Jurisprudence - details - High Court of Cassation and Justice

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 131 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, printre altele, cu privire la contestatorul inculpat A. s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. în infracţiunile prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen., art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 323 din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 - 39 din C. pen. şi a art. 5 din C. pen.

1. În temeiul art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat.

În baza art. 66 din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă a cărei executare începe conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

2. În temeiul art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

3. În temeiul art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

4. În temeiul art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.

În temeiul art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu, de 1/3 din restul pedepselor aplicate, respectiv 1 an închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 91, art. 92 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului pe durata unui termen de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., i s-a pus în vedere inculpatului că pe durata termenului de supraveghere trebuie să se supună următoarelor măsuri şi obligaţii de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj, la datele fixate de această instituţie;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum si întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii si documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenta;

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate;

- să desfăşoare pe o perioadă de 100 de zile o activitate neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul S.C. Compania de Apă Oltenia S.A. sau S.C. B. S.R.L. sub coordonarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj.

În baza art. 404 din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare şi neîndeplinirea cu rea - credinţă a măsurilor sau obligaţiilor de supraveghere si a celor civile, stabilite prin prezenta sentinţă.

În temeiul art. 72 din C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reţinut în cauză de la data de la 21.02.2011 până la 22.02.2011.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC "C." S.R.L. şi au fost obligaţi inculpaţii D., E., F., A., G., H., I., J. şi K. în solidar, la plata sumei de 2.821.786,03 RON, către partea civilă, reprezentând daune materiale.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă L. şi au fost obligaţi inculpaţii D., E., F., A., G., H., I., J. şi K. în solidar, la plata sumei de 20.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii efective, către partea civilă, reprezentând daune materiale.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă M. şi au fost obligaţi inculpaţii D., E., F., A., G., H., I., J. şi K. în solidar, la plata sumei de 500.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii efective, către partea civilă, reprezentând daune materiale.

Prin decizia penală nr. 294/A/2018 din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, de apelanţii inculpaţi, printre care şi inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată, în ceea ce priveşte pe inculpatul A. referitor la greşita stabilire a modului de executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, greşita obligare la plata despăgubirilor civile către partea civilă M. şi greşita obligare la plata despăgubirilor civile către partea civilă L..

S-a reţinut cauza pentru rejudecare, în sensul celor arătate şi, pe fondul cauzei, pe latură penală, cu privire la inculpatul A. a fost înlăturată menţiunea primei instanţe privind executarea pedepsei complementare.

În baza art. 66 din C. pen., s-a dispus ca pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani, aplicată inculpatului A. să se execute începând de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Pe latura civilă a cauzei, printre altele, au fost respinse cererile de despăgubiri civile - daune materiale formulate de părţile civile N., O., P., Q., S.C. R. S.R.L., S., T., M., L., U., V. şi înlăturată obligarea inculpaţilor de la plata acestor despăgubiri, în conformitate cu cele menţionate anterior.

Prin încheierea penală din data de 14 martie 2023, pronunţată în dosrul nr. x/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, respingând cererea de supendare a executării deciziei atacate formulată de contestator.

Examinând în fond contestaţia în anulare, din prisma reglementării art. 432 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Judecarea contestaţiei în anulare înregistrată în prezenta cauză presupune stabilirea împrejurării dacă, în raport de modalitatea în care a fost explicat conţinutul Deciziei nr. 297/2018 prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, definitivă şi general obligatorie, instanţa de apel ar fi trebuit să statueze că se impunea încetarea procesului penal, câtă vreme termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. era împlinit la momentul pronunţării deciziei definitive în dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, definitivă şi general obligatorie, instanţa de contencios constituţional a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În considerentele care explică soluţia Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanţa de contencios constituţional a constatat următoarele:

"25 . . . . . . . . . .prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. .

26. Având în vedere jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea constată că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. .

27. Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a C. pen.. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din C. pen. în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.

28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie.

31. ..., Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

34 . . . . . . . . . .Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat".

Evaluând considerentele anteredate prin raportare la conţinutul sesizării, de vreme ce autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. pentru aceea că nu orice act de procedură ar trebui să aibă efect întreruptiv de prescripţie, ci doar actele de procedură comunicate suspectului sau inculpatului, majoritatea practicii judiciare a considerat că Decizia nr. 297/2018 este, în fapt, una interpretativă şi i-a oferit valenţele juridice ale unei decizii de interpretare a constituţionalităţii textului art. 155 alin. (1) din C. pen.

Concret, în practica judiciară, Decizia nr. 297/2018 a fost aplicată în sensul că textul de lege cuprins în art. 155 alin. (1) din C. pen. care nu a fost declarat neconstituţional, respectiv "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe" trebuie interpretat în lumina considerentelor deciziei, apreciindu-se că doar actele de procedură comunicate suspectului sau inculpatului pot întrerupe cursul prescripţiei răspunderii penale.

De altfel, câtă vreme, conform art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nr. 47/1992, "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie" şi, prin jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 766/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549/03.08.2011 sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013), Curtea Constituţională a arătat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, reţinând că acestea, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, o atare practică judiciară apare ca fiind pe deplin justificată.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 (par. 52), publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30.06.2017, Curtea Constituţională a menţionat expressis verbis:

"întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei".

Cu toate acestea, prin par. 52-53 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, aceeaşi instanţă de contencios constituţional a explicat următoarele " ... Curtea constată că atât obligativitatea dispozitivului, cât şi a considerentelor reprezintă un principiu ce însoţeşte toate deciziile Curţii Constituţionale, indiferent de soluţia pronunţată prin acestea. Aşa fiind, Curtea subliniază faptul că, deşi în anumite cazuri o decizie a Curţii Constituţionale poate fi aplicată la speţa dedusă judecăţii într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenţia legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligaţiei acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. 53. În acest context, Curtea observă că lipsa de intervenţie a legiuitorului în cazul pronunţării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) şi implicaţiile acestei pasivităţi, îndeosebi în materie penală, au determinat naşterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme".

Or, în ceea ce priveşte Decizia nr. 297/2018, prin par. 61 din Decizia nr. 358/2022, instanţa de contencios constituţional a arătat că " ... prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

Sunt, deopotrivă, relevante soluţionării cauzei par. 70, par. 72-73 din aceeaşi Decizie nr. 358/2022, conform cărora " ... Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale . . . . . . . . . .Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. 73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

În aceste condiţii, din moment ce, prin Decizia nr. 358/26.05.2022, Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, explicând o atare soluţie inclusiv prin raportare la considerentele amintite anterior, iar, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale a României sunt de generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, soluţionarea contestaţiei în anulare înregistrată în prezenta cauză şi declarată admisibilă în principiu trebuie să se grefeze pe ideea că, la momentul judecării apelului, Decizia CCR nr. 297/2018 se impunea a fi aplicată ca o decizie simplă de neconstituţionalitate, având consecinţele stabilite prin par. 73 din Decizia nr. 358/2022.

Chiar autoritatea emitentă a clarificat, printr-un act obligatoriu şi de generală aplicare, respectiv o nouă decizie de constatare a neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen., că natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 este cea de simplă decizie de neconstituţionalitate şi că efectul specific pe care l-a produs, în contextul inactivităţii legiuitorului, care nu a pus în acord cu textul Constituţiei României dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., este acela că, între data de 25.06.2018, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 şi data de 30.05.2022, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022, pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., nu a existat, practic, vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale (în acest sens este par. 73 din Decizia nr. 358/2022).

Înalta Curte, cu titlu de regulă generală, constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că deciziile sale de admitere se aplică ca atare, iar instanţele de judecată sunt obligate să le respecte.

Astfel, Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1092/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013, a stabilit că:

În acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările ce pot fi generate de acestea. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare". În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.

Fiind neîndoielnică împrejurarea că, la momentul soluţionării apelului declarat de contestator în dosarul nr. x/2016, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 trebuia aplicată ca o decizie simplă de neconstituţionalitate, având efectul clar delimitat prin par. 73 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, ceea ce mai trebuie analizat este în ce măsură o asemenea aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 ar fi avut drept consecinţă admiterea apelului inculpatului A. pentru desfiinţarea sentinţei penale atacate, în sensul de a se pronunţa încetarea procesului penal conform art. 396 alin. (6), cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la infracţiunile de aderare la un grup infracţional organizat, de înşelăciune, de participaţie improprie la fals intelectual, de uz de fals.

Deşi nu este contestat faptul că deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării, totuşi, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cauza de încetare a procesului penal ar trebui să fie preexistentă, ori, având în vedere data la care a fost pronunţată decizia curţii de apel, prin raportare şi la data la care s-a pronunţat Decizia Curţii Constiuţionale nr. 358/2022, a constatat că aceasta este ulterioară sentinţei curţii de apel şi deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte nu poate achiesa unei asemenea opinii, atât timp cât efectul specific pe care l-a produs Decizia CCR nr. 297/2018, în contextul inactivităţii legiuitorului, este acela că, între data de 25.06.2018, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 şi data de 30.05.2022, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022, pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., nu a existat vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Parchetul a mai invocat că în cuprinsul încheierii din data de 06.06.2017, apelantul, prin apărător, a invocat şi dezbătut intervenţia prescripţiei, fiind formulate concluzii de încetare a procesului penal, respectiv fila x din încheierea din data de 06.06.2017, în dosarul de fond al Curţii de Apel Bucureşti, iar la analiza realizată cu privire la legea penală mai favorabilă, instanţa de fond a analizat inclusiv şi intervenţia prescripţiei, la filele x din sentinţa penală nr. 131 din data de 27.06.2017, a Curţii de Apel Bucureşti.

Referitor la aceste aspecte, Înalta Curte reaminteşte că prin încheierea din data de 14 martie 2023 a statuat cu titlu definitiv că instanţa de apel care a pronunţat decizia penală nr. 294/A/2018 din data de 09 noiembrie 2018, contestată în cauză, nu a analizat prescripţia răspunderii penale faţă de contestatorul inculpat A. pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia şi prin urmare, raportat la cele stabilite prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, per a contrario în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 poate analiza această cauză de încetare în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Atâta timp cât, la momentul soluţionării apelului, era publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, date fiind stipulaţiile par. 73 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de control judiciar trebuia să constate incidenţa prescripţiei răspunderii penale în contextul suprimării efectelor cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei cuprinse în art. 155 alin. (1) din C. pen. şi să facă în apel aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Astfel, în conformitate cu art. 153 alin. (1) din C. pen. "(1) Prescripţia înlătură răspunderea penală" dacă sunt îndeplinite termenele de prescripţie a răspunderii penale prevăzutela art. 154 din C. pen.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie amintit că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: ... f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică", cu precizarea că, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j), instanţa dispune încetarea procesului penal atunci când rezolvă acţiunea penală, după cum impune art. 396 alin. (6) din C. proc. pen.

Punctual, în ceea ce priveşte starea de fapt reţinută prin rechizitoriu, faţă de care trebuie să se evalueze dacă intervenise o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale până la momentul soluţionării apelului în dosarul nr. x/2016, se observă că, potrivit actului de sesizare, în a doua jumătate a anului 2009, contestatorul împreună cu alţi membri ai grupului infracţional, respectiv D., I. şi K. au făcut demersurile frauduloase în vederea consolidării garanţiilor SC "C." S.R.L. depuse în favoarea W. S.A. prin instituirea la data de 09.11.2009 a unei ipoteci asupra terenului în suprafaţă de 42.826 M.P., situat în comuna Vidra, sat Creţeşti, tarlaua x, nr. cadastral x, judeţul Ilfov, proprietatea părţii civile M., fără ca aceasta din urmă să aibă cunoştinţă despre acest fapt; că la data de 26.02.2010 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x. între SC "X." S.R.L. BACĂU şi SC "C." S.R.L. având ca obiect produse petroliere, modalitatea de plată fiind convenită să fie făcută prin instrumente de plată constând în file de CEC, bilete la ordin sau ordine de plată, iar garantarea executării obligaţiilor asumate s-a făcut prin instituirea unei garanţii imobiliare constând într-o ipotecă asupra unui teren în suprafaţă de 6.675 m.p situat în Municipiul Bucureşti, str. x, sect. 1, teren ce apărea ca fiind dobândit de inculpatul A. la data de 23.12.2009, în baza încheierii de autentificare cu nr. x a BNP Y., conform contractului de vânzare-cumpărare din conţinutul căruia rezultă că partea civilă M. vinde inculpatului A. imobilul respectiv. În realitate acest al doilea teren aparţinea, în coproprietate lui Z. şi mamei inculpatului H. şi fusese scos fraudulos din patrimoniul lui Z., prin falsificarea şi preluarea identităţii acesteia de o altă persoană.

Cu referire la săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. se constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea unei asemenea infracţiuni este închisoarea de la unu la cinci ani.

Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale curge, în cazul infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, de la momentul epuizării infracţiunii, respectiv de la data săvârşirii ultimei infracţiuni în cadrul grupului organizat, când a încetat activitatea infracţională, în cazul concret fiind vorba a doua jumătate a anului 2009.

Ca atare, în ceea ce priveşte infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data când a încetat activitatea infracţională, ca urmare a intervenţiei organelor judiciare. Fiind vorba despre un termen de prescripţie de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a împlinit, în condiţiile art. 269 alin. (3) din C. proc. pen., în a doua jumătate a anului 2014, nefiind întrerupt prin actele de procedură efectuate în cauză, de vreme ce, ca efect a inactivităţii legiuitorului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu mai puteau produce efecte juridice la momentul soluţionării dosarului penal nr. x/2016 în apel.

Cu referire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., Înalta Curte notează că pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionarea unui asemenea ilicit de natură penală este închisoarea de la unu la cinci ani.

Prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune este, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi curge, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, mai exact de la jumătatea anului 2009 şi s-a împlinit în a doua jumătate a anului 2014, nefiind întrerupt prin actele de procedură efectuate în cauză, de vreme ce, ca efect a inactivităţii legiuitorului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu puteau produce efecte juridice la momentul soluţionării dosarului penal nr. x/2016 în apel.

În ce priveşte infracţiunea de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. se reţine că pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la cinci ani.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, este, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi curge, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data ultimei acţiuni din cadrul infracţiunii continuate, mai exact din a doua jumătate a anului 2009, astfel că s-a împlinit în a doua jumătate a anului 2014, nefiind întrerupt prin actele de procedură efectuate în cauză, de vreme ce, ca efect a inactivităţii legiuitorului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu mai puteau produce efecte juridice la momentul soluţionării dosarului penal nr. x/2016 în apel.

Infracţiunea de uz de fals, prevăzută de 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii de uz de fals este, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi curge, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, mai exact de la jumătatea anului 2009 şi s-a împlinit în a doua jumătate a anului 2014, nefiind întrerupt prin actele de procedură efectuate în cauză, de vreme ce, ca efect a inactivităţii legiuitorului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nemaiputând produce efecte juridice la momentul soluţionării dosarului penal nr. x/2016 în apel.

Concluzionând, din moment ce, prin decizia penală nr. 294/A/09.11.2018, instanţa de apel a menţinut soluţia de condamnare dispusă la prima instanţă pentru comiterea acestor infracţiuni, deşi era incident un caz de încetare a procesului penal, mai exact prescripţia răspunderii penale, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, contestaţia în anulare se dovedeşte întemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 432 din C. proc. pen. raportat la art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. va admite contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Va desfiinţa în parte decizia penală nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în latura penală, în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., de uz de fals, prevăzută de 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen., de către persoana condamnată A..

Rejudecând în aceste limite:

Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată persoanei condamnate, de 2 ani şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente şi va înlătura sporul de 1 an închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 6 luni închisoare, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

În temeiul art. 432 din C. proc. pen. raportat la art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. admite contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează în parte decizia penală nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în latura penală, în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., de uz de fals, prevăzută de 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen., de către persoana condamnată A..

Rejudecând în aceste limite:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată persoanei condamnate, de 2 ani şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente şi înlătură sporul de 1 an închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 52 alin. (2) raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din C. pen. şi înlătură consecinţele penale ale condamnării, respectiv pedeapsa de 6 luni închisoare, ca efect a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr. 294/A, din data de 09 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2023.

Cu opinia separată a doamnei judecător AA., în sensul respingerii, ca nefondată, a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A din data de 09 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, cu obligarea acestuia la plata contravalorii cheltuieli judiciare avansate stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că se impunea respingerea, ca nefondată, a contestaţiei în anulare formulate în cauză, pentru următoarele considerente:

Judecarea prezentei căi extraordinare de atac s-a realizat în limitele fixate prin încheierea din data de 14 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în majoritate, s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., cerere întemeiată, în drept, pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În considerentele încheierii anterior menţionate, s-a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel, care a pronunţat decizia penală nr. 294/A/2018 din data de 09 noiembrie 2018, contestată în cauză, nu a analizat prescripţia răspunderii penale, faţă de contestatorul inculpat A., pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia şi, prin urmare, raportat la cele stabilite prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, per a contrario în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate analiza această cauză de încetare în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Sub un prim aspect, consider că prezenta contestaţie în anulare ridică, în realitate, nu problema unei eventuale omisiuni a instanţei de apel de a statua asupra prescripţiei răspunderii penale a contestatorului, ci pe aceea a caracterului pretins eronat al interpretării date de această instanţă dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei nr. 294/A/2018.

În al doilea rând, apreciez că invocarea, în calea extraordinară de atac, a interpretării pretins eronate a normelor incidente în materia prescripţiei ca efect exclusiv al sancţionării acestora prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, tinde la valorificarea efectelor unei decizii a instanţei de contencios constituţional într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării respectivei decizii, contrar exigenţelor desprinse din însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

Ambele argumente anterior expuse relevă caracterul nefondat al contestaţiei în anulare şi impuneau respingerea acesteia ca atare.

I. Cu privire la cenzurarea ulterioară, în calea de atac a contestaţiei în anulare, a modalităţii de interpretare a legii de către instanţa de apel

Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.

Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate interveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune ar genera o eroare de procedură.

În schimb, atunci când cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei de apel, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale într-o cauză dată, raţionamentul instanţei reflectă un act de judecată care se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi repus în discuţie. Aceasta deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 07.07.2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24.07.2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

Or, limitând examinarea datelor cauzei la nivelul formal specific etapei admisibilităţii în principiu, am constatat (conform opiniei separate expuse în cuprinsul încheierii din data de 14 martie 2023) că, în considerentele deciziei penale atacate a existat o analiză efectivă a instanţei de apel cu privire la chestiunea prescripţiei răspunderii penale, din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Realizată în contextul examinării criticilor formulate explicit de coinculpaţi, evaluarea prescripţiei răspunderii penale a avut caracter general şi efectiv, instanţa de apel statuând asupra efectelor de principiu ce trebuie atribuite Deciziei nr. 297/2018 şi reţinând, în consecinţă, că s-a împlinit termenul de prescripţie pentru anumite fapte şi pentru anumiţi făptuitori.

Or, a considera că, formal, aceste concluzii nu ar viza şi situaţia contestatorului echivalează cu a ignora în substanţă examenul concret realizat de instanţa de apel asupra instituţiei prescripţiei prin prisma efectelor Deciziei nr. 297/2018, examen ce a condus la o concluzie unică în privinţa acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale invocată.

În plus, am constatat că, prin decizia penală definitivă nr. 78/A/22 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-au respins, ca inadmisibile, contestaţiile în anulare formulate de persoanele condamnate E., BB., CC. şi K. împotriva aceleiaşi decizii contestate şi întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură, reţinându-se, printre altele, cu privire la contestatorii K. (aflat în situaţie juridică identică cu contestatorul A.) şi CC., faptul că, "deşi instanţa de apel nu a realizat o analiză individuală a incidenţei prescripţiei răspunderii penale pentru fiecare faptă în parte, ci doar pentru cele pentru care acest termen era împlinit sau doar cu privire la inculpaţii care au solicitat expres, o atare împrejurare nu echivalează cu lipsa analizei chestiunii ce priveşte prescripţia răspunderii penale" .

De asemenea, prin deciziile penale definitive nr. 337/A/29 octombrie 2019 şi nr. 37/A/12 februarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-au respins, ca inadmisibile, contestaţiile în anulare formulate de persoanele condamnate E., respectiv BB. împotriva aceleiaşi decizii contestate, cereri întemeiate şi pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură, motivat de faptul că instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Devin, astfel incidente, consideraţiile regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit cărora, în ipoteza în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocarea naturii juridice diferite a acesteia din urmă, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022, nu poate fi realizată pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., întrucât constituie o chestiune de drept, iar nu o eroare de procedură.

II. Cu privire la valorificarea Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării acestei decizii

Prezenta contestaţie în anulare s-a întemeiat, în mod exclusiv şi determinant, pe situaţia ivită subsecvent pronunţării, ulterior soluţionării definitive a cauzei, a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.

Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condiţiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancţionate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenţei în fondul activ al legislaţiei a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

În dezacord cu opinia majoritară, consider că valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie.

Esenţa problemei de drept ridicate în speţă nu este nici aceea a naturii juridice a deciziei nr. 297/2018 şi nici aceea a efectelor produse din perspectiva art. 5 din C. pen. în privinţa aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei. Ambele chestiuni au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impune interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei.

Cauza de faţă nu se afla însă în curs de judecată la data pronunţării deciziei nr. 358/2022, în raport cu aceasta din urmă ea reprezentând o facta praeterita, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare.

În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curţii Constituţionale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate.

Astfel, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (...), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (...). În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (...); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".

Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (...). Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (...) în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47).

Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48 şi 53).

Concluziile Curţii sunt, aşadar, neechivoce şi edificatoare în privinţa limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care neconstituţionalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din C. pen.) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 din C. proc. pen., în toate celelalte situaţii unicul remediul procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin decizia nr. 126/2016.

Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestaţiei în anulare, a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispoziţiile exprese ale legii penale (art. 4 şi art. 6 din C. pen.), pe de o parte, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de altă parte, admit a fi posibil.

Nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională însăşi neantamând, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022 ce constituie temeiul efectiv al prezentei contestaţii în anulare.

De asemenea, prin Decizia nr. 5/2019 referitoare la interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a indicat modalitatea de aplicare în timp a deciziilor Curţii Constituţionale, făcând trimitere la diferite repere jurisprudenţiale şi a reamintit că deciziile respective, indiferent de tipul acestora, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Instanţa supremă a subliniat că: "În privinţa efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014). Or, în aceste condiţii, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conţinutul celor două sesizări echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate".

În altă ordine de idei, remarc faptul că, actul de jurisdicţie constituţională urmează regulile prevăzute de legislaţia procesual civilă, cu derogările prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ori desprinse din jurisprudenţa curţii. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din acest act normativ, procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte.

Prin urmare, actului de jurisdicţie constituţională nu îi pot fi asociate caracteristicile unei legi - act normativ emis de autoritatea legiuitoare -, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În concluzie, în condiţiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanţei cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile şi, implicit, calculul termenelor de prescripţie, aceste aspecte nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac, excedând competenţei instanţei care este învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. Critica raţionamentului judiciar făcut de instanţa de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal, cauză analizată cu prilejul soluţionării apelului, presupune o reevaluare şi un nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestaţia în anulare într-un apel deghizat.

Nu poate constitui eroare de procedură stabilirea, de către instanţa de apel, în raport cu data faptei, a legii penale mai favorabile, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C. pen., întrucât acea lege încorporează numai norme de drept penal material (substanţial), cum sunt şi cele referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale şi întreruperea cursului acesteia (sens în care s-a statuat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia) şi, astfel, referindu-se la fondul cauzei, aplicarea sa poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept, care nu poate fi îndreptată pe această cale.

Câtă vreme hotărârea contestată este definitivă, aplicarea legii penale mai favorabile nu se poate realiza, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C. pen. (care, prin definiţie, se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), pe calea contestaţiei în anulare.

Chiar în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat, relevante fiind considerentele Deciziei nr. 265/2014, că instanţele judecătoreşti pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din C. pen., numai în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive (paragraful 33).

În altă ordine de idei, reţin şi faptul că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 82/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (raportate la dispozitivul Deciziei nr. 67/2022), nu s-a impus instanţei sesizate cu o cerere de contestaţie în anulare analizarea, pe fond, în orice condiţii, a prescripţiei răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal, fiind folosită expresia "poate analiza", ceea ce determină concluzia că, pentru realizarea unei astfel de analize, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţia referitoare la omisiunea anterior menţionată, şi alte cerinţe, care ţin de temeinica respectivei căi de atac.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 453/2020 (paragraful 34), reluate în considerentele Deciziei nr. 120/2022 (paragraful 22), că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal "poate face" obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., simpla existenţă a unei astfel de omisiuni nefiind, prin urmare, suficientă pentru a determina analizarea, pe această cale, în afara unui cadru legal, a incidenţei prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept penal material, într-o cauză definitiv judecată.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 10/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, cu caracter general, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acesteia, invocând, printre argumente, că a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.

În egală măsură, pentru situaţia în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, atunci când aceasta se grefează, în mod esenţial, pe o normă de drept penal material (substanţial), a cărei neaplicare nu putea constitui decât o eroare de judecată, determinată de modul generalizat de interpretare şi aplicare greşită a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a împiedicat, până la intervenirea unei noi decizii a instanţei de contencios constituţional cu privire la aceeaşi normă, identificarea existenţei unei succesiuni de legi penale (din perspectiva existenţei sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale) şi, drept urmare, punerea în discuţie şi aplicarea celei mai favorabile, contestaţia în anulare nu se poate transforma nici într-o revizuire deghizată, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se urmăreşte eliminarea erorilor de judecată (astfel cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

În plus, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., calea extraordinară de atac a revizuirii este anume reglementată de lege pentru aplicarea, după rămânerea definitivă a hotărârii ce conţine o rezolvare a fondului cauzei, a unei decizii a Curţii Constituţionale, exercitarea ei fiind circumscrisă însă sferei persoanelor care au declanşat controlul de constituţionalitate.

Mai mult, aceeaşi împrejurare, referitoare la aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale după judecarea definitivă a cauzei, nu poate constitui motiv de exercitare a două căi extraordinare de atac (revizuirea şi contestaţia în anulare), care, prin natura lor, au condiţii stricte de exercitare şi sunt supuse unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac, întrucât, prin intermediul lor, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat dobândite de o hotărâre definitivă şi la afectarea gravă a principiului securităţii raporturilor juridice.

În acelaşi timp, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., pentru a fi incident cazul de contestaţie în anulare, cauza de încetare a procesului penal trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare, existând, tot la acel moment, şi probe în acest sens.

Or, noţiunea de probă, astfel cum este definită în art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., se referă la elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, ia identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal.

Din acest punct de vedere, prin Decizia nr. 453/2020, instanţa de contencios constituţional a concluzionat că, această cale de atac a contestaţiei în anulare pentru cazul dat vizează în mod corect doar situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cauze cu privire la care existau toate datele la dosar în cursul judecăţii apelului (paragrafele 31 - 35).

Înalta Curte a statuat, de altfel, în mod unanim, în sensul că, în cauzele în care C. pen. din 1969 a fost identificat definitiv ca fiind lege penală mai favorabilă, nu este posibilă reevaluarea prescripţiei răspunderii penale prin prisma cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., chiar dacă acele cauze au fost soluţionate definitiv ulterior pronunţării Deciziei nr. 297/2018. În acest sens, s-a argumentat, în esenţă, că aplicarea globală a legii penale mai favorabile atrage inclusiv aplicarea regulilor cursului prescripţiei conform acestei legi, iar odată identificată legea penală mai favorabilă aplicabilă raportului juridic, ea nu mai poate fi modificată ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

Or, între ipoteza în care C. pen. din 1969 a fost identificat ca lege penală mai favorabilă şi cea existentă în cauză nu există, în realitate, vreo deosebire de substanţă.

În intervalul de timp de patru ani cuprins între data publicării celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional referitoare la prescripţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost interpretate unanim la nivelul instanţei supreme şi covârşitor majoritar la nivel naţional în modalitatea regăsită şi în decizia contestată. Această interpretare constantă şi unanimă a fost integrată în ansamblul legislaţiei penale incidente în acea perioadă, alcătuind, prin urmare, o lege penală mai favorabilă în raport cu reglementarea anterioară anului 2018, în sensul art. 5 din C. pen.

Cenzurarea modalităţii de aplicare a acestei ultime variante legislative pe calea contestaţiei în anulare contravine limitelor şi specificului căii extraordinare de atac în aceeaşi măsură în care şi eventuala cenzurare a aplicării definitive a C. pen. din 1969, atunci când a fost identificat ca lege mai favorabilă, ar contraveni în mod vădit autorităţii de lucru judecat a deciziei definitive.

Pentru aceste considerente, am apreciat nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 294/A din data de 09 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, cu obligarea contestatorului la plata contravalorii cheltuieli judiciare avansate stat.

High Court of Cassation and Justice

scj