Jurisprudence - details - High Court of Cassation and Justice

Apel. - Dare de mită. Tipicitate

- Abuz în serviciu. Prescripția răspunderii penale

- Confiscare specială. Prescripția răspunderii penale

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Apelul

Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de corupţie

Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Indice alfabetic: - apel

dare de mită
abuz în serviciu
confiscare specială
prescripția răspunderii penale

C. pen., art. 112, art. 290, art. 297

Existenţa certă, probată a unei promisiuni făcută de mituitor și acceptarea acestei promisiuni de către funcţionar, chiar dacă remiterea şi primirea sumelor de bani reprezentând folosul material oferit, s-a realizat prin intermediul unor persoane intermediare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzute de art. 290 din Codul penal, respectiv de complicitate la infracțiunea de dare de mită pentru acele persoane interpuse.
Infracţiunea de abuz în serviciu, având drept urmare producerea unei pagube sau obținerea unui folos necuvenit pe o anumită perioadă de timp, se consumă în momentul producerii primei pagube sau, consecutiv acestui moment, obținerii primului folos considerat necuvenit, acestea reprezentând şi momentele de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Confiscarea specială se poate dispune și în ipoteza în care a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul acesteia este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luată chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și este incidentă una dintre situațiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) – f) din Codul penal.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 166/A din 27 aprilie 2023

Prin rechizitoriul nr. x/P/2015 din 20 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupție s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpaților:

1. A., pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. și art. 5 C. pen. și luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

2. B., printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.,

Prin încheierea nr. 900 din 27 septembrie 2016 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. x/1/2016/a1, rămasă definitivă la data de 25.01.2017, au fost respinse, ca nefondate, cererile și excepțiile invocate de inculpați și s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rechizitoriul nr. x/P/2015 din 20 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupție, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecății.

Ulterior, prin sentința penală nr. 47 din 27 ianuarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, în dosarul nr. x/1/2016, baza art. 47 alin. (2) și art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă excepția necompetenței după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în baza art. 50 din C. proc. pen. raportat la art. 38 alin. (1) lit. d) și art. 48 din C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 30.01.2017, sub nr. x/2/2017.

Prin încheierea din 03.02.2020, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului B. din infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin sentința penală nr. 232 din 27 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2017, s-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. și:

1. În baza art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani și 9 luni închisoare.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale iar în baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 4 an iar în baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 38 - 39 C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite și s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 9 luni închisoare, care a fost sporită cu 1 an și 6 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, în final, inculpata urmând a executa pedeapsa de 6 ani și 3 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 4 ani iar în baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g).

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpata A. suma de 400.000 euro primită de aceasta cu titlu de mită sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii.

2. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 48 C. pen., raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale iar în baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o perioadă de 4 ani iar în baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani si 4 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani și 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. iar în baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

3. S-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (1968) și, în baza art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1968) raportat la art. 248 ind. 1 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1968) și art. 13 C. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b) și c) C .pen. (1968), pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale iar în baza art. 71 C. pen. (1968), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și c) C. pen. (1968)

În baza art. 86 ind. 1 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conf. art. 86 ind. 2 C. pen. (1968).

Pentru a pronunța această hotărâre, în urma analizării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de fond a reținut, sub aspectul situației de fapt următoarele:

Curtea a reținut că, printre alții, inculpații A., și C., membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în ciuda viciilor de formă și de fond ale acestuia, precum și că nu erau lămurite contradicțiile din actele existente la dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., în privința situației juridice a terenului (categorie de folosință, amplasament intravilan sau extravilan).

Activitatea de analiză la care erau obligați membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era una similară celei a organelor judiciare, care, dispunând efectuarea unei expertize au obligația de a verifica dacă expertul a răspuns în mod complet, dacă există sau nu contradicții între conținut și concluzii sau dacă acestea din urmă sunt clare.

În acest sens, Curtea a reținut că, în declarația dată în faza de urmărire penală de inculpata E. aceasta a precizat, că „Conform legii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea ca atribuție analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, respectiv analizarea documentelor din dosare, observarea avizelor date de funcționarii din cadrul Secretariatului comisiei și din celelalte compartimente din cadrul A.N.R.P. …”

În legătură cu modul în care, printre alții, inculpații A. și C., și-au îndeplinit obligația de analiză, Curtea a precizat că, tot aceștia, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au aprobat în ședința din 08.12.2010 desemnarea S.C. F. S.R.L., aparținând evaluatorului D., în dosarul nr. x/FFCC/2010, în mod ilegal, întrucât dosarul cuprindea acte contradictorii cu privire la situația juridică a terenului, care conform adresei nr. x din 06.12.2010 a Primăriei Municipiului Constanța – Direcția Patrimoniu era intravilan, iar, conform celorlalte acte ale Primăriei Municipiului Constanța – Direcția Patrimoniu era extravilan.

Deși, până la ședința din 26.05.2011, la dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P. nu se depuseseră acte care să clarifice aspectele contradictorii privitoare la situația juridică a terenului (categorie de folosință, amplasament), inculpații au procedat la aprobarea raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., în baza actelor contradictorii existente.

Prin urmare, Curtea a constatat că, obligația de analiză obligatorie pentru alegerea uneia din cele două soluții prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost nesocotită, printre alții, de inculpata A., care, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au aprobat în ședința din 26.05.2011 raportul de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă și fond ale acestuia.

În acest sens, Curtea a constatat că, la o simplă analiză a raportului de evaluare întocmit de inculpatul D, în dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., inculpații puteau observa că expertul nu prezenta maniera concretă în care a identificat terenul, în condițiile în care, în Referatul nr. x din 29.10.2010 emis de Primăria Constanța, s-a menționat că acesta se găsește în extravilanul municipiului Constanța și este integral arabil, iar, în Adresa emisă de Primăria Constanța nr. x din 06.12.2010, s-a precizat că terenul se află inclus în intravilanul Municipiului Constanța, conform limitelor stabilite prin H.C.L.M. nr. 31/1997.

Așadar, în opinia instanței de fond, inculpații puteau observa că expertul D. pretindea, în cuprinsul raportului de evaluare, că a procedat la identificarea proprietății la data de 02.02.2011, anterior primirii Adresei emisă de Primăria Municipiului Constanța nr. y din 04.02.2011 prin care i se transmitea planul de amplasament cerut anterior, plan care corespundea identificării cadastrale realizate în anul 2015 de expertul G. și, care infirma concluzia expertizei topografice din 2009, realizată de H. în privința amplasamentului proprietății evaluate și, prin urmare, și informațiile pe care A.N.R.P. și Primăria Constanța le dețineau si le comunicaseră cu privire la amplasament.

În concluzie, Curtea a arătat că, după ce, în ședința din data de 08.12.2010, au desemnat evaluatorul, în dosarul nr. x/FFCC/2010, fără ca actele acestuia să fie complete și necontradictorii în privința situației juridice a terenului (categorie de folosință, amplasament), inculpații au procedat, în ședința din data de 26.05.2011, la aprobarea raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în ciuda viciilor de fond si de formă ale acestuia, care ar fi impus trimiterea dosarului spre reevaluare.

Prin urmare, Curtea a subliniat că, încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 16 alin. (7) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de către inculpați a avut drept consecință păgubirea statului român cu suma de 1.809.900 Euro.

De asemenea, instanța de fond a constatat că, în ședința din data de 26.05.2011, în care au aprobat raportul de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au apreciat diferit aceleași circumstanțe faptice de la un dosar la altul.

Astfel, în ședința din 26.05.2011, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fie au amânat dosarele de despăgubire pentru discuții cu evaluatorul, fie au trimis dosarele pentru reevaluare, mai puțin dosarul nr. x/FFCC pe care l-au aprobat în unanimitate împreună cu alte dosare.

Se remarca faptul că, în cazul dosarelor analizate în ședința din 26.05.2011 și trimise la reevaluare, secretariatul comisiei nu făcuse astfel de propuneri, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind aceia care au hotărât acest lucru.

Din analiza conținutul procesului - verbal al ședinței Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26.05.2011 rezultă, în mod evident, că, membrii acesteia au transpus în hotărârile adoptate chiar cadrul legal pe care l-au încălcat în analiza dosarului nr. x/FFCC/2010.

Prin amânarea dosarelor de despăgubire pentru discuții cu evaluatorul, sau prin trimiterea acestora la reevaluare, s-a prevenit producerea unor pagube bugetului de stat, semnificativ fiind, în acest sens, situația dosarelor nr. y/FFCC și z/FFCC, în care noul raport de evaluare întocmit la solicitarea inculpaților, membrii C.C.S.D., a stabilit o valoare cu aproximativ 4.000.000 lei mai mică în cazul primului dosar și cu 1.693.480 euro în cazul celui de-al doilea. Si în dosarul nr. w/FFCC, trimis la reevaluare de inculpați, prin noul raport de evaluare s-a stabilit o valoare cu 5.712.900 lei mică.

În ceea ce privește dosarele cu privire la care inculpații, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au hotărât amânarea deciziei pentru o discuție cu evaluatorul s-a constatat că, în unele situații (dosarele nr. xx/FFCC, xy/FFCC, xz/FFCC, evaluatorii au dat curs solicitării inculpaților și au făcut precizări cu privire la structura și amplasamentul terenului, metoda aleasă în vederea stabilirii valorii de piață, comparabilele folosite, prețurile de tranzacționare, corecțiile efectuate, elementele de comparație utilizate, respectiv condiții de piață, data ofertei, amplasare, argumentat comparației directe, iar, în alte situații (dosarele nr. xw/FFCC, nr. yy/FFCC, nr. yz/FFCC și nr. yw/FCC, evaluatorii nu au transmis precizări cu privire la rapoartele de evaluare întocmite, cu toate că, anterior, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a transmis evaluatorului, prin adresa nr. x/SCFF din 17.03.2011, că în urma analizării rapoartelor de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu ocazia ședinței din 15.03.2011, la raport trebuia depus un document descriptiv în care trebuiau argumentate corecțiile aplicate la metoda comparației directe.

S-a mai arătat că, în baza hotărârii membrilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010, a fost emisă Decizia de despăgubire nr. x/FF/26.05.2011, care a fost semnată de către inculpații A., I. și J. și care prezenta cuantumul despăgubirilor primite în baza raportului de evaluare nr. x/R/2011, respectiv K. – 75%, L. – 15% și M. – 10%, din totalul sumei de 37.243.500 lei.

Prin titlurile de conversie nr. x/16.06.2011, nr. y/16.06.2011 și nr. z/16.06.2011, emise în baza cererilor de opțiune formulate de K., L., M., s-a decis convertirea sumei de 27.932.625 lei într-un număr total de 50.981.247 acțiuni, convertirea sumei de 5.586.525 lei într-un număr total de 10.196.249 acțiuni și convertirea sumei de 3.724.350 lei într-un număr total de 6.797.500 acțiuni la Fondul Proprietatea, calculate la prețul mediu ponderat de 0,5479 lei/acțiune.

Referitor la existența pagubei, ca element de tipicitate al infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a reținut următoarele:

Rechizitoriul s-a fundamentat, în ceea ce privește existența unui prejudiciu, pe concluziile raportului de expertiză judiciară topografică și de evaluare întocmite de experții judiciari desemnați în faza de urmărire penală, aceștia stabilind că valoarea de piață a terenului în suprafața de 25 hectare situat în extravilanul municipiului Constanța este de 1.035.000 euro, echivalentul a 4.405.374 lei.

Pe cale de consecință, inculpații au fost trimiși în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, reținându-se că paguba produsă Statului Român prin supraevaluarea suprafeței de 25 hectare este de 7.715.000 euro, echivalentul a 32.838.126 lei.

De altfel, caracterul viciat al raportului de expertiză întocmit de inculpatul D. rezultă din identificarea greșită a terenului care a avut drept consecință o evaluare nerezonabilă care nu se încadrează nici măcar într-o marjă de eroare de 20%, față de valoarea menționată în expertiza de verificare efectuată de experții desemnați în faza de judecată a cauzei.

Marja de eroare de 20% este ea însăși extrem de mare, în condițiile în care, există opinii de specialitate care indică marje de eroare rezonabile între 7 și 10%, iar, în cauza Titan Europe 2006 - 3 contra Colliers International Plc., soluționată în luna noiembrie 2015, o Curte de apel din Regatul Unit al Marii Britanii a stabilit că la evaluarea unor proprietăți imobiliare de mari dimensiuni, este permisă o marjă de eroare maximă sau o limită a marjei de eroare la 15%.

În aceste condiții, Curtea a reținut că, valoarea terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P. este cea stabilită de expertele N. și O. în raportul de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătorești, opinia acestora fiind amplu motivată și fundamentată pe mai multe comparabile din zone similare.

Astfel, potrivit raportului întocmit de expertele N. și O., în cursul cercetării judecătorești, valoarea globală a proprietății ce a făcut obiectul dosarului nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P. era, la data de 03.02.2011, de 6.940.100 euro, respectiv 29.539.842 lei (curs B.N.R. 4,2564).

Prin urmare, raportul de evaluare nr. x/R din 07.02.2011, întocmit de S.C. F. S.R.L. reprezentată de inculpatul D., a supraevaluat terenul de 25 ha din extravilanul municipiului Constanța, care a făcut obiectul dosarului nr. x/FFCC/2010 la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu suma de 1.809.900 euro, sumă ce reprezintă:

- paguba produsă Statului Român, constând în diferența dintre suma de 8.750.000 euro stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. F. S.R.L., reprezentată de inculpatul D., și valoarea de 6.940.100 euro rezultată din raportul de expertiză efectuat, în cursul cercetării judecătorești, de expertele N. și O.

- folos necuvenit obținut de către inculpatul B., prin K., și de către martorii cărora le-a cesionat un procent de 25% din drepturile litigioase, respectiv L., M., P., R., S. și Ș.

În ceea ce privește foloasele necuvenite, Curtea a reținut că, la data de 08.06.2011, au fost înregistrate la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, sub nr. x și y, cererile de opțiune formulate de M. și L., prin care aceștia au solicitat convertirea titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea.

În concluzie, Curtea a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă pentru reținerea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în forma autoratului, în sarcina inculpatei A.

Astfel, s-a arătat că, sub aspectul laturii obiective există o încălcare a dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, prin emiterea titlului de despăgubire în condițiile arătate anterior, cu consecința existenței unui prejudiciu provocat Statului Român, cât și a obținerii de către beneficiarii despăgubirilor a unui folos necuvenit.

Inculpații au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu pentru faptul că au nesocotit obligația prevăzută de art. 13 din Lege, înțeleasă ca obligație de a realiza un examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică, respectiv a corectitudinii metodelor de evaluare folosite sau a comparabilelor utilizate.

Inculpații au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea, la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă și de fond ale acestuia, precum și a faptului că nu erau lămurite contradicțiile din actele existente la dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P. în privința situației juridice a terenului (categorie de folosință, amplasament intravilan sau extravilan), aspecte care nu se subsumează unui examen de specialitate a raportului de evaluare, din perspectivă tehnică corectitudinea metodelor de evaluare folosite, a comparabilelor utilizate, etc.).

Din perspectiva laturii subiective, s-a arătat că forma de vinovăție cu care inculpații au acționat este cea a intenției indirecte, aceștia prevăzând rezultatul faptelor lor, și, deși nu au urmărit prejudicierea bugetului statului, au acceptat posibilitatea producerii lui.

Vinovăția inculpaților, membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă din modul discreționar în care au acționat în cadrul ședinței din 26.05.2011, când au încălcat dispozițiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 și, pentru motive identice, în cazul unor dosare au hotărât trimiterea la reevaluare, iar în cazul altora, au aprobat raportul de evaluare.

Referitor la acuzațiile formulate de Parchet cu privire la săvârșirea infracțiunii de dare de mită de către inculpatul B. și cu privire la săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către inculpata A., Curtea a reținut că, din ansamblul probelor administrate în cauză, învinuirea adusă inculpatului B. corespunde infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

De altfel, s-a arătat că, inițial, prin ordonanța nr. x/P/2015 din 17.07.2015 procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, schimbând mai apoi, prin ordonanța nr. x/P/2015 din 18.01.2015, în mod eronat, și, contrar aspectelor rezultate din probatoriul administrat, încadrarea juridica a faptelor din această infracțiune în infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Prin încheierea pronunțată la data de 03.02.2020, în baza art. 386 C. proc. pen., instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului B. din infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, concluziile procurorului de ședință fiind în același sens.

Astfel, în raport de probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, Curtea a constatat că inculpatul B. a cedat 15% din drepturile litigioase către Ș. și 10% către P., prin intermediul unor interpuși ai acestora, pentru a le cumpăra influența pe care o aveau pe lângă persoane cu putere de decizie atât la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cât și al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât să obțină despăgubirile cât mai rapid și într-un cuantum cât mai mare.

Așadar, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că inculpatul B. ar fi transmis, chiar și într-o manieră indirectă, vreo sumă de bani președintei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, inculpata A.

În sprijinul acestui raționament, Curtea a reținut și că cesionarii drepturilor litigioase s-au comportat ca proprietari ai acestora, dovadă fiind și faptul că martorul P. a cerut și obținut modificarea unor clauze contractuale ale actului de cesiune nr. x din 15.12.2010, în sensul de a se elimina din contract clauza conform căreia K. avea dreptul exclusiv de acceptare sau neacceptare a despăgubirilor primite de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel încât, acest drept de opțiune să îi aparțină.

În aceste condiții, s-a arătat că este infirmată varianta acuzării conform căreia P., Ș. sau R., ar fi fost doar niște interpuși care i-ar fi asigurat inculpatului B. mituirea inculpatei A., președinta A.N.R.P.

În acest sens, s-a arătat că, anterior momentului în care A. și martorul Ș. se înțeleseseră asupra primirii sumei de 400.000 euro pentru soluționarea dosarului nr. x/FFCC al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, era deja realizată înțelegerea dintre inculpatul B. și P. privind cesiunea unei părți de 25% din drepturile litigioase pentru traficarea influenței în sensul detaliat anterior.

Așadar, martorul Ș. a tratat cu inculpata A. știind că are un procent din drepturile litigioase și, deci, în calitate de persoana direct interesată în soluționarea dosarului nr. x/FFCC al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, interes manifestat inclusiv prin mituirea inculpatei menționate anterior.

Curtea a arătat, de asemenea că, suma de 400.000 euro a fost plătită, conform înțelegerii inițiale dintre inculpata A. și martorul Ș., din banii obținuți de acesta din urmă, din valorificarea procentului de 15% din drepturile litigioase.

Astfel, s-a arătat că martorul Ș. a mituit-o pe inculpata A. cu suma de 400.000 euro, fără ca inculpatul B. să cunoască această faptă înainte de consumarea ei și chiar înainte de soluționarea dosarului nr. x/FFCC al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În acest sens, Curtea a reținut că, din înscrisurile existente la dosarul de urmărire penală, respectiv istoricul contului de la Depozitarul Central emis pentru martorul L. și extrase de cont, precum și din declarațiile martorilor Ș., L. și S. rezultă că, la data de 21.06.2011, L. a intrat în posesia acțiunilor la Fondul Proprietatea, iar, la data de 23.06.2011 a vândut prin intermediul SSIF T. cele 10.196.249 acțiuni pentru care a încasat suma de 5.419.142, 90 lei pe care a convertit-o la data de 01.07.2011 în 1.278.099,74 euro.

Suma de bani a fost împărțită de Ș., astfel: 40.000 euro i-au fost lăsați lui L., 400.000 euro i-au fost remiși președintei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților – A., iar restul sumei de 838.000 euro a rămas la dispoziția martorilor Ș. și S., fiind împărțită, în mod egal, între aceștia, respectiv câte 419.000 euro fiecare.

Contrar susținerilor apărării inculpatei A., Curtea a reținut că, remiterea sumei de 400.000 euro inculpatei este confirmată de declarațiile martorilor Ș., S., L., Ț, P., de înscrisuri si constatări criminalistice în domeniul comportamentului simulat.

Având în vedere probele anterior expuse, Curtea a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a reține în sarcina inculpatei A. săvârșirea infracțiunii de luare de mită, constând în aceea că, a acceptat, în luna ianuarie 2011, promisiunea unor sume de bani din partea lui Ș., al căror cuantum l-a stabilit la valoarea de 400.000 euro, bani pe care i-a primit, la data de 02.08.2011, în legătură cu neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu.

S-a subliniat, așadar, că inculpata a încălcat dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin aprobarea la data de 26.05.2011, a raportului de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P., în ciuda viciilor de formă și de fond ale acestuia și, în ciuda faptului că, nu erau lămurite contradicțiile din actele existente la dosarul nr. x/FFCC/2010 al A.N.R.P. în privința situației juridice a terenului (categorie de folosință, amplasament intravilan sau extravilan).

Cu privire la legea penală mai favorabilă inculpaților, Curtea a apreciat că aceasta este reprezentată de vechiul C. pen. în privința inculpaților cărora li se vor reține circumstanțe atenuante, respectiv noul C. pen., în privința celor față de care nu se vor reține circumstanțe atenuante.

Totodată, s-a avut în vedere și regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în reglementarea C. pen. anterior, acesta fiind mai favorabil decât regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere reglementat în noul C. pen., atât sub aspectul efectului (reabilitarea de drept), cât și al conținutului (lipsa obligației de a presta o muncă în folosul comunității).

Constatând că sunt întrunite condițiile răspunderii penale a inculpaților și că faptele reținute în sarcina lor constituie infracțiuni și au fost comise cu vinovăție, instanța de fond a dispus condamnarea acestora.

În ceea ce privește acțiunea civilă, printre altele, în baza art. 289 alin. (3) C. pen., raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpata A. suma de 400.000 euro primită de aceasta cu titlu de mită sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii și de la inculpatul D. suma de 5.000 euro primită de acesta cu titlu de mită, sau echivalentul în lei la cursul de schimb al B.N.R. la data executării măsurii.

Împotriva sentinței penale nr. 232 din 27.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații A. și B.

1. Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a invocat, în esență, printre altele, următoarele critici:

- greșita schimbare de încadrare juridică dispusă de instanța de fond, prin încheierea din 03.02.2020 față de inculpatul B. din infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Sub acest aspect, s-a solicitat menținerea încadrării juridice dispuse de procuror în cuprinsul actului de sesizare, având în vedere că, potrivit probatoriului administrat la dosar, rezultă că promisiunea inculpatului B. a fost transmisă și acceptată, în mod expres, de inculpata A., iar, acceptarea promisiunii și cuantumul sumei pretinse și stabilită de aceasta a ajuns la inculpată.

2. Inculpata A., în calea de atac promovată a criticat, în esență, sentința penală apelată pentru următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie:

- încălcarea dispozițiilor art. 3 din C. proc. pen. și art. 371 din același cod, întrucât instanța de fond a dispus condamnarea inculpatei pentru infracțiunea de abuz în serviciu, analizând pretinse fapte de abuz în serviciu pe care procurorul nu le-a reținut în cuprinsul actului de sesizare, fiind astfel schimbat, în mod greșit, obiectul judecății;

- greșita aplicare a Legii nr. 247/2005 și a Legii nr. 78/2000, cu referire la dispozițiile din Titlul VII, art. 16 alin. (7), potrivit căruia CCSD procedează și nicidecum votează, una dintre posibilitățile permise de lege.

S-a arătat, așadar, că pretinsul VOT exprimat nu există ca atribuție în Legea nr. 247/2000, instanța de fond confundând, astfel, activitatea Secretariatului CCSC cu activitatea membrilor CCSD.

- încălcarea principiului securității raporturilor juridice, în condițiile în care soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, în dosarul nr. x/1/2018, cu privire la modalitatea în care membrii CCSD trebuiau să acționeze, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, faptele pentru care au fost trimiși în judecată inculpații în cele două dosare, fiind identice;

- lipsa de motivare a înlăturării probelor administrate care conduceau la concluzia lipsei de vinovăție a inculpatei;

- greșita condamnare a inculpatei atât pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen., cât și pentru cea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Față de argumentele dezvoltate pe larg în cuprinsul motivelor de apel, inculpata A. a solicitat desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul și luare de mită, întemeiată pe dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) sau pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I ( pentru infracțiunea de abuz în serviciu).

În ceea ce privește latura civilă, a solicitat respingerea acțiunii civile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât în cauză nu există un prejudiciu cert.

3. În cuprinsul memoriului cu motivele de apel, depus inițial la dosar, inculpatul B. a solicitat desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de:

- cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, achitarea inculpatului, întrucât fapta nu există.

În ceea ce privește acțiunea civilă, a solicitat respingerea acesteia, în temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., având în vedere temeiul de achitare, precum și ridicarea măsurilor asigurătorii.

În legătură cu presupusa faptă de cumpărare de influență, a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât a fost modificat obiectul judecății.

În acest sens, s-a precizat că, după schimbarea încadrării juridice, fapta reținută în sarcina inculpatului B. nu mai este aceea că, prin intermediul martorului Ș., ar fi remis o sumă de bani inculpatei A. pentru ca aceasta să își îndeplinească defectuos atribuțiile de serviciu, ci că ar fi cumpărat influența pe care Ș. o avea asupra A., pentru ca aceasta să realizeze o acțiune suplimentară celei de a remite strict suma de bani (dare de mită), respectiv să o determine pe aceasta să își exercite nelegal atribuțiile de serviciu.

Prin urmare, schimbarea încadrării juridice, în cursul judecății, din infracțiunea de dare de mită în cumpărare de influență a condus, în fapt, la schimbarea faptei imputate în materialitatea ei, aspect inadmisibil potrivit legii.

De asemenea, s-a arătat că, dincolo de modificarea faptei în raport de care s-a exercitat acțiunea penală, în cauză, nu sunt elemente probatorii care să ateste înțelegerea infracțională, fapta de cumpărare de influență reținută în sarcina inculpatului nefiind probată.

În ceea ce privește latura civilă, s-a arătat, că, în mod greșit, instanța de fond a soluționat acțiunea civilă, raportându-se la dispozițiile legii civile fără a le corela și a dispus obligarea inculpaților la plata unor sume de bani care exced limitelor răspunderii civile delictuale ori instituției repunerii părților în situația anterioară.

Examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul B. vizând greșita schimbare de încadrare juridică dată faptei inculpatului B. din infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dispusă prin încheierea din data de 3.02.2020 a Curții de Apel București, Înalta Curte o apreciază întemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Având în vedere situația de fapt reținută mai sus, rezultă într-un mod fără echivoc intenția inculpatului B. de a da mită funcționarului public, acesta neaflându-se în situația unui cumpărător de influență.

De asemenea, inculpatul B. a avut reprezentarea că, pe lângă martorul P., vor mai fi și alte persoane care urmau să îl sprijine pe acesta în demersurile sale, în acest sens, inculpatul declarând că, după stabilirea procentului de 25%, martorul trebuia să îi indice „persoanele care vor acționa ca interpuși ai domniei sale în această tranzacție”.

Faptul că inculpatul a fost informat despre discuția purtată de Ș. cu A., a rezultat și din depoziția martorului P., care a susținut că „i-am transmis lui B. că am discutat cu Ș. despre dosarul lui, urmând ca acesta, după ce va discuta cu A., îi va comunica, prin R. , aspectele discutate”.

Totodată, din aceste afirmații mai rezultă, dincolo de orice dubiu, intenția inculpatului B. de a mitui funcționarul, iar nu de a cumpăra influența martorilor P. și Ș., precum și faptul că martorul P. acționa ca un interpus al inculpatului.

În acest sens, în literatura juridică s-a reținut că, atunci când persoana interesată nu are cunoștință că banii sau foloasele vor ajunge la funcționar, va răspunde pentru cumpărare de influență, traficantul pentru trafic de influență și dare de mită, iar funcționarul pentru luare de mită.

În situația în care persoana interesată a știut de la început că banii vor ajunge la funcționar, acesta va răspunde pentru dare de mită, traficantul va fi complice, iar funcționarul autor al infracțiunii de luare de mită.

În aceste condiții rezultă că, în cauză, este incidentă situația în care darea de mită a fost realizată prin intermediari. Cu privire la aceștia, doctrina și jurisprudența consideră că, deși persoanele interpuse înfăptuiesc, prin activitatea lor, chiar acțiunea incriminată, totuși, aceste persoane răspund în calitate de complici la infracțiunea de dare de mită, deoarece, dacă potrivit legii, autorul poate săvârși fapta și în mod direct, intermediarii, care acționează în numele său și cu intenția de a-l ajuta, nu pot avea decât calitatea de complici.

Legea nu exclude posibilitatea săvârșirii infracțiunii de dare de mită prin intermediar, ci norma de incriminare a acestei infracțiuni chiar stabilește că folosul/suma de bani poate fi promis/oferit/dat direct sau indirect. Însă elementul principal în raport de care se realizează distincția în această situație particulară este dat de importanța „influenței” ori a „foloaselor/sumelor de bani” pentru realizarea, de către funcționar, a acțiunii atipice.

În cazul infracțiunii de cumpărare de influență, autorul își exercită influența și determină un funcționar public să realizeze o acțiune tipică. Prin urmare, delimitarea dării de mită prin intermediar față de cumpărarea de influență se realizează, în principal, prin raportare la acest aspect.

În ipoteza săvârșirii, prin intermediar, a unei infracțiuni de dare de mită, în reprezentarea tuturor celor implicați în triunghiul infracțional, determinant pentru exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu va fi folosul material oferit de către mituitor funcționarului. Folosul material este singurul care dictează modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

Or, în condițiile în care, a existat cu certitudine un probatoriu concret cu privire la promisiunea făcută de B. și acceptarea promisiunii din partea inculpatei A., remiterea și primirea sumelor de bani respective, nu are relevanță existența, în acest act cauzal, a unor persoane intermediare, relevantă pentru reținerea unei anumite încadrări juridice, și anume, dare de mită, fiind faptul că promisiunea, respectiv remiterea sumelor de bani s-a realizat între inculpații B. și A.

Analiza incidenței prescripției răspunderii penale, urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal formulate de inculpații din prezenta cauză, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (7) sau (8) din C. proc. pen.

De plano, se constată că toți inculpații din cauza pendinte au solicitat continuarea procesului penal, în condițiile art. 18 din C. proc. pen..

Infracțiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârșirii

Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen. și folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.

Relevantă pentru prezenta situație este explicația conținută în considerentele deciziei, potrivit căreia, atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).

Totodată, prin Decizia nr. 458/2017 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13 ind. 2 din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și în situația obținerii folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 (paragraful 45).

Infracțiunea prevăzută în art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții – obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată (paragraful 45).

(….), producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos (paragraful 33).

În privința momentului săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) și art. 309 din C. pen., în configurația factuală specifică speței, este nerelevant momentul emiterii titlului de despăgubire. Conform Titlului VII, art. 3 din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit legii și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Aprobarea listei conținând sumele ce urmau a fi acordate cu titlu de despăgubiri în dosarele evaluate de către evaluatorii desemnați de către Comisie, inclusiv raportul de evaluare întocmit de inculpatul D., în dosarul nr. x/FFCC/2010, a rezultat din procesul-verbal al ședinței din data de 26.05.2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a fost compusă printre alții și din inculpata A. – președinte.

La data de 26 mai 2011 a fost emisă decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. x prin care a fost acordat titlul de despăgubire în favoarea S.C. K., în cotă de 75%, lui L., în cotă de 15% și lui M., în cotă de 10%, cuantumul despăgubirilor fiind de 37.243.500 lei, valoare stabilită prin raportul de evaluare nr. x/R/2011.

La data de 8 iunie 2011 au fost înregistrate la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, sub numerele x și y, cererile de opțiune formulate de martorii M. și L., prin care aceștia au solicitat convertirea titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul “Proprietatea”.

Ulterior, la data de 16 iunie 2011, a fost emis titlul de conversie nr. z prin care suma de 3.724.350 lei, cuvenită martorului M., a fost convertită într-un număr de 6.797.500 acțiuni. În aceeași zi, a fost emis și titlul de conversie nr. y, prin care suma de 5.586.525 lei, cuvenită martorului L., a fost convertită într-un număr de 10.196.249 acțiuni.

În concluzie, consumarea infracțiunii de abuz în serviciu s-a produs la data obținerii, consecutiv producerii pagubei, a primului folos considerat necuvenit, respectiv la 16 iunie 2011, data emiterii titlului de conversie în favoarea martorului M. Acesta este momentul săvârșirii infracțiunii ce coincide cu data producerii primei urmări relevante penal – obținerea folosului necuvenit – de la care fapta se poate încadra juridic în infracțiunea de rezultat, abuz în serviciu, în formă consumată.

Durata termenului de prescripție

În varianta legislativă aplicabilă la data săvârșirii faptei, infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și art. 248 ind. 1 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 15 lit. f) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, era pedepsită cu închisoare de la 7 ani și 6 luni la 22 de ani și 6 luni, termenul general de prescripție fiind, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, de 15 ani.

Dispozițiile art. 123 alin. (1) din aceeași codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripției prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal și, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2022), prescripția specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripție era depășit cu încă jumătate (modificarea adusă art. 124 prin actul normativ anterior menționat conferind textului un conținut asemănător celui în vigoare și în prezent și, prin aceasta, un caracter mai aspru).

Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârșirii faptei și ca efect al actelor întreruptive de prescripție efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripție specială a răspunderii penale era de 22 ani și 6 luni, termen care, raportat la data săvârșirii faptei, nu s-a împlinit până în prezent.

În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 și până în prezent, infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) și art. 309 din C. pen., se pedepsește cu închisoare de la 4 ani la 14 ani, iar termenul general de prescripție este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., de 10 ani. Determinarea sa a avut în vedere limitele de pedeapsă, respectiv maximul special rezultat din caracterizarea în drept a infracțiunii.

Dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (în varianta anterioară datei de 25 iunie 2018), statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripției prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel că aplicarea globală a acestei variante normative [inclusiv a dispozițiilor art. 155 alin. (4) din C. pen.] ar avea ca efect stabilirea unui termen de prescripție specială de 20 de ani, termen neîmplinit până în prezent.

În schimb, exclusiv ca o consecință a reconfigurării conținutului dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în baza Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripției. Singurele termene care au disciplinat prescripția în acest interval au fost cele generale, în speță, acest termen fiind de 10 ani.

Evaluată în contextul celorlalte dispoziții pertinente în materia prescripției, această particularitate imprimă Codului penal în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menționat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situație mai favorabilă pentru inculpați și, astfel, să devină aplicabilă în speță, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.

Momentul la care se împlinește termenul de prescripție

Potrivit art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Socotirea termenului ca împlinit cu o zi înainte de data corespunzătoare momentului de debut ia în calcul atât ziua de la care începe să curgă termenul, cât și ziua de împlinire a acestuia (sistemul zilelor pline).

Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale pentru acuzația de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, la data de 15 iunie 2021, atrage incidența cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și impune, în ipoteza în care inculpații au solicitat continuarea procesului penal, aplicarea corespunzătoare a soluțiilor alternativ prevăzute de art. 396 alin. (7) și (8) din C. proc. pen.

Cu privire la măsurile asigurătorii

În ceea ce privește dispoziția de confiscare specială de la inculpata A. a sumei de 400.000 de euro sau echivalentul în lei la cursul oficial de schimb al Băncii Naționale a României la data executării măsurii, Înalta Curte constată că se impune menținerea acesteia.

Astfel, potrivit art. 289 alin. (3) din C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

De asemenea, dispozițiile art. 107 din C. pen., cu titlu marginal ”Scopul măsurilor de siguranță” prevăd următoarele:

(1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3) Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că măsurile de siguranță se pot lua față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală și în situația în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol și a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni.

Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și este incidentă una dintre situațiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) – f) din C. pen..

De altfel, în jurisprudența sa anterioară, instanța supremă a statuat în mod explicit că „măsurile de siguranță ale confiscării speciale se dispun și în ipoteza în care a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripția operează numai în ce privește răspunderea penală, iar nu și în ce privește măsurile de siguranță” (Tribunalul Suprem, decizia nr. 614/1984).

Concluzia este susținută și de un argument normativ în vigoare, de ordin procesual, desprins din interpretarea dispozițiilor art. 549 ind. 1 din C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării. Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluții de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanța învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranță examinată, atunci când constată ea însăși că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege sub acest aspect.

În aceeași ordine de idei, prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că ,,sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă” (paragraful 16).

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei – hotărârea din 28 iunie 2018 – , a concluzionat că “măsurile de confiscare constituie “pedepse” în sensul art. 7 din Convenție. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noțiunii de “pedeapsă”, în sensul art. 7, determină aplicabilitatea acestei dispoziții, chiar și în absența unei proceduri penale în sensul art. 6” (paragraful 233).

(...) “chiar și în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenției prescripției, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât și elementul subiectiv al infracțiunii” (paragraful 245).

În cauza de față, sunt realizate condițiile anterior expuse pentru menținerea dispoziției de confiscare specială, de vreme ce, pe de o parte, prescripția generală înlătură doar răspunderea penală a inculpatei A., nu și caracterul penal al faptei deduse judecății. Pe de altă parte, măsura este necesară deoarece rezultă că suma de 400.000 de euro, ce a intrat în patrimoniul inculpatei, nu a avut la bază tranzacții licite, ci a reprezentat prețul unei înțelegeri prohibite de legea penală.

Sub acest aspect, sunt relevante toate circumstanțele în care s-a realizat actul de luare de mită imputat inculpatei A., probatoriul administrat în faza căii de atac a apelului susținând, în continuare, teza plății sumei de 400.000 de euro, în absența unui titlu licit. O atare constatare justifică, așadar, concluzia că suma primită de inculpată are ca proveniență o faptă prevăzută de legea penală, fiind necesară confiscarea sa specială, pentru atingerea scopului prevăzut de art. 107 din C. pen.

În consecință, s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului luată prin ordonanța nr. x/P/2015 din 6 iunie 2016 asupra bunurilor inculpatei A. până la concurența sumei confiscate, de 400.000 de euro.

High Court of Cassation and Justice

scj