Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 78/F din data de 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Alba Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că analiza legii penale mai favorabile post sententiam poate avea loc doar în cazul în care intervine o lege penală mai favorabilă ulterioară pronunţării hotărârii definitive, care prevede o pedeapsă mai uşoară, nu şi în cazul în care legea penală mai favorabilă a fost analizată cu ocazia pronunţării pe fondul cauzei, conform art. 5 din C. pen., caz în care soluţia instanţei are autoritate de lucru judecat sub acest aspect.
În cauza de faţă, cu ocazia condamnării definitive prin Sentinţa penală nr. 108/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/A/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a realizat operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din C. pen., astfel încât, în acest cadru procesual, nu mai este permisă comparaţia dintre prevederile C. pen. din 1969 cu prevederile C. pen. actual, pentru a se determina legea penală mai favorabilă, acest aspect având autoritate de lucru judecat, instanţa putând analiza doar dacă după pronunţarea hotărârii definitive a intervenit o lege penală mai favorabilă care prevede o pedeapsă mai uşoară.
Sub aspectul modalităţii în care se aplică legea penală mai favorabilă post sententiam, s-a constatat că prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă, întrucât scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Astfel, s-a arătat că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
De asemenea, având în vedere considerentele Deciziei nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea a reţinut că, pentru realizarea scopului respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din C. pen. o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim. Ca atare, fiind o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, al încadrării juridice date acesteia şi al criteriilor de stabilire şi individualizare judiciară a sancţiunii, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă.
Prin urmare, s-a constatat că în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, s-a reţinut că criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.
În analiza legii penale mai favorabile post sententiam, Curtea a reţinut că se compară doar pedeapsa aplicată pentru fiecare infracţiune şi, după caz, tratamentul sancţionatoriu al unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, concluzie întărită şi de prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care constituie mijlocul procedural de aplicare a legii penale mai favorabile, potrivit cărora aplicarea legii penale mai favorabile are loc dacă după condamnarea definitivă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsura educativă mai uşoară.
Curte a constatat că aspectele expuse de către contestator privind infracţiunile comise la datele de 13.08.2010, 29.09.2010 şi 28.10.2010, vizează, în fapt, reanalizarea legii penale mai favorabile între C. pen. anterior şi C. pen. actual, aspect care nu mai poate fi pus în discuţie ca urmare a aplicării art. 5 din C. pen. cu ocazia soluţionării definitive a cauzei în care s-a dispus condamnarea sa.
De asemenea, Curtea a constatat că în ceea ce priveşte infracţiunea pedepsită prin Sentinţa penală nr. 25/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petentul nu a învederat incidenţa legii penale mai favorabile, iar după data pronunţării hotărârii definitive nu a intervenit o lege mai favorabilă care să prevadă o pedeapsă mai uşoară cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina sa prin ambele sentinţe în care au fost pronunţate pedepsele contopite în mandatul aflat în execuţie.
Faţă de cele ce preced, s-a reţinut că în cauză nu este incident niciunul din motivele prevăzute de art. 598 şi de art. 595 din C. proc. pen.
Împotriva Sentinţei penale nr. 78/F din data de 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Alba Bucureşti, secţia a II-a penală, contestatorul A. a formulat contestaţie.
Contestatorul nu a formulat motive scrise de contestaţie, concluziile apărătorului din oficiu fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând contestaţia formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte menţionează că potrivit art. 595 din C. proc. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.."
De asemenea, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din C. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim."
Înalta Curte observă că prin Decizia nr. 1/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din C. pen. nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul special aplicabil sub legea nouă.
Aşadar, prin dispoziţiile cuprinse în art. 6 din C. pen. legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.
Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul C. pen.. În cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii vechi.
Din Decizia nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se reţine că art. 6 alin. (1) din C. pen. reprezintă o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive în situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim.
În acest context argumentativ, în acord cu prima instanţă, se constată că în cauză nu este incident niciunul din motivele prevăzute de art. 598 şi de art. 595 din C. proc. pen.. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 108/30.01.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/26.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 19 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la tâlhărie, violare de domiciliu, uzurpare de calităţi oficiale, tâlhărie, tâlhărie cu consecinţe deosebit de grave, violare de domiciliu, uzurpare de calităţi oficiale, port ilegal de decoraţii sau însemne distinctive, tâlhărie cu consecinţe deosebit de grave, violare de domiciliu, lipsire de libertate în mod ilegal (2 infracţiuni), uzurpare de calităţi oficiale şi port ilegal de decoraţii sau semne distinctive.
Mai apoi, prin Sentinţa penală nr. 25/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petentul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, fiind efectuată operaţiunea de contopire cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 108/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/A/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pentru ca în final contestatorul să aibă de executat pedeapsa de 19 ani şi 6 luni închisoare, în acest sens fiind emis MEPÎ nr. 69 din 15.09.2016.
Înalta Curte reţine că prin Sentinţa penală nr. 108/30.01.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/26.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a realizat operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din C. pen. şi în acest cadru procesual, cel al contestaţiei la executare, nu mai este permisă comparaţia dintre prevederile C. pen. din 1969 cu prevederile C. pen. actual pentru a se determina legea penală mai favorabilă, existând autoritate de lucru judecat, ci doar se poate analiza dacă, după pronunţarea hotărârii definitive, a intervenit o lege penală mai favorabilă care prevede o pedeapsă mai uşoară, în scopul de a pune în executare hotărârile penale definitive în conformitate cu legea.
Solicitarea contestatorului cu referire la infracţiunile comise la datele de 13.08.2010, 29.09.2010 şi 28.10.2010, vizează reanalizarea legii penale mai favorabile, aspect care nu este permis dat fiind că s-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. cu ocazia soluţionării definitive a cauzei în care s-a dispus condamnarea contestatorului, iar în privinţa infracţiunii pedepsite prin Sentinţa penală nr. 25/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curţi se constată că, după data pronunţării hotărârii definitive, nu a intervenit o lege mai favorabilă care să prevadă o pedeapsă mai uşoară cu privire la infracţiunea reţinută în sarcina sa.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 78/F din data de 13.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2022.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 78/F din data de 13.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2022.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2023.
GGC - NN