei se regăseau şi infracţiuni de competenţa acesteia, respectiv infracţiuni contra siguranţei statului, fiind înregistrat dosarul nr. x/2008

Prin ordonanţa nr. 328/D/P/2008 din data de 20.01.2009, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) lit. g) şi d) din C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de "persoanele din conducerea aparatului de partid şi de stat, al securităţii şi miliţiei din perioada 1945-1989", pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 155, art. 161-165 din C. pen., reţinându-se că răspunderea penală a fost înlăturată prin intervenirea prescripţiei, precum şi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de mai sus.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cauzei intitulate generic "Procesul comunismului".

Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a avut ca obiect, printre altele, şi plângerea formulată de partea civilă C. şi OOOO. şi a urmaşilor veteranilor de război cu privire la săvârşirea infracţiunii contra păcii şi omenirii comise prin torturarea şi uciderea lui G., în timp ce acesta era arestat pentru săvârşirea unor infracţiuni politice.

Prin ordonanţa nr. 1304/P/2008 din data de 29.09.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în legătură cu faptele sesizate prin plângerea susmenţionată disjungerea şi continuarea urmăririi penale de către secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică sub nr. x/2010.

Prin ordonanţa nr. 1043/P/2010 din data de 12.12.2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de efectuare a urmăririi penale în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu privire la faptele sesizate de partea civilă C..

S-a reţinut, în esenţă, că în cauza privind plângerea părţii civile C., competenţa de efectuare a urmăririi penale revine Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, întrucât pe de-o parte, încadrarea juridică dată faptei comise împotriva victimei G. de instanţele de judecată este una de omor (în cauzele privind pe U., IIII. şi KKK. care, la data comiterii faptei, îndeplineau funcţia de adjunct al şefului Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, respectiv de către şeful arestului Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei) şi nu de cea a vreunei infracţiuni contra păcii şi omenirii, iar pe de altă parte, pentru că la fapta comisă împotriva lui G. au participat şi civili, unul condamnat definitiv.

Dosarul a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2012.

Prin rezoluţia nr. 179/P/2012 din data de 21.01.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 174, 175 lit. a) din C. pen. anterior, privind plângerile formulate de C., OOOO. şi a urmaşilor veteranilor de război precum şi de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, constatându-se că în cauză s-a împlinit termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale de 22 ani şi 6 luni.

Prin rezoluţia nr. 379/II-2/2013 din data de 24.04.2013, Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins plângerea formulată de C. împotriva rezoluţiei nr. 179/P/2012 din data de 21.01.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei rezoluţii a formulat, în temeiul art. 278¹ din C. proc. pen. anterior, plângere C. care, în esenţă, a arătat că există probe că fostul ofiţer de securitate Pârvulescu Marin a comis persecuţie, tortură, cercetare abuzivă, represiune nedreaptă, tratamente neomenoase pe motive politice, tatăl său fiind arestat, torturat şi ucis pentru atitudinea ostilă faţă de regimul PPPP., fapte ce cad sub incidenţa procedurilor art. I al Convenţiei ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, precizând că repercusiunile pe care le-a suportat tatăl său constituie persecuţii pe motive politice, fiind prin urmare imprescriptibile în înţelesul convenţiei ONU.

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa nr. 27/16.10.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, definitivă, în temeiul dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. a) din C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de partea civilă C., împotriva rezoluţiei nr. 479/P/2012 din 12.01.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a reţinut următoarele:

Încadrarea juridică a faptelor nu se circumscrie infracţiunilor contra păcii şi omenirii, după cum susţine petentul, deoarece subiectul pasiv al acestor infracţiuni trebuie să fie calificat, legiuitorul referindu-se generic la grupuri de persoane căzute în puterea adversarului, cum a fi naufragiaţi şi personalul sanitar al Crucii Roşii, etc.

Or, din definiţia dată de legiuitor, rezultă clar că aceste infracţiuni presupun, ca situaţie premisă, existenţa unei puteri militare (străine sau nu), care administrează, un anumit teritoriu la un moment dat.

În speţă, nu se pune această problemă, actele materiale comise împotriva lui G., s-a considerat că ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de omor.

Pe de altă parte, este adevărat că, pornind de la definiţia dată de CEDO "tratamentelor inumane", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în anumite cazuri de speţă, la nivelul anilor 1950 (când autorităţile comuniste au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, etc.), posibilitatea ca făptuitorii să fie cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 358 din C. pen.

În speţa de faţă, s-a considerat însă că această soluţie nu este aplicabilă, deoarece: spre deosebire de anii 1948-1960, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, care permite încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune.

Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte capitole ale C. pen. (omor, supunere la rele tratamente, tortură, etc.).

Dacă nu s-ar interpreta astfel, ar rezulta că aceste ultime infracţiuni să nu mai existe, toate trebuind să fie considerate crime împotriva umanităţii, deoarece în acest mod de interpretare toate persoanele private de libertate sunt căzute în "puterea adversarului".

Această exterminare sistematică, pe de altă parte, trebuia să fie făcută din motive politice, fiind evident de esenţa acestei noţiuni (neputând fi concepută o exterminare "sistematică" a deţinuţilor de drept comun).

Or, în speţă, este totuşi dificil de considerat că victima a fost un adevărat "dizident politic". Într-adevăr este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a ţării era o adevărata raritate, fiind făcută numai de anumiţi cetăţeni şi sub un control strict, raportând la organele de securitate orice mişcare, etc.

De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuşi cei care urmau să părăsească definitiv ţara, precum şi rudele acestora, pe de altă parte, celor plecaţi ilegal, li se confiscau proprietăţile, cei care plecau legal, erau obligaţi să "vândă" statului comunist la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietăţile deţinute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligaţi să le răscumpere şi să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci necalificate pentru a-şi câştiga mijloacele de existenţă.

În aceste condiţii însă, victima, care avea un fiu stabilit legal şi definitiv în S.U.A., nu numai că nu a fost dată afară din serviciu, dar a şi făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, ţară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicţie cu situaţiile descrise mai sus, valabile pentru toţi românii de rând.

Faţă de aceste împrejurări, faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei nu pot fi tratate decât individual (particular), neexistând o intenţie sistematică a autorităţilor la acea dată de aplicare a acestor tratamente, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat "opoziţia" victimei faţă de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim.

Pentru uciderea victimei au fost deja judecaţi şi condamnaţi numiţii U., IIII. şi KKK., reţinându-se de către instanţă săvârşirea infracţiunii de omor şi, respectiv, instigare la omor pentru ultimii doi.

Prin ordonanţa nr. 2688/C/2014 din 05.11.2014, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus: infirmarea soluţiilor de netrimitere în judecată în dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, cu privire la săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 356, 357, 358, 359, 360 şi 361 din C. pen. din 1968 şi în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 174-175 din C. pen. din 1968, redeschiderea cercetărilor în aceste cauze şi supunerea de îndată confirmării judecătorului de Cameră preliminară din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti a ordonanţei.

Curtea Militară Bucureşti, prin încheierea din data de 12.11.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014 a admis cererea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 335 C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei nr. 2688/C/2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A confirmat redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 356, art. 357, art. 358, art. 359, art. 360 şi art. 361 din C. pen. anterior şi redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174, art. 175 lit. a) din C. pen. anterior.

S-a reţinut că Procurorul General a constatat că nu au fost cercetate şi alte sesizări în afară de cea privind decesul lui G. şi nici acuzaţia de săvârşire a infracţiunii contra păcii şi omenirii, că participarea securităţii ca instituţie, reprezintă o împrejurare nouă necunoscută organelor de urmărire penală, urmând ca după reluarea urmăririi penale să se stabilească dacă au existat acte cu caracter de practică sistematică, desfăşurate pe o perioadă mare de timp şi de instituţii constituite în acest scop.

Prin ordonanţa nr. 48/P/2014 din data de 14.01.2015, reţinându-se că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare sunt înregistrate două dosare care au ca obiect acţiunile represive la care a fost supus, în anul 1985, disidentul ing. G. de către organele de securitate, în timp ce era cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni politice, în temeiul art. 63 alin. (1) rap. la art. 46 alin. (1), art. 43 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus reunirea acestora la dosarul nr. x/2014.

Curtea a constatat că, din materialul probator existent la dosarul prezentei cauze rezultă că victima G., de la momentul arestării sale şi încarcerării în arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei şi până la data decesului, a fost anchetat nu numai de organele de poliţie în dosarul în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 37 alin. (1) teza I şi art. 37 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 210/1960, ci şi de organele de securitate, în această perioadă fiind exercitate şi violenţele fizice asupra sa.

Curtea a avut în vedere în acest sens declaraţiile martorilor I., K., J., O., H., N., OO., U., VV., DDD., EEE., KKK., Q., L..

Martorii susmenţionaţi, lucrători în cadrul arestului Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei sau deţinuţi în acelaşi arest în perioada de referinţă au confirmat, prin declaraţiile date, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti că, deşi oficial, victima G. era arestată pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun, a fost de mai multe ori scoasă din Arestul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi condusă la anchetă la organele de securitate, de unde nu se întorcea într-o stare fizică corespunzătoare.

Astfel, martorul I. a declarat că victima s-a întors de la anchetă roşu la faţă, dându-i impresia că nu se ţine bine pe picioare.

De asemenea, martorul O. a precizat ca victima era speriată când s-a întors de la anchetă, iar martorul EEE. a menţionat că o dată sau de două ori l-a văzut când era adus de la anchetă de la Direcţia a VI-a, fiind ţinut de subofiţeri pentru a se deplasa.

În ceea ce priveşte mobilul acestei anchete efectuate de organele de securitate, după ce oficial în dosarul penal în care victima fusese cercetată pentru infracţiuni de competenţa acestora se adoptase o soluţie de netrimitere în judecată, din actele dosarului nu rezultă cu certitudine.

Inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. nu au recunoscut comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, negând orice implicare în anchetarea victimei după luarea măsurii arestării preventive, celelalte probe neoferind certitudini cu privire la acest aspect.

Curtea a apreciat că nu opiniile personale ale victimei G. despre conducerea de stat şi de partid şi politica QQQQ. sau consemnările sale denigratoare, jignitoare la adresa conducătorului statului au generat anchetarea sa în continuare şi de organele de securitate, acţiunile întreprinse de lucrătorii de securitate nefiind, în mod evident, de răzbunare.

De altfel, în perioada respectivă erau foarte mulţi români care îşi exprimau dezacordul faţă de politica de partid şi de stat de la acea vreme sau aveau păreri insultătoare, calomnioase la adresa conducerii de stat şi partid, însă nu au fost supuşi unui astfel de regim, care să conducă la eliminarea fizică a persoanei respective, fiind utilizate alte metode pentru temperarea acestora.

De exemplu, din dosarul informativ al poetei VVV. rezultă că acest dosar a fost deschis în anul 1981 când poeta a fost semnalată cu manifestări deosebit de virulente la adresa conducerii superioare de partid şi a politicii culturale a statului, că are legături apropiate cu emigraţia reacţionară, printre care ZZZ. şi WWW. pe care îi vizitează cu ocazia călătoriilor efectuate în Occident, precizându-se că s-a acţionat prin reţea şi prin persoane de încredere în vederea recuperării şi influenţării sale pozitive, ca la 09.09.1985 a plecat în SUA, dând curs invitaţiei Universitarii din New York care i-a acordat o bursă.

Prima instanţă a apreciat că motivul cel mai probabil al anchetării de către lucrătorii de securitate a fost, în fapt, obţinerea altor informaţii pe care le deţinea victima G., ce prezentau interes pentru organele de securitate, informaţii ce nu au fost oferite de acesta cu ocazia audierilor anterioare în legătură cu consemnările din jurnalul său.

Astfel se explică şi împrejurarea că victima G. a fost încarcerată într-o celulă împreună cu informatori ai miliţiei, U. şi T., şi faptul că nu i s-a permis să ia legătura cu familia, martorul K. precizând că victima era plasată în cameră cu cei doi informatori care trebuiau să obţină informaţii de la victimă.

În condiţiile în care victima G. a recunoscut săvârşirea infracţiunilor de drept comun, prevăzute de art. 37 alin. (1) şi alin. (37) alin. (3) din Decretul nr. 210/1960, dând declaraţii ample şi detaliate, atât în faţa organelor de securitate, cât şi în faţa organelor de miliţie, în perioada septembrie- noiembrie 1985, cu privire la activitatea infracţională reţinută în sarcina sa, este evident că plasarea acestuia în celulă cu U. şi T., viza obţinerea de la acesta a unor informaţii ce interesau organele de securitate.

În ceea ce priveşte implicarea inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. în anchetarea victimei G., din actele dosarului rezultă cu certitudine că în dosarul penal instrumentat de Direcţia a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului, în care aceasta a fost cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 166 din C. pen., cei doi inculpaţi au participat la efectuarea percheziţiei domiciliare şi la audierea repetată a victimei.

Pe baza probelor administrate nu s-a putut reţine că, în această perioadă, cei doi lucrători de securitate au exercitat violenţe asupra victimei.

După momentul arestării preventive, instanţa de fond a constatat că în decursul timpului, în cele trei cauze, privind pe U., IIII. şi KKK., precum şi în prezenta cauză au fost indicaţi mai mulţi lucrători ai Departamentului Securităţii Statului implicaţi în cercetarea victimei, fiind vehiculate mai multe nume.

În prezenta cauza, martora H. confirma scoaterea la anchetă a victimei de inculpatul Pârvulescu Marin, martorul I. a precizat că primul bon de scoaterea din arest pentru a fi anchetat de organele de securitate era semnat de inculpatul Pârvulescu Marin şi că victima era roşie la faţă când s-a întors, iar martorul Q. a declarat că victima i-a spus că îl anchetează cineva care l-a anchetat şi mai înainte, ceilalţi martori nefăcând referire în concret la inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., martorul O. precizând că ştie de la victimă că a fost scos la ancheta de securitate de un colonel.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică şi legea penală mai favorabilă, având în vedere că de la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai multe legi noi, inclusiv un nou C. pen. ce a intrat în vigoare la data de 01.02.2014, Curtea a avut în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. pen., determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În vederea stabilirii şi aplicării legii penale mai favorabile, în doctrina penală şi practica judiciară s-au stabilit criterii de determinare a legii penale mai favorabile în raport de situaţia juridică concretă a fiecărui inculpat, criterii ce vizează condiţiile de tragere la răspundere penală a inculpatului şi regimul sancţionator şi care se aplică ţinând cont de toate instituţiile de drept penal incidente într-o cauză, care concură la stabilirea tratamentului juridic aplicabil într-o cauză.

Analizând, având în vedere principiul fundamental de drept "mitior lex", în ansamblu, dispoziţiilor legale aplicabile în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii B., Pârvulescu Marin şi A. din ambele coduri penale, prima instanţă a constatat, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., că legea penală mai favorabilă este C. pen. din anul 1969.

În prezenta cauză, prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., în forma autoratului, respectiv a complicităţii.

Potrivit art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., constituie infracţiune contra umanităţii săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional;

g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice,

şi se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Prin cererea de schimbare a încadrării juridice, părţile civile au solicitat şi reţinerea lit. j) a art. 439 alin. (1) din C. pen., respectiv persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional.

Examinând dispoziţiile legale susmenţionate, Curtea a constatat, cum de altfel s-a precizat şi în literatura de specialitate, că incriminarea cuprinsă în art. 439 din C. pen. nu are corespondent în C. pen. anterior, sub aspectul situaţiei premise şi a elementelor constitutive.

În literatura de specialitate s-a arătat că textul inclus în acest articol reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul CPI şi urmează definiţiile anterioare cuprinse în art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, art. 11 nr. 10) al Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, cele 12 ipoteze reglementate, reluând, fără modificări, de fond, prevederi similare din statutul CPI.

În aceste condiţii, Curtea a constatat, având în vedere faptele deduse judecăţii, împrejurările şi cauzele ce au condus la decesul victimei G., neputându-se raporta la acest moment procesual decât la infracţiunile imprescriptibile, că în C. pen. din anul 1969 - în cadrul titlului XI - infracţiuni contra păcii omenirii, corespondentul ar fi dispoziţiile art. 358 alin. (1) şi (3).

Potrivit art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din anul 1969, în vigoare la data săvârşirii faptelor, supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. (1) se pedepseşte cu moartea ori cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Prin Decretul-lege nr. 6/1990 (publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din data de 08 ianuarie 1990), pedeapsa cu moartea a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Prin urmare, de la data intrării în vigoare a decretului-lege anterior menţionat, pedeapsa pentru infracţiunea de tratamente neomenoase, în varianta agravată prevăzută de art. 358 alin. (3) din C. pen. 1968, este detenţiunea pe viaţă, alternativ cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani.

Examinând în acest context, atât prevederile art. 439 din actualul C. pen., cât şi prevederile art. 358 alin. (1), (3) din C. pen. din 1969, Curtea a considerat, în aplicarea art. 5 din C. pen., că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, întrucât regimul sancţionator prevăzut de art. 358 alin. (1), (3) din C. pen. din 1969 este mai blând, sub aspectul limitelor de pedeapsă.

Referitor la încadrarea juridică, prima instanţă a constatat că, în prezenta cauză, nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni contra păcii şi omenirii - titlul IX din C. pen. din anul 1969, respectiv a vreunei infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război - titlul XII din C. pen. actual.

În acest sens, a avut în vedere, conform celor arătate, că după decesul victimei G., la data de 17.11.1985, s-au depus toate eforturile de către autorităţile statului pentru a tăinui împrejurările şi cauzele reale care au condus la decesul acesteia, pentru a zădărnici aflarea adevărului şi evident pentru a se evita tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor responsabile.

Se impune a fi menţionat că încă de la începutul anului 1990, membrii familiei victimei G. au solicitat efectuarea de cercetări cu privire la circumstanţele ce au condus la decesul victimei şi persoanele responsabile, ancheta debutând în acelaşi an.

Până în prezent s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea definitivă prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate a lui U., IIII. şi KKK..

Curtea a constatat, astfel cum rezultă din istoricul acestei cauze, că o perioadă îndelungată de timp, organele de urmărire penală nu au depus diligenţele necesare şi nu au efectuat o anchetă efectivă, menită să stabilească toate persoanele, din toate instituţiile şi structurile statului, responsabile de uciderea victimei G., tragerea la răspundere penală a acestora pentru infracţiunile prescriptibile, ce eventual puteau fi reţinute în sarcina acestora.

Ancheta în cauză privind pe victima G. a fost marcată de perioade semnificative de inactivitate, de abia în anul 2014, ca urmare a plângerilor repetate ale părţii civile C. - fiul victimei, aceasta a fost reluată ca urmare a infirmării dispuse prin ordonanţa nr. 2688/C/2014 din 05.11.2014 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind finalizată prin emiterea rechizitorului, ce formează obiectul prezentei cauze.

De asemenea, prima instanţă a constatat, însă, că, la reluarea cercetărilor penale, având în vederea că decesul victimei G. a survenit în anul 1985, singurele infracţiuni pentru care se mai putea dispune trimiterea în judecată a vreunei persoane erau infracţiunile imprescriptibile, prevăzute de titlul IX din C. pen. din anul 1969, respectiv titlul XII din C. pen. actual.

Astfel se explică, în opinia Curţii, şi împrejurarea că pentru inculpaţii Pârvulescu Marin, A. şi B. s-a solicitat tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea imprescriptibilă contra umanităţii, prevăzută de art. 439 din C. pen., în condiţiile în care, în legătură cu decesul victimei G., erau deja pronunţate două hotărâri de condamnare, definitive la nivelul Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie, secţia Penală, intrate sub puterea autorităţii de lucru judecat, prin care s-a reţinut comiterea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 din C. pen. din 1969 în cazul inculpatului U. şi a infracţiunii de instigare la omor calificat, prevăzută de art. 174, 175 lit. a) din C. pen. din 1969, în cazul lui IIII. şi KKK..

Deşi IIII. şi KKK. aveau calitatea de lucrători de poliţie, respectiv adjunctul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi şeful Arestului Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, făcând parte din acelaşi sistem al statului, s-a reţinut că fapta celor doi - instituirea pentru victima G. a unui regim de teroare şi în final de exterminare, prin izolarea într-o celulă împreună cu doi deţinuţi recidivişti, cunoscuţi ca violenţi, aflaţi în executarea unor pedepse, stabilirea drept consemn interdicţia subofiţerilor de pază de a interveni în camera unde era deţinut acesta, lipsirea de îngrijiri medicale, folosirea de ameninţări, dar şi de promisiuni faţă de deţinutul U., şi anume înrăutăţirea regimului de detenţie sau, dimpotrivă, de a beneficia de un regim mai relaxat şi a fi liberat condiţionat înainte de îndeplinirea condiţiilor legale, determinându-l să execute acte de violenţă împotriva lui G., aflat şi el în aceeaşi cameră de arest - realizează elemente constitutive ale instigării la infracţiunea de omor calificat cu premeditare.

Inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penala nu a apreciat că, în ceea ce îi priveşte pe IIII. şi KKK. ar fi incidente vreuna din dispoziţiile legale ce vizează infracţiunile imprescriptibile contra umanităţii.

Este evident, în opinia Curţii, că în vederea audierii victimei G. de către organele de securitate, în timp ce se afla în Arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, arestat preventiv pentru o infracţiune de drept comun, a existat o conivenţă infracţională între factorii de decizie din cadrul structurilor competente din cadrul Departamentului Securităţii Statului şi cele din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, respectiv IIII. şi KKK., încarcerarea victimei cu cei doi informatori U. şi T. şi tratamentul la care a fost supusă victima în arest realizându-se în interesul organelor de securitate.

Martorul V. a precizat, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, că orice ofiţer din cele două direcţii nu ar fi putut să continue cercetarea în dosarul lui G. decât cu acordul sau dispoziţia şefilor, că între cele două structuri specializate, respectiv Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi Direcţia a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului a existat în permanenţă o strânsă legătură, în fapt, arestaţii din cele două direcţii putând fi scoşi la anchetă de ofiţeri pentru a fi audiaţi.

Însă, la nivelul anului 2014, după aproape 30 de ani de la decesul victimei G., pentru infracţiunile pentru care se putea dispune tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor implicate, de abuz în serviciu, cercetare abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortură, instigare la infracţiunea de omor calificat sau represiune nedreaptă, prevăzute de C. pen. anterior în dispoziţiile art. 246, 266, 267¹, 25/174, 175 lit. a), 268 din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale era deja împlinit, astfel încât trimiterea în judecată nu mai era posibilă decât pentru infracţiunile imprescriptibile.

Autorităţile responsabile pentru anchetă nu au adoptat toate măsurile care ar fi permis în mod rezonabil identificarea şi sancţionarea tuturor persoanelor responsabile în timp util, cu atât mai mult cu cât au fost sesizate încă de la începutul anului 1990, după aproximativ 4 ani de la săvârşirea faptei.

Curtea a apreciat că, în prezenta cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., respectiv faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu sunt prevăzute de legea penală, din perspectiva dispoziţiilor art. 358 din C. pen. din 1969, singurele prevederi legale în baza cărora ar mai putea fi sancţionate şi alte persoane responsabile în cazul victimei G., întrucât nu se regăsesc situaţia premisă şi subiectul pasiv, respectiv a unei persoane căzute sub puterea adversarului.

În literatura de specialitate s-a arătat că incriminarea faptelor care sunt de natură să aducă atingere păcii sau relaţiilor de înţelegere omenească şi respect ce trebuie să existe între state, grupuri sau colectivităţi umane într-un titlu special din C. pen. din anul 1969, respectiv "Infracţiuni contra păcii şi omenirii" a fost determinată de pericolul social deosebit pe care îl reprezintă asemenea fapte, pericol scos în evidenţă cu deosebire după cel de al doilea război mondial, fiind necesară o reacţie severă din partea diferitelor state între care au fost încheiate de altfel şi convenţii internaţionale.

Incriminarea faptelor care aduc atingere păcii şi omenirii se justifică prin gradul ridicat de pericol social al acestor fapte pentru relaţiile dintre state şi dintre oameni, aceştia din urmă nu priviţi în mod singular, ci ca entităţi care nu pot dăinui şi prospera decât la adăpostul valorilor sociale ale păcii şi omenirii, juridic apărate.

Obiectul juridic al ocrotirii penale în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii îl constituie relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt determinate de asigurarea unei convieţuiri paşnice între popoare şi între oameni.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra păcii şi omenirii îl formează relaţiile sociale, cu restrângeri inter şi intrastatale inerente coexistenţei colectivităţilor umane, relaţii a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt asigurate prin apărarea păcii şi omenirii.

Acest grup de infracţiuni are un obiect de ocrotire penală complex, format din ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi securitate sunt condiţionate de temeinica şi permanenta apărarea a valorilor sociale universale care sunt pacea şi omenirea şi includ faptele periculoase pentru menţinerea păcii, pentru securitatea umană şi pentru tot ce poate fi de folos omenirii.

Supunerea la tratamente neomenoase, incriminată prin dispoziţiile art. 358 C. pen. din anul 1969, este fapta persoanei care aduce atingere prin astfel de tratamente vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau dreptului la o judecată legală a persoanelor căzute sub puterea adversarului.

Caracterul periculos al faptei rezultă nu numai din acţiunile prin care a fost săvârşită, ci şi din situaţia specială a victimelor şi poziţia făptuitorului, vizând situaţia deosebit de gravă a celui căzut sub puterea adversarului.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi securitate sunt asigurate prin apărarea principiilor de umanitate (omenie) în situaţii care pun grav în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea persoanelor.

Subiectul pasiv al infracţiunii este format din două categorii de persoane: pe de o parte, persoanele civile care datorită oricărei împrejurări au căzut sub puterea adversarului (ocuparea teritoriului, o incursiune pe un anumit teritoriu, un naufragiu, o deturnare de avion etc.), pe de altă parte, persoanele care aparţinând forţelor armate au căzut sub puterea inamicului (prizonierii de război).

În structura infracţiunii de tratamente neomenoase şi deci în conţinutul juridic intră ca parte componentă şi o situaţia premisă.

Fapta de tratamente neomenoase faţă de o persoană căzută sub puterea adversarului nu poate fi concepută şi, deci, săvârşită fără existenţa în prealabil a unei situaţii de conflict în sfera căreia persoanele, în mod indeterminat ca număr şi îndeletnicire, se află unele faţă de altele ca adversari.

Această situaţie de conflict (război, rupere de relaţii între state, incursiune de bande pe teritoriul ţării etc.) constituie situaţia premisă în structura infracţiunii. Un conflict limitat la câteva persoane nu poate fi considerat ca situaţie premisă.

Urmarea imediată a acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii este în primul rând crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială universală care este omenirea, fiind necesar ca între urmarea imediată-starea de pericol pentru omenire şi rezultatele vătămătoare-cauzate victimelor acestor acţiuni şi săvârşirea vreuneia dintre acţiunile care constituie elementul material să existe o legătură de cauzalitate.

Din actele dosarului rezultă că victima G. avea, ca de altfel, mulţi români, serioase nemulţumiri faţă de politica şi conducerea de stat şi partid şi pe care şi le-a manifestat în jurnalul său intim, prin materialele transmise la postul de radio UUU., precum şi la locul de muncă, verbal şi prin afişarea unor citate, care însă nu au atras atenţia organelor de securitate, până la momentul în care a fost găsit şi lecturat jurnalul său intim.

Pe de altă parte, victima G. s-a bucurat şi de o libertate de mişcare care, în mod cert nu era accesibilă marii majorităţi a românilor şi caracteristică acelor vremuri, fiind unul dintre puţinii români care, între anii 1974 - 1981, a călătorit de nenumărate ori în Occident,astfel cum rezultă inclusiv din propriile declaraţii (1974 la Paris, 1978 Viena - Veneţia - Zürich -Paris - Barcelona - Madrid - Toledo - Granada - Cordoba - Paris, Londra - Burgas - Haga - Amsterdam - Köln, Viena - Bucureşti, 1980- Grecia, Turcia, iar soţia sa şi în Israel).

De altfel, fiica acestuia era stabilită în SUA, unde la sfârşitul anului 1984 victima G. obţinuse viza de a călători.

După decembrie 1989, prin disident, folosit în sens pozitiv, s-a înţeles acea persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar, care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe PPPP., cu o atitudine deschisă, opoziţionistă faţă de puterea comunistă, luptând pentru libertate.

În opinia Curţii, nu s-a putut aprecia, în contextul celor arătate, că victima G. a fost un disident politic, acesta nefiind un opozant pe faţă al regimului comunist şi al conducătorului QQQQ..

Victima nu si-a manifestat public dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat şi partid, astfel încât să devină din acest punct de vedere o persoană periculoasă pentru securitatea statului, datorită posibilităţii influenţării opiniei publice şi a instigării populaţiei împotriva conducerii de stat şi partid.

Opiniile şi nemulţumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, ce nu a fost dat publicităţii, sau prin materialele transmise la postul de radio "UUU." unde, însă, nu a fost menţionat numele său, sau prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenţia organelor de securitate, fiind arestat şi deţinut pentru infracţiuni de drept comun.

De altfel, cu ocazia avertizării sale la locul de muncă, victima G. a precizat că regretă faptele şi s-a angajat să nu mai comită astfel de fapte.

Totodată, se impune a fi menţionat că, la vremea respectivă, existau numeroşi cetăţeni români care, într-un cerc restrâns, îşi manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist şi conducerea statului, însă este evident că în lipsa unei atitudini critice vehemente, publice nu puteau fi caracterizaţi disidenţi.

De asemenea, este de notorietate că în regimul comunist cetăţenii români obţineau foarte greu permisiunea de a se deplasa într-o ţară occidentală, plecarea cetăţenilor români în străinătate, mai ales în Occident, fiind atent monitorizată de organele de securitate, înainte de plecare şi după revenirea în ţară.

Cu toate acestea, victimei G. i s-a acordat, la solicitarea sa, de fiecare dată permisiunea de a călători în Occident şi viză pentru a se deplasa în SUA la fiica sa, căreia, de asemenea, i s-a încuviinţat să părăsească definitiv ţara, fiind o situaţie de excepţie în regimul comunist, cu atât mai mult cu cât victima a efectuat mai multe astfel de calatorii.

Pentru a se acorda permisiunea de a călători în afara lagărului comunist, organele de securitate efectuau investigaţii speciale cu privire la persoana respectivă, în cazul de faţă victima G., vizând riscul de a rămâne în străinătate, în condiţiile în care avea rude şi cunoştinţe în Elveţia, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezultă din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite în comportamentul şi conduita acesteia.

De asemenea, la întoarcerea în ţară, victima G. redacta câte o notă despre călătoria efectuată, persoanele cu care s-a întâlnit, discuţiile purtate.

Până la momentul identificării jurnalului nu au rezultat suspiciuni care să determine neacordarea de către organele de securitate a permisiunii de a pleca în excursiile respective, deşi se cunoştea, astfel cum rezultă din declaraţia părţii civile C. că nu era tocmai un simpatizant al conducerii de stat şi partid.

Astfel, partea civilă C. a declarat în prezenta cauză ca, studiind la CNSAS documente din arhiva securităţii, a constatat că au existat informatori care au adus la cunoştinţa conducerii securităţii statului, după cutremurul din anul 1977, starea de spirit a locatarilor şi inginerilor, printre ingineri fiind menţionat şi tatăl său ca având atitudine ostilă faţă de conducătorul statului.

Ca atare, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că victima G. a fost o persoană căzută sub puterea adversarului, în contextul unei situaţii de conflict, în accepţiunea art. 358 din C. pen. din anul 1969.

Este adevărat că între anii 1948-1965 autorităţile comuniste au încercat şi reuşit suprimarea fizică şi psihică a unui număr foarte mare de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, uneori prin torturi inimaginabile, însă după anul 1965 nu se poate reţine o intenţie clară de exterminare sistematică fizică şi psihică din partea autorităţilor statului a tuturor opozanţilor politici, fiind utilizate alte metode, precum cazul poetei VVV. pentru temperarea şi controlarea acestora, respectiv influenţarea pozitivă a persoanei, în sensul renunţării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor, precum şi arest la domiciliu, urmărire informativă, filaj, interceptări.

De altfel, nu rezultă din actele dosarului că alte persoane menţionate în jurnalul victimei G. au fost anchetate de organele de securitate, în condiţiile în care, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ridicarea jurnalului intim al victimei de organele de securitate a produs nelinişte în rândul acestora.

Politica statului român la acea dată nu era de reprimare a formelor de opoziţie faţă de regimul politic şi conducătorul statului prin violenţă şi eliminare fizică.

Nu s-a putut reţine, în opinia primei instanţe, că la acea vreme a existat o intenţie sistematică din partea autorităţilor de aplicare a unor astfel de tratamente tuturor opozanţilor politici ai regimului totalitar comunist sau asupra unui număr suficient de mare de persoane care să fie în măsură să conducă la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 358 din C. pen. din anul 1969, cu privire la situaţia premisă şi subiectul activ.

În cauză au fost audiaţi şi martorii LLL., RRRR. şi SSSS., arestaţi chiar de organele de securitate pentru comiterea unor infracţiuni de competenţa acestei structuri, pentru tipărirea unui ziar clandestin, răspândirea de manifeste prin care populaţia era chemată la o demonstraţie împotriva conducătorului statului, respectiv transmiterea de informaţii ce vizau încălcarea drepturilor omului, care însă nu au fost supuşi aceluiaşi regim precum victima G..

Împrejurarea că victima G., în timp ce era arestată preventiv pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun, era anchetată în continuare neoficial de organele de securitate, cel mai probabil, pentru a furniza informaţii cu privire la persoanele menţionate în jurnalul său, nu este în măsură să justifice, în contextul celor arătate, reţinerea calităţii sale de disident politic.

Curtea a apreciat că acţiunile excesive, particulare, conjugate ale mai multor persoane care au încălcat legea, dintre care trei au fost condamnate definitiv, au condus la acest rezultat regretabil, respectiv decesul victimei G..

În contextul celor arătate Curtea nu a mai analizat şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 358 din C. pen. din 1969, forma de participaţie penală, autorat sau complicitate, astfel cum s-a reţinut în sarcina fiecărui inculpat, discutabilă, de altfel, întrucât nu mai prezintă relevanţă juridică, în condiţiile în care pentru orice alte infracţiuni nu se mai poate proceda la tragerea la răspundere penală a inculpaţilor, întrucât termenul de prescripţie specială s-a împlinit.

Instanţa de fond a apreciat că, şi în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată prin actul de sesizare al instanţei, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni, întrucât nu se regăseşte situaţia premisă, respectiv ca acţiunile incriminate să se comită în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile.

În art. 7 pct. 2 din statutul CPI se arata că prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac.

Prin atacul îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege acea conduită care implică mai multe acte comisive dintre cele descrise în textul incriminator ca urmare sau pentru continuarea unei politici de stat.

Este adevărat că după instalarea TTTT. şi apoi a QQQQ., începând cu anul 1945, la putere, în România, au avut loc grave acţiuni represive care au vizat oameni şi anumite grupuri de populaţie, pe motive politice, etnice şi religioase (de exemplu: membrii unor partide politice istorice, preoţi etc.). Aceste situaţii de o gravitate excepţională, de represiune în masă din motive politice au caracterizat însă perioada 1945-1965.

După anul 1965, deşi se practica controlul informativ al populaţiei active a României, monitorizarea relaţiilor cetăţenilor României cu străinătatea şi încercarea de a reprima formele de opoziţie, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 pct. 2 din Statutul CPI, întrucât nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populaţiei civile, în accepţiunea art. 439 alin. (1) din C. pen., respectiv reprimarea formelor de opoziţie faţă de regimul comunist prin comiterea unor multiple acte în modalităţile normative prevăzute de textul de lege.

Este adevărat că în anii 1980 se realiza, în ceea ce îi privea pe opozanţii regimului comunist, urmărirea informativă, filajul, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, cercetarea şi arestarea pentru infracţiuni de competenţa organelor de securitate, plasarea în arest la domiciliu, fiind uneori exercitate chiar şi violente fizice, însă nici un alt lucrător de securitate, astfel implicat, nu a fost trimis în judecată pentru infracţiuni similare celor din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte lit. g) a art. 439 din C. pen., Curtea a constatat că este incriminată vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane, deci a mai multor persoane şi nu a unei singure persoane.

Referitor la art. 439 lit. k) din C. pen. este evident că acţiunile menţionate de procuror nu se circumscriu acestor dispoziţii legale, neputându-se reţine că acestea sunt fapte inumane şi au cauzat suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice, în condiţiile în care filajul, urmărirea informativă, note informatori, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace TO şi a corespondenţei, sunt activităţi despre care, în mod evident, victima nu a ştiut, fiind prin natura acestora secrete, iar percheziţia domiciliară efectuată, de altfel, cu acordul victimei şi audierile repetate sunt acte procedurale care se pot realiza în orice dosar de urmărire penală şi care prin ele însele sunt de natură să cauzeze un stres emoţional, psihic oricărei persoane cercetate penal, însă în niciun caz, în lipsa altor elemente, suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice.

De asemenea, nu sunt întrunite nici condiţiile prevăzute de lit. j) a art. 439 din C. pen., având în vedere obiectul cauzei, respectiv, în concret faptele deduse judecăţii ce vizează exclusiv victima G., aceste prevederi legale vizând un grup sau o colectivitate determinată şi în niciun caz o singură persoană.

De asemenea, prin comiterea infracţiunii prevăzute de art. 439 din C. pen. se creează o stare de pericol privitoare la existenţa şi securitatea populaţiei civile.

Prin exercitarea de violenţe psihice şi fizice faţă de o singură persoană, încarcerată în Arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratul General al Miliţiei, persoană care ulterior a decedat, nu s-a putut aprecia că s-a cauzat o stare de pericol cu privire la existenţa şi securitatea tuturor cetăţenilor români.

Cât priveşte faptul că inculpatul B. a decedat şi împrejurările invocate, în sensul că acesta avea calitatea de ministru secretar de stat şi lipsa avizului prevăzut de lege, Curtea a constatat că pentru considerentele arătate se impune achitarea acestuia în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., întrucât soluţia de achitare prevalează celei de încetare a procesul penal, fiind în contextul celor arătate, favorabilă inculpatului.

***

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile C., D. şi E. şi părţile responsabile civilmente Ministerul Afacerilor Interne şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat motive de apel privind pe inculpaţii Pârvulescu Marin, A. şi B., în dezvoltarea cărora a criticat sentinţa apelată pentru greşita achitare a inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B. pentru infracţiunea de tratamente neomenoase/infracţiuni contra umanităţii, precum şi pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 16 lin. (1) lit. f) teza a III-a din C. proc. pen. în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B..

Cu privire la corespondentul infracţiunii prevăzute de art. 439 din noul C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 358 din C. pen. din 1969 a fost menţionată practica judiciară anterioară din cauzele: dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală privind pe inculpatul UUUU. în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 122/24.07.2015 definitivă prin decizia penală nr. 51/10.02.2016 a Înaltei Curţi; dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală privind pe inculpatul VVVV. în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 58/30.03.2016 definitivă prin decizia penală nr. 102/29.03.2017 a Înaltei Curţi.

Referitor la incriminarea crimelor contra umanităţii pe plan internaţional, parchetul a menţionat următoarele aspecte:

Statul român a acceptat încă din 30 iulie 1969 că infracţiunile contra umanităţii să fie sancţionate şi în dreptul românesc, noţiunea de infracţiuni contra umanităţii fiind un concept omogen la nivel internaţional. Norma de drept internaţional public se aplica în condiţiile incriminării la nivel internaţional a infracţiunii de crime contra umanităţii, a asumării respectării dreptului internaţional public de către statul român în calitate de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1985 şi în virtutea aderării României la Convenţia din 26 noiembrie 1968 asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (Rezoluţia 2391/XXIII Publicată în: Buletinul Oficial Nr. 83 din 30 iulie 1969). Prin aderarea la această convenţie, România a acceptat expres incriminarea directă în dreptul românesc a infracţiunilor contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din 8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946" (art. 1 lit. b) din Convenţie).

Potrivit art. 7 parag. 2 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din data de 28 martie 2002), prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comiterea multiplă de acte dintre cele menţionate în parag. 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac (lit. a); prin exterminare se înţelege, îndeosebi, fapta de a impune cu intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană şi la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a populaţiei (lit. b); prin tortură se înţelege fapta de a cauza cu intenţie durere sau suferinţe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului, afară de cazul când durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acelor sancţiuni sau ocazionate de ele (lit. e); prin persecuţie se înţelege privarea, cu intenţie şi gravă, de drepturi fundamentale, prin violarea dreptului internaţional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face obiectul acesteia (lit. g).

Aplicabilă în prezenta cauză este şi cauza CtEDO, ŠIMŠIĆ v. BOSNIA AND HERZEGOVINA din 10 aprilie 2012. Aşa cum rezultă din paragrafele 23-25 din această hotărâre, condamnarea reclamantului s-a dispus întrucât s-a demonstrat că faptele comise de către acesta reprezentau crime contra umanităţii în baza dreptului internaţional. S-a reţinut că elementele constitutive ale infracţiunilor contra umanităţii sunt întrunite în contextul în care acestea au fost comise în condiţiile unui atac general şi sistematic împotriva unei populaţii civile iar reclamantul era conştient de atac. Acesta avea calitatea de ofiţer de poliţie şi avea obligaţia să procedeze cu atenţie maximă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, având pregătirea necesară să evalueze riscurile derulării activităţii sale. Relevantă pentru aprecierea predictibilităţii atragerii răspunderii sale pentru infracţiuni contra umanităţii, este natura flagrant ilegală a actelor sale.

A apreciat că în prezenta cauză se poate reţine comiterea unei infracţiuni contra umanităţii şi pentru că, încă din 1948, se accepta că suntem în prezenţa unei infracţiuni contra umanităţii şi în cazul unui act izolat ce se încadrează într-un tipar similar care a fost aplicat în diferite momente şi locuri, ce este de natură să şocheze conştiinţa umanităţii (aşa cum s-a reţinut în studiul History of the United Nations War Crimes Commission and the Development of the Laws of War, Compiled by the United Nations War Crimes Commission, 1948, p 179, http:/www.unwcc.org/wp-content/uploads/2017/04/UNWCC-history.pdf).

Lipsa unei jurisprudenţe relevante în dreptul românesc de sancţionare pentru crime contra umanităţii şi existenţa unei practici relevante de condamnare pentru infracţiuni de drept comun (aşa cum a arătat instanţa de fond când a invocat autoritatea de lucru judecat privind pe condamnaţii U., IIII. şi KKK.) nu reprezintă o cauză de natură să conducă la concluzia lipsei incriminării unor astfel de infracţiuni în dreptul românesc la nivelul anului 1985. De altfel, este relevant şi faptul că acuzaţia adusă inculpaţilor din prezenta cauză este diferită de acuzaţia adusă condamnaţilor U., IIII. şi KKK..

Argumentul instanţei de fond, în sensul că nu poate fi reţinută încadrarea juridică de crime contra umanităţii pentru că faptele ar putea primi alte încadrări potenţiale, este contrazis de par. 106 din decizia CtEDO, Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei din 22 martie 2001. Chiar dacă în cauza naţională petenţii au fost condamnaţi pentru instigare la omor, CtEDO a reţinut că "în plus, conduita reclamanţilor poate fi considerată, de asemenea prin raportare la articolul 7 § 1 din Convenţie, din punctul de vedere al normelor de drept internaţional, în special prin raportare la aceea privind crimele contra umanităţii." Astfel CtEDO reţine că uciderea mai multor victime, ca urmare a detonării unor mine antipersonal sau prin împuşcare în contextul încercării de a trece de zidul Berlinului, reprezintă crime contra umanităţii.

Sub aspectul elementelor de tipicitate ale infracţiunii contra umanităţii/tratamente neomenoase, parchetul a arătat următoarele:

Decretul nr. 295/03.04.1968 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Securităţii Statului, a fost un act normativ care situa această instituţie sub conducerea şi îndrumarea Comitetului Central al QQQQ.. si a Consiliului de Miniştri, apărarea securităţii statului desfăşurându-se "în scopul prevenirii, descoperirii si lichidării oricăror acţiuni duşmănoase, îndreptate împotriva orânduirii sociale si de stat".

În preambulul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste şi al O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, s-a reţinut că în perioada de dictatură comunistă cuprinsă între 06.03.1945 - 22.12.1989 QQQQ. a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor si libertăţilor lor fundamentale. Art. 5 din lege defineşte poliţia politică, iar potrivit alin. (2) al art. 5 este agent al poliţiei politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliţie, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi de poliţie politică în sensul prezentei legi.

S-a apreciat că este de notorietate că represiunea statală putea acţiona în modalităţi diverse pentru a asigura menţinerea la putere a cuplului dictatorial.

Agresarea deţinuţilor politici era o modalitate acceptată de a obţine informaţii, în condiţiile în care dreptul de a nu se autoincrimina era iluzoriu şi se accepta practica de a obţine mijloace de probă de către organele de Securitate prin tortură.

Aprecierea caracterului sistematic sau generalizat al atacului se impune a fi raportată la modul în care funcţionează o dictatură. La început, represiunea este extrem de violentă pentru a anihila orice oponent care ar putea pune în pericol instaurarea dictaturii. În momentul în care toate instituţiile statului sunt acaparate de către regimul totalitar, caracterul sistematic al represiunii se adaptează la noua realitate socială şi intră în etapa de menţinere a sistemului totalitar.

Acuzarea a mai susţinut că instanţa de fond recunoaşte că s-a avut un caracter sistematic al represiunii imediat după instaurarea regimului comunist în România.

Contrar argumentelor prezentate în hotărârea atacată potrivit cărora după anul 1965 nu se poate reţine o intenţie clară de exterminare sistematică fizică şi psihică din partea autorităţilor statului a tuturor opozanţilor politici, este de notorietate faptul că, după anul 1965, atacul sistematic asupra populaţiei civile a trecut la o nouă etapă de menţinere a regimului de represiune. Exterminarea în masă a oponenţilor nu mai era necesară pentru că oponenţii erau fie anihilaţi, fie urmau să fie eliminaţi prin regimul inuman de detenţie. Cei care au supravieţuit cunoşteau care sunt consecinţele nesupunerii regimului, cetăţenii românii având certitudinea că orice act de nesupunere poate să-i coste viaţa.

Parchetul a considerat că se află în prezenţa unei plan sistematic de represiune al disidenţilor, plan acceptat de către conducerea statului. Astfel, sub acuzaţia formală a săvârşirii unor infracţiuni de drept comun, opozanţii regimului comunist şi persoanele incomode pentru acesta erau anchetate de organele de securitate ale statului, cu sprijinul organelor de miliţie. Arestaţii din dosarele de drept comun puteau fi scoşi de către organele de securitate din arest.

Şi în cauza de faţă, victima a fost scoasă din arest în condiţiile în care în mod legal nu era cercetată pentru infracţiuni de competenţa Securităţii. Miliţia a cazat victima în celulă cu doi informatori violenţi, în scopul obţinerii unor mărturisiri complete din partea acesteia cu privire la activităţi presupus ostile regimului desfăşurate de alte persoane. Celulele din zona EEEE., unde era încarcerată şi victima, aveau un regim special, lucrătorilor care asigurau paza arestaţilor fiindu-le interzis să intervină dacă auzeau că unul dintre arestaţi era agresat.

Informaţiile furnizate în exterior la solicitarea ambasadelor străine cu privire la situaţia victimei, de către Ministerul de Interne şi de către Ministerul Afacerilor Externe, faptul că victima nu a avut acces la avocat (deşi legea obliga la un astfel de acces), faptul că familia nu a putut să ia legătura cu acesta în condiţiile în care infracţiunea pentru care victima era arestat era recunoscută de acesta, precum şi refuzul de anchetare a morţii victimei, arată că acest mecanism de disciplinare al disidenţilor era acceptat de către statul român. De aceea, apreciem că suntem în prezenţa unei crime împotriva umanităţii.

Deşi în cazul infracţiunilor contra umanităţii/tratamente neomenoase subiectul activ nu este calificat, putând fi comise de orice persoană, în cauza de faţă inculpaţii erau agenţi ai statului comunist de la acea vreme. Astfel, în anul 1985 inculpatul B. avea calitatea de ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului, inculpatul Pârvulescu Marin (în prezent mr. rez.) a avut calitatea de ofiţer în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securităţii Statului, având grad de maior, iar inculpatul A. (în prezent col. rez.) a avut calitatea de ofiţer în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securităţii Statului, având gradul militar de locotenent-major.

Acuzarea a apreciat că victima avea calitatea de disident, calitate ce se apreciază în raport de accepţiunea pe care acest termen îl are în limbajul comun. Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009, disident este persoana care are păreri sau opinii deosebite faţă de colectivitatea, organizaţia etc. din care face parte. Conform Micului dicţionar academic, ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 2010, disidentul este persoana care (făcând parte dintr-o colectivitate, dintr-o organizaţie etc.) are opinii deosebite de acelea ale majorităţii sau persoana care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere.

Faptul că victima a avut o fiică stabilită în SUA şi obţinuse viză pentru a se deplasa în această ţară, ulterior fiindu-i retrasă viza prin anularea paşaportului, nu îi înlătură calitatea de disident, calitate materializată în însemnările ţinute sub forma unui jurnal, păstrate în secret la locul de muncă. Un aspect de o importanţă deosebită este respectiv faptul că victima G. a fost denunţată tocmai pentru că a făcut relatări împotriva regimului politic de la acea vreme. Mai mult, faptul că victima a fost depusă în arestul Miliţiei, deşi continua să fie cercetată de Securitate, a reprezentat o modalitate de a cerceta disimulat disidenţa, adevăratul mobil al anchetei securităţii. Nu în ultimul rând, conţinutul informaţiilor comunicate ambasadelor străine prin care a fost ascuns faptul că victima a fost cercetată pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste si, de asemenea, nu a fost menţionată cauza reală a morţii victimei, reprezintă deopotrivă o altă dovadă privind efectuarea la acel moment a unei anchete politice faţă de un oponent al regimului comunist.

Având în vedere acţiunile victimei de exprimare a ostilităţii faţă de regimul comunist, fie şi numai prin consemnări într-un jurnal, corespondenţa purtată cu posturi de radio din occident şi legătura de prietenie cu scriitori români neagreaţi de regimul comunist, inculpaţii au acţionat tocmai pentru a putea sancţiona "crima de a gândi diferit".

Calitatea acestuia de opozant al regimului era recunoscută de regimul de la acel moment prin prisma legăturilor victimei cu scriitori români neagreaţi de regimul comunist, corespondenţa cu posturile de radio din Occident.

Având in vedere că autorităţile statului intraseră deja în posesia jurnalului ţinut de victima Ursu la locul de muncă, în care aceasta îşi exprima ostilitatea faţă de regimul aflat la putere, rezultă că anchetarea acestuia de către organele securităţii, care a continuat şi în perioada în care G. figura scriptic ca fiind cercetat de organele de miliţie pentru infracţiuni de drept comun, a avut drept scop nu numai examinarea jurnalului, ci şi legăturile cu jurnalişti de marcă de la postul de radio "UUU.", dar mai ales obţinerea de informaţii incriminatoare despre unii dintre opozanţii cunoscuţi ai regimului comunist, respectiv persoane din lumea artistică si literară ostile regimului.

Se mai susţine că raportul de adversitate dintre victimă şi autorităţile statului este evidenţiat şi în considerentele hotărârii atacate.

În ce priveşte varianta reglementată de art. 439 lit. g) din C. pen., care presupune vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane, având în vedere Decizia nr. 9/2016 a Î.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, folosirea pluralului "vătămarea unor persoane nu este o cerinţă de ordin numeric, implicând si vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unei singure persoane". S-a mai reţinut, prin aceeaşi hotărâre, "conform regulilor interpretării literale sau gramaticale a legii penale - elementul sintactic - folosirea singularului unui cuvânt implică si pluralul acestuia si invers, folosirea pluralului unui cuvânt implică si singularul acestuia... În partea specială a C. pen. pluralitatea de persoane este reglementată de legiuitor prin utilizarea expresiilor "două sau mai multe persoane" ori "mai multe persoane", iar nu prin utilizarea pluralului. Singularul exclude pluralul sau invers numai atunci când legea le reglementează separat sau atunci când legea foloseşte o formulă cantitativă de excludere".

Acuzarea a considerat că legiuitorul foloseşte sintagma "unor persoane" tocmai pentru a nu crea ideea că ar putea exista un concurs de infracţiuni în situaţia în care ar fi mai multe victime.

Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate mai sus menţionată, dispoziţiile art. 439 lit. k) din C. pen. devin incidente în orice situaţie în care se cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice în cadrul unui atac general sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, astfel încât se va putea reţine o infracţiune contra umanităţii.

Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol privitoare la existenţa si securitatea populaţiei civile. Existenţa raportului de cauzalitate se constată prin simpla comitere a comportamentelor care reprezintă elementul material al infracţiunii.

Astfel, în ambele reglementări infracţiunea are ca subiect pasiv orice persoană căzută sub puterea adversarului.

Infracţiunea contra umanităţii poate fi reţinută în condiţiile în care se comite chiar şi un act izolat, dacă persoana acuzată are reprezentarea că acest act face parte dintr-un mecanism generalizat sau sistematic de săvârşire a unor infracţiuni contra umanităţii, aşa cum s-a reţinut în cauzele Kunarac şi Blaskic ale Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslaviei (par. 96 şi respectiv 101 din aceste decizii).

În cauza Irlanda contra Royaume - Uni din 1978, CEDO a definit prima dată tratamentele inumane ca fiind acte prin care se provoacă victimelor leziuni sau suferinţe fizice si morale susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Aceste acte au a fi săvârşite cu intenţia de a cauza suferinţe intense victimelor. Ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie sa fie provocată de agenţi ai statului sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de particulari.

Prin decizia 2579/07.07.2009 pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2008 s-a reţinut că este relevant cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 358 din C. pen. din 1968 şi împrejurarea că folosirea forţei fizice asupra unei persoane private de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnităţii umane si poate constitui, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. S-a mai reţinut că situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale comuniste, care nu numai că au tolerat, dar au permis unor agenţi ai statului să acţioneze ca adevăraţi torţionari faţă de victimele acestui regim, de suprimare fizică şi psihică.

În rechizitoriu este analizat contextul în care au fost efectuate urmărirea informativă, anchetarea, arestarea, torturarea si vătămarea integrităţii fizice si psihice a disidentului inginer G., pentru simplul fapt de a fi ţinut un jurnal cu pasaje injurioase la adresa cuplului PPPP. si pentru relaţia directă cu jurnalişti de marcă de la postul de radio UUU..

Astfel cum s-a reţinut în actul de sesizare, acţiunile inculpaţilor agenţi ai statului s-au circumscris politicii represive instituite de regimul comunist din România, împotriva tuturor persoanelor care se opuneau conducerii de partid si de stat, acestea aflându-se in raport de adversitate cu regimul politic de la acea vreme. Inculpaţii au acţionat cu intenţie directă pentru punerea în aplicare a politicii de reprimare generalizată şi sistematică a oricărei forme de opoziţie împotriva regimului comunist.

Acţiunile inculpaţilor au avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii sale corporale si aducerea într-o stare de epuizare fizică si psihică, ce au depăşit in mod evident consecinţele sancţiunilor admise de dreptul internaţional. Victimei i-au fost încălcate grav drepturi si libertăţi fundamentale, referitoare la libertatea de gândire si de conştiinţă, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire si de asociere, precum şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Legătura de cauzalitate este implicită, rezultă din săvârşirea acţiunilor care constituie elementul material.

Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Drepturilor Omului la data de 10.09.1948, şi anume art. 3 "Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă", iar art. 5 statuează:

"Nimeni nu va fi supus torturii, nici la tratamente crude, inumane sau degradante".

Prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nr. 2115 din 03.09.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a constatat calitatea de lucrător al Securităţii a lui A.. În considerente se reţine că măsurile întreprinse au încălcat dreptul la viaţă privată si la liberă exprimare. Se mai arată că participarea pârâtului la percheziţia domiciliară a lui G., în care se consemnează identificarea şi ridicarea unor înscrisuri considerate duşmănoase, respectiv caiete, jurnal intim, reviste, încercări literare, publicaţii cu conţinut anticomunist, a semnat procesul-verbal de consemnare a efectuării de acte premergătoare, l-a anchetat pe G. preluând sub semnătură olografă o serie de declaraţii ale acestuia.

S-a mai arătat că a realizat o încălcare nelegitimă şi disproporţionată a dreptului la viaţă privată si a libertăţii de exprimare, fiind îngrădite drepturi fundamentale ale omului.

În ceea ce îl priveşte pe Pârvulescu Marin, prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nr. 2299 din 21.09.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost constatată calitatea acestuia de lucrător al Securităţii. S-a reţinut că activitatea desfăşurată prin anchetarea directă a persoanei în cauză, propunerile si concluziile în sensul că ar fi desfăşurat o activitate duşmănoasă împotriva regimului politic comunist şi ar fi promovat valorile din Occident, activitate combătută constant şi nejustificat de Securitate, astfel încât persoana să fie supusă atât unei activităţi administrative de înlăturare prin avertizare - a fost nevoită să ofere declaraţii organelor de securitate asupra ideilor si opiniilor democratice, recunoscute formal de Constituţia în vigoare la acea vreme, inclusiv de tratatele internaţionale la care România era parte, însă profund încălcate de organele de Securitate la îndemnul regimului politic totalitar.

S-a mai arătat că a îngrădit dreptul la viaţa privată, libera exprimare şi dreptul la corespondenţa scrisă si vorbită, inviolabilitatea domiciliului; a îngrădit în mod grav drepturile si libertăţile fundamentale ale omului, în special dreptul la libera exprimare.

Din analiza probelor administrate în cadrul procesului penal se apreciază de către parchet că este susţinută săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor. Astfel, sunt avute în vedere următoarele mijloace de probă:

a) Înscrisuri - Raportul privind pe G. al Departamentului Securităţii Statului din data de 30.01.1985; adresa DSS-Direcţia a II-a din 26.12.1984 către Direcţia Cercetări Penale; Raportul cu propunere de deschidere a D.U.I. asupra numitului G.; înscrisul intitulat Dosar de Urmărire Informativă nr. x, "GG." vol. 18 - Plan de măsuri în cadrul D.U.I. asupra lui GG. din data de 04.01.1985; înscrisul aflat la filele x, potrivit căruia s-a solicitat Direcţiei de Paşapoarte anularea aprobării de ridicare de către G. a paşaportului pentru efectuarea vizitei in S.U.A.; adresa din data de 26.12.1984 a D.S.S. - Direcţia a II-a către Direcţia Cercetări Penale; nota de sarcini în cauza privind pe G. având antetul Direcţiei Cercetări Penale; nota de studiu al materialelor din D.U.I. "GG." al Direcţiei a II-a confirmă folosirea mijloacelor de T.O.; adresa D.S.S. - Direcţia Cercetări penale din data de 27.06.1985 către Direcţia a II-a s-au reţinut următoarele aspecte; adresa din data de 05.07.1985 redactată de Pârvulescu Marin către Securitatea Municipiului Bucureşti; adresă emisă de Procuratura Militară către D.S.S. - Direcţia Cercetări Penale; adresa D.S.S. - Direcţia Cercetări Penale redactată de Pârvulescu Marin către Direcţia a II-a; adresa din data de 22.10.1985 a D.S.S. - Direcţia Cercetări Penale către Securitatea Municipiului Bucureşti, redactată de Pârvulescu Marin; nota CNSAS aflată la fila x d.u.p.; declaraţiile din 01.03.1985, 17.01.1985, 02.03.1985, declaraţia olografă din data de 24.10.1985 contrasemnată de inculpaţi; declaraţia datată 24.10.1985 contrasemnată de inculpaţi; informarea cu privire la modul de finalizare a cazurilor cu autori identificaţi de înscrisuri cu conţinut necorespunzător - având antetul Ministerului de Interne, Departamentul Securităţii Statului nr. 0/0029/3572 din 05.06.1985; Raportul privind activitatea desfăşurată de cadrele Serviciului I în anul 1988; nota din data de 15.08.1985 având antetul Direcţiei Procuraturilor Militare; Nota de analiză a informatorului "WWWW." din 30.01.1985; declaraţia martorului XXXX.; răspunsul comunicat ministrului de externe II. de către F. la data de 22.10.1985; telegrama către Ambasada României la Washington şi Paris din 26.11.1985; răspunsurile comunicate autorităţilor străine; procesul-verbal de percheziţie domiciliară din 17.01.1985; hotărârea ICPSLG prin care s-a decis desfacerea contractului de munca începând cu 4.10.1985; caracterizarea din data de 15.11.1985; raportul cu propunerea de închidere a dosarului de urmărire deschis asupra numitului G.; procesul-verbal din 05.08.1987 întocmit de maior Pârvulescu Marin şi căpitan A. de distrugere a înscrisurilor deţinute contra dispoziţiilor legale de G.; adresa redactată de cpt. A. din data de 12.08.1987 a D.S.S. - Direcţia Cercetări Penale, către Centrul de Informatică şi Documentare.

b) Declaraţii date în cauzele în care s-au efectuat anterior cercetări cu privire la victima G., administrate la dosarul cauzei în cadrul probei cu înscrisuri, respectiv cele date de U., YYYY., ZZZZ., AAAAA., I., R., BBBBB., T., CC., KKK., XX., GG., K., MMM..

c) Declaraţii de martori din faza de urmărire penală, respectiv cele date de EE., L., BBB., QQ., C., M., J., I., GG., N., OO., H., PP., T.; AA. BB., TT., RR., Q., P., O., HHH., GGG., EEE., DDD., MMM., K., V., LLL., SSSS., RRRR..

d) Declaraţii ale martorilor audiaţi de către instanţa de fond, respectiv cele date de KKK., I., M., J., O., H., N., OO., P., XX., WW., TT., DDD., EEE., SS., TT., YY., RR., K..

În consecinţă, având în vedere aspectele factuale şi juridice anterior expuse, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, în perioada regimului comunist represiunea declanşată şi exercitată de organele de securitate a avut un caracter sistematic, fiind legiferată şi autorizată de conducerea politică de la acea vreme, şi un caracter generalizat, urmărind reprimarea oricărei forme de opoziţie prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi a drepturilor civile, victima G. având calitatea de disident şi aflându-se în raport de adversitate cu regimul politic din acea perioadă, fiindu-i încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale, acţiunile inculpaţilor - agenţi ai statului - fiind săvârşite cu intenţie directă, în aplicarea politicii de stat ce viza orice persoane care s-ar fi opus regimului.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., întrucât a intervenit decesul acestuia în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a, parchetul a solicitat încetarea procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 439 alin. (1) lit. e), g), k) din C. pen.

Conform art. 18 din C. proc. pen. numai în caz de amnistie, prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţa unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărire penală, inculpatul poate cere continuarea procesului penal, astfel încât, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. poate fi dispusă doar încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii decesului. Cazurile în care poate fi analizată pe fond cauza şi poate fi pronunţată o soluţie de achitare, prioritar unei soluţii de încetare a procesului penal incidentă în cauză, sunt expres şi limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen.

Soluţia de încetare a procesului penal urmare survenirii decesului are prioritate faţă de orice altă soluţie, în raport de dispoziţia legală mai sus menţionate.

A mai arătat că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., care a decedat pe parcursul procesului penal precum inculpatul B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin sentinţa penală nr. 152 din 16.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a dispus încetarea procesului penal urmare a intervenirii decesului inculpatului.

În altă ordine de idei, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat nu era necesar avizul Preşedintelui României pentru efectuarea urmăririi penale. Inculpatul B. a avut calitatea de ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului. Conform art. 6 din Legea 115/1999, în înţelesul prezentei legi, sunt membri ai Guvernului: primul ministru, miniştrii si alţi membri stabiliţi prin lege organică, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Întrucât calitatea de ministru secretar de stat nu face parte din categoria membrilor Guvernului, nu se impunea obţinerea avizului Preşedintelui României.

Faţă de aspectele mai sus arătate, parchetul a apreciat că sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de tratamente neomenoase (infracţiuni contra umanităţii).

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, rejudecând condamnarea inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. la pedeapsa închisorii, respectiv încetarea procesului penal faţă de inculpatul B..

Apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2017, a precizat faptul că înţelege să o critice sub aspectul introducerii sale în prezenta cauză în calitate de parte responsabilă civilmente.

Astfel, analizând încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2017, apelanta parte responsabilă civilmente a constatat faptul că cererea de introducere în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente a instituţiei a fost formulată de cei trei inculpaţi şi nu de către părţile civile C., D. şi E., singurele persoane îndrituite, de altfel, să formuleze o astfel de cerere.

De altfel, părţile civile susţin, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă în discuţie, că doresc ca "acest demers să se restrângă exclusiv asupra inculpaţilor, apreciind că nu este necesar să fie introdus Statul român şi instituţiile sale ca părţi responsabile civilmente". Inculpaţii au invocat în susţinerea acestei cereri raporturile de prepuşenie dintre ei şi Ministerul Afacerilor Interne. Instanţa a admis cererea de introducere în cauză ca părţi responsabile civilmente a Serviciului Român de Informaţii, Ministerului Afacerilor Interne şi Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, "având în vedere dispoziţiile legale şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarele ce vizează fapte similare".

Faţă de acest aspect, apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne a învederat faptul că au fost ignorate dispoziţiile art. 21 din C. proc. pen., care stipulează că introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile. Aşadar, partea îndreptăţită, potrivit legii civile, în speţa de faţă, sunt cele trei persoane vătămate care s-au constituit părţi civile. De altfel, şi în doctrină s-a apreciat că introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc la cererea părţii civile ori a moştenitorilor/succesorilor acesteia, nu şi a inculpatului (ori a altei părţi responsabile civilmente).

Având în vedere prevederile legale menţionate, apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne a subliniat faptul că introducerea în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente a fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale incidente şi cu încălcarea principiului disponibilităţii ce caracterizează acţiunea civilă, dreptul de a solicita introducerea în cauza a părţilor responsabile civilmente fiind rezervat părţilor civile, motiv pentru care intervine sancţiunea nulităţii încheierii de şedinţă din data de 10 mai 2017.

Un alt argument pe care apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne înţelege să-1 invoce pentru a demonstra caracterul nelegal al măsurii introducerii instituţiei sale în prezenta cauză, în calitate de persoană responsabilă civilmente, îl constituie şi faptul că, prin această măsură, la acest moment procesual, se încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "părţile au dreptul la un proces echitabil" şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care "dreptul la apărare este garantat".

Prevederile Titlului III al Părţii generale a C. proc. pen. atribuie părţii responsabile civilmente o arie largă de drepturi şi garanţii procedurale, aferente calităţii expres acordate de partea civilă ori, prin introducerea instituţiei, după parcurgerea a două faze procesuale, se limitează în mod nejustificat exerciţiul acestor drepturi şi, mai mult decât atât, instituţia este plasată într-o poziţie discriminatorie, de inegalitate, prin excluderea unor etape întregi din procesul penal (urmărirea penală şi procedura camerei preliminare).

Pe de altă parte, este de notat faptul că, potrivit art. 32 din C. proc. pen., partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal, în integralitatea acestuia.

Potrivit Deciziei nr. 631 din data de 08 octombrie 2015, pronunţată de către Curtea Constituţională "reiese că aceasta (partea responsabilă civilmente - s.n.) împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din C. proc. pen., atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii".

Anterior, aceeaşi instanţă de contencios constituţional stabileşte, prin Decizia nr. 482 din data de 04 noiembrie 2004, faptul că "din perspectiva principiului contradictorialităţii părţii responsabile civilmente trebuie să i se asigure "aceleaşi drepturi ca şi inculpatului".

Mai mult decât atât, dacă, astfel cum pretinde norma constituţională, în interpretarea obligatorie dată de instanţa de contencios, părţii responsabile civilmente trebuie să se recunoască participarea cu drepturi depline (aceleaşi precum inculpatul) în faza de urmărire penală şi în procedura camerei preliminare, acest lucru presupune şi exerciţiul efectiv al drepturilor consacrate la art. 344 alin. (2) din C. proc. pen., sub aspectul formulării în cunoştinţă de cauză, de cereri şi excepţii care pot face obiectul acestor etape, ceea ce exclude intervenţia sa direct în faţa instanţei de fond, cum e cazul în prezenta speţă. Aşadar, apelanta a arătat că instituţia sa, nu numai că nu a fost citată în faza de urmărire penală, ci, mai mult, a fost exclusă şi în procedura camerei preliminare, moment în care avea posibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea rechizitoriului, drept de care inculpaţii şi părţile civile au beneficiat.

Pentru a contesta în mod efectiv legalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală, titularul cererilor şi excepţiilor trebuie mai întâi să le cunoască, astfel încât nu poate fi primită, cel puţin în raport de principiul nediscriminării, o soluţie legislativă în care una dintre părţi, care să fie dezavantajată, luând cunoştinţă de piesele dosarului direct după începerea judecării fondului, spre deosebire de părţile care au participat la chiar efectuarea lor.

Apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne a notat că, potrivit art. 32 din C. proc. pen., partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal, în integralitatea acestuia. Odată ce etapa urmăririi penale anticipează un (potenţial) proces în faţa unei instanţe, care să poarte inclusiv asupra drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă ale părţii responsabile civilmente, participarea acesteia încă de la urmărirea penală, ca etapă premergătoare, trebuie privită drept o componentă a exerciţiului efectiv nu numai a dreptului la un proces echitabil, ci şi al dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare, garantat de art. 24 alin. (1) din Constituţie, cu privire la care Curtea Constituţională a statuat că "nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată".

Dimpotrivă, asemenea exerciţiu efectiv al drepturilor fundamentale nu este asigurat, în opinia acesteia, în situaţia în care urmărirea penală, ca etapă premergătoare a judecăţii, se derulează cu participarea persoanei vătămate/inculpaţilor/părţii civile, care se bucură de exerciţiul drepturilor şi garanţiilor de procedură (inclusiv sub aspectul fundamental al administrării de probe), pentru ca la un moment ulterior, persoana vătămată, devenită parte civilă, sau inculpaţii, cum e cazul în dosarul în discuţie, să decidă, în mod discreţionar, asupra momentului intervenţiei în procedură a părţii responsabile civilmente.

Respectarea dreptului la apărare presupune ca procurorul, cu ocazia începerii urmăririi penale sau la un termen ulterior, să informeze asupra acuzaţiilor nu numai pe suspect/inculpat, ci şi persoana vătămată, cu obligaţia corelativă, pentru aceasta, să indice persoanele împotriva cărora înţelege să formuleze pretenţii civile, în scopul introducerii lor în proces. Mai mult decât atât, introducerea instituţiei în cauză s-a făcut cu nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/26.04.2017, obligatorie pentru instanţa de judecată prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din cuprinsul art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională".

Curtea Constituţională a constatat că părţii responsabile civilmente trebuie să i se recunoască participarea cu drepturi depline în procedura camerei preliminare, aşa încât posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente "până la începerea cercetării judecătoreşti". În orice etapă procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, fapte de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la apărare ale părţii responsabile civilmente.

În sprijinul raţionamentului prezentat apelanta parte responsabilă civilmente a indicat şi doctrină. A arătat că introducerea în cauză a instituţiei sale s-a făcut prin nesocotirea dispoziţiilor legale, fiind încălcate prevederile art. 19 alin. (2), art. 21 din Noul C. proc. pen., ale art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, motiv pentru care aceasta a solicitat admiterea apelului şi să se constate nulitatea dispoziţiilor din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 10 mai 2017, referitoare la introducerea Ministerului Afacerilor Interne în cauză în calitate de parte responsabilă, cu consecinţa scoaterii instituţiei sale din prezentul proces şi exonerării, în situaţia condamnării inculpaţilor, de la orice obligaţie de plată a prejudiciului reclamat în prezenta cauză.

Totodată, apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne a arătat că, în ceea ce priveşte sentinţa penală nr. 196/17.10.2019, din conţinutul minutei penale comunicate instituţiei sale la data de 21.10.2019, reiese că instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de părţile civile C., D. şi E., în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., fără a dispune cu privire la părţile responsabile civilmente, raportat la susţinerile acestora.

În opinia apelantei, instanţei de fond, chiar dacă a lăsat nesoluţionată latura civilă, îi revenea obligaţia de a stabili corect cadrul procesual, respectiv dacă Ministerul Afacerilor Interne şi celelalte instituţii citate ca părţi responsabile civilmente au sau nu calitate în prezenta cauză, sau dacă, în acest moment procesual, o eventuală acţiune civilă îndreptată împotriva instituţiei este admisibilă.

În acest context, aşa după cum a indicat pe parcursul soluţionării fondului cauzei, apelanta parte responsabilă civilmente învederează instanţei de apel faptul că, anterior, urmare a pronunţării, în dosarul nr. x/2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, a sentinţei penale nr. 49 din data de 14 iulie 2003, casată, în parte, prin decizia penală nr. 4404 din data de 10 octombrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. x/2003, părţile civile C., D. şi E. au fost dezdăunate pentru prejudiciile morale suferite. Or, în opinia sa, chiar dacă în teorie, temeiul legal, prin intermediul căruia instanţa de fond a dispus achitarea, presupune, incidenţa, în cauză, a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., cu consecinţa nesoluţionării acţiunii civile, Curtea de Apel Bucureşti, în mod nelegal, nu a făcut nici un fel de aprecieri asupra admisibilităţii unei eventuale acţiuni civile, sintagma/menţiunea lasă nesoluţionată acţiunea civilă (...) determinând, practic, o adevărată repunere în termen a acestei acţiuni.

În concluzie, apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne, faţă de argumentele de fapt şi de drept, astfel cum au fost dezvoltate anterior, a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa desfiinţării încheierii de şedinţă din data de 10 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost introdus în prezentul dosar penal în calitate de parte responsabilă civilmente.

Apelantele părţi civile C., D. şi E., moştenitori ai defunctului G. (fiu, soţie supravieţuitoare şi, respectiv, fiică), în temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi:

- condamnarea inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969;

- încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B., în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a decesului inculpatului;

- admiterea acţiunilor civile formulate.

În dezvoltarea motivelor de apel, în esenţă, au arătat următoarele:

Referitor la împrejurări de fapt ignorate de prima instanţa şi care au viciat concluziile acesteia, se precizează că din descrierea situaţiei de fapt, s-a omis să se menţioneze elemente esenţiale pentru conturarea aspectelor politice ale cazului, a gradului de periculozitate pe care G. 1-a reprezentat pentru Securitate şi a atitudinii si identităţii celor doi inculpaţi, respectiv anchetatorii şi torţionarii săi.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor ce formează obiectul judecăţii au arătat că, prin rechizitoriul emis în cauză faptele imputate inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A., au fost încadrate juridic în prevederile art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din noul C. pen. (infracţiuni contra umanităţii), iar cele imputate inculpaţilor B. şi F. în prevederile art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din noul C. pen. (complicitate la infracţiuni contra umanităţii).

S-a apreciat că, deşi norma de incriminare internă în care au fost încadrate conduitele ilicite ale inculpaţilor nu era în vigoare la data comiterii acestora, trimiterea în judecată prin raportare la această încadrare juridică a fost justificată prin aceea că, la data săvârşirii tuturor actelor materiale reţinute în sarcina inculpaţilor, crimele contra umanităţii erau definite şi confirmate prin Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg din data de 08 august 1945 (art. 6 lit. c) şi respectiv prin Rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din datele de 13 februarie şi 11 decembrie 1946. recunoscute de Statul Roman.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că nu a fost încălcat principiul nullum crimen sine lege în acele situaţii în care condamnarea s-a bazat pe o prevedere legală ce nu era în vigoare la data săvârşirii faptelor, atâta timp cât conduita prohibită era prevăzută în dreptul internaţional, care era suficient de previzibil având în vedere calitatea autorului.

Într-o altă situaţie, Curtea a reţinut o încălcare a art. 7 din Convenţie întrucât nu s-a putut stabili că soluţia de condamnare dispusă de instanţa naţională s-a bazat pe dreptul internaţional în vigoare la momentul faptelor.

S-a apreciat că este esenţial ca, în acele situaţii în care legislaţia naţională nu prevede anumite fapte, ele să fie suficient de bine conturate în legislaţia internaţională astfel încât să fie îndeplinită cerinţa previzibilităţii.

Astfel cum s-a reţinut în cuprinsul rechizitoriului, "inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., în calitate de ofiţeri anchetatori în cadrul Direcţiei a VI-a a D.S.S. (absolvenţi ai Facultăţii de Drept) aveau obligaţia de a cunoaşte şi de a respecta pactele şi convenţiile internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Aceştia trebuiau să cunoască faptul că libertatea de exprimare şi de manifestare a opiniilor reprezintă un drept al omului care nu putea fi suprimat sau îngrădit pe motive politice."

Prin sentinţa apelată, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A., din infracţiunea prevăzuta de art. 439 alin. (1) lit. e), g), k) din noul C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969, iar pentru inculpatul B. din infracţiunea prevăzută de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), j), k) din noul C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969, apreciind că legea veche este mai favorabilă inculpaţilor.

S-a mai apreciat că, deşi iniţial instanţa a susţinut că "incriminarea cuprinsă în art. 439 din C. pen. nu are corespondent în C. pen. anterior sub aspectul situaţiei premise şi al elementelor constitutive", ulterior a constatat că, "având în vedere faptele deduse judecaţii, împrejurările şi cauzele ce au condus la decesul victimei G. (...) corespondentul ar fi dispoziţiile art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen..", constatare care o contrazice evident pe prima.

De asemenea, s-a apreciat că instanţa nu a analizat aplicarea în speţă a normelor internaţionale mai sus amintite, care defineau şi impuneau sancţionarea crimelor împotriva umanităţii.

Ca urmare, deşi instanţa de fond a admis că faptele deduse judecaţii erau sancţionate de legislaţia naţională, atât la data comiterii lor, cât şi ulterior, a considerat, fără temei, că acestea nu ar îndeplini cerinţa tipicităţii pentru a constitui infracţiuni, întrucât ar lipsi atât situaţia premisă reclamată de norma de incriminare cât şi calitatea cerută subiectului pasiv.

Cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei apelate a arătat următoarele:

Instanţa de fond a apreciat în mod neîntemeiat că în cauză nu se regăseşte condiţia preexistentă privind situaţia premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase.

S-a apreciat că prima instanţă a interpretat restrictiv această cerinţă, limitând practic incidenţa normei la acele situaţii extreme petrecute în timp de război ori pe perioada unui conflict armat, în condiţiile în care din interpretarea sintagmei "şi în general a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului" rezultă că legiuitorul a avut în vedere existenţa unui raport de adversitate ce nu presupune cu necesitate o stare de război, rupere de relaţii între state, incursiune de bande etc.

În acest sens a invocat Decizia nr. 2579/7.07.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2000 în cuprinsul căreia se menţionează "Din interpretarea art. 358 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 358 alin. (4) din C. pen., Înalta Curte constată că acest text de lege nu se aplică exclusiv faptelor săvârşite în timp de război, care de altfel constituie o formă agravată, motiv pentru care dispozitivul sentinţei este corect".

De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de fond a negat însăşi existenţa unei stări de adversitate, a unui conflict vădit între organele Securităţii şi persoanele ce nu agreau politica de partid şi de stat a dictatorului PPPP., apreciind că "politica statului roman la acea dată nu era de reprimare a forţelor de opoziţie faţă de regimul politic şi conducătorul statului prin violenţă şi eliminare fizică."

În continuare, s-a subliniat că această constatare a judecătorului de fond este lipsită de suport probator (fiind aparent bazată exclusiv pe mărturiile foştilor ofiţeri de Securitate, care evident nu sunt credibile în acest caz), cu ignorarea a sute de documente de arhivă aflate la dosarul cauzei, deci nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească.

Instanţa de fond a apreciat în mod neîntemeiat că cerinţa legală privind subiectul pasiv calificat nu este întrunită în cauză, or această apreciere este eronată din cel puţin doua puncte de vedere.

În primul rând, a susţine că victima G. nu a fost un disident politic, nefiind un opozant pe faţă al regimului comunist, este deopotrivă fals şi revoltător.

În condiţiile în care legea nu defineşte termenul de disident, aprecierea asupra acestei calităţi nu poate fi făcută decât prin raportare la definiţia dată de lucrări de specialitate în domeniul lingvistic, respectiv sensurile de "(Persoana) care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere" sau "Persoana care are păreri sau opinii deosebite faţă de colectivitatea, organizaţia, etc din care face parte".

Pentru caracterizarea unei persoane ca disident politic, se apreciază că nu este necesar ca întreaga colectivitate să cunoască opoziţia respectivei persoane faţă de regimul politic, fiind esenţial însă ca reprezentanţii regimului respectiv să aibă cunoştinţă de opiniile şi manifestările disidentului. În cazul lui G., se solicită a se avea în vedere că din probele administrate în cauză rezultă categoric că opiniile critice la adresa regimului şi a dictatorului au fost făcute publice (scrisorile către postul de radio UUU., afişarea la locul de munca a unor citate cu un vădit conţinut critic la adresa regimurilor totalitare).

Din aceasta perspectivă, din probele administrate în cauză rezultă cu evidenţă faptul că, organele de securitate, inclusiv inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. cunoşteau faptul că victima G. a trimis mai multe scrisori cu conţinut critic/"profund duşmănos" la adresa regimului şi a lui PPPP. la postul de radio UUU.; faptul că victima G. a întreţinut legături strânse cu angajaţi şi colaboratori ai postului de radio UUU.; faptul că jurnalul personal al victimei, cuprindea aprecieri personale în totală opoziţie şi de o duritate extremă la adresa "conducerii superioare de partid şi de stat" şi era ţinut, conform chiar raportului inculpatului din 30.01.1985, "în vederea publicării"; faptul că victima G. întreţinea strânse legături cu scriitori neagreaţi de conducerea QQQQ..

Se apreciază că cel puţin aceste împrejurări faptice, care au ajuns la cunoştinţa organelor de Securitate şi a celor doi inculpaţi, îl plasează pe G. în categoria disidenţilor politici, infirmând susţinerea instanţei de fond, care de altfel este o simplă apreciere lipsită de suport probator.

De altfel, calitatea de dizident politic, gravitatea faptelor sale în opinia inculpaţilor şi ai Securităţii, dar şi finalitatea acţiunilor instrumentate de către inculpaţi ca fiind una "de o gravitate extremă" au fost stabilite şi prin sentinţa civilă nr. 2299 din dosarul nr. x/2015, (ignorată de prima instanţă) aflată în dosarul de urmărire penală, în volumul 13.

Referitor la determinarea calităţii subiectului pasiv în norma de incriminare, din perspectiva incidenţei normei de incriminare, s-a considerat că nu prezintă relevanţă dacă victimei G. i se poate aplica atributul particular de "disident", cerinţa impusă de legiuitor fiind aceea ca acţiunile ce pot constitui verbum regens al infracţiunii să fie exercitate asupra oricărei persoane căzute sub puterea adversarului.

Deşi legea penală nu defineşte înţelesul acestei sintagme, acesta poate fi dedus din analiza categoriilor de persoane ce pot constitui subiect pasiv secundar al infracţiunii.

Astfel, legiuitorul a înţeles să acorde o protecţie specială "răniţilor, bolnavilor, membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţilor, prizonierilor de război şi în general oricărei persoane căzute sub puterea adversarului."

Cum se poate observa, enumerarea legiuitorului nu este una exhaustivă, realizată prin determinarea tuturor categoriilor de subiecţi pasivi, legiuitorul indicând şi o categorie determinabilă, respectiv orice persoană căzută sub puterea adversarului, deci subiectul pasiv să fie perceput de făptuitor drept un adversar în momentul comiterii acţiunilor.

Or, din instrumentele juridice internaţionale (aplicabile şi în prezenta cauză), cât şi din doctrina şi practica judiciară internă, rezultă fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere aplicabilitatea articolului în discuţie (şi norma de incriminare a fost aplicată) în cazurile în care acţiunile făptuitorului asupra persoanei căzute sub puterea sa au fost motivate politic, deci persoana vătămată a fost percepută de făptuitor drept adversar politic.

Făcând parte din categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii, incriminarea din art. 358 din C. pen. include supunerea la tratamente neomenoase "în general a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului". Nu se prevede în cuprinsul normei sau în vreo altă normă juridică faptul că aceasta s-ar aplica doar în ipoteza conflictelor armate, fiind evident vizate, conform si art. I al Convenţiei ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (ratificată de România prin Decretul nr. 547 din 29 iulie 1969), şi conflictele din timp de pace. De altfel, respectiva Convenţie ONU încorporează prevederile Statutului Tribunalului Militar International de la Nürnberg (definit prin Acordul din 8 august 1945), conform cărora "persecuţiile pe motive politice" sunt imprescriptibile, fiind incluse în categoria "crime împotriva umanităţii".

Aşadar, este evident faptul că G. a fost un adversar politic căzut sub puterea regimului comunist, astfel cum rezultă din multitudinea de probe aflate în dosarul acestei cauze, şi aşa cum victima a fost considerată şi tratată de către Securitate, organul de opresiune politică al statului totalitar comunist. Motivaţia politică a acţiunilor făptuitorilor în acest caz a fost stabilită definitiv prin mai multe hotărâri judecătoreşti: sentinţa penală nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia nr. 4404 din 10 octombrie 2003 a Înaltei Curţi pronunţată în dosarul nr. x/2003.

În al treilea rând, astfel cum se arata şi în cuprinsul motivelor de apel formulate în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala, s-a reamintit faptul că, potrivit "regulilor interpretării literale sau gramaticale a legii penale - elementul sintactic - folosirea singularului unui cuvânt implică şi pluralul acestuia şi invers, folosirea pluralului unui cuvânt implică şi singularul acestuia. Singularul exclude pluralul sau invers numai atunci când legea le reglementează separat sau atunci când legea foloseşte o formulă cantitativă de excludere."

S-a apreciat că pluralitatea subiecţilor pasivi secundari ai infracţiunii de tratamente neomenoase nu constituie aşadar o condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii, în cuprinsul art. 358 din vechiul C. pen., legiuitorul nereglementând separat singularul şi pluralul şi neutilizând o formulă cantitativă de excludere.

De altfel, în opinia părţilor civile, este irelevant dacă acţiunile ori inacţiunile ce constituie element material al infracţiunii sunt îndreptate împotriva unei singure persoane sau mai multor persoane căzute sub puterea adversarului, astfel încât şi din această perspectivă condiţia privitoare la subiectul pasiv secundar este îndeplinită în cauză.

De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de fond a folosit o aritmetică imprecisă, fără suport în legea penală, pentru a nega aplicabilitatea art. 358 din C. pen. din anul 1969 în pofida masivului material probator aflat la dosarul cauzei, prima instanţa a opinat:

"Nu se poate reţine [...] că la acea vreme a existat o intenţie sistematică din partea autorităţilor de aplicare a unor astfel de tratamente tuturor opozanţilor politici ai regimului totalitar comunist sau asupra unui număr suficient de mare de persoane care să fie în măsură să conducă la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 358 din C. pen. din anul 1969, cu privire la situaţia premisă şi subiectul activ".

Dincolo de faptul că legiuitorul nu a specificat un anumit număr de persoane, folosind de fapt singularul ("supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute», iar nu «oricăror»), această poziţie denotă neaprofundarea materialului probator, unde sunt prezentate mii de alte cazuri de represiune violentă în timpul dictaturii PPPP..

În legătura cu raportul dintre represiunea individuală şi colectivă relativ la infracţiunea contra umanităţii prevăzută de art. 439 din C. pen., instanţa de fond a susţinut că acesta are în vedere numai crime colective ("împotriva unor persoane, nu a uneia"). Însă la punctul 1 e) al art. 439 este folosit singularul, ca şi în cazul art. 358 vechiul C. pen.:

"torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercita controlul în orice alt mod (...)".

Aliniatul subliniază unul din sensurile puternice ale incriminării pentru crime contra umanităţii: anumite acte produse împotriva unei singure fiinţe umane sunt atât de odioase încât, dacă ele sunt componente ale represiunii instituţionalizate, au natura acestei crime internaţionale. Un al doilea alineat (art. 439 pct. 1 lit. h) din C. pen.) întăreşte conexiunea dintre cazul individual şi represiunea colectivă instituţionalizată în sensul crimei contra umanităţii "provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se afla, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate". Şi acest text descrie exact ce i s-a întâmplat victimei G., singura diferenţă între atâtea detalii similare este faptul că victima nu a dispărut, ci "a fost făcută să dispară" în malaxorul Securităţii.

Cazurile individuale de torturare a unei persoane asupra căreia făptuitorul exercita control complet nu sunt omise din sfera crimelor internaţionale. În ceea ce priveşte infracţiunea contra umanităţii, enunţurile de la punctele 1 e) si 1 h) sunt absolut clare în privinţa includerii unor crime individuale înfăptuite în contextul represiunii colective deoarece, în comunism, opozanţii politici se aflau sub puterea regimului şi erau reprimaţi, iar torţionarii reprezentau autoritatea în stat, infracţiunile politice grave din perioada comunistă, inclusiv cele individuale enumerate în tratatele dreptului penal internaţional, sunt infracţiuni contra umanităţii.

Din perspectiva normei de incriminare prevăzute în art. 439 din noul C. pen., prima instanţa pare că face o confuzie între cerinţele privind subiectul pasiv al infracţiunii şi situaţia premisă reprezentată de represiunea instituţionalizată. Pentru ca fapta să constituie o infracţiune contra umanităţii, represiunea trebuie să fie sistematică şi generalizată, deci implicit colectivă. Or, legiuitorul nu a stipulat ca acea represiune să fie în mod necesar constituită dintr-o multitudine de fapte de acelaşi tip, sau similare, cu cele reţinute în mod particular în cauză.

Legiuitorul impune ca atacul represiv să fie plănuit şi pregătit dinainte - deci sistematic, şi să fie îndreptat împotriva unui grup de populaţie - respectiv grupul opozanţilor - prin care devine generalizat.

Or, din materialul probator aflat la dosar, se apreciază că rezultă fără dubiu că au existat planuri de măsuri represive care au fost pregătite şi puse în practică de la vârful dictaturii ceauşiste (inclusiv create de inculpaţii F. şi B.). Alte elementele materiale ale acestui atac represiv au fost şi ele detaliate în proba cu înscrisuri depusă la dosarul cauzei în noiembrie 2016 (secţiunea 5 din Anexa) şi includ: urmărirea/filajul, ascultarea telefoanelor, ascultarea prin "tehnică operativă" în case şi locuri de întâlnire, deschiderea şi citirea corespondenţei, percheziţionarea, reţinerea de materiale scrise considerate cu caracter "duşmănos", ameninţări deschise sau sub identităţi ascunse, interdicţia publicării, schimbarea din funcţii şi reducerea salariului, desfacerea contractului de muncă, încercarea de a racola "obiectivul" ca informator, obţinerea de informaţii de la vecini şi colegi de serviciu, izolarea în mediul social şi familial, interzicerea practicării religiei alese, anchetarea, deportarea, pedepsirea cu domiciliu forţat sau arest la domiciliu, defăimarea, înfricoşarea populaţiei prin internarea abuzivă a unora din opozanţi în spitale psihiatrice, arestarea preventivă, încarcerarea, bătaia, lipsa de somn şi alte forme de tortură fizică şi psihică, condamnarea la ani grei de închisoare pentru motivul abuziv de "propagandă împotriva orânduirii socialiste" (art. 166 din C. pen. în vigoare sub dictatura), asasinarea.

S-a mai arătat că, alături de cazurile individuale de represiune a opozanţilor enumerate în secţiunile anterioare, toate aceste metode fac şi ele parte din situaţia premisă a cauzei de faţă. Ele reprezintă chiar modul prin care Securitatea a ţinut îngenunchiat, prin frică şi delaţiune, poporul român, sub o dictatură pe care timp de ani de zile acesta a resimţit-o, aşa cum s-a văzut şi la Revoluţie, drept odioasă.

În continuare, părţile civile au arătat că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase.

Deşi prima instanţă a menţionat, în cuprinsul motivării, unele dintre faptele imputate inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A., aceasta nu a analizat şi semnificaţia lor juridică, apreciind inutil un asemenea demers în condiţiile în care a statuat asupra pretinsei neîndepliniri a condiţiilor preexistente reclamate de norma de incriminare.

S-a apreciat că, din această perspectivă soluţia pronunţată este criticabilă, în condiţiile în care instanţa de judecată, constatând lipsa unor condiţii preexistente, avea obligaţia de a analiza faptele concrete ale inculpaţilor, pentru a verifica dacă acestea întrunesc sau nu elementele constitutive ale unor alte infracţiuni, caz în care ar fi trebuit discutată o eventuală schimbare a încadrării juridice.

Prin conduitele lor, inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. au supus victima, atât anterior detenţiei sale cât şi (mai ales) în perioada de detenţie, unui tratament inuman ce a inclus torturi psihice şi fizice greu de imaginat, şi a cărui intensitate a crescut în mod constant, culminând cu rezultatul urmărit: decesul lui G..

Inclusiv primele activităţi de urmărire penală (percheziţia, declaraţiile, cercetarea informativă) au fost generate de identificarea jurnalului personal în care figurau "însemnări calomnioase la adresa conducătorului partidului şi statului nostru" şi nu de existenţa unor date sau informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de drept comun de către victima G..

În privinţa urmării imediate, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că "prin exercitarea de violenţe psihice şi fizice faţă de o singură persoană, încarcerată în Arestul Direcţiei Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, persoana care ulterior a decedat, nu se poate aprecia că s-a cauzat o stare de pericol cu privire la existenţa şi securitatea tuturor cetăţenilor români". Este evident că pedepsirea infracţiunilor prevăzute în art. 358 alin. (2) si (3) din C. pen. nu este condiţionată de crearea unei stări de pericol cu privire la "existenţa şi securitatea tuturor cetăţenilor români".

Supunerea la tratamente neomenoase, torturarea, mutilarea, exterminarea sunt, prin ele însele, odată dovedite, fapte cu un înalt grad de pericol social. Urmarea lor imediată este suferinţa provocată victimei, descurajarea oricăror alţi potenţiali oponenţi, iar în cazul exterminării, decesul victimei, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui G..

Suplimentar, s-a considerat că este suficientă supunerea unei singure persoane căzute sub puterea adversarului la tratamente inumane şi degradante, pentru ca urmarea imediată să fie realizată, distincţia dintre infracţiunile contra persoanelor si cele contra umanităţii fiind dată nu de numărul subiecţilor pasivi ci de condiţia acestora, situaţia concretă în care aceştia se regăsesc, fiind lipsiţi de apărare, ca şi de gravitatea faptelor cărora le cad victime.

Din vastul probatoriu administrat în cauză rezultă, însă, atât starea de pericol la adresa celor căzuţi sub puterea organelor de Securitate, generată de practica supunerii unei persoane lipsite de apărare la condiţii de viaţă inumane, cât şi vătămarea fizică şi morală (prin tratament inuman şi tortură), dusă până la exterminare, a victimei G..

Totodată, s-a considerat că între acţiunile inculpaţilor şi urmarea produsă există o legătură de cauzalitate, degradarea treptată a stării de sănătate a victimei şi chiar decesul acesteia fiind rezultatul acestor acţiuni.

Edificatoare în acest sens sunt atât declaraţiile martorilor în cuprinsul cărora este prezentată starea victimei în toată perioada detenţiei acesteia ca rezultat al acţiunilor inculpaţilor, cât şi declaraţiile cadrelor medicale care au examinat victima ulterior transportării acesteia la spital.

În concluzie, apelanţii au susţinut că faptele inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. întrunesc cerinţa tipicităţii, suprapunându-se asupra modelului abstract stabilit prin norma de incriminare.

Cu privire la vinovăţia inculpaţilor s-a arătat că, atât infracţiunea de tratamente neomenoase cât şi infracţiunile contra umanităţii presupun ca formă de vinovăţie intenţia directă sau indirectă. Pentru a fi îndeplinită cerinţa vinovăţiei este necesar ca autorul să prevadă faptul că prin acţiunile ori inacţiunile sale supune victima unor tratamente inumane sau degradante, vătămându-i grav integritatea fizica şi/sau psihică, şi să urmărească sau să accepte posibilitatea producerii rezultatului.

Dată fiind calitatea celor doi inculpaţi, de ofiţeri în cadrul Departamentului Securităţii Statului, structura componenta a Ministerului de Interne, aceştia aveau obligaţia de a manifesta o atenţie sporită cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu, având pregătirea necesară pentru a evalua riscurile derulării activităţilor specifice şi cu atât mai mult riscurile unor acţiuni abuzive pe care le-au executat, iniţiat si coordonat, până la decesul victimei.

Din modul în care au acţionat cei doi inculpaţi rezulta în mod neîndoielnic nu doar faptul că aceştia au prevăzut că prin acţiunile lor şi dispoziţiile date produc grave suferinţe fizice şi psihice victimei ci şi faptul că au urmărit producerea lor în scopul obţinerii unor informaţii de care erau interesaţi superiorii acestora. Forma de vinovăţie cu care aceştia au acţionat este aşadar intenţia directă.

Cu privire la achitarea inculpatului B. a apreciat că instanţa de fond a dispus în mod neîntemeiat această soluţie, arătând următoarele:

Deşi se poate admite, de principiu, că soluţia achitării poate fi dispusă şi în privinţa unui inculpat decedat în cursul procesului penal, atunci când probatoriul administrat reclamă o atare soluţie şi dată fiind ordinea de prioritate desprinsă din prevederile art. 16 din C. proc. pen., în concret instanţa de fond nu a justificat soluţia dispusă decât prin raportare la legătura indisolubilă a acesteia cu soluţia dispusă în privinţa autorilor infracţiunii.

Astfel, potrivit raţionamentului primei instanţe, în condiţiile în care faptele autorilor au fost privite ca lipsite de tipicitate, neconstituind fapte prevăzute de legea penală, şi faptele complicilor au fost considerate ca atare, cât timp aceştia au fost acuzaţi a fi înlesnit sau ajutat la săvârşirea unei fapte neprevăzute de legea penală.

Întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase de către faptele imputate inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. determină însă şi reanalizarea faptelor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului B. şi dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal în privinţa acestuia.

Astfel cum se arată şi cu prilejul dezvoltării motivelor de apel formulate în cauză de Parchet, în aplicarea politicii regimului comunist de reprimare generalizată şi sistematică a oricărei forme de opoziţie, inculpatul a acţionat în scopul ascunderii caracterului politic şi represiv al cercetării disidentului G. de către inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., înlesnind acţiunile acestora şi generând convingerea autorilor că faptele lor nu vor fi niciodată descoperite şi sancţionate.

Faţă de solicitările adresate ambasadorului Republicii Socialiste România cu privire la situaţia victimei G. şi preocuparea manifestată faţă de acest subiect de statele occidentale (în special Statele Unite ale Americii şi Franţa) inculpatul B. şi-a însuşit răspunsul întocmit de însuşi inculpatul Pârvulescu Marin, prin care se arata că "G., ca cetăţean al Republicii Socialiste România, a beneficiat de o libertate deplină, că a călătorit în mai multe ţări din Europa, încă din anul 1974 şi că doar faptele sale de drept comun - deţinerea şi operaţiunile mijloace de plata străina prev. de art. 37 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 210/1990 au făcut obiectul cercetărilor penale şi nicidecum faptele sale cu caracter politic".

De asemenea, în cuprinsul răspunsului propus de inculpatul B. în calitate de şef al Departamentului Securităţii Statului, preluat în telegrama transmisă de Ministerul Afacerilor Externe ambasadorilor români de la Washington şi Paris, se arată că G. era "un infractor de drept comun, speculant notoriu, ale cărui fapte nu au avut un caracter politic iar decesul său nu are nici o legătură cu reţinerea şi cercetarea lui de către organele de procuratură şi miliţie, fiind datorat unei cauze naturale, respectiv bolii cardiace de care suferise anterior."

Deşi cunoştea faptul că victima era anchetată în continuare de cei doi subordonaţi, că aceasta era supusă unor tratamente inumane şi degradante, inculpatul B. nu doar că nu a intervenit pentru a pune capăt regimului de teroare şi tortură îndurat de victimă, ci a înlesnit şi încurajat activitatea celor doi torţionari, asigurându-se că mediul politic internaţional nu va putea interveni iar faptele comise asupra victimei nu vor fi vreodată descoperite ori sancţionate.

În atare situaţie, faptele inculpatului B. au semnificaţia unei complicităţi, atât prin tolerarea regimului de exterminare la care ştia că ceilalţi doi inculpaţi îl supun pe G., cât şi prin muşamalizarea, faţă de opinia publică internaţională, a naturii politice a privării de libertate a victimei, respectiv a cauzei reale a decesului acesteia.

În condiţiile în care nu mai poate fi antrenată răspunderea penală a acestuia, ca urmare a decesului inculpatului, intervenit în cursul procesului penal, în urma admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei apelate se impune a fi dispusă încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Apelanta parte responsabilă civilmente Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice nu a depus motive scrise de apel şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel pentru a prezenta oral motivele pentru care a înţeles să exercite calea de atac.

***

Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel:

La data de 19.02.2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală dosarul nr. x/2017 privind apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de părţile civile C., E. şi D., precum şi de părţile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne, cauza fiind repartizată, în mod aleatoriu, Completului nr. 4.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faza procesuală a apelului, prin încheierea de şedinţă din data de 05 iulie 2020 s-a luat act că intimatul-inculpat A. în raport cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen., respectiv art. 83 lit. a) din C. proc. pen., a precizat că doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, inculpatul Pârvulescu Marin precizând că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a admis, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (5) raportat la art. 100 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., cererea de probe formulată de parchet constând în reaudierea martorilor I., M., K., N., H., O., U., P., XX., EEE., GGG., KKK., T., W., WW. şi LLL., precum şi cererile de probe formulate de către părţile civile C., E. şi D. constând în reaudierea martorilor AAA. şi LLL. şi audierea martorilor CCCCC., RRRR. şi R., DDDDD., EEEEE., FFFFF. şi GGGGG.. Totodată, a fost admisă şi proba cu înscrisurile menţionate la pct. II.2 (subpunctele 1-4) din cerere, acestea reprezentând: rechizitoriul nr. x/1990 din 15.08.1990 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, ordonanţa nr. 76/P/1990 din 24.07.1990, ordonanţa nr. 97/P/1990 din 18.10.2010 şi ordonanţa nr. 18/P/2016 din 24.07.2018 ale secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (5) raportat la art. 100 alin. (2) şi (4) lit. a) şi b) din C. proc. pen., a respins cererea constând în administrarea ca probe a cărţilor şi dosarelor indicate la punctul II. 2, subpct. 5-8, din cererea de probe, formulată de părţile civile C., E. şi D..

În faţa Completului nr. 4, au fost audiaţi următorii martori:

- la termenul din 10.09.2020 - I. şi K.,

- la termenul din 22.10.2020 - M.,

- la termenul din 04.02.2021 -H. şi P.,

- la termenul din 18.03.2021- N. şi O.

La termenul din 29.04.2021, Înalta Curte a adus la cunoştinţa părţilor că, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 47 din data de 27 aprilie 2021, s-a aprobat desfiinţarea Completului nr. 4 începând cu data de 01 mai 2021, ca urmare a cererilor de eliberare din funcţie, prin pensionare, a doi judecători care fac parte din compunerea acestui complet, înaintându-se dosarul grefierului desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor, în vederea repartizării ciclice.

Urmare a desfiinţării Completului nr. 4, cauza a fost repartizată ciclic Completului nr. 2, conform Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus menţionate, fiind stabilit termen de judecată la data de 11 mai 2021.

La termenul din 17 iunie 2021 a fost respinsă cererea de abţinere formulată de unul dintre judecătorii din compunerea completului nr. 2, iar la termenul din 22 iunie 2021 au fost respinse cererile de recuzare, respectiv abţinere vizând acelaşi judecător.

La termenul din 22 iunie 2023, Înalta Curte a constatat că încheierea din 2 iulie 2020 are caracter interlocutoriu şi stabileşte cadrul procesual al apelului în prezenta cauză, prin urmare nu se impune reluarea discuţiilor cu privire la probe, fiind incidente dispoziţiile art. 374 alin. (9) şi (10) din C. proc. pen. şi art. 376 alin. (4) din C. proc. pen., privind posibilitatea formulării unor cereri de probe noi pe parcursul cercetării judecătoreşti şi posibilitatea instanţei de a dispune din oficiu administrarea unor probe, precum şi dispoziţiile art. 383 din C. proc. pen. referitoare la renunţarea la probe.

În vederea continuării cercetării judecătoreşti în apel, Completul nr. 2 a procedat la audierea următorilor martori:

- la termenul din 05.10.2021 -CCCCC.,

- la termenul din 16.11.2021 - RRRR.

La termenul din data de 14 februarie 2022, componenţa Completului nr. 2 învestit cu soluţionarea apelurilor a fost modificată, urmare a faptului că unul din membrii completului de judecată a depus cerere de pensionare, care i-a fost aprobată, fiind pusă în discuţia părţilor principiul continuităţii completului de judecata şi principiul nemijlocirii, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv în cauzele Beraru contra României şi Cutean contra României.

De asemenea, la acelaşi termen de judecată, a fost respinsă cererea formulată de apărătorul ales al intimatului inculpat A., avocat HHHHH., de repunere în discuţie a cererilor de probe.

În ceea ce priveşte cererile de reaudiere a martorilor deja audiaţi în apel, urmare a modificării componenţei completului de judecata învestit cu soluţionarea apelurilor, în vederea respectării principiului nemijlocirii, în coordonatele trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă cauzele mai sus evocate, respectiv în vederea audierii nemijlocite a martorilor importanţi, a încuviinţat cererile de reaudiere a martorilor, după cum urmează:

- pentru procuror, cererea de reaudiere a martorilor I. şi H. (cerere cu privire la care apelantele părţi civile, care au arătat că nu solicită reaudierea niciunui martor, au învederat că nu se opun);

- pentru inculpaţii A. şi Pârvulescu Marin, cererea de reaudiere, în parte, a martorilor I., H. şi P..

Cu privire la ceilalţi martori audiaţi anterior de un alt complet, s-a notat că prezentul complet de judecată are la dispoziţie, pe lângă declaraţiile scrise, ataşate dosarului, şi înregistrările audio ale şedinţelor în care martorii au fost audiaţi.

Cu privire la solicitarea apelantelor părţi civile C., E. şi D., de a renunţa la audierea martorilor AAA. şi EEEEE., încuviinţaţi prin încheierea din data de 02.07.2020, în temeiul art. 383 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a luat act de manifestarea de voinţă a acestora şi a dispus ca proba constând în audierea martorilor AAA. şi EEEEE. să nu mai fie administrată.

Astfel, s-a procedat la continuarea cercetării judecătoreşti în apel, de către Completul nr. 2, fiind audiaţi următorii martori:

- la termenul din 15 martie 2022 - DDDDD. şi FFFFF.,

- la termenul din 12 aprilie 2022 - GGGGG., luând act de cererea de renunţare formulată de Ministerul Public la audierea martorului XX. (în vârstă de 90 de ani),

- la termenul 10 mai 2022 - P.,

- la termenul din 07 iunie 2022 - I.,

- la termenul din 6 septembrie 2022 - U.,

- la termenul din 20 septembrie 2022 - EEE. şi LLL.,

- la termenul din 1 noiembrie 2022 - GGG. şi KKK.,

- la termenul din 13 decembrie 2022 - W.,

- la termenul din 14 februarie 2023 - WW.,

De asemenea, la termenul din 14 februarie 2023 intimatul-inculpat Pârvulescu Marin, prin apărător ales, a revenit asupra poziţiei sale anterioare şi a precizat că doreşte să fie audiat de către instanţa de apel.

La termenul din 28 martie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., a constatat imposibilitatea audierii martorei H., aceasta fiind decedată. Referitor la martorul T., în baza art. 383 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., a constatat imposibilitatea audierii acestui martor în raport cu actele medicale depuse la dosar, precum şi cu diagnosticele menţionate în acestea. Cu privire la martorul R., în temeiul art. 383 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., având în vedere că părţile civile au arătat că renunţă la administrarea acestei probe, iar proba a fost propusă de apelantele părţile civile şi încuviinţată exclusiv acestora în şedinţa din 02 iulie 2020, s-a dispus ca aceasta să nu se mai administra.

La termenul din 09 mai 2023, în ceea ce priveşte probele suplimentare propuse de apelanţii părţi civile şi de intimaţii inculpaţi, a admis, în parte, proba cu înscrisuri solicitată de apelantele-părţi civile C., E. şi D., respectiv din cererea formulată la data de 28.03.2023: pct. 1 - articolul scris de martorul WW. în revista Securitatea, pct. 3 - documentul arhivă CNSAS, fond documentar, cultură, dosarul x artă şi cultură, pct. 6 - nota din 29.07.1978, pct. 7- plan de măsuri nr. x din 1981. De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (4) lit. a) şi lit. b) din C. proc. pen., a respins proba cu martori şi proba cu înscrisuri solicitată de intimaţii-inculpaţi Pârvulescu Marin şi A., precum şi toate celelalte înscrisuri solicitate a fi administrate, atât în cererea din 28 martie 2023, cât şi în cererea din septembrie 2022.

La acelaşi termen de judecată apărarea intimatului-inculpat Pârvulescu Marin a prezentat dovezi, în sensul că starea acestuia de sănătate nu îi permite să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, iar intimatul-inculpat A., întrucât starea de sănătate nu îi permitea să dea declaraţie la termenul menţionat, şi-a exprimat punctul de vedere în ultimul cuvânt.

Au fost depuse concluzii scrise de apelanţii părţi civile C. şi E., prin care au dezvoltat motivele de apel, au analizat probele administrate în cauză, făcând trimitere inclusiv la cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti efectuate în apel.

Au fost depuse concluzii scrise şi de intimaţii inculpaţi A. şi Pârvulescu Marin, prin care au solicitat respingerea apelurilor, ca nefondate, precum şi de apelantul parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne.

***

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind nefondate apelurile declarate în cauză pentru motive care vor fi expuse în cele ce urmează.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că prima instanţă a stabilit judicios situaţia de fapt, urmare a unei minuţioase evaluări asupra mijloacelor de probă în condiţiile expuse în cele ce preced.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelului, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei şi reţinând că în apel probele administrate la solicitarea părţilor (inculpaţi şi părţi civile) şi a parchetului nu au condus la schimbarea stării de fapt reţinută de prima instanţă, Înalta Curte constată în totalitate temeinice statuările primei instanţe cu privire la acest aspect, astfel că nu le va mai relua, ci va proceda la analiza criticilor formulate prin apelurile declarate în cauză prin raportare la întregul material probator administrat în cauză.

Atât parchetul, cât şi părţile civile au criticat hotărârea apelată sub aspectul netemeiniciei achitării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, criticile vizând calificarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii Pârvulescu Marin, A. şi B. au fost trimişi în judecată şi aprecierea eronată a primei instanţe a inexistenţei situaţiei premise a infracţiunii de tratamente neomenoase deduse judecăţii.

Sub aspectul calificării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B., antamate atât de parchet, cât şi de apelantele părţi civile prin motivele de apel, Înalta Curte va face, în cele ce urmează, o analiză a legilor care s-au succedat de la momentul comiterii infracţiunii şi pană în prezent, cu referire strictă la faptele reţinute prin actul de sesizare.

Prin actul de sesizare a instanţei, inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., iar inculpatul B. (decedat) pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută de art. 48 rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen.

Ca stare factuală, în esenţă, s-a reţinut că inculpaţii Pârvulescu Marin şi A., în calitate de ofiţeri în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securităţii Statului, cu intenţie directă, au exercitat acţiuni represive şi sistematice asupra victimei inginer disident G., în perioada ianuarie- noiembrie 1985, în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, acţiuni care au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi care au fost de natură să-i aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal dreptului la viaţă.

În privinţa inculpatului B., s-a reţinut că, în calitate de şef al Departamentului Securităţii Statului, cu intenţie directă, în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1985, a comunicat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, către Ambasadele Republicii Socialiste România de la Paris şi Washington (telegramele nr. x din data de 01.11.1985 şi nr. x din data de 26.11.1985), date nereale prin care a disimulat caracterul represiv şi politic al acţiunilor întreprinse de inculpaţii maior (rez.) Pârvulescu Marin şi col. (rez.) A. împotriva lui G., în perioada în care acesta a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte şi fapte considerate ostile regimului comunist.

Din această situaţie de fapt rezultă că faptele reţinute în sarcina celor trei inculpaţi au fost comise în perioada ianuarie- noiembrie 1985, iar la acel moment era în vigoare C. pen. din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicată în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973).

În C. pen. din 1968, în vigoare la acel moment, în titlul XI denumit "Infracţiuni contra păcii şi omenirii", era reglementată infracţiunea de "tratamentele neomenoase", în cadrul art. 358, care avea următorul conţinut:

"Supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea faţă de persoanele arătate în alineatul precedent a vreuneia din următoarele fapte:

a) constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului;

b) luarea de ostateci;

c) deportarea;

d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;

e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. (1) se pedepseşte cu moartea şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Dacă faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este moartea şi confiscarea totală a averii."

În doctrină (V. Dongoroz s.a. în "Explicaţiile teoretice ale C. pen. român", ediţia a II-a, 2003), s-a arătat că, prin supunerea la tratamente neomenoase se înţelege silirea persoanei (victimei) să suporte anumite condiţii de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, igienă, asistenţă medicală, greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.

Această reglementare a rămas în fiinţă până la data de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul C. pen. (Legea nr. 286/2009 din 17 iulie 2009), cu excepţia tratamentului sancţionator, care a fost modificat prin Decretul-Lege nr. 6/1990 (publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990) şi Legea nr. 140/1996 (publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996).

Aşa cum se reţine în doctrină (V. Dongoroz ş.a. în "Explicaţiile teoretice ale C. pen. român", ediţia a II-a, 2003), incriminarea infracţiunilor contra păcii şi omenirii în legislaţia română s-a făcut pe măsura aderării ţării noastre la convenţiile internaţionale încheiate în această privinţă.

Astfel, după ratificarea Convenţiei de la Geneva din 12 ianuarie 1949 pentru ameliorarea soartei răniţilor, bolnavilor şi prizonierilor de război (prin Decretul nr. 183 din data de 21 mai 1954), în C. pen. român din 1936 a fost introdusă infracţiunea de "tratamente neomenoase" în dispoziţiile art. 231⁴ (prin Decretul nr. 212 din data de 17 iunie 1960), infracţiune menţinută într-o reglementare asemănătoare (sub aspectul conţinutului incriminării) prin dispoziţiile art. 358 din C. pen. din 1968, anterior enunţate.

Prin art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg infracţiunile contra umanităţii au fost definite ca: asasinarea, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea sau orice act inuman comis împotriva populaţiei civile sau persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii sunt urmarea unei infracţiuni contra păcii sau a unei infracţiuni de război ori în legătură cu acestea.

Ulterior, prin Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998 (ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002 - publicată în M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002), infracţiunile contra umanităţii au fost definite, prin art. 7, ca fiind:

"1. În scopurile prezentului statut, prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:

a) omorul;

b) exterminarea;

c) supunerea la sclavie;

d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;

e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;

f) tortura;

g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;

h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii;

i) dispariţiile forţate de persoane;

j) crima de apartheid;

k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale."

În noul C. pen. (Legea nr. 286/2009 din 17 iulie 2009), în titlul XII intitulat "Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război", s-au incriminat "infracţiuni contra umanităţii" în dispoziţiile art. 439, care are următorul conţinut:

"(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia;

c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii;

g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;

i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenţia de a menţine acest regim."

Prin Expunerea de motive a Noului C. pen., s-a menţionat că "1. referitor la infracţiunile contra umanităţii, textul propus reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, valorificând, astfel, definiţiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavei şi art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda.

2. Infracţiunile contra umanităţii formează un grup distinct de acte infracţionale, ce pot fi comise atât în timp de pace, cât şi de război. În cadrul textului, au fost sistematizate - după modelul german - 12 modalităţi normative. Urmând acelaşi model, s-a renunţat la definirea termenilor în finalul articolului, fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noţiunile fiind explicate în mod suficient în cadrul fiecărei secţiuni.

3. Faţă de forma art. 8 din Statut, s-a renunţat la precizarea ca faptele să fie comise "(...) în cunoştinţă de acest atac". Necesitatea ca atacul să fie lansat contra unei populaţii civile implică automat existenţa cel puţin a intenţiei eventuale, făcând, astfel, inutilă ultima teză care relua doar aceasta. Mai mult, dacă este necesar să existe o intenţie directă în privinţa iniţierii atacului, este în schimb suficientă intenţia eventuală în raport de integrarea actelor ulterioare în atacul în curs de desfăşurare.

4. Cele 12 ipoteze reglementate reiau, fără modificări de fond, prevederile similare din Statut. În ceea ce priveşte ipoteza de la lit. b) - supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia sau exterminarea cum este denumită în Statut - ea pare, la o primă analiză, a se suprapune cu conţinutul infracţiunii de genocid. Concursul de norme este, însă, doar unul aparent, căci, deşi sub aspectul laturii obiective, cele două infracţiuni sunt asemănătoare, conduita incriminată în ipoteza genocidului, priveşte doar anumite grupuri, individualizate pe baza unor criterii expres prevăzute (rasial, etnic, religios etc.). În schimb, în cazul infracţiunilor contra umanităţii, grupul sau grupurile vor fi, de regulă, individualizate pe baza unor criterii politice sau sociale. […]

7. În cadrul literei g), după modelul reglementării germane, a fost inclusă o modalitate de comitere a faptei ce nu se regăseşte enumerată expres în Statut, şi anume, vătămarea integrităţii fizice sau psihice. Astfel, vor fi evitate controversele legate de a şti dacă distrugerea grupului include şi simpla vătămare a indivizilor membri, definiţia oferită de Statut (art. 7 par. 2 lit. b) nefiind suficient de explicită."

Din evoluţia reglementărilor privind infracţiunile contra umanităţii, anterior expuse, rezultă o continuitate a incriminării faptelor pentru care inculpaţii Pârvulescu Marin, A. şi B. au fost trimişi în judecată şi încadrate de parchet în dispoziţiile art. 439 alin. (1) lit. e) din noul C. pen. (autorat sau complicitate).

Varianta prevăzută la lit. g) a art. 439 din noul C. pen. nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor, atât timp cât, din chiar expunerea de motive, rezultă că această variantă, respectiv vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane, a fost nou reglementată, după modelul legii germane, neregăsindu-se nici măcar în art. 7 par. 2 lit. b) din Statutul Curţii Penale Internaţionale, care este, oricum, ulterior comiterii faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată. Or, conform principiului neretroactivităţii legii penale, nimeni nu poate răspunde penal pentru o faptă care nu era incriminată la data săvârşirii.

Cât priveşte varianta prevăzută la lit. k) a aceleiaşi norme legale (art. 439 din noul C. pen.), astfel cum aceasta a fost explicitată prin precizările făcute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului nr. x, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi incidentă în cauză.

Astfel, prin precizările făcute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului, s-a reţinut incidenţa lit. k) "alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice" atrasă de "acţiuni de reprimare şi intimidare a disidentului G., constând în: filaj, urmărire informativă […], note informatori […], percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondenţei […] şi audieri sistematice […]."

Din această enumerare se poate observa că aşa-zisele acţiuni de reprimare şi intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare şi procedee probatorii folosite în anchetarea infracţiunilor. Prin natura lor, mare parte dintre acestea (exceptând percheziţia domiciliară şi audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizează, astfel că e foarte greu de înţeles cum astfel de acţiuni pot fi incluse în noţiunea de "alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice".

Într-adevăr, atunci când sunt aduse la cunoştinţa persoanei cercetate poate produce acesteia unele suferinţe, însă sunt inerente oricărei activităţi de cercetare penală.

Şi în prezent sunt folosite astfel de metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138 şi urm. din C. proc. pen.) şi procedee probatorii prin care se obţin mijloacele de probă (audierea suspectului sau inculpatului, percheziţia domiciliară). A accepta ideea că aceste metode de cercetare şi procedee probatorii ar putea constitui "fapte inumane", aşa cum consideră parchetul, ar însemna ca organele judiciare care le folosesc să fie pasibile de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, ceea ce este de neconceput.

Din conţinutul textului legal [art. 439 alin. (1) din C. pen..] rezultă că "alte asemenea fapte inumane", prevăzute de lit. k), trebuie raportate la variantele anterioare cuprinse la lit. a)-j), care prevăd fapte de o anumită gravitate (uciderea unor persoane, sclavia sau traficul de fiinţe umane, violul sau agresiunea sexuală, vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane etc.).

În acest context, Înalta Curte reţine că acţiunile "de reprimare şi intimidare a disidentului G., constând în: filaj, urmărire informativă […], note informatori […], percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondenţei […] şi audieri sistematice […]", invocate de parchet, nu pot constitui elementul material al variantei normative prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. k) din C. pen., "alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice".

Reţinând deja că faptele inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B., astfel cum au fost descrise prin rechizitoriu, au fost incriminate atât sub C. pen. anterior, cât şi sub C. pen. actual, Înalta Curte va proceda, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din noul C. pen., la stabilirea legii penale mai favorabile aplicabile inculpaţilor prin raportare la tratamentul sancţionator prevăzut de fiecare legiuire în parte.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că legea care prevede un tratament sancţionator mai favorabil pentru inculpaţi este C. pen. de la 1968, în reglementarea existentă în intervalul de timp cuprins între modificările aduse Codului prin Decretul-Lege nr. 6/1990 şi Legea nr. 140/1996.

Astfel, prin Decretul-Lege nr. 6/1990 s-a abolit pedeapsa cu moartea şi s-a înlocuit cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, situaţie în care pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1968 este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.

Prin modificările aduse C. pen. din 1968 prin Legea nr. 140/1996, s-a menţinut pedeapsa alternativă (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea) pentru aceeaşi infracţiune [art. 358 alin. (1) şi (3)], însă a fost crescută limita maximă a pedepsei închisorii, de la 20 la 25 de ani. Acelaşi tratament sancţionator este prevăzut şi de noul C. pen. [detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, conform art. 439 alin. (1)].

Pe cale de consecinţă, legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1968, în reglementarea existentă în intervalul de timp cuprins între modificările aduse Codului prin Decretul-Lege nr. 6/1990 şi Legea nr. 140/1996, situaţie în care faptele inculpaţilor, descrise prin rechizitoriu, se încadrează în dispoziţiile art. 358 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1968, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, criticile apelanţilor părţi civile şi ale parchetului sub acest aspect fiind nefondate.

Deopotrivă, hotărârea primei instanţe a fost criticată de parchet şi de apelantele părţi civile şi sub aspectul aprecierii eronate, de către instanţa de fond, a inexistenţei situaţiei premise a infracţiunii de tratamente neomenoase deduse judecăţii, critică pe care Înalta Curte nu o poate reţine pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Aşa cum s-a expus anterior, infracţiunea prevăzută de art. 358 din C. pen. din 1968 constă în supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor [alin. (1) al art. 358], precum şi torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. (1) [alin. (3) al art. 358].

După cum se poate observa, textul de lege incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii după cum este comisă împotriva unor persoane civile sau împotriva unor participanţi la forţe implicate în conflict, în război. Dimpotrivă, din enumerarea textului de lege rezultând că infracţiunea poate fi comisă împotriva "oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului". Mai mult, în alin. (4) al aceluiaşi articol s-a prevăzut ca variantă agravată comiterea faptei în timp de război, ceea ce evidenţiază o dată în plus posibilitatea comiterii infracţiunii şi în timp de pace.

Sub aspectul subiectului pasiv, infracţiunea se poate comite atât împotriva unor persoane civile, care din cauza oricăror împrejurări au căzut sub puterea adversarului, cât şi împotriva unor persoane aparţinând forţelor armate, care au căzut în puterea inamicului (prizonierii de război).

Noţiunea de "tratamente neomenoase" nu a fost definită de legiuitor în cuprinsul C. pen., astfel că a revenit practicii judiciare şi doctrinei rolul de a o defini şi de a limita acţiunile care se circumscriu acestei noţiuni.

Aşa cum s-a reţinut anterior, în doctrină s-a reţinut că, prin supunerea la tratamente neomenoase se înţelege silirea persoanei (victimei) să suporte anumite condiţii de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, igienă, asistenţă medicală, greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral, iar prin art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg infracţiunile contra umanităţii au fost definite ca: asasinarea, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea sau orice act inuman comis împotriva populaţiei civile sau persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii sunt urmarea unei infracţiuni contra păcii sau a unei infracţiuni de război ori în legătură cu acestea.

Noţiunea de tratamente inumane a fost definită de Curtea Europeană pentru prima dată în cauza Irlanda c/Rouyaume-Uni, din anul 1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt comise cu intenţia de a cauza suferinţe fizice intense victimei. De asemenea, în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului sau să fie tolerată de agenţi ai statului, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi comise asupra victimei chiar şi de către particulari. În această din urmă situaţie autorităţile statale se fac vinovate că au permis săvârşirea unor asemenea acte sau dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligaţiei de a urmări şi pedepsi pe autorii lor.

Deopotrivă, din reglementarea legală rezultă că fapta de tratamente neomenoase nu poate fi concepută fără existenţa, în prealabil, a unei situaţii de conflict, de adversitate.

În doctrină (V. Dongoroz ş.a. în "Explicaţiile teoretice ale C. pen. român", ediţia a II-a, 2003) se reţine că infracţiunea în discuţie nu poate fi săvârşită fără existenţa în prealabil a unei "situaţii de conflict în sfera căreia persoanele, în mod nedeterminat ca număr şi îndeletnicire, se află unele faţă de altele ca adversari. […] Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase."

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziilor nr. 2579/2009 (pronunţată de secţia Penală în dosarul nr. x/2008), nr. 51/A din 10 februarie 2016 (pronunţată de secţia Penală în dosarul nr. x/2014) şi nr. 102/A din 29 martie 2017 (pronunţată de secţia Penală în dosarul nr. x/2014), referindu-se la infracţiunea de "tratamentele neomenoase" prevăzută de art. 358 din C. pen. din 1968, a reţinut, cu privire la perioada istorico-politică în care au fost săvârşite faptele supuse judecăţii în acele cauze (perioada 1948-1964), existenţa unei situaţii de "conflict între agenţii statului ce funcţionau în locuri de deţinere, cărora autorităţile statale comuniste le-au permis sau le-au tolerat să acţioneze ca adevăraţi torţionari, pe de o parte şi victimele, private de libertate, ale acţiunilor acestora de suprimare fizică şi psihică, pe de altă parte."

Totodată, noţiunea de adversar din dreptul intern trebuie interpretată în concordanţă cu textul Convenţiilor de la Geneva din 1949, însemnând persoane căzute în mâinile inamicului, persoane căzute sub puterea părţii adverse, persoane care se găsesc în puterea uneia din părţile aflate în conflict.

În opinia concordantă formulată în cuprinsul Hotărârii pronunţate în cauza Mocanu şi alţii împotriva României, din 17 septembrie 2014, se arată că, atacarea civililor este considerată un element fundamental al noţiunii de crimă împotriva umanităţii, cel puţin după declaraţia comună formulată la 24 mai 1915 de Franţa, Regatul Unit şi Rusia cu privire la atacurile săvârşite de Guvernul turc împotriva populaţiei sale de origine armeană.

S-a mai arătat în hotărârea menţionată, care se referă la evenimentele cunoscute opiniei publice din România sub denumirea de "IIIII.", că elementul crucial pentru includerea faptelor în categoria crimelor împotriva umanităţii îl constituie "faptul că represiunea, care a necesitat mijloace umane şi materiale considerabile, a fost pregătită şi planificată în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorităţi ale statului. Atacul barbar asupra unor civili, nu numai că a fost prevăzut dar a fost conceput ca un mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să îşi atingă obiectivele politice şi să îşi asigure supravieţuirea. În speţă, nu poate fi pusă la îndoială existenţa elementului subiectiv al crimei împotriva umanităţii".

Deosebit de importantă este şi definiţia sintagmei "atac îndreptat împotriva unei populaţii civile" reglementată în dispoziţiile art. 7 paragraful 2 lit. a) din Statul Curţii Penale Internaţionale, care are următorul conţinut:

"prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac".

Deşi această reglementare este ulterioară comiterii faptelor (Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998, iar ratificarea acestuia de către ţara noastră s-a făcut prin Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002), ea prezintă importanţă şi pentru cauză, întrucât dispoziţiile art. 7 din Statul Curţii Penale Internaţionale, în mare măsură, nu fac altceva decât să reia şi să expliciteze dispoziţiile din convenţiile anterioare referitoare la infracţiuni de genocid şi la cele contra umanităţii.

Aplicând consideraţiile teoretice şi jurisprudenţiale enunţate mai sus la situaţia concretă din speţă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că nu este îndeplinită situaţia premisă, aceea a existenţei unui conflict (adversităţi) între organele statului, pe de o parte, şi populaţia civilă sau o colectivitate, pe de altă parte, în cadrul căruia să se recurgă la supunerea acestora la tratamente neomenoase, tortură, mutilare sau exterminare, aşa cum se prevede în textul incriminator.

Este adevărat, aşa cum susţin apelantele părţi civile şi parchetul, că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase şi în situaţia în care acţiunea ce constituie elementul material al acesteia se îndreaptă împotriva unei singure persoane căzute sub puterea adversarului ("oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului"), însă este absolut necesar ca acţiunea inculpatului să se înglobeze într-o acţiune mai amplă, sistematică, în care şi alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relaţii de adversitate. Altfel, acţiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane, nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracţiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc) sau a celor contra înfăptuirii justiţiei (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracţiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanităţii.

A considera în sens contrar, ar însemna ca orice persoană care comite o infracţiune de omor sau de tortură (sau oricare altă infracţiune care ar putea intra în conţinutul constitutiv al infracţiunilor contra umanităţii) să fie cercetată, judecată şi eventual condamnată pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, situaţie în care celelalte incriminări (infracţiunile contra persoanei, contra înfăptuirii justiţiei etc) ar rămâne fără efect.

Or, incriminarea infracţiunilor contra umanităţii a fost determinată de atrocităţile săvârşite în cadrul războiului, în special asupra populaţiei civile şi protejează relaţiile sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea populaţiei civile (un număr mare de persoane) spre deosebire de celelalte care protejează relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea etc unei persoane sau a unui număr restrâns de persoane.

În argumentarea existenţei situaţiei premise, procurorul a făcut trimitere la situaţia istorico-politică din perioada 1948-1964 şi a invocat mai multe acte normative din aceeaşi perioadă, precum şi practică judiciară, respectiv decizia nr. 51/A din 10 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2014 şi decizia nr. 102/A din 29 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2014.

Totodată, şi apelantele părţi civile au invocat, în acelaşi scop, decizia nr. 2579/2009 din data de 7 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Analizând jurisprudenţa invocată de parchet şi apelantele părţi civile, Înalta Curte constată că aceasta nu este relevantă pentru cauza dedusă judecăţii, având în vedere perioada în care s-a reţinut că au fost comise faptele supuse analizei în acele cauze (1948-1963), dar şi conţinutul acestor fapte.

Astfel, prin Decizia nr. 2579/2009 din data de 7 iulie 2009, Înalta Curte a reţinut "[…] Pornind de la definiţia dată de Curtea Europeană a "tratamentelor inumane" Înalta Curte reţine că în cauză, faţă de momentul istoric, anul 1948 în care se susţine că a fost săvârşită fapta prevăzută de art. 358 C. pen., situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale comuniste care nu numai că au tolerat dar au permis unor "agenţi ai statului" să acţioneze ca adevăraţi torţionari şi victimelor acestui regim de suprimare fizică şi psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor şi sub aspectul săvârşirii acestei infracţiuni. […]"

Prin decizia nr. 51/A din 10 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte a reţinut că "[…] în perioada 01 iulie 1956 - 13 aprilie 1963, inculpatul (UUUU.), în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat, conform unei rezoluţii unice, prin acte materiale repetate (constând în acţiuni şi inacţiuni), care s-au succedat în timp conform naturii specifice a fiecărui tip de asemenea acte, săvârşite cu încălcarea sau nesocotirea legii ori a obligaţiilor impuse de acea calitate sau ca urmare a exercitării discreţionare, prin abuz de funcţie, a atribuţiilor sale, având la bază un raport de adversitate asumat de acesta, a supus, din motive politice, colectivitatea deţinuţilor "contrarevoluţionari" încarceraţi în acel penitenciar, cealaltă parte a aceluiaşi raport, aflaţi sub puterea sa, la tratamente neomenoase (inumane şi degradante), tortură (fizică şi psihică) şi exterminare.

Faptele reţinute în sarcina inculpatului au avut, drept situaţie premisă, o stare de adversitate, în care acesta s-a plasat conform voinţei şi prin manifestări neechivoce proprii, în raport cu întreaga colectivitate a acelor deţinuţi, consideraţi, potrivit ideologiei politice impuse la nivel statal, chiar prin dispoziţii cu caracter constituţional, "duşmani" ai "regimului de democraţie populară" pe care el a fost desemnat să îl reprezinte în "lupta" cu aceştia, pentru a asigura "reprimarea" lor.

Faptele inculpatului s-au concretizat, sub aspect obiectiv, în tratamente neomenoase (inumane şi degradante), aplicate cu regularitate şi în mod sistematic, timp de ani, deţinuţilor respectivi, cărora le-au fost cauzate suferinţe fizice şi tulburări psihice puternice (prin înfometare permanentă, privare de asistenţă medicală sau acordarea ei în condiţii improprii realizării unui tratament corespunzător bolilor de care sufereau, ţinere în frig pe timp de iarnă şi, respectiv, în condiţii mizere de cazare şi echipament pe toată perioada încarcerării), tortură fizică şi psihică (prin bătăi repetate, sancţiuni disciplinare numeroase şi severe, disproporţionate faţă de abaterile invocate şi, mai ales, chinuitoare prin condiţiile concrete de executare, "pedepse" inventate dureroase şi umilitoare, aplicate inclusiv deţinuţilor grav bolnavi şi paralizaţi, împiedicarea permanentă, cu scop de distrugere mintală şi alienare socială, a oricărui tip de contact uman şi privarea, în acelaşi scop, de orice formă de activitate) şi exterminare (prin ucidere sau împingere la sinucidere, precedate de suferinţe de durată, intense şi chinuitoare, a şase dintre acei deţinuţi). […]"

În decizia nr. 102/A din 29 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, s-a reţinut că "[…] în perioada în care inculpatul VVVV. a condus Colonia de muncă Periprava fie ca locţiitor al comandatului (1958-1960), fie în calitate de comandant al acesteia (1960-1963) mai mulţi deţinuţi au decedat (103 persoane), deţinuţii au fost supuşi unui regim de exterminare urmare a condiţiilor de viaţă "asigurate", deţinuţii au suferit vătămări a integrităţii fizice şi psihice din partea militarilor care asigurau paza, urmare a ordinelor date de către conducerea Coloniei, şi, în fine, deţinuţii din această colonie au fost persecutaţi, prin privarea de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a acestor drepturi pe motive de ordin politic.

Preliminar, Curtea a precizat şi faptul că, în perioada 1 august 1958-1 noiembrie 1963, în Colonia de Muncă Periprava au decedat 103 deţinuţi, din categoria contrarevoluţionarilor, condamnaţi politic, perioadă în care în această colonie a existat un regim de detenţie extrem de sever, proiectat să conducă la exterminarea deţinuţilor, plasaţi de sistemul vremurilor în mâinile conducătorilor de penitenciare, care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor, fiind văzuţi ca nişte elemente duşmănoase, care împiedicau regimul comunist al vremurilor să se desăvârşească, ca o ameninţare la adresa democraţiei populare şi a evoluţiei proletariatului.

S-a precizat că deşi inculpatul, cu ocazia audierii sale, a arătat că au existat decese, dar acestea s-au înregistrat în rândul deţinuţilor vârstnici şi bolnavi, actele medicale ale decedaţilor şi documentele eliberate de Direcţia Generală a Penitenciarelor dar şi de CNSAS dovedesc o cu totul altă situaţie şi anume faptul că, au decedat deţinuţi tineri, 54 dintre cei decedaţi având vârste cuprinse între 50 şi 59 de ani, iar 18% dintre deţinuţi aveau vârste cuprinse între 20 şi 29 de ani. Relevant este faptul că numai un singur deţinut decedat avea 71 de ani, acesta fiind cel mai vârstnic deţinut decedat.

Prin urmare, aproape toate decesele înregistrate la Periprava erau de natură să ridice semne de întrebare pentru comandantul lagărului, acesta, potrivit Regulamentului privitor la organizarea pazei interioare şi exterioare a locurilor de deţinere - art. 5, fiind răspunzător de toate evenimentele petrecute în locul de deţinere, precum evadarea, revolta, refuzul de primire a hranei în masă, decesul deţinuţilor produs în alt mod decât pe cale naturală, fiind obligat să ia măsuri de evitare a acestor evenimente şi de eliminare a lor, având obligaţia de a raporta imediat, prin telefon, apoi şi în scris, despre producerea evenimentelor de mai sus, directorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă.

Examinând cauzele deceselor, s-a arătat că acestea relevă faptul că deţinuţii au murit din cauza unor afecţiuni ale aparatului digestiv şi excretor, boli de plămâni-tuberculoză şi pneumonie, afecţiuni cardiace.

S-a menţionat că relevant este faptul că, 15 decese s-au produs din cauza enterocolitei, 19 decese din cauza bolilor de plămâni, 21 de decese din cauza unor afecţiuni ale aparatului digestiv şi excretor, 32 decese din cauza afecţiunilor cardiace, alte decese din alte cauze.(...) Bolile care au condus la decesul deţinuţilor au fost boli cauzate de mizerie şi lipsă de hrană, au fost rezultatul direct şi imediat al regimului aplicat în lagărul de muncă, regim la care inculpatul şi-a adus din plin contribuţia, atât în calitate de comandant dar şi în calitate de locţiitor.(...) regimul de detenţie elaborat şi aplicat de către inculpat, în perioada în care a deţinut funcţii de conducere în cadrul Coloniei de muncă Periprava a fost unul de natură să conducă la lichidarea fizică şi psihică a deţinuţilor, metodele utilizate şi care s-au desprins clar, neechivoc din mărturiile supravieţuitorilor, fiind următoarele:

- expunerea deţinuţilor la condiţii de viaţă mizerabile, degradante, inumane;

- lipsa hranei, calitatea slabă a acesteia în raport cu muncile pe care deţinuţii erau obligaţi să le efectueze;

- lipsa apei potabile, oferirea spre consum a apei nefiltrate, luate direct din Dunăre, ceea ce a condus la îmbolnăvirea în masă a deţinuţilor şi la decesul multora;

- lipsa medicamentelor, lipsa asistenţei medicale, lăsarea fără ajutor a celor care necesitau o atare asistenţă, ceea ce a condus la decese pentru boli curabile şi care tratate, nu ar fi avut ca rezultat decesul;

- bătăi fizice aplicate deţinuţilor pentru motive de cele mai multe ori nejustificate, pentru neîndeplinirea normei de muncă;

- stabilirea unor norme de muncă aproape imposibil de făcut, atât pentru cei apţi dar mai ales pentru inapţi, cu consecinţa lovirii şi înfometării celor care nu reuşeau, de cele mai multe ori să nu îşi îndeplinească norme;

- izolarea, interzicerea oricărui contact cu familia, interdicţia pentru deţinuţi de a primi şi trimite scrisori, de a primi pachete, de a avea dreptul la vorbitor;

- pedepsirea cu izolarea a deţinuţilor, pentru lungi perioade, timp în care nu mâncau decât o dată la trei zile şi erau obligaţi să stea direct pe ciment, fapt ce a fost de natură să contribuie la instalarea bolilor de plămâni, a bolilor digestive;

- condiţiile de lucru improprii, ţinerea deţinuţilor cu picioarele în apă, în umezeală, cu hainele ude, fără o protecţie adecvată, în special a celor care lucrau la stuf;

- aglomerarea excesivă din barăci, frigul pe care deţinuţii au fost obligaţi să îl suporte, lipsa hainelor groase pentru sezonul rece;

- umilinţa la care erau expuşi deţinuţii, prin jignirea acestora, prin gesturi şi fapte de natură a-i înjosi, prin obligarea celor de altă religie la efectuarea de munci împotriva convingerilor lor religioase. […]"

Aşadar, se poate observa că faptele analizate în hotărârile anterior menţionate au fost comise în perioada 1948-1964, când autorităţile comuniste din acea perioadă au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale etc.

Deopotrivă, este de remarcat faptul că în sarcina fiecărui inculpat din hotărârile prezentate se reţine comiterea mai multor acte grave care se circumscriu elementului material ale infracţiunii de tratamente neomenoase, îndreptate împotriva mai multor persoane, deţinuţi, consideraţi, potrivit ideologiei politice impuse la nivel statal în acel moment, chiar prin dispoziţii cu caracter constituţional, "duşmani" ai "regimului de democraţie populară".

Însă, spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, reţinute şi în hotărârile anterior menţionate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune.

Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al "întregii populaţii active" (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reţinută de Înalta Curte.

Astfel, a reţinut parchetul că "[…] După preluarea conducerii QQQQ. de către fostul preşedinte comunist, PPPP., s-au înmulţit treptat categoriile de persoane urmărite, prin extinderea bazei de lucru […] Cu privire la baza de lucru a Securităţii, istoriografia domeniului reţine existenţa a cel puţin 424.464 de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă la 01.01.1968, o scădere a numărului de urmăriţi în perioada 1968-1973 şi o reluare a tendinţei ascendente, cu o dublare a cazurilor incluse în baza de lucru, de la 55.687 persoane în 1973, la cca 110.000 persoane în decembrie 1989 […] evidenţa fondului informativ preluat şi gestionat de CNSAS, fond în care, la data de 01.01.2016 figurau 1.105.014 unităţi arhivistice (totalizând 1.301.454 volume). Mai mult, din conţinutul acestor dosare, rezultă că desfăşurarea unei acţiuni de urmărire informativă, indiferent de etapa istorică şi de motivul iniţierii ei, presupunea culegerea de informaţii despre mai multe persoane, nu doar despre subiectul ei principal. […]"

Dincolo de inadvertenţa dintre cele două fraze consecutive (în prima frază se susţine înmulţirea categoriei de persoane urmărite după 1965, iar în fraza următoare, făcând trimitere la statistică, se reţine o scădere a numărului de urmăriţi în aceeaşi perioadă), Înalta Curte reţine, pe de o parte, aşa cum s-a expus şi anterior, că măsurile de supraveghere informativă au caracter eminamente secret, situaţie în care nu se poate susţine cu temei că acestea ar putea conduce la concluzia existenţei unui conflict, a unei adversităţi între organele statului (securitate) şi populaţie sau parte din aceasta, aşa cum cere textul incriminator.

Conform DEX (2009), cuvântul "adversitate" reprezintă împrejurare potrivnică cu care cineva are de luptat; dificultate, iar cuvântul "conflict" reprezintă neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, diferend, discuţie (violentă); război. Or, după cum se poate constata ambii termeni presupun două părţi care să fie în relaţii de adversitate sau în conflict. Deci, ambele părţi trebuie să cunoască acele relaţii de adversitate sau de conflict.

Pe de altă parte, se reţine că ar fi vorba de un control informativ al "întregii populaţii active", însă la nivelul anului 1985 populaţia României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă, ar reprezenta un procent de 1% din populaţia activă şi nicidecum întreaga populaţie activă cum se susţine de către procuror. Elocventă sub acest aspect este declaraţia martorului WW., dată în faţa instanţei de apel, în care arată "În 1985, după măsurile de restrângere a bazei de lucru, în atenţia organelor de securitate existau circa 80- 82.000 de persoane, dintre care 16.000 erau dosare de urmărire informativă, iar restul până la sută la sută erau supravegheri informative. Fac distincţia, întrucât în dosarul de urmărire erau verificate indicii de activitate, pe când în supravegherea informativă erau verificate primele semnalări, privind posibile activităţi de natură să genereze probleme vizând siguranţa naţională. Din punct de vedere procentual, raportând cifra totală de persoane avute în lucru, per total populaţie, reprezenta 0.36%."

Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea etc., însă nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului.

În cadrul cercetării judecătoreşti în apel, a fost încuviinţată, la solicitarea apelantelor părţi civile, şi administrată proba cu martorii DDDDD., FFFFF., CCCCC., RRRR. şi LLL., în dovedirea situaţiei premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase.

În declaraţiile martorilor FFFFF. şi GGGGG. sunt prezentate împrejurări cu privire la evenimentele din 1987 de la Braşov, iar în declaraţia martorei DDDDD. sunt prezentate împrejurări cu privire la evenimentele din 1989 (Revoluţia din 1989), evenimente întâmplate după mai bine de 2 ani, respectiv 4 ani de la momentul care interesează cauza (perioada ianuarie- noiembrie 1985), situaţie în care nu pot fi reţinute ca relevante în stabilirea situaţiei premisă a infracţiunii deduse judecăţii. Intervalul de 2 ani, respectiv 4 ani între evenimentul dedus judecăţii şi cele descrise de martori în declaraţiile date este prea mare, iar evenimentele prezentate sunt total diferite ce cele ce interesează cauza (revoltă în care au fost implicate mai multe persoane, respectiv revoluţie), pentru a putea conchide că împrejurările descrise în aceste declaraţii existau întocmai sau cel puţin în mod asemănător şi la nivelul anului 1985.

Însă, declaraţiile martorilor CCCCC. şi RRRR. prezintă evenimente anterioare, unele apropiate (1983) celor deduse judecăţii în cauză, astfel că acestea ar putea contribui la stabilirea situaţiei premisă a infracţiunii ce face obiectul cauzei.

Astfel, martora CCCCC. prezintă evenimente petrecute în anul 1977 şi ancheta desfăşurată în anul 1981, anchetă în care, aşa cum susţine martora, au fost folosite lovituri şi ameninţări. Martora mai relatează şi că soţul său a fost arestat pentru 4 ani, iar de la acesta a aflat că a fost la rândul lui bătut şi s-a întors acasă cu a stare precară de sănătate. Totodată, martora a precizat că ."[…] La data de 23.08.1981 tovarăşul PPPP. a dat un decret, o amnistie, să fie eliberaţi toţi cei cu pedepse până în 5 ani, chiar şi cei care aveau 5 ani. Acest decret a fost dat în mod deosebit pentru poetul JJJJJ., care scrisese o poezie contra tovarăşului PPPP.. De acest decret am beneficiat şi eu […]."

Martorul RRRR. relatează că a demonstrat împotriva conducerii lui PPPP., demonstraţie concretizată într-un manifest pe care l-a distribuit în perioada ianuarie 1983 - mai 1983, fapt pentru care a fost închis şi supus unui "regim foarte greu de suportat datorită frigului, alimentaţiei foarte proaste şi limitate şi a unor pedepse care te privau de pachet […]."

În cadrul concluziilor scrise, apelanţii părţi civile C., E. şi D., în susţinerea existenţei situaţiei premise (raportul de adversitate între organele statului şi societatea civilă), invocă mai multe mărturii ale unor persoane care au fost implicate în evenimente care au condus la interacţiuni cu organele statului, unele anterioare anului 1980, câteva în perioada 1980-1986, iar cele mai multe din perioada 1987 (după evenimentele de la Braşov) şi până în 1989, mărturii redate în diverse lucrări publicate.

Cu privire la aceste mărturii, Înalta Curte nu contestă valoarea istorică a acestora, însă nu poate reţine valoarea probatorie în procesul penal care să stea la baza acuzaţiei ce vizează o infracţiune deosebit de gravă, cum este infracţiunea de tratamente inumane, atât timp cât aceste mărturii sunt extrajudiciare, au fost făcute în afara procesului penal, fără respectarea rigorilor care caracterizează administrarea de probe în procesul penal (depunerea jurământului de către martor, respectarea principiilor publicităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii) şi fără ca inculpaţilor să li se respecte dreptul la apărare prin audierea nemijlocită şi adresarea de întrebări cu privire la împrejurările declarate.

Deopotrivă, argumentele expuse anterior cu privire la declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit în faza apelului sunt valabile şi cu privire la mărturiile despre evenimente petrecute cu mult înainte ori cu mult după anul 1985, situaţie în care, nici din această perspectivă, aceste mărturii nu pot fi reţinute la stabilirea situaţiei premise a infracţiunii deduse judecăţii.

Nici înscrisurile la care s-a făcut trimitere nu susţin existenţa unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, care să intre sub incidenţa dispoziţiilor art. 358 din C. pen.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).

Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale C. pen. (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că, în cauză, nu este îndeplinită situaţia premisă, parte componentă din structura (conţinutul juridic) infracţiunii de tratamente neomenoase, situaţie în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, însă faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei pot fi cercetate individual (particular) ca infracţiuni de drept comun.

De altfel, Înalta Curte reţine că au fost deja judecaţi şi condamnaţi numiţii U., IIII. şi KKK. pentru uciderea victimei G., reţinându-se în sarcina acestora de către instanţele de judecată săvârşirea infracţiunii de omor şi, respectiv, instigare la omor pentru ultimii doi.

Şi sub aspectul subiectului pasiv al infracţiunii de tratamente neomenoase, respectiv îndeplinirea condiţiei de "persoană căzută sub puterea adversarului", prima instanţă a făcut o corectă evaluare a materialului probator şi, în mod judicios, a reţinut că victima G. nu îndeplineşte această condiţie.

Astfel, deşi infracţiunea de tratamente neomenoase nu are un subiect pasiv calificat, totuşi sfera acestuia este determinată prin lege (art. 358 din C. pen.), respectiv răniţi, bolnavi, membrii personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, prizonierii de război şi, în general, orice alte persoane căzută sub puterea adversarului.

Dintre toate categoriile prevăzute de lege, victima G. s-ar putea încadra doar în categoria persoanelor căzute sub puterea adversarului, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, astfel că analiza îndeplinirii condiţiei prevăzute de lege pentru subiectul pasiv se va face prin raportare la această categorie de persoane.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la nivelul anului 1985 victima G. era inginer în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărire Comunală Bucureşti.

Anterior anului 1985, victima s-a bucurat de libertate de mişcare, călătorind de nenumărate ori în Occident, în scop turistic, aşa cum rezultă inclusiv din propriile declaraţii (în 1974 la Paris, în 1978 la Viena - Veneţia - Zürich -Paris - Barcelona - Madrid - Toledo - Granada - Cordoba - Paris, Londra - Burgas - Haga - Amsterdam - Köln, Viena - Bucureşti, în 1980 în Grecia, Turcia, iar soţia sa şi în Israel).

În anul 1983, fiica victimei, E., a plecat definitiv din România în Statele Unite ale Americii, iar la sfârşitul anului 1984, victima G. a obţinut viză de a călători în SUA pentru a se întâlni cu fiica sa.

Or, este de notorietate faptul că, în regimul comunist, orice deplasare în afara ţării, în scop turistic, era un adevărat privilegiu de care nu se puteau bucura decât anumite persoane şi sub un control strict din partea organelor de securitate.

Pentru a se acorda permisiunea de a călători în afara lagărului comunist, organele de securitate efectuau investigaţii speciale cu privire la persoana solicitantă, vizând riscul de a rămâne în străinătate. Victimei i s-a acordat această permisiune, chiar în condiţiile în care avea rude şi cunoştinţe în Elveţia, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezultă din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite în comportamentul şi conduita acesteia. La întoarcerea în ţară, victima redacta câte o notă despre călătoria efectuată, persoanele cu care s-a întâlnit, discuţiile purtate etc. Elocventă sub acest aspect este declaraţia martorului WW. (dată în faţa instanţei de apel) în care a precizat că "Ofiţerul de obiectiv avea obligaţia să dea un aviz de securitate, înainte de deplasări în străinătate ale angajaţilor din zona de competenţă, se făceau minime verificări. Interesa dacă pe parcursul deplasărilor are intenţii de rămânere în străinătate, să se implice în activităţi contrare României, interviuri la posturi de radio şi în aceste circumstanţe se dădea un aviz negativ, care era consultativ. Faptul că KKKKK. a efectuat, în anii 70, 80, mai multe călătorii în străinătate, înseamnă că ofiţerul de obiectiv îl percepea ca pe un om serios, care nu creează probleme."

Aşadar, până la momentul identificării jurnalului nu au rezultat suspiciuni care să determine neacordarea de către organele de securitate a permisiunii de a pleca în scop turistic în străinătate, deşi se cunoştea că nu era tocmai un simpatizant al conducerii de stat şi partid, astfel cum rezultă din declaraţia părţii civile C. (în faţa primei instanţe a arătat că, studiind la CNSAS documente din arhiva securităţii, a constatat că au existat informatori care au adus la cunoştinţa conducerii securităţii statului, după cutremurul din anul 1977, starea de spirit a locatarilor şi inginerilor, printre ingineri fiind menţionat şi tatăl său ca având atitudine ostilă faţă de conducătorul statului).

De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuşi cei care urmau să părăsească definitiv ţara, precum şi rudele acestora. Celor plecaţi ilegal, li se confiscau proprietăţile, cei care plecau legal, erau obligaţi să "vândă" statului comunist, la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietăţile deţinute, iar dacă le înstrăinaseră anterior plecării, erau obligaţi să le răscumpere şi să le vândă statului comunist la valoarea precizată anterior. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci necalificate pentru a-şi câştiga mijloacele de existenţă.

Şi din acest punct de vedere victima G. a avut un tratament diferit faţă de majoritatea celorlalte persoane, astfel că, nu numai că nu şi-a pierdut locul de muncă după plecarea fiicei sale, ci a şi primit viză de călătorie să se întâlnească cu aceasta în SUA, unde se stabilise definitiv încă din anul 1983. Relevantă sub acest aspect este declaraţia martorului W. (din faţa instanţei de apel) în care a arătat că "Vizele se acordau restrictiv, iar pe spaţiul SUA erau imposibil de obţinut. Faptul că nu a avut restricţii din acest punct de vedere dovedeşte că era cel puţin un bun cetăţean"

Este adevărat, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, că victima G. avea, ca de altfel mulţi români în aceeaşi perioadă, serioase nemulţumiri faţă de politica şi conducerea de stat şi de partid, pe care şi le-a manifestat în jurnalul său intim, prin materialele transmise la postul de radio UUU., precum şi la locul de muncă, verbal şi prin afişarea unor citate, însă nu au atras atenţia organelor de securitate, până la momentul în care a fost găsit jurnalul său intim.

Nici măcar jurnalul şi celelalte acţiuni desfăşurate de victimă şi identificate de organele de securitate nu au fost suficiente pentru a antrena răspunderea acestuia pentru comiterea vreuneia dintre infracţiunile contra orânduirii socialiste sau pentru arestarea sa preventivă.

Astfel, după identificarea jurnalului, în perioada ianuarie-mai 1985, victima G. a fost cercetată, în stare de libertate, de către organele de securitate ale statului pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din C. pen.

Raportul întocmit în cauză de către organele de cercetare penală a fost prezentat martorului V., adjunct al ministrului de interne la acea dată, care a întocmit o notă în care a menţionat: nu rezultă suficient de bine conturate elementele constitutive ale infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, unde şi în ce mod au proliferat acţiunile celui în cauză, ce s-a reţinut cu valoare de probă din declaraţiile persoanelor audiate, ce poziţie a avut în timpul cercetării, de ce nu s-au aprofundat până acum legăturile în lumea scriitorilor, despre ce este vorba mai în concret, ce rămâne efectiv pentru instanţă dacă piesele din jurnal, dat fiind caracterul lor nu pot fi folosite, precizând despre anexa 4 că deşi are un substrat, nu are nicio valoare probatorie şi nici nu poate fi reţinută ca piesă incriminantă.

La data de 03.08.1985, victima G. a fost avertizată la locul său de muncă, în prezenţa mai multor persoane din conducerea institutului, ocazie cu care a recunoscut faptele şi s-a angajat ca în viitor să nu mai comită nicio faptă de natură să lezeze interesele statului, precizând că este conştient că dacă în viitor va mai proceda în acest fel, poate fi tras chiar şi la răspundere penală şi a mulţumit organelor de stat pentru clemenţa de care au dat dovadă în cazul său, fiindu-i luat un angajament scris.

La aceeaşi dată dosarul a fost înaintat Direcţiei Parchetelor Militare.

Totodată, s-a propus ca materialele din care rezultă infracţiunile de nerespectare a regimului mijloacelor de plată străină, prevăzute şi pedepsite de Decretul nr. 210/1960, săvârşite de G. să fie înaintate Direcţiei Parchetelor Militare pentru a sesiza organele de cercetare penală competente, pentru a efectua cercetarea penală şi a se lua măsurile ce se impun.

Ulterior, la data 04.10.1985, victimei i s-a desfăcut şi contractul de muncă, menţionându-se că este reţinut de organele de cercetare penală pentru fapte penale grave şi încălcarea normelor eticii şi echităţii socialiste, că a dus o activitate de defăimare a orânduirii socialiste la locul de muncă, a întreţinut relaţii clandestine cu posturi de radio străine care prin activitatea lor duc o propagandă împotriva ţării.

De la momentul arestării preventive, victima G. a fost încarcerată în Arestul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei până la data de 17.11.1985.

În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că victima G. nu a fost un opozant al regimului comunist şi nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale şi dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoştinţa publicului larg pe vreo altă cale şi nu au produs vreo consecinţă în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei şi concepţii ostile ori de a instiga la acţiuni împotriva orânduirii socialiste).

Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat şi partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilităţii de influenţare a opiniei publice şi de instigare a populaţiei împotriva conducerii de stat şi partid.

Opiniile şi nemulţumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio "UUU." (aşa cum a rezultat din declaraţiile victimei), dar nu a fost menţionat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenţia organelor de securitate, fiind arestat şi deţinut pentru infracţiuni de drept comun (infracţiunea de operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine).

De altfel, la acel moment, ca şi victima G., existau numeroşi cetăţeni români care, într-un cerc restrâns, îşi manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist şi conducerea statului, fără, însă, a manifesta o atitudine critică în prezenţa unui public larg de natură să influenţeze sau să instige populaţia împotriva conducerii de stat şi partid.

Or, persoana aflată în conflict sau în relaţii de adversitate cu organele statului comunist este acea persoană care avea opinii opuse celor ale regimului comunist totalitar şi care a avut şi îndrăzneala de a le exprima public, deschis, punându-se astfel în opoziţie faţă de puterea comunistă, iar "persoana căzută sub puterea adversarului" este persoana aflată în opoziţie faţă de puterea comunistă, care este arestată sau cercetată de organele statului tocmai pentru aceste opinii. Sub acest aspect, martorul WW. a precizat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel că "Numărul opozanţilor deschişi, cu asumare a riscurilor, care au iniţiat sau desfăşurat activităţi contestatare la adresa regimului a fost unul mic. D-nul Ursu, prin jurnalul care nu a fost dat publicităţii, putem considera că a fost opozant de for intim, interior. În ce priveşte articolele trimise la UUU. pot fi considerate ca acte de opoziţie, dar neasumate public. Când ne referim la opozanţi ai regimului, ne referim la cei care au săvârşit acte publice grave, asumându-şi riscuri. Din acest punct de vedere G. nu e considerat opozant deschis."

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că victima G. este o "persoana căzută sub puterea adversarului" atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist şi conducerea de stat şi de partid nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim (aşa cum s-a reţinut anterior, victima a fost cercetată în stare de libertate pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din C. pen.), ci pentru o infracţiune de drept comun, respectiv operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine, infracţiune recunoscută de victimă, în condiţiile în care, la percheziţia domiciliară, au fost găsite la domiciliul său mijloace de plată străine, care erau interzise la deţinere.

Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. au fost trimişi în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase, fiind astfel incidentă o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, respectiv cauza prevăzută de dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală.

Constatându-se deja incidenţa unei cauze care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, este de prisos examinarea de către instanţa de apel a celorlalte elemente de configurare a infracţiunii de tratamente neomenoase (elementul material al laturii obiective, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, latura subiectivă), pentru care atât parchetul, cât şi apelantele părţi civile au făcut ample expuneri în motivele de apel, întrucât o astfel de analiză nu poate conduce la o altă finalitate.

De asemenea, apărările formulate de intimaţii inculpaţi vizând încetarea procesului penal pentru autoritate de lucru judecat (inculpatul A.) sau încetarea procesului penal atrasă de nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale (inculpatul Pârvulescu Marin) nu vor mai fi analizate, dat fiind faptul că soluţia de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., este mai favorabilă inculpaţilor decât soluţia de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) şi i) din C. proc. pen. şi prevalează acesteia din urmă.

Cum motivele de apel formulate de parchet şi de apelantele părţi civile sunt în sensul constatării îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor Pârvulescu Marin şi A. şi, pe cale de consecinţă, condamnarea acestora, respectiv încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe B.-decedat, pentru considerentele anterior expuse, le constată ca fiind nefondate.

Cât priveşte motivul de apel al parchetului vizând neaplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din C. proc. pen. faţă de inculpatul B., Înalta Curte îl găseşte ca nefondat pentru considerentele expuse mai jos.

Într-adevăr, aşa cum a precizat şi parchetul, prin sentinţa penală nr. 152 din data de 16.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 17 şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din C. proc. pen., a încetat procesul penal cu privire la F., pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 439 alin. (1) lit. e), g) şi k) din C. pen., întrucât a intervenit decesul acestuia, astfel cum a rezultat din certificatul de deces seria x nr. x emis de Primăria Municipiului Alba Iulia, la data de 21.12.2016.

După cum se poate observa, soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a decesului inculpatului F. a intervenit în faza de debut a cercetării judecătoreşti în primă instanţă, fără o analiză a acuzaţiei penale pentru ceilalţi coinculpaţi trimişi în judecată pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni.

Însă, cu privire la inculpatul B., se constată că acesta a decedat la data de 11.08.2017, pe parcursul derulării cercetării judecătoreşti în primă instanţă, şi cu toate acestea, instanţa de fond a continuat cercetarea judecătorească cu privire la ceilalţi doi coinculpaţi, respectiv Pârvulescu Marin şi A., fără a dispune o soluţie cu privire la inculpatul decedat.

Cum prin hotărârea apelată, prima instanţă, după analiza acuzaţiei formulate de parchet, a constatat că fapta pentru care inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. au fost trimişi în judecată, în calitate de autori, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, atunci nici fapta pentru care inculpatul B. a fost trimis în judecată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, atât timp cât acesta a fost acuzat de complicitate la săvârşirea de către primi doi inculpaţi a infracţiunii reţinute în sarcina lor.

Or, soluţia de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. dispusă faţă de inculpaţii Pârvulescu Marin şi A. profită şi inculpatului B. şi, totodată, prevalează celei de încetare a procesul penal, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a din C. proc. pen., fiind favorabilă memoriei inculpatului decedat.

Nefondat este şi apelul declarat de partea responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne.

Astfel, apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne a invocat nelegalitatea hotărârii atrasă de împrejurarea că a fost introdusă în cauză după epuizarea fazei de urmărire penală şi a celei privind procedura camerei preliminare, la solicitarea inculpaţilor şi nu a părţilor civile, cum se prevede în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, se invocă nerespectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017. Se susţine că, precedându-se în această modalitate, i-a fost încălcat dreptul la apărare.

În legătură cu această chestiune, Înalta Curtea reţine că, într-adevăr, Ministerul Afacerilor Interne (ca de altfel şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Serviciul Român de Informaţii) a fost introdus în cauză după terminarea procedurii de cameră preliminară, în şedinţa publică din data de 10 mai 2017, la solicitarea inculpaţilor Pârvulescu Marin, A. şi B.. În aceeaşi şedinţă, părţile civile C., D. şi E., prin apărătorul ales au precizat că nu este necesar să fie introdus statul român şi instituţiile sale ca părţi responsabile civilmente, având în vedere că părţile civile doresc ca acest demers să se restrângă exclusiv asupra celor trei inculpaţi.

Instanţa de fond a apreciat ca fiind admisibile cererile de introducere în cauză a celor trei părţi responsabile civilmente, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 C. proc. pen. şi cu practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarele ce vizează fapte similare, astfel că a admis cererile de introducere în cauză, în calitate de părţi responsabile civilmente, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a Serviciului Român de Informaţii şi a Ministerului Afacerilor Interne.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din C. proc. pen., introducerea în proces a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut de art. 20, respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti.

Cercetarea judecătorească începe după parcurgerea momentelor stabilite în art. 374 din C. proc. pen., şi constă în administrarea probatoriul din faza de urmărire penală şi a eventualelor probe noi solicitate şi încuviinţate. De altfel, prealabil discutării probelor, persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii are posibilitatea de a participa ca parte civilă în procesul penal şi, în consecinţă, de a solicita introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente.

Părţile responsabile civilmente Ministerul Afacerilor Interne, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Serviciul Român de Informaţii au fost introduse în cauză cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 21 alin. (1) rap. la art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătoreşti.

Tot sub acest aspect al termenului până la care poate fi introdusă în cauză partea responsabilă civilmente, Înalta Curte reţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, invocată de apelanta parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă în speţă atât timp cât aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 22 iunie 2017, deci, ulterior pronunţării încheierii de şedinţă de către instanţa de fond. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Din momentul în care, cu respectarea termenului prevăzut de lege, a dobândit calitatea de parte responsabilă civilmente, Ministerul Afacerilor Interne a avut posibilitatea reală de a-şi exercita şi drepturile prevăzute în art. 87 şi art. 112 din C. proc. pen.. De altfel, din actele dosarului a reieşit că această parte responsabilă civilmente şi-a exercitat în cursul procesului penal drepturile procesuale recunoscute de lege, inclusiv dreptul de a declara prezenta cale de atac.

Cât priveşte persoana care este îndrituită de lege să solicite introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, Înalta Curte constată că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., prin introducerea în cauză a părţilor responsabile civilmente la solicitarea inculpaţilor şi nu la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, respectiv părţile civile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., încălcarea oricăror dispoziţii legale (în afara celor prevăzute la art. 281 ce reglementează nulitatea absolută) determină nulitatea actului atunci când s-a adus o vătămare drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

Or, apelanta parte responsabilă civilmente nu a precizat care este vătămarea care i s-a produs prin introducerea sa în cauză la solicitarea inculpaţilor şi nu a părţilor civile, dar nici nu poate invoca vreo vătămare în contextul în care, prin hotărârea apelată, nu există nicio dispoziţie care să se refere la aceasta. În atare situaţie, apelul este nefondat.

Cât priveşte apelul declarat de partea responsabilă civilmente Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că acesta nu a fost motivat, iar partea responsabilă civilmente nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel pentru a indica, cel puţin oral, motivele care au determinat-o să declare calea de atac.

Constatând că prin sentinţa apelată, instanţa de fond nu a dispus nicio măsură cu privire la această parte, Înalta Curte reţine că apelul a fost declarat formal, fără să urmărească realizarea sau protejarea vreunui drept.

***

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de părţile civile C., E. şi D. şi de părţile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., va obliga pe fiecare dintre apelantele părţi civile şi pe apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vor fi lăsate în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de părţile civile C., E. şi D. şi de părţile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe fiecare dintre apelantele părţi civile şi pe apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea hotărârii la dispoziţia părţilor şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 27.07.2023.

High Court of Cassation and Justice

scj