Asupra recursului în casaţie de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1960 din 24.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă din perioada iulie - noiembrie 2008.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, iar în baza art. 65 alin. (1) C. pen. C. pen., i-a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 72 alin. (1), teza I C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată, perioada arestării la domiciliu şi a arestului preventiv, respectiv din 29.07.2016 până la data de 20.10.2016, inclusiv.
În baza art. 404 alin. (4) lit. d) şi art. 20 din legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat contravaloarea în RON a sumei de 1.000.000 (un milion) euro, reprezentând sumă traficată.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 38/P/2016 din 12.09.2016, asupra: autovehiculului marca x, imobilului înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (construcţie S+P+2 E), imobil înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (garaj P), măsură pusă în aplicare prin procesele-verbale din 15.09.2016, filele x d.u.p, aşa cum a fost modificată prin încheierea din 31.08.2017, în dosar asociat nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, fila x (prin care s-a ridicat sechestrul asupra celor 10 părţi sociale deţinute de inculpat la S.C. B. S.R.L.).
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute sechestrele asigurătorii asupra sumelor de 50.000 (cinci zeci mii) euro şi respectiv 100.000 (una sută mii) euro, instituite prin încheierea din 25.08.2017 în dosar asociat x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, filele x.
În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care 10 000 RON reprezintă onorariu expert, achitat din fondurile Ministerului de Justiţie).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, din interpretarea coroborată a probatoriului administrat la dosar, rezultă că, în perioada iulie - noiembrie 2008, inculpatul A. a solicitat şi primit de la C. un milion de euro şi sprijin electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul D. pentru determinarea numirii lui E. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".
Astfel, s-a arătat că inculpatul avea influenţă asupra primului - ministru de la acea vreme, D., cu care avea o relaţie de prietenie. Pe de altă parte, inculpatul ocupa funcţii în structurile de conducere ale F., respectiv era preşedintele Comisiei de onorare şi arbitraj, era membru în Biroul Permanent şi în Delegaţia permanentă a F. şi făcea parte din cei care propuneau persoane pentru ocuparea unor funcţii din cele care intrau în portofoliul F..
S-a menţionat, totodată, că actul pentru care inculpatul şi-a traficat influenţa intra în atribuţiile primului ministru, care a emis Hotărârea nr. 1.088/2008 din data de 18.09.2008 în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 82/1993. Pentru realizarea aceluiaşi act (desemnarea martorului E. în funcţia de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"), prima instanţă a reţinut că inculpatul a beneficiat, în afara de suma de 1.000.000 euro şi de sprijin electoral constând în servicii în campania electorală pentru alegerile parlamentare din noiembrie 2008.
În acest sens, instanţa de fond a arătat că G. a elaborat o serie de materiale - analize politice, sondaje, analize media, rapoarte de analiză, profilul candidatului, monitorizări media, documente statistice referitoare la profilul alegătorilor din colegiul 1, simulări referitoare la rezultatul votului şi la alocarea mandatelor de parlamentar. Pentru toate aceste materiale, inculpatul nu a încheiat un contract valabil cu G., nu a achitat contravaloarea acestor servicii.
Făcându-se trimitere la probele administrate la dosar, s-a reţinut că, materialele anterior menţionate nu făceau parte din cele pe care G. le punea la dispoziţia potenţialilor clienţi în perioada iulie - noiembrie 2008, în vederea încheierii unor contracte, ci au reprezentat rezultatul unei munci derulate pe parcursul unei perioade însemnate, august - noiembrie 2008, de o echipă formată din angajaţi ai G..
Aşadar, instanţa de fond a constatat că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul A. a săvârşit fapta pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., relevante în acest sens fiind: declaraţiile martorilor H., I., J., K. date în cursul urmăririi penale, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, documentele bancare obţinute din Bulgaria, procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice şi ambientale, raportul de investigaţii financiare întocmit în cursul urmăririi penale, raport de expertiză contabilă.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A., criticând soluţia instanţei de fond pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, în principal, s-a solicitat constatarea nulităţii sentinţei penale atacate raportat la dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi a Deciziei Curţii Constituţionale 417 din 03 iulie 2019, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare de către un complet specializat în judecarea cauzelor de corupţie. În esenţă, în susţinerea acestui motiv de apel, s-a invocat lipsa temeiului legal în baza căruia au fost constituite completurile specializate, aşa cum cer dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
S-a mai solicitat desfiinţarea sentinţei instanţei de fond prin raportare la dispoziţiile art. 282 alin. (1) raportat la art. 8 C. proc. pen., invocându-se în acest sens lipsa de motivare, judecătorul preluând raţionamentul Parchetului, fără să efectueze un examen propriu, prin care să coroboreze mijloacele de probă, astfel încât să satisfacă rigorile art. 403 C. proc. pen., fiind astfel încălcat dublul grad de jurisdicţie, dispoziţiile art. 393 C. proc. pen. - privind obiectul deliberării.
Totodată, s-a invocat prescripţia specială a răspunderii penale, cu trimitere la considerentele Decizei CCR nr. 297/2018 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei
În subsidiar, s-a solicitat, achitarea inculpatului, în principal, în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, invocându-se, ulterior, ca temei al achitării şi dispoziţiile art. 16 lit. c) C. proc. pen. privind lipsa probelor de vinovăţie.
În acest sens, s-a făcut trimitere la situaţia de fapt arătându-se că înţelegerea infracţională din Deltă nu a avut loc şi că inculpatul A. nu a primit vreodată sumele de bani, invocându-se că standardul probei este foarte departe de a fi fost realizat de Parchet astfel încât să existe certitudinea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăţiei inculpatului, apărarea punctând lipsa de logică a acuzării, în contextul în care era evident că PNL urma să piardă alegerile parlamentare, iar, numirea guvernatorului Deltei Dunării era una politică.
S-a solicitat excluderea şi înlăturarea probelor pe care Parchetul şi-a întemeiat acuzarea, respectiv declaraţiile martorului denunţător C., care au fost neconcordante cu privire la suma pretins traficată, la momentul remiterii sale, la moneda în care s-a plătit, a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat cu privire la martorul H. pentru că testarea cu aparatul poligraf nu este probă şi pentru că raportul a conţinut întrebări de calibrare nerelevante, a declaraţiei martorului J., cel care s-a ocupat de transferul efectiv al banilor pentru că acesta nu a fost audiat efectiv de instanţa de fond şi nu a putut confirma susţinerile martorului denunţător, a interceptărilor efectuate în cauză faţă de implicarea SRI în executarea măsurii supravegherii, făcându-se trimitere şi la faptul că aceste interceptări, în cauza în care C. a fost trimis in judecată pentru cumpărare de influenţă,(infracţiune corelativă celei din cauză), au fost anulate, solicitându-se dispunerea aceleiaşi soluţii şi în acest dosar.
S-a mai invocat că fapta pentru care A. a fost trimis în judecată, pretins săvârşită în vara lui 2008, s-a consumat prin acceptarea promisiunii (deşi remiterea banilor a avut loc ulterior), dar pentru promisiunea de intervenţie - fapta corelativă - s-a dispus o soluţie de clasare întemeiată pe inexistenţa faptei, arătându-se că nu este posibil ca prin două hotărâri să se arate că o faptă nu există, dar există cealaltă, corelativă.
S-a solicitat înlăturarea circumstanţelor agravante cu trimitere chiar la considerentele instanţei-studiile superioare ale inculpatului, faptul că acesta a deţinut o demnitate publică şi reducerea cuantumului pedepsei, în măsura în care se va ajunge la concluzia vinovăţiei inculpatului.
Prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1960 din 24 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, şi, în rejudecare:
A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare, fiind menţinute pedepsele complementare şi accesorii aplicate aceluiaşi inculpat prin sentinţa apelată.
În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului perioada reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 29.07.2016 la 20.10.2016, inclusiv.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut ca fiind nefondate toate criticile formulate de inculpat privind nelegalitatea sentinţei penale atacate.
Astfel, cu privire la critica vizând împlinirea termenului de prescripţie, instanţa de control judiciar a reţinut că sancţionarea pe calea contenciosului constituţional a soluţiei legislative regăsite în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., respectiv întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, nu echivalează cu însăşi lipsirea de orice efecte juridice a acestei instituţii de drept penal.
Dimpotrivă, caracterizând textul art. 155 alin. (1) C. pen. ca fiind lipsit de previzibilitate şi contrar principiului legalităţii incriminării, Curtea Constituţională a desluşit şi unicul său înţeles compatibil cu exigenţele legii fundamentale, în paragrafele 24, 31 şi 34 ale deciziei anterior menţionate, subliniind că întreruperea cursului prescripţiei doar prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului reprezintă o soluţie previzibilă.
În acest s-a arătat că, din considerentele deciziei nr. 297/2018 rezultă cu claritate că dispoziţiile legale care reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devin eficiente, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.
S-a mai menţionat că, în cauză, urmărirea penală a început în perioada anului 2016, actele efectuate şi comunicate inculpatului subsecvent acestei măsuri, dar, şi ulterior, pe toată durata procesului penal, producându-şi pe deplin efectul întreruptiv asupra prescripţiei. Luând în considerare această împrejurare, dar şi termenele de prescripţie specială prevăzute de legea penală (în ambele codificări penale succesive), Curtea a constatat că nu a intervenit prescripţia generală sau specială a răspunderii penale faţă de inculpat.
În ceea ce priveşte motivul de apel vizând achitarea inculpatului, s-a apreciat, în acord cu instanţa de fond, că vinovăţia inculpatului este dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă. Din coroborarea materialului probator de la dosar, Curtea a reţinut că este dovedită iniţierea unui contact între martorul denunţător C. pe de o parte, şi inculpatul A., pe de altă parte, în luna iulie 2008, premergător desemnării guvernatorului Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi alegerilor parlamentare şi confirmă, totodată, interesul ambilor faţă de parcursul şi modalitatea de finalizare a celor două proceduri.
Referitor la sprijinul electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă, acordate inculpatului de G., Curtea a apreciat ca fiind corecte statuările instanţei de fond în sensul că inculpatul a solicitat şi beneficiat de astfel de servicii, faţă de natura, amploarea şi sfera acestora (trei sondaje, raport cercetare call center octombrie 2008, Raport cercetare sondaj 3-12 octombrie 2008, raport cercetare sondaj 6-16 noiembrie 2008, rapoarte de analiză, profilul candidatului, monitorizări media, documentare statistice referitoare la profilul alegătorilor din colegiul 1, simulări referitoare la rezultatul votului şi la alocarea mandatelor de parlamentar), deoarece toate acestea presupuneau costuri ridicate pentru plata operatorilor şi exclud prin urmare, executarea lor benevolă, (aspecte confirmate de toţi martorii angajaţi G.).
Contrar susţinerilor apărării în sensul că respectivele servicii erau doar materiale promo, negând că ar fi beneficiat efectiv de acestea, Curtea a reţinut că inculpatul a participat la întâlnirile cu G., a avut solicitări ferme fără a analiza şi evalua costurile, în considerarea relaţiilor cu C., proprietar al G., iar interceptările convorbirilor telefonice dintre acesta şi martorul I. fac dovada că acţiunile referitoare la candidatura inculpatului au fost solicitate de C. (convorbirea telefonică purtată de C. cu I. în data de 21/08/2008, orele 19:24:44 în care C. este înştiinţat că inculpatul se întâlnise cu L. şi cei doi au conchis că prezentarea urma să aibă loc pe data de 09/09/2008, când martorul urma să vină cu materialul).
În contextul în care inculpatul nu a putut explica prin existenţa unui contract cu drepturi şi obligaţii toate activităţile pe care G. le-a prestat pentru campania sa electorală (anul 2008 fiind primul în care votul a fost uninominal şi a implicat achitarea tuturor serviciilor de către candidat şi nu de partid), iar, declaraţiile denunţătorului C. şi înregistrările dintre acesta şi I. confirmă interesul lui C. în câştigarea alegerilor, Curtea a apreciat ca dovedită efectuarea acestor servicii electorale pentru inculpat(G. era controlat şi finanţat de C.).
Prin urmare, contrar susţinerilor apărării şi în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, Curtea a apreciat că probatoriul este suficient pentru a fundamenta, mai presus de orice îndoială rezonabilă, concluzia că, în perioada campaniei electorale premergătoare alegerilor parlamentare, inculpatul a acceptat folosul - toate materialele în scop electoral efectuate de G., (institut de sondare a opinii publice controlat de C.).
Contactele directe sau indirecte existente în perioada campaniei între persoanele implicate în actul de corupţie constituie, fără îndoială, probe ale contextului în care s-au derulat raporturile reale dintre ele şi ale interesului urmărit de acestea şi reprezintă dovezi certe ale consumării acţiunilor specifice lui verbum regens propriu infracţiunii de trafic de influenţă.
S-a mai arătat că aceleaşi aspecte factuale relevă, concomitent, interesul inculpatului de a se plasa şi menţine în cercul relaţional al unor oameni de afaceri cu potenţă financiară, cum era C. în vederea creării premiselor favorabile susţinerii în campania electorală, inculpatul fiind candidat pentru un nou mandat de deputat.
S-a concluzionat că, fapta inculpatului A. de a solicita şi primi de la C., în perioada iulie - noiembrie 2008, un milion de euro şi sprijin electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul D. pentru determinarea numirii lui E. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.
În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, respectiv folosirea influenţei sau autorităţii de către o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, Curtea a reţinut că încadrarea juridică corectă este cea reţinută în actul de sesizare în raport cu modul în care prin normele de incriminare a fiecăreia dintre cele două infracţiuni este reglementat conţinutul constitutiv al acestora şi prin raportare la conţinutul concret al acuzaţiilor aduse inculpatului.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, s-a reţinut că, deşi conduita procesuală a inculpatului, coroborată cu circumstanţele personale favorabile, nu prevalează în mod absolut asupra circumstanţelor obiective ale cauzei şi nu justifică reţinerea de circumstanţe atenuante şi cu atât mai puţin o altă modalitate de executare, însă, impun reducerea pedepsei principale de 5 ani.
În acest sens, a fost avută în vedere şi perioada mare de timp care s-a scurs de la data săvârşirii faptei (12 ani) care nu poate fi imputată inculpatului, durata procesului constituind, inclusiv, din perspectiva jurisprudenţei CEDO un criteriu care trebuie reţinut la stabilirea sancţiunii.
Reevaluând conţinutul şi durata pedepselor complementare, Curtea a constatat, similar primei instanţe, că aceste sancţiuni sunt obligatorii şi necesare faţă de natura şi gravitatea faptelor comise, de circumstanţele în care inculpatul a acţionat şi de persoana sa.
În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale şi măsurile asiguratorii dispuse în cauză, Curtea a constatat că dispoziţiile cu privire la confiscarea sumei de 1.000.000 euro de la inculpat şi, respectiv, menţinerea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor aparţinând acestuia sunt întemeiate.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire, solicitând admiterea în principiu a cererii formulate, suspendarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În motivarea cererii, s-a arătat ca prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi s-a stabilit ca "soluţia legislativa care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedura în cauză "din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. C. pen., este neconstituţională".
S-a precizat că, în faţa instanţei de apel, condamnatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., cererea de sesizare fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 30.06.2020.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate au fost deja supuse controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale, iar, prin cererea de sesizare s-ar contesta evaluarea pe care practica judiciara a realizează în privinţa efectelor Deciziei nr. 297/2018, în sensul ca aceasta decizie ar avea un caracter interpretativ. S-a considerat că aceasta chestiune juridica nu poate fi supusa controlului jurisdicţional al instanţei de contencios constituţional. Prin decizia nr. 428 din 22.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva acestei soluţii.
Ulterior, prin decizia nr. 358 din 26.05.2022, publicata in Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022, Curtea Constituţională a admis exact excepţia de neconstituţionalitate, care, inculpatului A. îi fusese respinsa, ca inadmisibilă.
În motivare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că decizia pronunţată anterior nu era o decizie interpretativa, ci una simpla şi că instanţele de judecata care au realizat o altă interpretare s-au situat complet în afara cadrului constituţional.
În cuprinsul cererii de revizuire, apărarea a mai arătat că, în fapt, motivarea a două dintre excepţiile admise de către Curtea Constituţională prin decizia anterior menţionată, este copiată integral din motivarea excepţiei invocată de inculpatul A., în prezenta cauză.
Astfel, s-a considerat că cererea de revizuire este admisibilă în principiu, raportat la condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind respectate standardele impuse de Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 care au stat la baza modificării legislative impuse prin O.U.G nr. 18/2016.
S-a menţionat că aceeaşi interpretare reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, fiind menţionate deciziile nr. 636 din 14.06.2012, 1.000 din 22.11.2012, 163/2017, 463/2020, respectiv, deciziile instanţei supreme nr. 334/A din 24.10.2019 şi nr. 661 din 12.10.2016. Astfel, s-a menţionat că petentul - condamnat a ieşit din pasivitate şi a invocat aceeaşi situaţie juridica ca şi alţi justitiabili cu sesizări admisibile pe acelaşi temei.
Prin încheierea din 08.07.2022 a fost admisă în principiu cererea de revizuire şi s-a dispus suspendarea executării hotărârii atacate.
La termenul de judecată din data de 31.10.2022, revizuentul - condamnat A. a declarat ca nu doreste continuarea procesului penal.
Prin sentinţa penală nr. 1390 din 14.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 462 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de inculpatul A.. A fost anulată sentinţa penală nr. 1960 din 24.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a-I-a penală, în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la art. 291 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, fapta din perioada iulie - noiembrie 2018.
S-a constatat că revizuentul - inculpat a fost reţinut, arestat la domiciliu si arestat preventiv începând cu data de 29.07.2016, până la data de 20.10.2016, inclusiv.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost ridicate sechestrele asiguratorii instituite prin ordonanţa nr. 38/P/2016 din 12.09.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi încheierea din 25.08.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.
Astfel, analizând pe fond cererea de revizuire, instanţa a reţinut că, în cauză, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 reprezintă pentru revizuent legea penală mai favorabilă, având în vedere că sentinţa penală nr. 1960 din 24.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucuresti, definitivă prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, s-a întemeiat pe o dispoziţie legala declarată neconstituţională.
Având ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau, daca a fost totusi pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata, în lipsa indeplinirii anumitor conditii legale. Un astfel de caz, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., este intervenirea prescriptiei răspunderii penale.
Or, raportat la momentul epuizarii faptei săvârşite de petentul-revizuent A. (noiembrie 2008), termenul general de prescripţie s-a împlinit în luna noiembrie 2016, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) Cod penal, iar, potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, se observă că legislaţia aplicabilă nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
În ceea ce priveşte susţinerile Parchetului, referitoare la inaplicabilitatea art. 5 C. pen., raportat la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecatoreşti supuse revizuirii, instanţa a arătat că acestea sunt nefondate, având în vedere că nu ţin cont de efectul admiterii în principiu a cererii şi rejudecarea în fond a cauzei, cauza fiind în acest context o cauză pendinte.
Sub acelaşi aspect, s-a arătat că instituţia revizuirii este diferită de institutia contestatiei în anulare, care sanctioneaza eroarea de procedura.
S-a mai arătat că potrivit hotărârii prealabile pronunţate de instanţa supremă şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, combinarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Având in vedere că revizuentul A. nu a cerut continuarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., instanta, în cursul rejudecarii cauzei în fond, a constatat intervenirea prescriptiei raspunderii penale, cauza care înlătură răspunderea penală prin stingerea dreptului statului de a sancţiona şi a obligaţiei infractorului de a suporta consecintele infracţiunii comise (conform rechizitoriului).
Totodată, s-a apreciat că orice alte referiri la fondul acuzaţiei şi considerentele hotărârii judecatoresti supuse revizuirii, sunt incompatibile cu efectul, de plin drept, al institutiilor invocate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, învederând că, în cauză, nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului în cauză şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Prin decizia penală nr. 724 din 31.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 1390 din 14.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, a fost menţinută dispoziţia de admitere a cererii de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 1960 din 24.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.
A fost anulată, în parte (şi nu în integralitate cum s-a dispus prin sentinţa apelată) sentinţa penală nr. 1960 din 24.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.
În temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (fapta din iulie - noiembrie 2008) ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a menţinut dispoziţia de confiscare specială a sumei de 1 milion de euro dispusă prin sentinţa penală nr. 1960 din 24.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017 şi s-a constatat executarea acesteia.
S-a menţinut dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii dispusă prin sentinţa apelată în prezenta cauză.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus ca toate aceste cheltuieli judiciare să rămână în sarcina statului şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate în măsura în care nu contravin deciziei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că, revizuentul A. a fost condamnat, reţinându-se, în esenţă, că, în perioada iulie - noiembrie 2008, a solicitat şi primit de la C. un milion de euro şi sprijin electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul D. pentru determinarea numirii lui E. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".
Fapta pentru care s-a dispus condamnarea întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.
În raport cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru infracţiunea cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată şi ulterior condamnarea (2-7 ani), termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi curge de la data epuizării infracţiunii comise de către autor (noiembrie 2008), potrivit art. 154 alin. (2) teza I din acelaşi cod.
La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională" .
Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării deciziei instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) C. pen. a avut următoarea formă:"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".
Prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
Pe cale de consecinţă, Curtea de apel a reţinut, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Prin decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că:
"Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".
Din interpretarea coroborată a celor două decizii, precitate, rezultă faptul că prin prisma legii penale mai favorabile, în conformitate cu prevederile art. 5 C. pen., este necesar a se analiza prescripţia răspunderii penale prin raportare la dispoziţiile art. 153 - 154 C. pen., fără a mai fi avută în vedere instituţia prescripţiei speciale a răspunderii penale, pentru toate faptele care nu au fost judecate definitiv până la 25 iunie 2018.
În condiţiile în care, în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, legislaţia activă penală nu a cuprins nici un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, această situaţie legislativă constituie în mod evident legea penală mai favorabilă pentru inculpatul din dosar, având în vedere că, infracţiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost comisă anterior perioadei 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, iar soluţionarea definitivă a cauzei (în contextul în care s-a considerat a fi admisibilă cererea sa de revizuire întemeiată pe admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate) se realizează ulterior acestui moment.
În conformitate cu prevederile art. 5 C. pen.:
"În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."
Pentru toate aceste motive, Curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă pentru inculpat este C. pen., în forma aplicabilă în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, fapta comisă de autorul infracţiunii la care inculpatul se presupune că şi-a adus contribuţia fiind săvârşită în perioada iulie- noiembrie 2008.
În aceste condiţii, termenul general de prescripţie de 8 ani s-a împlinit la data de 31 octombrie 2016 (în condiţiile în care nu se precizează ziua exactă din noiembrie în care s-a epuizat infracţiunea, se va considera că acest lucru s-a întâmplat pe 1 noiembrie 2008).
Curtea de apel a arătat că nu pot fi primite susţinerile reprezentantului Ministerului Public din care rezultă că dreptul Uniunii Europene impune lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale anterior menţionate deoarece acestea afectează obligaţia de a lupta efectiv împotriva corupţiei, obligaţie pe care statul român şi-a asumat-o.
În acest sens, instanţa a reţinut considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în drept în cuprinsul cărora s-a reţinut că, consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).
Aşadar, Curtea de apel a arătat că nu se poate vorbi de un risc sistemic de impunitate creat de Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale în condiţiile în care legislaţia naţională prevede un termen de prescripţie general de 8 ani pentru infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză.
Un astfel de interval de timp este suficient pentru a asigura echilibrul, pe de o parte între obligaţia pe care statul român şi-a asumat-o în a combate eficient corupţia, şi drepturile persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni, pe de altă parte.
De altfel, s-a arătat că nu poate fi neobservat că însăşi instanţa de apel care a soluţionat anterior cauza a subliniat perioada mare de timp care s-a scurs de la data săvârşirii faptei care nu poate fi imputată inculpatului.
Concluzionând, Curtea de apel a apreciat că dreptul Uniunii Europene nu impune instanţei naţionale să nu aplice Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, acestea nefiind de natură a conduce la o încălcare a obligaţiilor pe care statul român şi le-a asumat. De asemenea, un termen de prescripţie de 8 ani, pentru infracţiuni cum sunt cele din prezenta cauză, este suficient pentru a preîntâmpina un risc sistemic de impunitate a celor care au comis astfel de fapte.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 02.05.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia Judiciară Penală, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, Curtea de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că, raportat la natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului instanţa ar fi trebuit să aplice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Totodată, s-a menţionat că, înlăturarea termenului special de prescripţie a răspunderii penale, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional nu doar pentru infracţiunile de corupţie şi spălarea banilor, ci pentru toate infracţiunile, cu excepţia celor imprescriptibile.
În acest sens, făcând trimitere la jurisprudenţa CJUE (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion şi alţii, precum şi la hotărârea recentă din iulie 2023), şi la considerentele deciziilor CCR nr. 297/2018 şi 358/2022, Parchetul a apreciat că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionate anterior, hotărâri care au generat o impunitate sistemică pentru comiterea unor infracţiuni pe care România s-a angajat în faţa Uniunii Europene să le combată eficient.
În concluzie, s-a arătat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 724/A din 31.03.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală cu privire la încetarea procesului penal faţă de revizuentul - inculpat A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin încheierea din 07 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, dispunându-se trimiterea la completul competent în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În speţă, recurenta solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.
În limitele procesuale anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face examenul de legalitate al deciziei recurate dintr-o dublă perspectivă:
I. a incidenţei, ratione materiae, a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023), precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii;
II. a respectării cadrului legal de către instanţa de apel atunci când a constatat că răspunderea penală este înlăturată ca efect al intervenirii prescripţiei
Preliminar analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie o infracţiune de corupţie, respectiv infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie (în continuare, DNA) urmăreşte, în esenţă, valorificarea interpretării CJUE dintr-o materie care se referă la protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene.
I. Incidenţa Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greşita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ÎCCJ, respectiv a două decizii pronunţate de CCR) şi de argumentele prezentate (preeminenţa dreptului Uniunii faţă de dreptul intern), se impune câteva precizări:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia.
Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficienţa practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.
În aceste coordonate, raportându-se la obiectul litigiului principal, la cadrul juridic intern şi al dreptului Uninii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de corupţie ce face obiectul cauzei iese de sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionată, atât în baza interpretării acesteia, cât şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii de Justiţie.
Aşa cum rezultă din cuprinsul acesteia, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracţinea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
În acest context, este important de reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. este una de corupţie, fiind prevăzută de articolul 291 alin. (1) C. pen., ce face parte din Titlul V- Capitolul I "Infracţiuni de corupţie", cu reţinerea art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, text de lege cuprins, de asemenea, în secţiunea privitoare la infracţiunile de corupţie (Secţiunea 2).
Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor în completare, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995) precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181 - art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Infracţiunile de corupţie intră sub incidenţa dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185-186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034).
De altfel, noţiunile de "corupţie activă" şi "corupţie pasivă" sunt definite de art. 2, 3 din Convenţia PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 şi sunt circumscrise acţiunilor funcţionarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptible să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.
Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse şi la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.
Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturilor Omului (în continuare, CtEDO). Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, Euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
În jurisprudenţa instanţelor europene, dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale.
Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).
CtEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).
În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile de corupţie care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatiblă cu standardele unui stat de drept.
A admite susţinerile recurentei DNA şi a extinde domeniul de interpretare şi aplicare al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracţiuni de corupţie, ar echivala cu încălcarea de către instanţă supremă a ordinii juridice, a institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.
Drept urmare, în raport de argumentele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că litigiul de faţă nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
II. Evaluare respectării cadrului legal de către instanţa de apel atunci când a constatat că răspunderea penală este înlăturată ca efect al intervenirii prescripţiei
În limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii sale de recurs în casaţie vizând faptul că, raportat la perioada în care a fost săvârşită fapta, respectiv iulie - noiembrie 2008, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu trebuia considerat împlinit la data soluţionării definitive a apelului, când a fost pronunţată decizia penală nr. 1129/A din 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, sunt nefondate raportat la considerentele Deciziei nr. 67/25.10.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, avute în vedere de instanţa de apel.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).
Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).
De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând incidente termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).
Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.
Înalta Curte constată că pentru fapta inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.
Se reţine din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.. Înalta Curte constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. este închisoarea de la 2 la 7 ani şi conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data încetării acţiunii ilicite de natură penală.
Prin urmare, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., şi anume de 8 ani, care a început să curgă din luna noiembrie 2008, când a încetat activitatea infracţională şi s-a împlinit încă din anul 2016, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucuresti, secţia I penală.
Cauza de faţă prezintă, în plus, un aspect particular, deoarece hotărârea recurată este rezultatul exercitării unei căi extraordinare de atac (revizuirea) ca efect al invocării de către parte a unei excepţii de neconstituţionalitate care a fost admisă de Curtea Constituţională a României (neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen.). Or, a admite recursul în casaţie şi a desfiinţa decizia recurată ar echivala cu negarea efectelor concrete pe care trebuie să le producă orice excepţie de neconstituţionalitate admisă celui care a ridicat-o în cadrul unui proces, ceea ce nu poate fi primit.
Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru fapta inculpatului A. a fost înlăturată, prin urmare motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva împotriva deciziei penale nr. 724/A din 31 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 724/A din 31 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022 privind pe inculpatul A..
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 octombrie 2023.