Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 27 din 28.02.2022, printre altele, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (faptă săvârşită în perioada septembrie 2008 - octombrie 2009), prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., concurentă cu infracţiunile contopite prin sentinţa penală nr. 202/12.12.2017, pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2017, definitivă la data de 27.12.2017 prin neapelare.
În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969.
În baza art. 36 alin. (3) din C. pen. din 1969, din pedeapsa principală rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare a dedus durata executată de la 23.12.2015 până la 24.10.2018.
A condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa principală rezultantă de 6 ani şi 9 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală (faptă săvârşită în perioada 17.06.2010 - 23.09.2010), prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., concurentă cu infracţiunile contopite prin sentinţa penală nr. 40/03.05.2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 19.05.2018.
În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969.
A condamnat pe inculpatul C. la pedeapsa principală de 5 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală (faptă săvârşită în perioada octombrie 2010 - februarie 2011), prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969.
În baza art. 19, art. 25 din C. proc. pen. şi art. 397 din C. proc. pen., în referire la art. 998 - 999 din C. civ. anterior (art. 1349, art. 1357 C. civ.), a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă:
- a obligat pe inculpatul A. să plătească părţii civile Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală despăgubiri civile, după cum urmează:
- suma de 3.369.904,57 RON (echivalentul a 800.471 euro) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului, constând în T.V.A.;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate la suma de 3.369.904,57 RON de la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege, până la data plăţii efective;
- a obligat pe inculpatul B. să plătească părţii civile Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală despăgubiri civile, după cum urmează:
- suma de 7.155.281 RON (echivalentul a 1.699.618 euro) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului, constând în T.V.A.;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate la suma de 7.155.281 RON de la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege, până la data plăţii efective;
- a obligat pe inculpatul C. să plătească părţii civile Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală despăgubiri civile, după cum urmează:
- suma de 4.259.732 RON (echivalentul a 1.011.836 euro) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului, constând în T.V.A.;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate la suma de 4.259.732 RON de la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege, până la data plăţii efective.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura asigurătorie dispusă prin ordonanţa din 03.06.2020 dată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 3.369.904,57 RON, echivalentul a 800.471 euro (3.369.904,57 RON/4.2099 RON = 1 euro), asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului A. conform dispozitivului.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura asigurătorie dispusă prin încheierea din data de 10.09.2021 pronunţată de Tribunalul Brăila, în dosarul nr. x/2020, până la concurenţa sumei de 7.155.281 RON (echivalentul a 1.699.618 euro), asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului B..
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura asigurătorie dispusă prin încheierea din data de 10.09.2021 pronunţată de Tribunalul Brăila, în dosarul nr. x/2020, până la concurenţa sumei de 4.259.732 RON (echivalentul a 1.011.836 euro), asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului C..
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, au declarat apel inculpaţii A., B. şi C..
Prin decizia penală nr. 295 din 06 martie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 27/28.02.2022 a Tribunalului Brăila, a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată şi, în rejudecare, a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea penală în vigoare în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, a reţinut în încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii A., B. şi C. şi dispoziţiile art. 35 alin. (1) din C. pen. şi:
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., în referire la Decizia nr. 67/2022 (pct. 1) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor A. (acte materiale din perioada septembrie 2008 - octombrie 2009, întrucât la data de 30.09.2019 a intervenit prescripţia răspunderii penale), B. (acte materiale din perioada 17.06.2010 - 23.09.2010, întrucât la data de 22.09.2020 a intervenit prescripţia răspunderii penale) şi C. (acte materiale din octombrie 2010 - 16.02.2011, întrucât la data de 15.02.2021 a intervenit prescripţia răspunderii penale) pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
A redus de la 3.369.904,57 RON (echivalentul a 800.471 euro) la 2.793.896,59 RON (echivalentul a 663.634 euro) cuantumul despăgubirilor (debit principal) la plata cărora a fost obligat inculpatul A., dobânzile şi penalităţile de întârziere urmând a fi calculate la această din urmă sumă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Împotriva deciziei penale nr. 295 din 06 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat, la data de 29 martie 2023, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, prezentând soluţia pronunţată în apel şi considerentele care o susţin, parchetul a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greşit Curtea de Apel Galaţi a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen. fată de inculpaţii A., B. şi C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Astfel, parchetul a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a CCR.
În acest sens, parchetul a susţinut că are în vedere următoarele argumente: din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Curtea Europeană de Justiţie consideră ca neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Relativ la termenele de prescripţie din prezenta cauză, parchetul a susţinut că Tribunalul Brăila, prin încheierea de şedinţă din data de 10.09.2021, a admis cererea pusă în discuţie de instanţă, de schimbare a încadrării juridice pentru inculpaţii A., B. şi C., în sensul reţinerii formei continuate şi, în baza dispoziţiilor art. 386 din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice dată prin actul de sesizare faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii.
S-a mai arătat că instanţa de fond a menţionat că, de la momentul comiterii faptelor, pedeapsa pentru infracţiunea de evaziune fiscală a suferit modificări legislative după cum urmează: în perioada săvârşirii infracţiunii de către cei trei inculpaţi, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită era închisoarea cuprinsă între 5 şi 11 ani, iar la acest moment, Legea nr. 241/2005 prevede pedeapsa închisorii cuprinsă între 9 şi 15 ani pentru infracţiunile săvârşite de inculpaţi.
Potrivit actelor de urmărire penală administrate în prezenta cauză, infracţiunile de evaziune fiscală au fost săvârşire de cei trei inculpaţi în următoarele perioade: A. - în perioada septembrie 2008 - octombrie 2009; B. - în perioada 17.06.2010 până la 23.09.2010; C. - octombrie 2010 - februarie 2011.
S-a mai arătat că faţă de inculpatul A. termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt la data de 25.10.2012, iar faţă de B. şi C. la datele de 09.06.2020, respectiv 04.06.2020, date la care le-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect. Or, în raport de art. 124 din C. pen. din 1969, pentru toţi inculpaţii termenul de prescripţie specială este de 15 ani şi s-ar împlini, după cum urmează: pentru inculpatul A. - octombrie 2024; pentru inculpatul B. - 22.09.2025; pentru inculpatul C. - în februarie 2026.
Parchetul a mai arătat că instanţa de control judiciar a apreciat că legea penală (C. pen.) în vigoare în intervalul 25.06.2018 - 30.05.2022, prin faptul că nu a prevăzut niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, a constituit legea penală mai favorabilă, însă, prin Decizia CCR nr. 358/2022 s-a statuat faptul că Decizia CCR nr. 297/2018 este o decizie simplă, neputând să îi fie atribuite efectele unei decizii interpretative, în sensul stabilirii vreunei obligaţii în sarcina organelor judiciare de a lua în considerare, sub Noul C. pen., numai actele de procedură care, potrivit vechiul C. pen., erau aduse la cunoştinţa celui acuzat.
Calificarea Deciziei CCR nr. 297/2018 ca decizie simplă este de natură a concluziona că aceasta produce efecte numai pentru viitor, în condiţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, astfel încât toate actele de procedură îndeplinite anterior deciziei de către organele judiciare, potrivit soluţiei legislative prevăzute de art. 155 alin. (1) din C. pen., trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie prevăzut de art. 155 alin. (2) din C. pen.
După prezentarea unui scurt istoric al reglementărilor şi deciziilor CCR privind prescripţia, parchetul a apreciat că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a CCR este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile.
Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte.
Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula. A mai precizat că această înlăturare a termenului special de prescripţie nu reprezintă voinţa legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a acţionat imediat după pronunţarea deciziei CCR şi anterior publicării ei), ci ar putea fi o consecinţă a Deciziei CCR, instituţie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membrii sunt numiţi în proporţie de 2/3 de puterea legislativă şi 1/3 de preşedintele ţării şi a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), a treia întrebare.
Deopotrivă, a susţinut că legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Prin urmare, având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs în casaţie), în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia.
Astfel, este de precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar.
Or, în acest context faptic şi normativ, este evident că prin prisma jurisprudenţei CJ.U.E. (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion) şi având în vedere ordonanţa dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu acelaşi obiect referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de prescripţie aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale, pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată prin decizia CCR nr. 297/2018.
Acest lucru cu atât mai mult cu cât prin răspunsul formulat la întrebările nr. 2 şi 3 în cauza Euro Box Promotion, CJ.U.E. a arătat că:
Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.
România trebuie să prevadă sancţiuni efective şi disuasive nu doar în cazurile de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci şi în cazurile de corupţie, în special la nivel înalt (paragraful 190 -192 din aceeaşi decizie).
Faţă de aspectele menţionate, parchetul a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
În temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 295/06.03.2023 pronunţată în apel de Curtea de Apel Galaţi cu privire la încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B. şi C., şi să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, cu privire la inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (astfel cum s-a reţinut încadrarea juridică prin decizia menţionată anterior).
În drept, procurorul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Ca urmare, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi împotriva deciziei penale nr. 295 din 06 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că:
- în perioada septembrie 2008 - octombrie 2009, inculpatul A., administrator de fapt, nu a evidenţiat în actele contabile ale S.C. D. S.R.L. operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile realizate şi nu a declarat obligaţiile fiscale aferente acestor operaţiuni, ceea ce a produs bugetului general consolidat al statului un prejudiciu, constând în T.V.A., în valoare totală de 3.369.904,57 RON, echivalentul a 800.471 euro, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (legea de la momentul săvârşirii şi consumării infracţiunilor) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
- în perioada 17.06.2010 până la 23.09.2010, inculpatul B., în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. E. S.R.L., nu a evidenţiat în actele contabile documentele aferente operaţiunilor comerciale şi veniturile realizate conform tranzacţiilor financiare în sumă totală de 36.968.650,59 RON şi plăţi în valoare de 36.968.952,59 RON, din care 35.617.564,45 RON retrageri în numerar şi a declarat achiziţii fictive (în anul 2010, semestrul II) de la S.C. F. şi S.C. G. S.R.L. în valoare de 25.930.688 RON fără T.V.A., cu un T.V.A. deductibil în sumă de 6.223.365 RON, creând bugetului general consolidat al statului un prejudiciu, constând în T.V.A., în sumă totală de 7.155.281 RON, echivalentul a 1.699.618 euro (7.155.281/4.2099), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (legea de la momentul săvârşirii şi consumării infracţiunilor) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
- inculpatul C., în calitate de administrator al S.C. H. S.R.L. până la data de 16.02.2011, nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii documentele aferente operaţiunilor comerciale şi veniturile realizate conform tranzacţiilor financiare constând în încasări în sumă totală de 22.008.615,68 RON şi plăţi în valoare de 21.996.717,48 RON, din care 21.533.706,51 RON retrageri în numerar şi a declarat la organele fiscale achiziţii fictive (în anul 2010, semestrul II) de la S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L. în valoare de 9.789.443 RON fără T.V.A., cu un T.V.A. deductibil în sumă de 2.341.466 RON, creând bugetului general consolidat al statului un prejudiciu, constând în T.V.A., în sumă totală de 4.259.732 RON, echivalentul a 1.011.836 euro (4.259.732/4.2099), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (legea de la momentul săvârşirii şi consumării infracţiunilor) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În ce priveşte cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, instanţa de apel a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, curtea de apel a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpaţilor este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Ca atare, curtea de apel a constatat că inculpaţilor le este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 10 ani, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunilor deduse judecăţii, în forma legii penale mai favorabile.
Astfel, în concret, instanţa de apel a a constatat că, în privinţa inculpatului A., prescripţia răspunderii penale a intervenit la data de 30.09.2019, activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada septembrie 2008 - octombrie 2009 (întrucât nu s-a putut preciza data exactă a vreunui act material care să se fi comis în ultima lună, termenul de prescripţie se consideră împlinit în ultima zi a lunii anterioare celei în care activitatea infracţională a fost epuizată).
A mai reţinut că prescripţia răspunderii penale a intervenit la data de 22.09.2020 pentru inculpatul B., activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada 17.06.2010 - 23.09.2010, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., prescripţia răspunderii penale a intervenit la data de 15.02.2021, activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada octombrie 2010 - 16.02.2011.
Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi a criticat decizia apelată arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpaţilor.
Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
În faza judecării apelului, Curtea de Apel Galaţi a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea 241/2005, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., de 10 ani şi a început să curgă la momentul epuizării.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, astfel: pentru inculpatul A., la data de 30.09.2019, activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada septembrie 2008 - octombrie 2009, pentru inculpatul B. la data de 22.09.2020, activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada 17.06.2010 - 23.09.2010, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., prescripţia răspunderii penale a intervenit la data de 15.02.2021, activitatea infracţională imputată acestuia desfăşurându-se în perioada octombrie 2010 - 16.02.2011.
Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs în casaţie s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, iar ulterior, în concluziile sale, procurorul de şedinţă a invocat în susţinerea motivelor de recurs hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.
Cu privire la această din urmă susţinere se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 6 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, dimpotrivă.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, deşi infracţiunea ce a făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU, (paragrafele 79-85), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii, de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorităţii de lucru judecat nu permite remedierea încălcării.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi împotriva deciziei penale nr. 295 din data de 6 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi împotriva deciziei penale nr. 295 din data de 6 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi C. şi B., în cuantum de 680 RON fiecare, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2023.
GGC - MM