Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023
Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 125 din data de 24 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data de 01.06.2011), cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecinţe deosebit de grave.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1968, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice si de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.
În temeiul art. 65 din C. pen. 1968, s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.
În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură Bucureşti, astfel cum a fost ulterior precizată; a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) şi până la achitarea efectivă a acestuia.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249 din C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) şi până la achitarea efectivă a acestuia.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 254 din C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) şi până la achitarea efectivă a acestuia.
S-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului A., până la concurenţa sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) şi până la achitarea efectivă a acestuia.
În baza art. 25 alin. (3) raportat la art. 397 alin. (3) şi art. 580 din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea facturii fiscale nr. x/01.06.2011, în valoare de 472.440 euro (fără TVA), emisă de către furnizorul extern B..
Împotriva sentinţei penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..
B. Prin decizia penală nr. 1573 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori:
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (cu sediul în Bucureşti), împotriva sentinţei penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunţate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, în ceea ce priveşte latura penală şi, rejudecând în aceste limite:
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal, faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă din data de 29.11.2011).
A menţinut măsura sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) şi până la achitarea efectivă a acestuia.
A menţinut măsura popririi asiguratorii asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A. şi asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului, până la concurenţa sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011)
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale, care nu contravin deciziei.
Împotriva deciziei penale nr. 1573 din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a înţeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.:
"în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, s-a arătat că nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit. Având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.
S-a arătat că, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balanţă cu cerinţele echităţii substanţiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (Decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
De asemenea, Curtea Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
S-a menţionat că, deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67), Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, a apreciat că, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Procurorul a mai invocat faptul că, înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile. Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte. Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.
De asemenea, a susţinut că legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană. În acest sens, s-a invocat cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) CJUE.
A mai susţinut necesitatea prevalentei principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, întrucât, având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă prin Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni, este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia. S-a precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre.
A mai menţionat că prin răspunsul formulat la întrebările nr. 2 şi 3 în cauza Euro Box Promotion, CJUE a arătat că articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de. puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară. România trebuie să prevadă sancţiuni efective şi disuasive, nu doar în cazurile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci şi în cazurile de corupţie, în special la nivel înalt (paragraful 190-192 din aceeaşi decizie).
Astfel, a apreciat că se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o alta decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41 din 07.04.2022, în dosarul nr. x/2018 al I. C. civ..J).
C. Prin încheierea din 15 martie 2022, Înalta Curte, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1573 din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu privire la inculpatul A., a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie, la completul C3, în compunere de 3 judecători şi a fixat termen de judecată, la data de 26 aprilie 2023.
S-a reţinut că aspectele invocate în cererea de recurs în casaţie vizează cauza de încetare a procesului penal (prescripţia) ca urmare a incidenţei Deciziilor instanţei de control constituţional nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
În cauză, procurorul a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8) din C. proc. pen.
Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a susţinut, în esenţă, că încetarea procesului penal, în raport de interpretarea dată deciziilor instanţei de control constituţional, a fost dispusă în mod eronat.
Sub acest aspect, instanţa de recurs va evalua instituţia prescripţiei răspunderii penale, în raport de deciziile instanţei de contencios constituţional nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională" .
Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele deciziei, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (par. 72); În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (par. 73); Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (par. 74); Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate." (par. 76).
Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., la data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale, prevăzute de art. 154 din C. pen.. Evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se raportează la termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se determină, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimisă în judecată.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Craiova, a dispus, încetarea procesul penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de prevăzută de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Instanţa de recurs reţine că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă săvârşită la data de 29.11.2011.
Potrivit art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate, acestea devenind între 3 ani şi 10 ani şi 6 luni închisoare.
De asemenea, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani.
Fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. s-a consumat la data de 29.11.2011, când A.P.I.A. Dolj a plătit în contul S.C. C. S.R.L. suma de 2.292.485,90 RON, echivalentul a 540.451 euro, respectiv 74,30% din suma totală de 3.085.473,58 RON, pretins a fi fost cheltuită.
Astfel, Înalta Curte constată că, în raport de momentul săvârşirii faptei, termenul general de prescripţie calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a împlinit la data de 28.11.2021, anterior pronunţării deciziei penale a instanţei de apel ce a pronunţat soluţia încetării procesului penal.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Teritorială Craiova împotriva deciziei nr. 1573 din data de 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Teritorială Craiova împotriva deciziei nr. 1573 din data de 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2023.