Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 547 din 08.11.2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Judecătoria Sânnicolau Mare, în baza art. 335 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 396 alin. (1) alin. (4) şi alin. (10) din C. proc. pen., a stabilit în sarcina inculpatului A., pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere (faptă din data de 31.07.2021).
În baza art. 323 din C. pen., raportat la art. 396 alin. (1), alin. (4) şi alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals (faptă din data de 31.07.2021).
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, pe care a sporit-o cu 2 luni închisoare (1/3 din cealaltă pedeapsă), urmând a fi stabilită în final pedeapsa rezultantă de 1 (un) an şi 2 (două) luni închisoare.
În temeiul art. 85 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 85 alin. (2) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) din C. pen. se vor comunica Serviciului de Probaţiune Călăraşi.
În temeiul art. 85 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile în cadrul Primăriei Mun. Olteniţa, Judeţul Călăraşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. şi ale art. 57 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În temeiul art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 88 din C. pen., în sensul că dacă după amânarea aplicării pedepsei săvârşeşte o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, sau dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat ca fiind fals şi s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisului reprezentat de permisul de conducere belgian cu nr. x completat cu datele de identificare ale inculpatului A. şi având aplicată fotografia sa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare.
Prin Decizia penală nr. 51/A din data de 02.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare împotriva Sentinţei penale nr. 547 din 08.11.2022 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, pronunţată în Dosarul nr. x/2022.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, şi rejudecând, în baza art. 335 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.
În baza art. 323 din C. pen. raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare.
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 83 şi art. 85 din C. pen., privind amânarea aplicării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa în regim de detenţie.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva Deciziei penale nr. 51/A din data de 02.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 02.03.2023.
Prin cererea formulată a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În motivarea recursului, în esenţă, inculpatul a susţinut că instanţa de apel a schimbat modalitatea de individualizare a executării pedepsei din pedeapsa închisorii de 1 an şi 2 luni, a cărei aplicare a fost amânată, în pedeapsa de 1 an şi 2 luni în regim de detenţie, fiind încălcat principiul non reformatio in pejus, iar această eroare se circumscrie prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
A susţinut că principiul anterior menţionat se aplică şi căilor de atac declarate de parchet in melius, adică în favoarea inculpatului, considerându-se că efectul devolutiv, de principiu integral, este astfel limitat. Principiul adus în discuţie are o forţă superioară chiar şi celui al legalităţii, dat fiind că, într-un apel formulat în favoarea inculpatului, fie şi în situaţia identificării unei nelegalităţi a hotărârii instanţei fondului, instanţa ce judecă o cale de atac nu o poate remedia in pejus. Or, instanţa de apel a încălcat limitele principiului non reformatio in pejus, interpretând eronat că este suficient ca apelul să fie declarat de procuror ca să poată judeca in pejus întreaga cauză, sub toate aspectele.
Motivele de apel formulate de parchet au vizat două aspecte: inexistenţa în cuprinsul sentinţei a două entităţi din comunitate unde urmează a se executa de către inculpat obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi faptul că prima instanţă a omis să indice în dispozitiv prevederile art. 83 alin. (1) din C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei, respectiv, stabilirea potrivit art. 84 alin. (1) din C. pen., a termenului de supraveghere.
Instanţa de apel a considerat în mod eronat că a fost învestită cu o cerere de apel care să-i permită să analizeze cauza sub toate aspectele, aplicând prevederile art. 417 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
În opinia inculpatului, reevaluarea modalităţii de stabilire a modului de executare a pedepsei aplicate ar fi putut fi efectuată exclusiv în cazul în care parchetul ar fi exercitat calea de atac a apelului asupra modului de individualizare a pedepsei. Însă, apelul declarat de procuror nu poate fi privit sub nicio formă ca fiind împotriva inculpatului, ci ca o modalitate de a remedia omisiunile sentinţei din dispozitivul căreia lipsesc două menţiuni pentru ca aceasta să poată fi pusă în executare în mod legal, respectiv instituţiile din comunitate unde va fi executată munca neremunerată şi termenul de supraveghere al inculpatului.
Instanţa de apel a considerat că în mod greşit instanţa de fond nu a observat condamnările din străinătate şi că se impune luarea în considerare şi a acestora, pentru a observa că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea dispune amânarea aplicării pedepsei. Instanţa de apel a făcut referire la art. 3 din Decizia-Cadru nr. 2008/675/JAI din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal, fără a face o analiză detaliată a situaţiei juridice a inculpatului şi a neîndeplinirii de către acesta a condiţiei negative prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen. Raportându-se la fişa de cazier judiciar a inculpatului, instanţa de apel a constatat că inculpatul a suferit multiple condamnări în străinătate, printre care se regăseşte şi o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare. În expunerea deciziei, a considerat ca fiind inutilă o eventuală analiză a situaţiei juridice a inculpatului şi cu toate acestea, pentru a putea lua în consideraţie condamnările din străinătate al inculpatului, instanţa de apel ar fi fost obligată să verifice dacă acestea au fost sau nu reabilitate sau considerate ca executate de legislaţia penală germană. Or, prin acest mod de a soluţiona cauza, instanţa a încălcat prevederile art. 2 pct. 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală prevăzut în Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin încheierea din 06 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 51/A din data de 02.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 19 septembrie 2023, cu citarea inculpatului A., precum şi asigurarea apărării pentru inculpat (apărător ales/din oficiu).
Totodată, s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpatul A.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut, în esenţă, că din modul în care recurentul inculpat A. a formulat motivele de recurs în casaţie, argumentele dezvoltate sub aspectul aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege în sensul că instanţa de apel a apreciat că se impune luarea în considerare şi a condamnărilor din străinătate, fără a face o analiză detaliată a situaţiei juridice a inculpatului, se circumscriu cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii formulată în raport de dispoziţiile art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., s-a apreciat că nu există motive care să atragă suspendarea executării hotărârii.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile, pornind de la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", se constată că acest caz de casare este incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel şi prin raportare la principiile ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator, inclusiv cel referitor la non reformatio in pejus.
Astfel, pornind de la scopul recursului în casaţie reglementat de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., se constată că, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se analizează legalitatea pedepsei sub aspectul felului şi limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor prevăzute de lege sau stabilite în condiţiile legii.
În atare condiţii, se constată că instanţa de apel, admiţând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare împotriva Sentinţei penale nr. 547/08.11.2022 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, şi rejudecând, în baza art. 335 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, iar în baza art. 323 din C. pen. raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, înlăturând aplicarea dispoziţiilor art. 83 şi 85 din C. pen., privind amânarea aplicării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare şi făcând aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea unui spor de 2 luni închisoare, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare în regim de detenţie.
În procesul de individualizare a pedepselor, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că inculpatul A. a suferit multiple condamnări în străinătate, printre care se regăseşte şi o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare, respectiv prin sentinţa penală din 12.06.2018, pronunţată de Tribunalul Amtsgericht Detmold din Germania în Dosarul nr. x, definitivă la 05.09.2018, condamnare care nu a fost recunoscută în România, însă autorităţile judiciare române au obligaţia de a asigura executarea obligaţiilor ce revin statului român în temeiul Deciziei-cadru 2008/675/JAI, din care rezultă obligaţia statului român de a lua în considerare o hotărâre de condamnare pronunţată anterior într-un alt stat membru UE, fără să fie condiţionat acest demers de punerea în aplicare a unei proceduri naţionale de recunoaştere pe cale principală sau accesorie, în limita în care un astfel de demers nu intră în contradicţie evidentă cu o normă juridică naţională.
În acest context, chiar dacă acea condamnare a inculpatului din Germania nu a fost recunoscută în România, instanţa de apel a apreciat că trebuie avută în vedere la individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicată acestuia în prezenta cauză, context în care a reţinut că inculpatul nu poate beneficia în prezenta cauză de amânarea aplicării pedepsei, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) şi d) C. pen.
Recurentul inculpat A. a invocat dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi a susţinut faptul că a fost încălcat principiul non reformation in peius, întrucât în apel i-a fost creată o situaţie mai grea prin aplicarea unei pedepse nelegale, instanţa înlăturând dispoziţia privind amânarea aplicării pedepsei, deşi acest aspect nu a fost invocat de procuror şi nici nu a constituit motiv de apel al acuzării.
Aşadar, se susţine încălcarea limitelor legale ale pedepsei prin agravarea situaţiei într-o cale de atac declarată de către Ministerul Public în favoarea inculpatului.
Examinând cauza, Înalta Curte constată că procurorul, în apelul formulat, a criticat sentinţa apelată pentru aspecte de nelegalitate întrucât prima instanţă nu a indicat două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, conform art. 404 alin. (3) C. proc. pen., şi a omis să indice în dispozitiv prevederile art. 83 alin. (1) C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei şi să stabilească, potrivit art. 84 alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere.
Se constată, aşadar, că modalitatea de executare a pedepsei aplicate prin hotărârea recurată este rezultatul încălcării principiilor de drept care guvernează judecata în calea de atac, apelul parchetului vizând nelegalitatea sentinţei penale de condamnare referitoare doar la două situaţii concrete omise de către instanţa de fond, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 404 alin. (3) C. proc. pen. (menţionarea a două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii) şi ale art. 83 alin. (1) C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei şi stabilirea potrivit art. 84 alin. (1) C. pen., a termenului de supraveghere.
Astfel, în motivele formulate în scris de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, s-a solicitat instanţei de control judiciar să stabilească două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în condiţiile art. 404 alin. (3) C. proc. pen. şi să reţină aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei precum şi stabilirea potrivit art. 84 alin. (1) C. pen., a termenului de supraveghere, rezultând, astfel, că faţă de inculpat s-a invocat numai o chestiune de nelegalitate a sentinţei penale atacate în favoarea sa.
Înalta Curte apreciază că nici la momentul dezbaterilor parchetul nu a extins motivele de apel şi nu a adus critici în defavoarea inculpatului A. (încheierea din 16 ianuarie 2023, dosar apel), chiar dacă la interpelarea instanţei dacă condamnările din străinătate ale inculpatului, nerecunoscute de instanţele din România, produc consecinţe juridice, altele decât recidiva, procurorul a susţinut că acestea produc consecinţe juridice, întrucât aceste concluzii formulate de către reprezentantul Ministerului Public nu echivalează cu o critică privind modalitatea de individualizare a executării pedepsei şi nici cu o extindere a motivelor de apel.
De altfel, se constată că problematica privind condamnările inculpatului din străinătate a fost pusă în discuţia părţilor pentru prima dată de către instanţa de apel, din oficiu, nefăcând obiectul analizei instanţei de fond, aspect care determină o depăşire a limitelor învestirii instanţei de control judiciar ordinal în calea de atac a apelului.
Instanţa de apel, stabilind vinovăţia inculpatului A. cu privire la fapte penale pentru care a fost trimis în judecată, în procesul de individualizare a pedepsei, a reţinut că soluţia primei instanţe, care a dispus amânarea aplicării pedepsei rezultante de 1 an şi 2 luni închisoare este greşită, faţă de împrejurarea că inculpatul A. a suferit multiple condamnări în străinătate, printre care se regăseşte şi o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare - s.p. din 12.06.2018, pronunţată de Tribunalul Amtsgericht Detmold din Germania în Dosarul nr. x/18, definitivă la 05.09.2018, iar, câtă vreme inculpatul are condamnări într-un alt stat membru UE, care produc consecinţe juridice şi în România, chiar fără a fi recunoscute, el nu poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., dar nici cerinţele prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., prin raportare la multiplele condamnări suferite de inculpat în străinătate (două condamnări în Italia, două condamnări în Marea Britanie, o condamnare în Germania), motiv pentru care a decis reformarea sentinţei penale apelate, înlăturând aplicarea dispoziţiilor art. 83 şi art. 85 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei şi stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare în regim de detenţie.
Astfel cum s-a reţinut supra, Înalta Curte reiterează, pe de o parte, că din motivele scrise ale parchetului şi din motivele consemnate cu ocazia dezbaterilor în încheierea de amânare a pronunţării nu rezultă vreo critică a procurorului privind modalitatea de individualizare a executării pedepsei, iar pe de altă parte, în aplicarea tratamentului sancţionator, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale prin reţinerea unor condamnări ale inculpatului pe teritoriul altor state, care nu era posibilă, încălcând, astfel, regulile care guvernează apelul, prevăzute de art. 417 şi art. 420 C. proc. pen., inclusiv principiul non reformatio in peius.
Prin urmare, având în vedere că în apel s-a schimbat modalitatea de individualizare a executării pedepsei din amânarea aplicării pedepsei în privare de libertate şi s-a stabilit un tratament sancţionator mai sever în defavoarea inculpatului, instanţa de recurs în casaţie poate evalua, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., incidenţa principiilor ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator (cum este non reformatio in pejus) cu repercusiuni asupra pedepsei sau modalităţii de executare. Nesocotirea acestui principiu care a condus la aplicarea unui tratament sancţionator mai sever se subsumează conceptului de pedeapsă nelegală.
Potrivit art. 418 alin. (2) C. proc. pen., în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia. Hotărârea atacată, dacă este cazul, poate fi reformată numai în favoarea (in melius) şi nicidecum în defavoarea (in peius) acelei părţi. Astfel, soluţia adoptată de instanţa de control judiciar de înlăturare a dispoziţiilor art. 83 şi art. 85 din C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa în regim de detenţie, nu era permisă, întrucât este contrară principiului non reformatio in peius, consacrat prin dispoziţiile art. 418 alin. (2) C. proc. pen., cu influenţă asupra limitelor legale ale pedepsei.
Modalitatea de individualizare a executării pedepsei poate fi ea însăşi consecinţa încălcării legii şi deci a depăşirii limitelor prevăzute de lege pentru a accede la un anumit mod de individualizare. Conceptul de pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege poate să includă şi situaţia în care sunt încălcate condiţiile în care se poate accede la o anumită modalitate de individualizare (ca de exemplu în cauza de faţă cu încălcarea art. 418 alin. (2) C. proc. pen.). În mod similar, pedeapsa depăşeşte limitele prevăzute de lege atunci când aceste limite sunt determinate de un anumit cadru procesual, de exemplu, limitele de pedeapsă stabilite ca urmare a incidenţei procedurii recunoaşterii învinuirii, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen. sau, ca în cauza de faţă, limitele individualizării stabilite de instanţa de fond, conform art. 418 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte constată nelegalitatea hotărârii atacate întrucât pedeapsa a fost aplicată inculpatului în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin stabilirea unui regim sancţionator mai sever, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în contextul căruia instanţa poate evalua incidenţa principiilor ce au influenţă asupra cuantumului pedepsei, cum este non reformatio in pejus, care stabileşte limite ale pedepsei sau modalitatea de executare, ce nu pot fi ignorate sau nesocotite de instanţe.
În acest context, Înalta Curte constată că se impune restabilirea caracterului legal al tratamentului sancţionator cu privire la faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, însă fiind aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rejudecarea implică chestiuni de evaluare şi apreciere în concret a criteriilor de individualizare a tratamentului sancţionator, proces care intră în atributul exclusiv al instanţei de apel, astfel că se va dispune trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi stabilite pedepse legale, limita rejudecării vizând latura penală cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare împotriva Sentinţei penale nr. 547/08.11.2022, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare, referitor la inculpatul A., cu respectarea regulilor prevăzute de art. 418 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 51/A din data de 02 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
Va casa decizia penală recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Curtea de Apel Timişoara.
Va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii din 02.02.2023 emis pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 547 din 08.11.2022 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 51/A din data de 02 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de inculpat rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 51/A din data de 02 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
Casează decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Curtea de Apel Timişoara.
Anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii din 02.02.2023 emis pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 547 din 08.11.2022 pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 51/A din data de 02 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de inculpat rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 septembrie 2023.
GGC - ED