Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023
Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 60 din data de 13 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, s-au dispus următoarele:
S-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpata A..
În baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen.. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pentru inculpata A., cetăţean român, posesor al C.I. seria x nr. x, studii superioare, avocat suspendat în Baroul Hunedoara, administrator la S.C. "B." S.R.L., căsătorită, doi copii minori, fără antecedente penale, pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 196 alin. (2), (3) C. pen.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a stabilit că pe durata termenului de supraveghere, inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Hunedoara la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de Probaţiune Hunedoara.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen.., s-a atras atenţia inculpatei că în situaţia nerespectării măsurilor de supraveghere sau a săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere se va revoca amânarea şi se va dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
În baza art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C., domiciliată în Deva, jud. Hunedoara, cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocat D., cu sediul în jud. Hunedoara şi a fost obligată partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 1359,16 RON daune materiale şi a sumei de 150.000 euro (în echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii) cu titlu de daune morale. S-au respins celelalte pretenţii.
S-a respins cererea părţii civile C. de obligare a inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile.
În baza art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap la art. 320 din Legea nr. 95/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva şi a fost obligată partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F..la plata sumei de 17218,89 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.
În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligată partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 6163 RON cu titlu de cheltuieli judiciare fata de partea civilă.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligată inculpata la plata sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, în esenţă, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că prin rechizitoriul din data de 14.10.2022, emis în dosarul de urmărire penală nr. 138/P/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 20.10.2022 sub dosar nr. x/2022, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen.
Ca stare de fapt, în rechizitoriu s-a reţinut că la data de 15.10.2018, în jurul orei 17:00, inculpata A., posesoare a permisului de conducere categoria "B", în timp ce conducea autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din municipiul Deva, jud. Hunedoara, în dreptul porţii principale de acces în incinta Parcului "Cetate" Deva, nu a observat-o pe persoana vătămată/partea civilă C., în vârstă de 62 de ani, angajată regulamentar în traversarea străzii pe trecerea de pietoni semnalizată şi marcată corespunzător, nu i-a acordat acesteia prioritate de trecere şi a accidentat-o, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un nr. de 120-125 zile de îngrijiri medicale, au produs infirmitate şi i-au pus viaţa în pericol.
Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că persoana vătămată C. a declarat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 360 000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi cu suma de 500 000 euro reprezentând daune morale.
Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva a comunicat, prin adresa nr. x/06.05.2021, că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 17 218,89 RON reprezentând cheltuielile de spitalizare ocazionate cu internarea persoanei vătămate C..
Prin ordonanţa procurorului din data de 16.04.2021, s-a dispus introducerea E. S.A. Bucureşti în calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal, efectuându-se şi adresă de comunicare a ordonanţei în favoarea acesteia.
S-a arătat de către procuror că situaţia de fapt mai sus menţionată a fost susţinută cu următoarele mijloace de probă:
- declaraţiile persoanei vătămate/părţii civile C.;
- proces-verbal întocmit la data de 14.11.2018 de către organele de poliţie cu ocazia prezentării la sediul Poliţiei municipiului Deva, Biroul Rutier, a numitei G., fiica persoanei vătămate C., şi a depunerii unor acte medicale privitoare la persoana vătămată;
- raport de expertiză medico-legală nr. x/10.12.2018 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara privitor la persoana vătămată C. şi adrese de corespondenţă;
- raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 2294/A5/13.07.2022 întocmit de Institutul de Medicină Legală Timişoara şi avizul nr. x/14.07.2022 al Comisiei de Avizare şi Control a Actelor Medico-Legale din cadrul aceluiaşi Institut, precum şi adrese de corespondenţă şi înscrisuri aferente procedurii;
- copia foii de observaţie clinică privind internarea persoanei vătămate în Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, precum şi suport optic conţinând examinări CT ale acesteia, însoţite de adrese de corespondenţă;
- copia fişei de consultaţii medicale a persoanei vătămate, provenită de la medicul de familie al acesteia;
- adresa nr. x/06.05.2021 a Spitalului Judeţean de Urgenţă Deva, de constituire de parte civilă în cauză şi adresă de corespondenţă;
- proces-verbal şi extras din baza de date a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului privind furnizarea de informaţii cu referire la partea responsabilă civilmente E. S.A. Bucureşti;
- declaraţiile martorilor H., I., J., K. şi L.;
- adresa nr. x/29.01.2019 a Poliţiei municipiului Deva, Biroul Rutier către Baroul de avocaţi Hunedoara şi adresa nr. x/05.02.2019 a Baroului Hunedoara către Poliţia municipiului Deva, Biroul Rutier;
- buletin de analiză toxicologică nr. x privitor la persoana vătămată C.;
- buletin de analiză toxicologică nr. x privitor la inculpata A.;
- examinări clinice şi procese-verbale de recoltare;
- înscris nedatat ce poartă ştampila Spitalului Judeţean de Urgenţă Deva, secţia UPU SMURD, privitor la diagnosticul persoanei vătămate C.;
- copii ale unor înscrisuri- bonuri fiscale nr. 107/13.11.2018, nr. 108/13.11.2018, 13/26.11.2018, factura nr. x/26.11.2018, certificat medical nr. 10162/16.11.2018 pentru numitul H., rezultate examinare CT privitoare la persoana vătămată C., bilet călătorie privitoare la numita G., fişă de asistenţă medicală în UPU privitoare la persoana vătămată C., decont cheltuieli întocmit de Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva privitoare la persoana vătămată C., rezultate examinare CT, bilet externare şi scrisoare medicală, toate privitoare la persoana vătămată C. facturile fiscale nr. x/12.11.2018, nr. y/22.11.2018 şi nr. 40817/22.11.2018, bon fiscal nr. 25/22.11.2018, adeverinţe medicale privitoare la persoana vătămată C., factura fiscală nr. x/22.11.2018, certificat naştere pe numele M., cărţi identitate ale numiţilor C., A. şi H., certificat de înmatriculare al autoturismului marca x cu nr. x şi poliţă RCA a acestuia;
- declaraţiile suspectei/inculpatei A. .
Prin încheierea finală de cameră preliminară nr. 85/2022 din data de 05.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de inculpată, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis la data de 14.10.2022 în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia privind pe inculpata A., trimisă în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) C. pen., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecăţii în cauza privitoare la inculpata A..
Cercetarea judecătorească:
Urmare a faptului că la termenul de judecată din data de 16.05.2023, apărătorul ales al inculpatei A., a învederat că aceasta nu doreşte să urmeze procedura simplificată, că înţelege să conteste toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi solicită readministrarea acestora, s-a procedat la judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, fiind administrate următoarele probe încuviinţate de instanţă: înscrisurile depuse de partea civilă C.; înscrisul constând în oferta de despăgubire avansată de partea responsabilă civilmente E.; declaraţia părţii civile C.; declaraţia martorului H.; declaraţia martorului N.; declaraţia martorului I.; declaraţia martorei J.; declaraţia martorului K.; declaraţia martorei O.; declaraţia martorei P.; declaraţia martorei Q.; declaraţia martorei L.; raportul de evaluare nr. x/23.06.2023 întocmit de Serviciul de Probaţiune Hunedoara .
Cu titlu prealabil, analizând cererea de repunere pe rol a cauzei formulată la data de 6.07.2023 de inculpată prin avocat în cuprinsul concluziilor scrise pe motiv că unele solicitări ale apărării formulate la termenul de judecată din data de 30.06.2023 nu au fost puse în discuţia părţilor, apreciindu-se că astfel au fost încălcate principiile oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii prev. de art. 351 C. proc. pen.., instanţa de fond a reţinut următoarele:
În încheierea din 30.06.2023 sunt redate, printre altele, concluziile formulate cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, reieşind nu doar că procurorul şi părţile, reprezentate de apărători aleşi, au avut posibilitatea să expună, pe rând (în ordinea prevăzută de lege, respectiv procuror, parte civilă, inculpată) exhaustiv, toate argumentele corespunzătoare poziţiei procesuale adoptate, dar şi că instanţa nu a cenzurat/limitat expunerile, apărătorii aleşi ai părţilor arătând expres şi la propria iniţiativă că vor depune şi concluzii scrise în susţinerea cauzei.
Instanţa a constatat că, după închiderea dezbaterilor, la cererea expresă a apărătorului inculpatei, care a susţinut că unele aspecte le va detalia în cadrul concluziilor scrise, solicitând ca instanţa să pună în vedere părţilor şi parchetului o anumită dată până la care se vor putea depune aceste concluzii scrise, pentru a le studia şi pentru a pune concluzii cu privire la numite aspecte care nu au fost puse în discuţie în şedinţă publică, aspecte consemnate în cuprinsul încheierii menţionate, a fost stabilit un termen de depunere a concluziilor scrise (06 iulie 2023) şi un termen de depunere a unor eventuale răspunsuri la acestea (10 iulie 2023), dată fiind necesitatea ca hotărârea să fie motivată la momentul pronunţării soluţiei, conform art. 405 C. proc. pen.., stabilit pentru 13 iulie 2023.
Instanţa a reţinut că partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. a depus la dosar concluzii scrise la data de 05.07.2023, inculpata A. le-a depus la data de 06.07.2023, iar partea civilă C. la data de 07.07.2023, fără ca la dosar să se regăsească vreun răspuns la concluziile scrise formulate de părţi, fie el anterior sau ulterior datei de 10.07.2023 stabilite ca limită în acest sens.
În acest context, instanţa de fond a reţinut că în cuprinsul concluziilor scrise inculpata prin avocat ales a susţinut, printre altele, că în cursul dezbaterilor pe fondul cauzei din data de 30.06.2023 (subl. inst.) a formulat concluzii, printre altele, cu privire la două aspecte de interes major, respectiv constatarea nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului motivat de faptul că plângerea penală a fost semnată de un avocat fără a avea vreun mandat valabil la momentul depunerii acesteia şi nici nu a fost ratificată în mod expres de către partea civilă, precum şi constatarea unei culpe comune în producerea accidentului rutier, în proporţie de 70% în sarcina inculpatei şi 30% în sarcina părţii civile. Prin urmare, aşa cum rezultă şi din încheierea de la termenul la care au avut loc dezbaterile, Curtea constată că inculpata a susţinut, în mod neîntemeiat, că aceste solicitări nu au fost puse în discuţia părţilor, apărătorul acesteia formulând concluzii cu privire la acestea, iar procurorul şi apărătorul părţii civile nu au dorit să răspundă, în replică, la acestea, din concluziile puse anterior de aceştia, reieşind, implicit, poziţia cu privire la chestiunile enunţate. Curtea a constatat că s-a răspuns însă de către partea responsabilă civilmente şi partea civilă prin concluziile scrise privitor la anumite aspecte invocate de apărătorul inculpatei cu ocazia dezbaterilor, cum ar fi existenţa culpei comune a părţii civile.
Pentru aceleaşi considerente, prima instanţă a constatat că sunt la fel de neîntemeiate şi susţinerile inculpatei în sensul că procedura dispusă de instanţă privind stabilirea unor termene înăuntrul cărora puteau fi depuse concluzii scrise şi, ulterior, răspunsuri la acestea, nu poate ţine loc de o dezbatere orală, nemijlocită şi în contradictoriu asupra problemelor puse în discuţie de către părţi sau de către parchet. Mai mult, din însăşi maniera de dezvoltare a acestui motiv (nejustificat) de repunere a cauzei pe rol reiese că, în realitate, inculpata prin avocat ales a susţinut oral, nemijlocit şi în contradictoriu cu ceilalţi participanţi aceste chestiuni considerate importante chiar în timpul dezbaterilor pe fond din data de 30.06.2023, iar prin concluziile scrise nu a făcut decât să dezvolte argumentele expuse oral.
A mai constatat instanţa că prin concluziile scrise inculpata nu a invocat aspecte noi care să justifice repunerea cauzei pe rol, solicitarea de încetare a procesului penal pe motiv că lipseşte plângerea prealabilă fiind în concret subsumată concluziilor acesteia privind nulitatea absolută a urmăririi penale şi a rechizitoriului ca urmare a lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate (dezbătută în şedinţa publică din data de 30.06.2023).
Privitor la cererile în probaţiune, inclusiv ale inculpatei, a menţionat instanţa că s-a pronunţat anterior, prin încheierile motivate de încuviinţare/respingere de probatorii, respectivele încheieri putând fi atacate odată cu fondul, iar susţinerea din cuprinsul concluziilor scrise în sensul că instanţa ar trebui să repună cauza pe rol pentru a discuta o cerere de readministrare a probei cu expertiza medico-legală, ca urmare a faptului că s-au contestat toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi, implicit, raportul de expertiză medico-legală, este absolut neîntemeiată, dată fiind lipsa oricărei cereri care să fi fost formulate în cursul judecăţii, în condiţiile legii, de efectuare a unei noi expertize medico-legale sau a unui supliment la noua expertiza medico-legală. S-a apreciat că nici motivele invocate în cuprinsul cererii de repunere pe rol în susţinerea cererii de administrare a probei cu o nouă expertiză medico-legală nu sunt suficiente pentru a justifica o soluţie de repunere a cauzei pe rol, aspect ce va fi dezvoltat cu ocazia analizei materialului probator.
În fine, Curtea de apel a considerat că această cerere de repunere a cauzei pe rol, astfel cum a fost motivată, nu face decât să releve intenţia inculpatei de a tergiversa soluţionarea cauzei (dată fiind iminenţa împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale), la fel ca şi întreaga conduită procesuală a acesteia şi a apărătorului ales, aşa cum se va arăta în cele ce urmează.
În consecinţă, prima instanţă a respins cererea de repunere pe rol formulată de inculpata A. prin apărător ales.
Examinând cu prioritate chestiunile invocate de inculpată prin apărător (cu ocazia dezbaterilor şi dezvoltate prin concluziile scrise) în sensul că urmărirea penală şi rechizitoriul sunt lovite de nulitate absolută şi că, în baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. (e) C. proc. pen.., se impune încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat următoarele:
S-a reţinut că, în motivarea acestor cereri inculpata, prin apărător, a susţinut că plângerea penală a fost semnată de avocatul părţii civile C., iar delegaţia apărătorului prevede explicit "redactare şi susţinere plângere penală la Politia Mun. Deva şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva", nu şi pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, apreciind apărarea că persoana vătămată nu a dat mandatul special necesar şi obligatoriu avocatului care a semnat plângerea penală prealabilă, pentru simplul motiv că în împuternicirea avocaţială nu este trecut explicit dreptul avocatului de a semna plângerea penală prealabilă, iar din coroborarea declaraţiilor persoanei vătămate, a martorului H., soţul acesteia, rezultă că persoana vătămată nu a semnat niciun contract de asistenţă juridică, iar de la data accidentului şi până în prezent, plângerea penală nu a fost ratificată în mod expres de către persoana vătămată C., deşi a avut posibilitatea.
Curtea a reţinut că potrivit art. 196 alin. (6) C. proc. pen.. în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Conform art. 157 alin. (1) C. proc. pen.. în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Potrivit art. 296 alin. (1) C. proc. pen.. plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.. acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În fine, conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din acest cod.
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, constituind o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală.
Plângerea prealabilă reprezintă, raportat la dreptul penal, o condiţie de pedepsibilitate, aplicarea sancţiunii penale fiind condiţionată de existenţa acesteia, iar raportat la dreptul procesual penal, o condiţie de procedibilitate, deoarece numai existenţa ei determină declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.
Lipsa plângerii prealabile reprezintă, aşa cum s-a arătat mai sus, un impediment pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, constituind o cauză de încetare a procesului penal.
Deşi inculpata a susţinut că nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Curtea de apel a constatat următoarele: la data de 10.12.2018 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva sub dosar nr. x/2018 a fost înregistrată la plângerea penală formulată de persoana vătămată C. prin mandatar, avocat D. împotriva numitei A. (regăsită la filele x d.u.p.) în baza împuternicirii avocaţiale din data de 19.11.2018 în care se menţionează expres că doamna avocat D. se împuterniceşte de către clientul C. în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 2018 să exercite, printre altele, activitatea de redactare şi susţinere plângere penală (la fila x d.u.p.).
La data de 12.12.2018 a fost audiată persoana vătămată C., ocazie cu care aceasta a declarat faptul că depune plângere prealabilă împotriva conducătorului auto care va fi găsit vinovat de producerea accidentului rutier, că solicită trimiterea lui în judecată şi se constituie parte civilă cu suma de 360.000 de RON daune materiale şi 500.000 de euro daune morale, solicitând totodată introducerea în cauză a asigurătorului, în calitate de parte responsabilă civilmente .
Totodată, instanţa a constatat că, ulterior declinării competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin ordonanţa din data de 18.02.2019 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, ca urmare a constatării faptului că inculpata avea calitatea de avocat, calitate necunoscută anterior de persoana vătămată şi organele de urmărire penală (doar prin adresa nr. x/5.02.2019 Baroul Hunedoara confirmând calitatea de avocat a inculpatei, precum şi împrejurarea că aceasta era suspendată din profesie, la cerere), persoana vătămată a fost reaudiată de procuror şi a menţionat expres că menţine plângerea penală formulată atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, precum şi că se constituie parte civilă astfel cum a precizat anterior în declaraţia dată în faţa organelor de poliţie şi prin plângerea penală prealabilă formulată, solicitând introducerea asigurătorului de răspundere civilă ca parte responsabilă civilmente, menţinând declaraţia dată anterior în faţa organelor de poliţie .
S-a reţinut că din cuprinsul declaraţiei iniţiale a persoanei vătămate, dată în termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 alin. (1) C. proc. pen.. socotit de la data accidentului (15.10.2018), rezultă în mod incontestabil voinţa acesteia de a formula plângere prealabilă împotriva inculpatei pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
A menţionat prima instanţă că nu este necesară existenţa unui înscris distinct care să fie intitulat "Plângere prealabilă" şi care să fie semnat de persoana vătămată sau de un mandatar cu procură specială, legea însăşi necerând existenţa unui înscris astfel intitulat, esenţială fiind manifestarea de voinţă a persoanei vătămate pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului, manifestare de voinţă exprimată în prezenta cauză în mod neechivoc de partea civilă C. personal.
De asemenea, s-a precizat că orice alte aspecte invocate de inculpată legat de inexistenţa unui mandat care să fi fost dat de persoana vătămată doamnei avocat pentru redactarea plângerii prealabile (în baza art. 295 alin. (3) C. proc. pen.. rap.la art. 289 alin. (3) C. proc. pen..) sau de identitatea persoanei care ar fi încheiat contractul de asistenţă juridică, nu mai necesită nicio analiză, instanţa rezumându-se la a menţiona doar că în cuprinsul primei declaraţii de persoană vătămată, dată la mai puţin de 3 luni de la data accidentului, aceasta a confirmat expres calitatea de avocat ales a doamnei avocat, precum şi că, chiar dacă ar fi fost încheiat contractul de asistenţă juridică cu un membru al familiei persoanei vătămate, această împrejurare era lipsită de relevanţă, deoarece potrivit art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, în cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii.
Având în vedere cele expuse, instanţa de fond a constatat că susţinerile inculpatei privind lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, ca urmare a lipsei procurii speciale a avocatei acesteia pentru formularea şi susţinerea plângerii prealabile, privind lipsa plângerii prealabile în sine ori chiar lipsa oricărui mandat al doamnei avocat D. pentru reprezentarea şi asistarea juridică a persoanei vătămate C., sunt neîntemeiate şi nu se impune o soluţie de încetare a procesului penal.
Mai mult, s-a arătat că declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nu a atras încetarea mandatului dat de persoana vătămată C. apărătorului ales, astfel că nu era necesară emiterea unei noi împuterniciri pentru asistenţa şi reprezentarea juridică a persoanei vătămate în faţa acestei unităţi de parchet, aspecte de altfel invocate de inculpată prin apărător ales şi în cursul urmăririi penale, procurorul de caz răspunzând la rândul său criticilor invocate de apărare în acest sens . Oricum, s-a considerat că aceste ultime aspecte invocate de inculpată nu au nicio relevanţă sub aspectul existenţei şi al formulării în termenul legal a plângerii prealabile.
Instanţa a reţinut că aceleaşi împrejurări au fost invocate de inculpată prin apărător ales şi în susţinerea tezei nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului, instanţa constatând, pe lângă cele mai sus dezvoltate, că în faza de cameră preliminară nici inculpata, nici celelalte părţi şi nici judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, nu au formulat cereri şi nu au invocat excepţii cu privire la legalitatea actelor de urmărire penală ori a probelor administrate în cursul urmăririi penale, iar excepţia invocată de inculpată în faţa instanţei nu se încadrează între cazurile de nulitate absolută care pot fi invocate în orice stare a procesului (art. 281 alin. (1) lit. a), b), c), d) C. proc. pen..), în timp ce eventuala nulitate relativă generată de lipsa asistării de către avocat a persoanei vătămate în cursul urmăririi penale sau de prezenţa avocatului fără mandat din partea persoanei vătămate la audieri trebuia invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.., cu atât mai mult cu cât, raportat la obiectul cauzei, asistenţa juridică nu este obligatorie nici pentru inculpată, nici pentru persoana vătămată.
Referitor la starea de fapt reţinută în baza probelor administrate, analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 15.10.2018, în jurul orei 17:14, inculpata A. se deplasa la volanul autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x (în care se mai aflau cele două fiice minore ale acesteia) dinspre bulevardul x pe str. x - sensul de mers spre str. x - din mun. Deva, iar când a ajuns în zona trecerii de pietoni amplasate în dreptul porţii principale de acces în Parcul Cetate Deva, poziţionată atipic, fiind oblică faţă de axul străzii, dar semnalizată şi marcată corespunzător, deplasându-se pe banda a doua a drumului, pe fondul neatenţiei şi al faptului că vizibilitatea i-a fost afectată de lumina soarelui care bătea puternic din faţă, nu a observat că partea civilă C. era angajată în traversarea străzii pe marcajul pietonal menţionat şi nu i-a acordat prioritate, încălcând prevederile art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu prevederile art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, astfel că a accidentat-o, în urma evenimentului rutier, persoana vătămată C. căzând pe carosabil şi suferind multiple leziuni, fiind transportată la Spitalul Judeţean Deva, secţia U.P.U, unde i-au fost acordate îngrijiri şi a rămas internată în perioada 15.10.2018 - 13.11.2018. Leziunile suferite de partea civilă au necesitat 120-125 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, i-au pus viaţa în primejdie şi au determinat producerea unei infirmităţi permanente constând într-o tulburare de vorbire sechelară, fără posibilitate de recuperare.
Faţă de apărările inculpatei, formulate prin apărătorul ales atât oral cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, cât şi în cuprinsul concluziilor scrise, dar şi raportat la poziţia procesuală a părţii responsabile civilmente exprimată în cuprinsul concluziilor scrise, prin care s-a apreciat că se impune reţinerea unei culpei comune, de 70% în ceea ce priveşte inculpata şi de 30% în ceea ce priveşte partea civilă, motivat de împrejurarea că, distinct de culpa inculpatei care nu a fost suficient de atentă, nici partea civilă nu a fost suficient de atentă şi nu s-a asigurat la traversarea străzii chiar dacă era prin loc marcat, pe trecerea de pietoni, instanţa a reţinut următoarele:
Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la data de 15.10.2018, rezultă că locul producerii accidentului este pe str. x din mun. Deva, pe trecerea de pietoni amplasată în dreptul porţii principale de acces în incinta Parcului Cetate Deva, organele de cercetare consemnând, printre altele, că trecerea de pietoni respectivă este atipică, fiind oblică faţă de axul străzii şi are lăţimea de 4,63 m, că sensul de mers pe care s-a produs accidentul este prevăzut cu două benzi de circulaţie, separate între ele prin marcaj discontinuu longitudinal, prima bandă având o lăţime de 2.90 m, iar banda a doua o lăţime de 3.10 m, lăţimea totală a sensului de mers fiind de 6.00 m, precum şi că în zona producerii accidentului, sensul de mers este în uşoară rampă, fără denivelări, acoperit cu covor asfaltic uscat . Instanţa a constatat că aceste aspecte se coroborează cu planşa fotografică aferentă investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, din care mai reiese că zona intrării principale în Parcul Cetate Deva este una centrală, în apropiere aflându-se şi sediile mai multor instituţii publice de interes, circulaţia rutieră şi pietonală fiind în mod obişnuit ridicată.
De altfel, sub acest aspect, instanţa a reţinut că în declaraţia de suspect din data de 06.04.2021, menţinută ulterior prin declaraţia de inculpat din 13.09.2022, inculpata A. a arătat că în data de 15.10.2018, în jurul orei 17:30, se întorcea în maşină cu fetele de la grădiniţă şi de la şcoală, dorind să ajungă acasă, iar când a ajuns în dreptul clădirii Finanţelor Publice, înainte de o trecere de pietoni amplasată oblic, cu circa 10-15 m înainte, a observat un bărbat care se afla pe marginea trotuarului şi se uita spre inculpată, moment în care inculpatei i-a intrat soarele în ochi, iar aceasta a frânat, oprind maşina în momentul acţionării frânei, susţinând că la acel moment avea viteză mică, dar nu poate aprecia cât anume. A mai afirmat inculpata că în momentul în care a pus frână a auzit o izbitură şi a văzut o persoană de sex femeiesc căzută la pământ în partea din faţă lateral dreapta, mai precis în dreptul farului maşinii sale, în partea dreaptă, precum şi pe bărbatul care iniţial era la marginea trotuarului fugind către femeia căzută la pământ, ulterior în partea din stânga oprind o maşină, mai multe persoane adunându-se la faţa locului, precizând inculpata că înainte de a se uita în lateral dreapta spre domnul de la marginea trotuarului, nu a văzut nicio persoană pe trecerea de pietoni în faţa sa, susţinând că dacă ar fi văzut-o, în mod sigur oprea şi punea frână înaintea trecerii de pietoni, în condiţiile în care se deplasa pe banda de lângă axul drumului, întrucât înainte de trecere sau după, nu mai reţine exact, erau parcate maşini pe banda 1. A menţionat inculpata că îi pare rău de ce s-a întâmplat, recunoaşte şi regretă fapta, susţinând că nu crede că putea să evite accidentul, decât dacă purta ochelari de soare şi dacă avea parasolarul coborât, cu precizarea că nu a mai avut astfel de situaţii să fie orbită în trafic de soare, în afară de evenimentul în care a fost implicată, că nu poartă ochelari de vedere şi că în mod frecvent conduce maşina transportându-le pe fetele sale, motiv pentru care conduce cu viteză mică, legală şi cu atenţie sporită .
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut din declaraţia persoanei vătămate C. din data de 12.12.2018, că aceasta a aflat de la soţul ei cum s-a produs accidentul, întrucât persoana vătămată nu îşi aduce aminte absolut nimic din acea zi de 15.20.2018, ulterior orei 15 când se afla la domiciliu, unde a servit prânzul cu familia, însă soţul ei i-a spus că împreună au fost în parcul Cetăţii din Deva, iar la întoarcerea spre casă, intenţionând să ajungă în zona Primăriei Deva, în apropierea Prefecturii Deva, "La broaşte", a fost lovită pe trecerea de pietoni de un autoturism .
În declaraţia de parte civilă dată în faţa instanţei, aceasta a arătat că în ziua respectivă se afla cu soţul ei în Deva şi au intenţionat să traverseze strada x pe trecerea de pietoni, menţionând că, de regulă, ea merge în dreapta soţului ei şi aşa mergea şi atunci, afirmând că au pornit în traversare pe trecerea de pietoni, ea fiind cam cu doi paşi înaintea soţului ei şi şi-a continuat deplasarea fără să observe maşina care se apropia şi nici pe soţul ei care se deplasa în stânga ei, după care nu mai ştie nimic .
Martorul H. a relatat în cursul urmăririi penale că în data de 15.10.2018, în jurul orelor 17:15-17:30, după ce s-a plimbat împreună cu soţia sa, persoana vătămată C., în parcul "Cetate" din municipiul Deva, hotărându-se să meargă în părculeţul din faţa Primăriei, s-au deplasat din parc cu intenţia de a traversa strada pe trecerea de pietoni, pentru a ajunge pe partea cealaltă a drumului, arătând martorul că, împreună cu soţia sa, s-au angajat pe trecerea de pietoni, care era marcată oblic în dreapta, cu menţiunea că înainte de a trece de pe trotuar pe trecerea de pietoni, martorul a văzut că din stânga se apropie de trecere o maşină cu viteză normală pentru sectorul de drum respectiv, dar martorul s-a gândit, fără să spună ceva soţiei, că pot trece drumul pe trecerea de pietoni până să vină acea maşină, aflată la circa 25 m distanţă de trecerea de pietoni în acel moment. Martorul a arătat că au pătruns pe prima bandă a sensului de deplasare dinspre stânga spre dreapta, el fiind în stânga soţiei sale, iar aceasta era în dreapta lui, la circa 1 m distanţă şi uşor în faţa lui la circa 0,5 m, în tot acest timp martorul uitându-se în permanenţă la maşina ce venea din stânga, pentru că a văzut că aceasta se apropia şi nu reducea viteza înainte de trecerea de pietoni, iar când a văzut că maşina nici nu se opreşte la banda de culoare albă inscripţionată pe carosabil în faţa trecerii, martorul s-a oprit pe loc, aflându-se pe prima bandă (subl. inst.), în apropierea axului dintre cele două benzi de circulaţie ale aceluiaşi sens de deplasare, fără a se uita martorul în partea dreaptă faţă unde se afla soţia, pentru că se uita în stânga către maşină, context în care a arătat martorul că, din instinct s-a tras un pas în spate şi a încercat cu mâna dreaptă să o tragă pe soţie înspre el, dar nu a reuşit, în acel moment maşina lovind-o pe soţia sa, aflată în momentul impactului chiar pe axul dintre cele două benzi de circulaţie al sensului respectiv de deplasare, afirmând martorul că, dacă nu se oprea şi nu se trăgea înapoi, şi el era lovit de către maşina respectivă. A mai precizat martorul că el şi soţia lui au făcut deplasarea pe trecerea de pietoni, respectiv martorul era pe mijlocul trecerii, iar persoana vătămată era mai pe margine, în dreapta faţă, dar tot pe trecere, iar după impact, maşina s-a tras în spate un pic, martorul mergând la locul unde se afla soţia sa căzută pe carosabil, pe trecerea de pietoni, fiind cu faţa în sus şi inconştientă .
În cursul cercetărilor din faza de urmărire penală, martorul H. a fost reaudiat, din declaraţia acestuia din data de 18.05.2021 rezultând, suplimentar faţă de cele redate anterior, printre altele, că în momentul producerii accidentului afară era soare, respectiv soarele bătea din partea lor raportat la poziţia lor de trecere a străzii, că martorul nu ştie şi nu a văzut dacă soţia lui s-a asigurat atunci când au traversat trecerea, precum şi că nu era nicio maşină parcată în stânga sau în dreapta în momentul când au încercat să traverseze strada. De asemenea, martorul a afirmat că, după accident, conducătorul auto a tras un pic maşina în spate, nu reţine câţi metri, iar martorul a văzut-o pe soţia lui căzută la pământ, cu capul înspre direcţia maşinii respective şi cu faţa în sus, martorul văzând că şoferul este o doamnă şi că avea în spate doi copii mici, însă martorul nu a realizat dacă parasolarul din dreptul şoferului era sau nu coborât .
În faţa instanţei, în relatarea liberă, martorul a reiterat contextul factual prezentat în declaraţiile anterioare, pe care a arătat că le menţine, apoi, fiind întrebat de acuzare, de apărare, precum şi de instanţă cu privire la aspecte punctuale privind împrejurările în care s-a produs accidentul în care a fost implicată soţia sa, martorul a arătat că au traversat în pas normal, fiind la plimbare, neavând de ce să fie grăbiţi, martorul făcând cam 4-5 paşi de la trotuar, iar soţia cu aproximativ 1-2 paşi în plus, nu ştie exact, ea având pasul mai mic, soţia sa aflându-se cam pe la mijlocul primei benzi când a fost lovită. După ce a văzut fotografiile cu imaginile de la locul accidentului - fila x şi urm vol. I d.u.p.-, martorul a arătat că a realizat că sunt patru benzi, din care câte două pe fiecare sens, şi că a greşit atunci când a spus că este câte o bandă pe sens, precizând că la momentul accidentului, el era cam pe la jumătatea primei benzi, iar soţia era mai în faţă, aproape de linia care desparte cele două benzi ale sensului de mers de lângă trotuarul lor, respectiv martorul eram cam pe mijloc, iar soţia mai pe dreapta. Martorul a precizat că nu poate estima viteza cu care circula autoturismul şi că nu are carnet de conducere, dar a arătat că nu circula cu viteză mare, observând că a frânat când a lovit-o pe soţia lui, pentru că altfel ar fi trecut peste ea, afirmând că nu a frânat înainte, fără să observe cu ce parte a autoturismului a fost lovită soţia. A menţionat apoi martorul că din momentul în care a observat autoturismul venind spre ei, la 20-30 metri, s-a uitat în toate direcţiile, martorul apreciind că puteau traversa pe trecere raportat la faptul că a văzut maşina venind către ei, mai ales că era o dungă albă la care şoferul maşinii trebuia să oprească la trecerea de pietoni, precizând că atunci când a văzut că maşina venea către ei, erau pe trotuar, dar au început să traverseze, văzând că maşina era departe şi gândindu-se că aveau timp să traverseze, observând totodată că din celălalt sens nu veneau maşini, afirmând martorul că soţia era pe trotuar atunci când el a observat maşina venind, iar aceasta nu a plecat înaintea lui pe trecerea de pietoni, ci au plecat deodată, dar ea a mers mai repede, fiind mai rapidă decât martorul, el nu s-a uitat să vadă ce face soţia lui atunci, respectiv să vadă dacă aceasta s-a asigurat la traversare.
A mai precizat martorul că zona în care s-a întâmplat accidentul este una extrem de circulată şi frecventată des de copiii care merg în parc, tot timpul zilei, iar în contextul în care a urmărit mersul maşinii, nu îşi poate explica motivul pentru care inculpata nu a frânat decât atunci când a lovit persoana vătămată, arătând că, raportat la schiţa accidentului de la fila x, poziţia exactă a soţiei după impact era pe banda I cam la mijloc, pe trecerea de pietoni, cu capul înspre direcţia din care a venit maşina, strada fiind puţin înclinată şi soţia era cu capul mai jos decât restul corpului, în direcţia în care se deplasa şi maşina şi de aceea martorul i-a ridicat capul puţin pentru că a văzut că se îneca cu sânge, în rest nu a mişcat-o .
Curtea de apel a mai reţinut că evenimentul rutier a fost observat în parte şi de martorii I. şi J., primul deplasându-se cu maşina în zona respectivă pentru a o lua pe soţia sa de la serviciu, în timp ce aceasta se afla în dreptul Tribunalului, situat pe partea opusă parcului, la o distanţă de circa maxim 50 m de trecerea de pietoni în discuţie.
Astfel, martorul I. a arătat că înainte de a opri pentru a o lua pe soţia sa, se deplasa foarte încet, pentru că din faţă îl orbea soarele, precizând că a trecut de o trecere de pietoni, după care, la circa 20-30-40 m distanţă de acea trecere, a auzit din spatele său o frână şi zgomotul unei bufnituri, iar uitându-se în oglinda retrovizoare a văzut o persoană care cădea la pământ în zona trecerii de pietoni, situaţie în care martorul a lăsat maşina în drum şi s-a dus să acorde primul ajutor, sunând de pe telefonul său mobil la 112, văzându-l pe soţul persoanei vătămate lângă aceasta, încercând să o ridice trăgând de mână sau de un braţ, motiv pentru care martorul a strigat la el să o lase în pace, apreciind martorul că poziţia victimei, cu corpul într-o parte, într-o dungă era bună ca să evite o asfixie cu sânge sau cu alt lichid, menţionând martorul că nu a fost atent tot timpul să vadă ce face victima sau bărbatul respectiv, pentru că martorul se tot plimba prin zona respectivă şi a sunat la 112, fiind agitat, iar copiii doamnei care erau în maşină plângeau. A relatat martorul că în apropierea femeii căzute la pământ era o maşină, probabil un pic pe trecere cu partea din faţă, conducătorul auto fiind o femeie pe care a văzut-o iniţial ca fiind panicată, stătea la volan, apoi s-a dat şi ea jos din maşină, fără ca martorul să-şi fi amintit dacă parasolarul de la maşina ei era sau nu coborât, precizând martorul că parasolarul său era coborât când a trecut trecerea înainte de accident, însă chiar şi aşa martorul a arătat că fost deranjat de soarele din faţă când a trecut trecerea de pietoni, astfel că a redus viteza. A mai relatat martorul că atunci când a ajuns lângă victimă, aceasta era inconştientă, nu se putea comunica cu ea, soţul ei încerca să comunice cu ea, dar se vedea că nu poate, în cele din urmă sosind organele de poliţie şi o ambulanţă, iar când a fost introdusă în salvare, victima părea că dădea semne de conştienţă, martorul văzând că a mişcat mâna parcă, arătând martorul că a venit şi soţia sa la faţa locului, după aceea plecând acasă împreună cu ea .
În faţa instanţei martorul I. a menţinut cele declarate în faza de urmărire penală, relatând în aceeaşi modalitate împrejurările în care a perceput că s-a produs accidentul, precizând în plus, fiind întrebat, că victima, în raport de maşină, era poziţionată în faţa maşinii, la aproximativ 0,5-1 metri, perpendicular pe direcţia de deplasare a maşinii, cu capul înspre partea de vizavi de parc, în partea stângă a direcţiei de deplasare, iar maşina inculpatei era oprită cel mai probabil pe banda a doua, ocupând o parte din marcajul trecerii de pietoni, victima aflându-se pe banda maşinii, cu corpul poziţionat pe trecere. Martorul a precizat că exista o problemă foarte serioasă în trafic în zona trecerii de pietoni, pentru că bătea lumina soarelui foarte tare din faţă, fiind nevoit să încetinească foarte tare şi să coboare parasolarul, mai înainte de trecerea de pietoni, fără să-şi poată aminti martorul dacă parasolarul maşinii inculpatei era coborât sau nu, precizând că nu s-a uitat. Descriind zona respectivă din perspectiva unui conducător auto, martorul a arătat că în fiecare zi pe la ora 16:00 vara, bate foarte soarele şi şoferii trebuie să fie foarte atenţi la trecerea de pietoni. A precizat că trecerea de pietoni pe care a avut loc accidentul este una frecventată des, pentru că este în zona de acces în parc, astfel că el se deplasa cam cu 20 km/h deoarece încetinise înainte de trecere şi se pregătea să întoarcă maşina, precizând că nu ţine minte să se fi mutat maşina inculpatei până a venit poliţia, apreciind martorul că nici nu ar fi fost posibil să fie mutată maşina din momentul producerii impactului şi până a coborât el din maşină, admiţând că nu a avut permanent un contact direct cu maşina inculpatei, pentru că martorul a oprit, a coborât din maşină (pe banda a doua) şi s-a îndreptat apoi spre locul accidentului, menţionând că atenţia sa era îndreptată mai mult către persoana căzută decât spre maşină. A mai arătat martorul că atunci când a trecut cu maşina prin dreptul trecerii de pietoni nu a observat persoane care să se pregătească să traverseze, de aceea nici nu şi-a dat seama din ce parte a venit femeia care a fost lovită, apreciind că femeia a venit din parc, pentru că nu a observat pe nimeni pe trotuarul celălalt, precizând că ieşirea din parc este foarte aproape de trecerea de pietoni, menţionând că la momentul accidentului a observat că erau maşini pe prima bandă mai jos de trecere, înainte de accident, fără să poată aprecia exact distanţa, arătând totodată că vizibilitatea către trecerea de pietoni i-a fost obturată martorului doar de soare .
La rândul său, martora oculară J. a arătat în faţa organelor de cercetare penală că după ce l-a văzut pe soţul ei că trece trecerea de pietoni respectivă, a auzit o bubuitură şi şi-a îndreptat privirea spre direcţia acelei bubuituri, văzând martora că exact pe trecerea de pietoni o femeie cădea la pământ şi lângă ea se afla un bărbat tot pe trecere, înspre parc, iar lângă femeie era o maşină de culoare închisă staţionată, martora menţionând că, întrucât soţul ei a oprit maşina în drum şi s-a dus la locul accidentului, ea a luat maşina şi a parcat-o într-un alt loc sigur, după care s-a dus şi ea la faţa locului, unde a văzut victima întinsă la pământ, într-o parte, lângă ea aflându-se un bărbat despre care a aflat că este soţul ei, precum şi o femeie despre care a aflat că este conducătorul maşinii implicate în accident, care era speriată şi tremura, în maşina acesteia fiind cele două fetiţe, observând martora că victima era conştientă şi se străduia să vorbească, dar nu putea, având sânge în zona capului, la faţa locului ajungând ambulanţa şi poliţia, maşina implicată în accident rămânând în acel loc, fără să fie mişcată, pe prima bandă a sensului de deplasare, cu partea din faţa maşinii pe trecerea de pietoni, martora amintindu-şi că erau maşini parcate înaintea trecerii de pietoni, dar nu ştie la ce distanţă. A mai arătat martora că femeia implicată în accident spunea că fusese orbită de soare, martora precizând că pe acea porţiune soarele bate puternic din sensul invers al direcţiei ei de deplasare, arătând martora că şi ea are probleme cu soarele pe acea porţiune de drum, iar pentru a gestiona cât mai bine situaţia în trafic, reduce viteza şi încearcă să se asigure cât mai bine, precizând martora că nu crede că femeia de la volan a avut o viteză mare, pentru că nu frânase în prealabil şi nu a observat ca parasolarul maşinii implicate în accident să fie coborât sau nu .
În declaraţia dată în cursul judecăţii, martora a arătat că menţine depoziţia anterioară, precizând că îl aştepta pe soţul ei la intersecţia străzilor x şi y, vizavi de parc, la o distanţă de 20-30 metri, iar la un moment dat a auzit o bufnitură şi şi-a îndreptat privirea spre direcţia din care am auzit zgomotul, observând o persoana de sex feminin căzută pe trecerea de pietoni de la ieşirea din parc, pe sensul de mers de lângă parc, pe banda a doua, lângă persoana respectivă fiind oprită o maşină de culoare închisă cu partea din faţă pe trecerea de pietoni. A văzut martora o persoană de sex masculin lângă persoana căzută şi pe soţul ei îndreptându-se spre femeia căzută şi i-a spus acelui bărbat să nu o mişte, maşina soţului fiind oprită la aproximativ 5 metri pe banda de circulaţie şi martora a mutat-o, după care martora s-a apropiat şi ea de locul accidentului şi a observat că victima era căzută pe o parte, era lovită şi în zona capului şi sângera. A aşteptat sosirea ambulanţei, precizând că nu a observat să fie mutată maşina, mai ales că femeia de la volan a coborât din maşină imediat după impact, menţionând martora că nu-şi aminteşte unde era căzută victima, posibil pe banda a doua, posibil în jur de un metru de maşină, cumva oblic faţă de maşină, cu picioarele mai aproape de maşină, iar capul îi era pe partea opusă parcului. Totodată, martora a menţionat că sunt probleme cu trecerea respectivă de pietoni, când soarele este puternic, vizibilitatea fiind afectată, arătând că deseori sunt maşini parcate pe prima bandă lângă parc, dar nu şi-a amintit ca la momentul accidentului să fi fost parcate maşini pe prima bandă. A mai arătat martora că nu a auzit vreo frână înaintea zgomotului produs de impact, nu s-a uitat spre parasolar şi nu ştie în ce poziţie era, precizând că nu e sigură, dar reţine că maşina implicată în accident era oprită cu partea din faţă ocupând o parte din trecerea de pietoni, precizând totodată martora că a trecut foarte mult timp de la data accidentului, arătând însă că maşina era oprită pe banda a doua, după ce i s-a prezentat spre vedere schiţa de la locul accidentului, apreciind martora că nu a fost mutată maşina faţă de poziţia în care a observat-o ea la momentul fotografiilor. A mai arătat martora că, şofer fiind, ca măsură suplimentară de precauţie în momentul în care se apropie de acea trecere de pietoni, ea circulă cu viteză foarte redusă pentru că sunt trei treceri de pietoni în acea zonă şi sunt probleme cu vizibilitatea, condiţii în care, în general, şoferii circulă cu viteză redusă şi sunt prudenţi .
În ce priveşte martorii N., K. şi L., instanţa a menţionat cu titlu preliminar că aceştia nu au fost martori oculari ai accidentului.
S-a reţinut că martorul N. a declarat că a văzut o maşină oprită pe trecere şi o persoana căzută pe jos în faţa maşinii şi şi-a dat seama că s-a produs acel accident, a recunoscut maşina inculpatei şi s-a dus la faţa locului, a constatat că soarele bătea spre faţa conducătorului auto implicat în accident şi a întrebat-o pe inculpată dacă i-a intrat soarele în ochi şi ea i-a spus că da, că nu mai reţine alte detalii, respectiv dacă erau parcate maşini pe prima bandă până în trecerea de pietoni. A precizat că de regulă, deoarece sunt în zonă Consiliul Judeţean şi alte instituţii, de cele mai multe ori sunt maşini parcate, că este o zonă în care trebuie să se acorde foarte multă atenţie pentru că vin din parc oameni cu trotinete şi biciclete şi sar în faţa maşinii. A menţionat că imediat după impact, când s-a deplasat să vadă ce s-a întâmplat, maşina era oprită pe trecerea de pietoni, pe banda de lângă mijlocul drumului şi nu a fost mutată.
Martorul K., soţul inculpatei a fost anunţat telefonic de martorul N. despre producerea accidentului şi a ajuns la faţa locului după câteva minute, constatând că maşina inculpatei era oprită în zona trecerii de pietoni, pe banda a 2-a a sensului său de mers, iar victima în faţa maşinii, la 1-2 m, cumva oblic. A precizat că maşina nu a fost mutată. A menţionat că, raportat la direcţia pe care se deplasa inculpata, drumul are o uşoară curbă după care, în jurul orelor 17-18:00, pe porţiunea de traseu de după curbă, soarele vine direct din faţă şi te orbeşte. A menţionat că, la înălţimea sa de 1,75 nu îl ajută nici parasolarul şi nici ochelarii de soare, că s-a obişnuit să nu se uite direct în faţă, precum şi că de 2-3 ori pe săptămână se află în această situaţie, fiind drumul său spre casă. A precizat că inculpata circula zilnic, cel puţin o dată pe zi, cu maşina prin acea zonă. A mai menţionat că nu a observat dacă parasolarul inculpatei era coborât sau nu şi că aceasta nu purta ochelari de soare soţia. A precizat că în zonă sunt alte două treceri de pietoni, una înaintea celei în discuţie şi una după, la distanţă de o sută de metri şi respectiv, de 50 metri şi a menţionat că din acest motiv în zonă se circulă foarte încet.
Martora L. (dosar urmărire penală dosar instanţă), sora inculpatei, nu s-a deplasat la locul accidentului, ci doar la spital, unde se aflau partea civilă, soţul acesteia şi inculpata. Martora a confirmat aspectele legate de faptul că în zona unde a avut loc accidentul, înainte trecerii de pietoni, într-un anumit moment al zilei soarele intră brusc în ochii conducătorilor auto după un viraj uşor, astfel încât aceştia sunt nevoiţi să poate ochelari de soare sau să coboare parasolarul pentru a vedea bine, că nu ştie dacă inculpata purta ochelari sau avea parasolarul coborât la momentul accidentului. A menţionat că inculpata circula des prin zona respectivă cu maşina, dar, de obicei, în jurul amiezii şi nu spre seară cum era atunci când s-a produs accidentul. Martora a mai declarat că inculpata circulă cu viteză de cel mult 40km/h, foarte prudent şi respectând regulile de circulaţie. În declaraţia din cursul urmăririi penale martora a menţionat că la spital soţul persoanei vătămate i-a spus inculpatei că se miră că soţia lui nu a văzut maşina, iar în declaraţia din faţa instanţei martora a menţionat că la spital soţul părţii civile i-a spus inculpatei că nu ştie cum de a luat-o soţia lui înainte pe trecere.
Pe baza acestui material probator, inclusiv din declaraţiile inculpatei din cursul urmăririi penale, instanţa de fond a reţinut că s-a dovedit, în mod incontestabil, că aceasta nu a acordat prioritate de trecere persoanei vătămate C., care traversa drumul public prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător, fapt care a dus la vătămarea corporală a acesteia, inculpata încălcând dispoziţiile art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, conform căruia "Conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere (...) pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului", coroborate cu cele ale art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care prevede că pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor;
Împrejurarea, dovedită de probele administrate, că inculpata a fost orbită de soare când a ajuns în zona trecerii de pietoni nu este de natură a o disculpa, fie şi parţial, pentru producerea accidentului, câtă vreme toţi cei audiaţi, inclusiv soţul inculpatei, martorul K. şi sora inculpatei, martora L., au confirmat că pe acea porţiune de drum, vara, în jurul orelor 17-18, soarele care bate direct din faţa conducătorului auto şi îl orbeşte, reprezentând o problemă majoră în trafic, aspect cu siguranţă cunoscut şi de inculpată, fiind drumul spre casă şi pe un traseu pe care se deplasa frecvent, aspect pe care atât ea, cât şi martorii l-au confirmat. S-a precizat însă în loc ca în aceste condiţii inculpata să facă tot ce putea ca să prevină riscul unui eveniment rutier, prin purtarea de ochelari de soare, coborârea parasolarului sau chiar oprirea preventivă a autovehiculului înainte de trecere, a ales să continue deplasarea la volan, cu viteză redusă, asumându-şi totuşi, într-o oarecare măsură, riscul de a nu observa pietonii angajaţi regulamentar în traversare, din cauza faptului că soarele îi intra în ochi şi nu vedea nimic, ceea ce s-a şi întâmplat, inculpata însăşi admiţând că ar fi putut evita accidentul dacă purta ochelari de soare şi dacă avea parasolarul coborât, aşa cum s-a arătat mai sus .
A menţionat judecătorul fondului că la aceste conduite preventive pe care inculpata le-ar fi putut aborda, se adaugă obligaţia care îi revenea acesteia, conform legii, de a opri autovehiculul înainte de, iar nu pe trecerea de pietoni, înaintea marcajului transversal care era aplicat pe întreaga lăţime a celor două benzi ale sensului de circulaţie pe care se deplasa aceasta, marcaj vizibil în fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului, în care se poate observa că autoturismul a fost oprit după ce a trecut cu trei dintre roţi peste acest marcaj şi se afla pe trecerea de pietoni. În acest sens Curtea a arătat că, potrivit art. 81 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002:
"Marcajul transversal constând dintr-o linie continuă, aplicată pe lăţimea uneia sau mai multor benzi, indică linia înaintea căreia vehiculul trebuie oprit la întâlnirea indicatorului "Oprire". Un asemenea marcaj poate fi folosit pentru a indica linia de oprire impusă printr-un semnal luminos, printr-o comandă a agentului care dirijează circulaţia, de prezenţa unei treceri la nivel cu o cale ferată, cu o linie de tramvai sau a unei treceri pentru pietoni (subl. inst.).
Instanţa de fond a mai reţinut că în mod incontestabil, aşa cum a rezultat din probele expuse pe larg mai sus, evenimentul rutier s-a produs pe trecerea de pietoni, iar nu în afara marcajului pietonal cum a părut că lasă să se înţeleagă inculpata prin apărător atunci când acesta a solicitat, prin obiectivele la expertiza tehnică auto cerută în cursul judecăţii, ca expertul să stabilească locul producerii accidentului. De asemenea, s-a arătat că nu există probe care să susţină ipoteza că maşina ar fi fost mutată imediat după producerea accidentului.
De asemenea, judecătorul fondului a reţinut că inculpata însăşi a recunoscut că înainte de trecerea de pietoni, cu circa 10-15 m înainte a observat un bărbat la marginea trotuarului, pe sensul de mers al vehiculului (soţul persoanei vătămate, subl. inst.), astfel că se impune a se concluziona că, de vreme ce nu a acordat prioritate acestui pieton care se angaja în traversare şi pe care l-a observat, cu atât mai mult nu a acordat prioritate persoanei vătămate, aflate la aproximativ 1 m mai în faţă pe trecerea de pietoni, pe care inculpata nu a observat-o din cauza luminii puternice a soarelui .
A reţinut prima instanţă că persoana vătămată C. s-a angajat regulamentar în traversarea străzii, neîncălcând prevederile legale, contrar celor susţinute de inculpată şi de asigurător prin concluziile scrise, victima, din postura de pieton, neavând obligaţia de a acorda prioritate maşinilor, întrucât se afla pe o trecere de pietoni marcată şi semnalizată corespunzător, pe sensul de mers al vehiculului condus de inculpată. S-a arătat că inculpata circula cu autoturismul pe banda a II-a de mers, culpa în producerea accidentului aparţinând aşadar exclusiv acesteia, care nu a oprit autovehiculul la trecerea de pietoni şi nu a acordat prioritate persoanei vătămate, lovind-o pe aceasta pe trecerea de pietoni cu partea laterală din faţă dreapta a autoturismului, fiind fără relevanţă sub acest aspect împrejurarea că inculpata nu circula cu viteză ridicată (fapt care nici nu i-a fost imputat prin rechizitoriu, deplasarea cu viteza regulamentară fiind confirmată de altfel de toţi martorii oculari).
Mai mult, s-a precizat că probaţiunea administrată a infirmat ipoteza sugerată de inculpată în sensul că pe prima bandă a sensului de mers pe care se deplasa ar fi staţionat alte autoturisme, din planşa foto şi din declaraţiile anterior analizate, în special a martorului I., care a trecut cu câteva secunde înaintea inculpatei pe acolo cu maşina, a oprit şi s-a deplasat imediat la locul accidentului, reieşind că vizibilitatea inculpatei nu a fost afectată decât de lumina orbitoare a soarelui, la aceeaşi concluzie conducând înseşi afirmaţiile inculpatei în sensul că l-a observat pe martorul H. aflat la marginea trecerii. Prin urmare, s-a considerat că susţinerile soţului inculpatei care a declarat că pe prima bandă a sensului de mers al acesteia, mai în spate, se afla parcată o maşină, în dreptul unei case, la o distanţă pe care martorul nu a putut-o preciza, estimând-o la 2-3-5 m., nu pot fundamenta o apreciere în sensul că inculpata nu ar fi avut vizibilitate din această cauză.
În aceste condiţii, s-a apreciat că susţinerile inculpatei şi ale părţii responsabile civilmente în sensul că persoana vătămată nu s-a asigurat corespunzător la traversarea străzii (chiar dacă era pe trecerea de pietoni), nu pot fi primite. Conform art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate şi semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora, în localităţi, pe la colţul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic. Simplul fapt că soţul persoanei vătămate, aflat lângă aceasta la momentul în care au ajuns lângă trecerea de pietoni, a observat autoturismul condus de inculpată la o distanţă de aproximativ 25 de m, venind spre trecerea de pietoni cu viteză redusă, nu dădea naştere unei obligaţii a acestuia şi a persoanei vătămate de a nu se angaja în traversare şi, mai mult, de a acorda prioritate acestuia, în condiţiile în care maşina putea fi în mod cert oprită în condiţii de siguranţă şi, mai mult, exista obligaţia legală a conducătorului auto de a opri înaintea marcajului transversal, aspect pe care şi soţul persoanei vătămate îl cunoştea, aşa cum a rezultat din declaraţia acestuia, împrejurări care l-au determinat să creadă că pot traversa în siguranţă. În plus, inculpata însăşi a declarat, aşa cum s-a menţionat mai sus, că a circulat cu viteză redusă şi că l-a observat pe soţul persoanei vătămate cu 10-15 m înainte de a ajunge la trecerea de pietoni, moment în care a frânat, fără a o observa pe persoana vătămată aflată pe trecere. S-a considerat că împrejurarea că soţul persoanei vătămate, care se deplasa mai încet şi a observat că autoturismul nu opreşte, s-a oprit şi nu a mai ajuns pe banda a doua de circulaţie, ceea ce persoana vătămată nu a făcut, nu poate determina, în întreg contextul expus mai sus, reţinerea unei încălcări a normelor legale privind traversarea şi, implicit, nici a unei culpe a acesteia din urmă în producerea accidentului.
Totodată, instanţa de fond a subliniat că, pornind de la împrejurarea că viteza cu care circula autoturismul condus de inculpată era una redusă, aspect care rezultă atât din declaraţiile acesteia, dar şi ale martorului H., precum şi din împrejurarea că autoturismul s-a oprit imediat ce aceasta a frânat, aspect confirmat de aceştia, împrejurare coroborată cu toate celelalte aspecte legate de modul de producere a accidentului, ţinând seama şi de faptul că acuzaţia adusă inculpatei constă exclusiv în neacordarea priorităţii de trecere persoanei vătămate, Curtea de apel a arătat că nu era necesară administrarea probei cu expertiza tehnică auto solicitată de apărătorul inculpatei şi respinsă de instanţă, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor faptelor şi împrejurărilor ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză nefiind necesară şi opinia unui expert, condiţie esenţială pentru a se încuviinţa, conform art. 172 alin. (1) C. proc. pen.., administrarea unei astfel de probe.
Cât priveşte urmările accidentului provocat de inculpată, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin raportul de expertiză medico-legală nr. x întocmit la data de 10.12.2018 de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara s-a concluzionat că: leziunile traumatice suferite de partea civilă C., necesită 120-125 zile de îngrijiri medicale de la producerea lor dacă nu survin complicaţii; leziunile postraumatice au pus în primejdie viaţa victimei, din rezultatul de examinare CT craniu nativ efectuată imediat după transportarea victimei la urgenţe reieşind că aceasta prezenta, printre altele, o fractură os temporal drept, hematom subdural cu grosimea de 4-4,5 mm; F-T-P stg; hematom intraparenchimatos 2/2,2 cm T stg; edem emisfer cerebral stg., diagnosticul la externarea din spital a părţii civile fiind de "Politraumatism prin accident rutier. TCC cu dilacerare cerebrală, fractură temporală stângă în resorbţie. Fractură os temporal drept. Traumatism forte bazin cu fractură ischi-pubiană şi aripă sacrată stângă", .
Prin raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 2294/A5/13.07.2022 efectuat la cererea inculpatei A. şi întocmit de Institutul de Medicină Legală Timişoara, avizat sub nr. x/14.07.2022 de Comisia de Avizare şi Control a Actelor Medico-Legale din cadrul aceluiaşi Institut, s-a concluzionat că partea civilă C. prezintă leziuni de violenţă ce pot data din 15.10.2018 şi pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri/planuri dure, posibil în condiţiile unui accident rutier. S-a menţionat că leziunile necesită 120-125 de zile de îngrijiri medicale socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicaţii, că acestea au pus în primejdie viaţa victimei şi s-au soldat cu infirmitate. Conform fişei medicale de la medicul de familie, s-a apreciat că nu există leziuni/afecţiuni anterioare accidentului rutier cu rol în producerea leziunilor actuale. S-a apreciat că există legătură de cauzalitate între accidentul rutier şi leziunile suferite de persoana vătămată .
Cât priveşte natura infirmităţii constatate, s-a consemnat în raportul de nouă expertiză medico-legală precitat rezultatul înscris în scrisoarea medicală ataşată înscrisului medical nr. 85/10.11.2021 întocmit la SCJU Timişoara, Ambulatoriu NCH cu ocazia examinării părţii civile, arătându-se, printre altele, că se constată o tulburare de vorbire netă, impactând vorbirea curentă cu o tulburare a vorbirii fluente şi spontane, existând o tulburare de denumire a obiectelor cu o imposibilitate de a numi anumite obiecte curente, de exemplu: se arată pacientei o seringă pe care nu reuşeşte să o numească, deşi o identifică (obiectul cu care se face injecţia), nu reuşeşte să numească o carte. S-a mai arătat că pe CT -urile efectuate la datele de 15/16/23/29.10.2018 şi 12.11.2018 se constată prezenţa unei leziuni cerebrale la lobul temporal stâng corespondentă ariei vorbirii cu diametru maxim în cursul evoluţiei de 4 cm, precizându-se că această leziune este prezentă de pe primul CT efectuat şi reprezintă din primul moment o leziune cerebrală constituită (dilacerare, contuzie, distrucţie cerebrală), iar această leziune poate fi pusă cel puţin din punct de vedere clinic şi al practicii neurochirurgicale curente în relaţie directă cu tulburarea de vorbire prezentă, cu precizarea că, tot din punct de vedere al practicii curente, ca o consecinţă a relaţiei dintre leziunea din zona vorbirii şi tulburarea actuală se consideră că această tulburare este sechelară fără posibilitate de recuperare (subl. inst.), concluzionându-se sub acest aspect că se constată stare posttraumatism cranio-cerebral mediu în cadrul unui politraumatism. S-a reţinut că există o disfazie preponderent excesivă sechelară prin leziune cerebrală directă, cu recomandarea de evaluare a tulburărilor fazice şi de memorie prin bilanţ neurocognitiv şi neuropsihic complet, imagistică cerebrală prin rezonanţă magnetică pentru punerea în evidenţă a leziunilor cerebrale acum sechelare (conf. dr. R., medic primar neurochirurg - fila x d.u.p.).
Referitor la criticile aduse de inculpată concluziilor expertizei medico-legale şi noii expertize medico-legale, formulate în cuprinsul cererii de repunere pe rol a cauzei din cadrul concluziilor scrise, instanţa de fond a arătat următoarele:
Inculpata a susţinut că în raportul de expertiza medico-legala a fost supraevaluata gravitatea leziunilor traumatice, cu consecinţa directa, dar deformata, a acordării unui număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, fiind încălcată Norma metodologica din Hotărârea nr. 44/30.09.2015 a Consiliului Superior de Medicina Legala privind încadrarea corecta a zilelor de îngrijiri medicale, hotărâre despre care s-a arătat că a apărut la editura S. în anul 2015 şi a fost recomandată de Plenul Consiliului în vederea unei estimări unitare posttraumatice în cazul persoanelor, în reţeaua de medicina legala din Romania, astfel încât aceasta carte poate fi considerata norma metodologica. Se menţionează că în această norma metodologica, la pag. 50, Tabel 21 se arata următoarele: Fractura liniara simpla bolta craniana 15-20 ZIM şi 7-10 ZIMCP (ZIM-zile îngrijiri medicale; ZIMCP-zile îngrijiri medicale complicaţii posttraumatice); Hematom subdural mic (compensat) 25-40 ZIM şi 23-30 ZIMCP cu PPV (punerea în primejdie a vieţii) valabil doar daca apar complicaţii posttraumatice: reangrenare (nu este cazul în speţa de faţă) sau HIC-hipertensiune intra craniana (nu este cazul în speţa de faţă), Hematom intracerebral posttraumatic mic-30-50 ZIM; Contuzie cerebrala minora localizata 15-20 ZIM; Dilacerare cerebrala mica 30-40 ZIM, Tabel 44, pag 167; Fractura ischio-pubiana - total 50-60 ZIM şi cu ZIMCP; Fractura sacrata -total 40-50 = ZIM şi cu ZIMCP.
Referitor la aceste susţineri ale inculpatei, prima instanţă a arătat că, în primul rând, hotărârea Consiliului Superior de Medicină Legală conţine doar recomandări, bareme, care sunt orientative şi nu obligatorii pentru medicii legişti, experţi care stabilesc durata zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare în funcţie de gravitatea concretă a leziunii, dimensiunea ei, particularităţile victimei, împrejurările şi modalitatea de producere a leziunii, etc., toate aceste criterii, dar şi altele, fiind luate în considerare atunci când medicul expert îşi asumă stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale estimate ca necesare pentru vindecarea leziunilor constatate. Cât priveşte criticile legate de stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de partea civilă, instanţa a reţinut că atât în expertiza medico-legală, cât şi în noua expertiză a fost stabilit acelaşi număr de zile, prin raportare la leziunile concrete suferite de partea civilă şi în urma evaluării gravităţii acestora.
S-a reţinut că inculpata a mai invocat faptul că în desfăşurătorul fişei UPU (cu precizarea că trebuia menţionat numărul acesteia pentru identificare), medicul legist menţionează laconic starea pacientei ("tensiune arteriala, confuza, conştienta") cu toate ca acest document medical ea are foarte multe rubrici care trebuie parcurse şi menţionate de către medicul legist în raportul de expertiză: istoric declarat de victima şi sau însoţitori, acuze subiective, leziuni traumatice prezentate şi descrise topografic, scorul de coma -GES (foarte important în traumatisme craniu-cerebrale), analize de laborator, consulturi clinice interdisciplinare, radiografii, CT-uri, ecografii, tratamente efectuate pe parcursul staţionării la UPU, etc).
Instanţa de fond a constatat că aspectele invocate de inculpată privesc anumite lipsuri de consemnare care însă nu sunt de natură a conduce la o modificare a concluziilor expertizei şi ale noii expertize, câtă vreme medicilor legişti li s-au pus la dispoziţie toate actele medicale şi medico-legale existente la dosarul de urmărire penală, precum şi cele pe care aceştia le-au considerat necesare şi pe care le-au solicitat expres (cum ar fi, de pildă, fişa de evidenţă a persoanei vătămate de la medicul de familie - dosar de urmărire penală).
Inculpata a mai solicitat să se observe că la internarea la Unitatea Primiri Urgenţe, partea civilă era conştientă, dar confuză, aspect care în opinia inculpatei arata un scor GES de 14 şi nu de 11 aşa cum este menţionat în biletul de externare. Legat de acest aspect, judecătorul fondului a arătat că scorul GES menţionat în biletul de externare din secţia Neurochirurgie a fost cel stabilit la internarea în această secţie, care a avut loc în data de 15.10.2018, la ora 19:44, după efectuarea examinării CT, dar şi a altor investigaţii, din secţia Unitatea Primiri Urgenţe persoana vătămată figurând predată către secţia de Neurochirurgie la ora 19:40 . Prin urmare, s-a constatat că sunt nefondate criticile inculpatei sub acest aspect.
Legat de împrejurarea invocată de inculpată în sensul că în biletul de externare al persoanei vătămate se menţionează greşit faptul ca fractura temporala stg este în resorbţie, când în realitate trebuia menţionat ca dilacerarea cerebrala este în resorbţie, Curtea de apel a menţionat că ar putea fi vorba de o eroare materială, care însă nu a fost de natură să influenţeze concluziile expertizei medico-legale şi nici pe cele ale noii expertize medico-legale.
S-a mai arătat că, pe de alta parte, în diagnosticul de la internare, cat şi în examenul neurologic de la internare, se menţionează aceasta dilacerare cerebrala, însă în examenul CT din 15.10.2018 (data accidentului) şi în examenul de control din 23.10.2018, nu se menţionează existenta acestei dilacerări cerebrale (arătându-se că dilacerarea cerebrala este echivalentă cu termenul de zdrobire sau triturare). Legat de acest aspect, instanţa de fond a arătat în primul rând că la examinarea CT din 15.10.2018 s-a constatat existenţa următoarelor leziuni: un hematom subdural cu grosime de 4-4,5 mm, F.T.P stg, un hematom intraparenchimatos 2/2,2, T stg, un edem de emisfer cerebral stg, precum şi că structurile mediane erau nedeviate . La examinarea CT din 16.10.2018 s-a constatat, comparativ cu examinarea anterioară, că lama de hematom subdural descris la examinarea anterioară era de 5,6 mm, hematomul intraparenchimatos de 56 mm/32,5mm/37 mm extins la nivel temporal stânga şi edem perilezional, precum şi o deviere a structurilor mediane de aprox. 8,7 mm, iar la examinarea CT din 23.10.2018 s-a constatat, comparativ cu examinarea anterioară, o contuzie hemoragică FTP stg, cu dimensiuni ale componentei sangvine relativ stabile, cu densitate în regresie şi accentuarea moderată a edemului vasogen, digitat la nivelul nucleilor bazali. S-a mai menţionat că devierea structurilor mediane era stabilă (7-7,5 mm). La examinarea CT din 29.10.2018, s-au constatat, comparativ cu examinarea anterioară, următoarele: aspectul contuziei sangvine cu densitate redusă şi aceleaşi dimensiuni, edemul vasogen cu tendinţă de reducere în dimensiuni, edemul de masă asupra cornului lateral stg se menţine, devierea structurilor liniei mediane de 6,5 mm . În fine, la examinarea CT din 12.11.2018, cu o zi înaintea externării, se menţionează fractura TP dreapta cu contuzie cerebrală temporală stg, faţă de imaginea anterioară componenta sangvină scade mult în intensitate, edemul vasogen de vecinătate redus dimensional, colecţia sangvină din cornul posterior al ventriculului lateral drept redusă dimensional .
Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, aşa cum se menţionează în lucrările de specialitate, întotdeauna cauza unui hematom subdural acut este un traumatism care determina ruperea unei vene, a unei artere sau un focar de dilacerare cerebrală, existând deci o legătură între acest tip de hematom şi distrucţia cerebrală care a fost constatată cu ocazia examinării CT de la internare, dilacerarea menţionată în biletul de externare fiind de fapt distrucţia cerebrală atestată la internare. Dilacerarea este o leziune traumatica cu caracter distructiv şi presupune o lipsa de continuitate a parenchimului cerebral, iar dilacerarea indirecta, constatată în cazul persoanei vătămate, s-a produs prin deceleratie, prin contactul violent cu suprafaţa carosabilă, când creierul s-a lovit de peretii interiori ai cutiei. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, dilacerarea se insoteste şi de alte leziuni traumatice: contuzie cerebrala, edem cerebral, hematom subdural, hematom intraparenchimatos, aceste tipuri de leziuni traumatice fiind constatate şi în cazul persoanei vătămate. Aceleaşi sunt şi concluziile noii expertize medico-legale, care a atestat existenţa unei leziuni cerebrale la lobul temporal stâng corespondentă ariei vorbirii cu diametru maxim în cursul evoluţiei de 4 cm, precizându-se că această leziune este prezentă de pe primul CT efectuat şi reprezintă din primul moment o leziune cerebrală constituită (dilacerare, contuzie, distrucţie cerebrală). Prin urmare, instanţa de fond a constatat că sunt nefondate susţinerile inculpatei legate de neconcordanţele dintre rezultatele investigaţiilor medicale la care a fost supusă persoana vătămată pe perioada internării.
S-a mai susţinut de către inculpată că, deşi este menţionată existenta unor hematoame, acestea n-au determinat efect de masă (compresiv) care sa duca la necesitatea unei intervenţii chirurgicale, iar în expertiza medico-legala efectuata nu se face nicio menţiune în legătura cu aceste aspecte, mai ales ca, partea civila fost internata numai pe secţia de neurochirurgie, deşi nu a suferit nicio intervenţie chirurgicala la cap sau coloana. Se mai arată că la 8 zile după accident, examenul CT arata o evoluţie buna şi o resorbţie a leziunilor cerebrale, dar în niciun act nu se menţionează ce tratamente s-au făcut după data de 23.10.2018 şi pana la externare, tratamente de natura a justifica internarea părţii civile la secţia de neurochirurgie, în condiţiile în care nu s-au efectuat intervenţii chirurgicale. Legat de aceste aspecte referitoare la lipsa necesităţii internării părţii civile în secţia de neurochirurgie, s-a apreciat de către instanţa de fond că reprezintă o împrejurare irelevantă în ce priveşte concluziile celor două acte medico-legale, iar neefectuarea vreunei intervenţii chirurgicale în specialitatea neurochirurgie este o realitate de necontestat.
Inculpata a mai invocat faptul că la examenul CT din 15.10.2018 nu se descrie fractura de aripa sacrata dar aceasta apare în examenul CT din 23.10.2018, fără a exista nicio explicaţie cu privire la aceasta omisiune şi nici prescripţia unui tratament adecvat. Curtea de apel a menţionat că, pe de o parte, este posibil ca o fractură să nu fie vizibilă în anumte incidenţe efectuate cu ocazia examinării radiologice sau CT, iar, pe de altă parte, durata zilelor de îngrijiri medicale a fost stabilită în funcţie de fractura de ram ischio-pubian, constatată şi cu ocazia examinării medicale efectuate la Timişoara în vederea stabilirii unui diagnostic necesar pentru noua expertiză medico-legală, astfel că fractura de aripă sacrată nu ar fi putut determina o modificare a acestui număr de zile de îngrijiri medicale.
În final s-a arătat că în raportul de expertiza medico-legala nu se precizează recomandările la externare şi nici daca persoana vătămată le-a respectat, aceste aspecte fiind importante cu privire la numărul de zile de îngrijire medicale acordate şi s-a susţinut că toate aspectele menţionate mai sus trebuie lămurite printr-o nouă expertiză medico-legală. Prima instanţă a constatat că recomandările la externare au fost menţionate în biletul de externare a persoanei vătămate, recomandări în sensul ca persoana vătămată să nu calce pe piciorul stâng încă trei săptămâni, hidratare orală 2l apă/zi, nefiind menţionată prescripţia de medicamente. Cu toate acestea, instanţa a constatat că în noua expertiză medico-legală s-a concluzionat (aşa cum s-a arătat mai sus) în sensul existenţei unei infirmităţi permanente a persoanei vătămate exclusiv pe baza CT -urilor efectuate la datele de 15/16/23/29.10.2018 şi 12.11.2018, în care s-a constatat prezenţa unei leziuni cerebrale la lobul temporal stâng corespondentă ariei vorbirii cu diametru maxim în cursul evoluţiei de 4 cm, precizându-se că această leziune este prezentă de pe primul CT efectuat şi reprezintă din primul moment o leziune cerebrală constituită (dilacerare, contuzie, distrucţie cerebrală). Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate pune în discuţie apariţia vreunei leziuni sau agravarea stării de sănătate a persoanei vătămate ca urmare a neefectuării tratamentului recomandat de medic.
Pe cale de consecinţă, instanţa fondului a constatat că toate obiecţiunile inculpatei legate de noua expertiză medico-legală sunt neîntemeiate.
De asemenea, instanţa de fond a menţionat următoarele:
În primul rând, deşi inculpata a susţinut că, raportat la aspectele invocate, s-ar impune efectuarea unei noi expertize medico-legale, Curtea a apreciat că o astfel de cerere este inadmisibilă. Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Hotărârea nr. 774/2000 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, după obţinerea avizului comisiei de avizare şi control se poate solicita efectuarea unor noi expertize medico-legale de către unităţile medico-legale ierarhic inferioare acesteia numai în cazul în care comisia de avizare şi control a recomandat explicit acest lucru sau dacă au apărut date noi medicale ori de anchetă, inexistente la data expertizelor anterioare. S-a arătat că în prezenta cauză, noua expertiză medico-legală a fost avizată de Comisia de Avizare şi Control a Actelor Medico-Legale fără nicio recomandare în sensul efectuării unei noi expertize, arătându-se că sunt justificate concluziile noii expertize de consemnările obiective din cuprinsul documentelor medicale şi medico-legale analizate, de examinările de specialitate efectuate, precum şi de literatura de specialitate. Totodată, la dosarul cauzei nu au apărut noi date medicale sau de anchetă care să nu fi existat la data expertizelor anterioare.
În al doilea rând, instanţa de fond a menţionat că, în pofida amplelor critici aduse expertizei medico-legale şi noii expertize medico-legale prin concluziile scrise, în cursul urmăririi penale inculpata, prin acelaşi apărător, a comunicat procurorului de caz că nu formulează obiecţiuni faţă de noul raport de expertiză medico-legală şi că solicită încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei .
Referitor la încadrarea juridică a faptei şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatei A., care la data de 15.10.2018, în jurul orei 17:15, în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x pe strada x înspre strada x din mun. Deva, jud. Hunedoara, încălcând prevederile art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 coroborate cu prevederile art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, nu a acordat prioritate de trecere persoanei vătămate C., angajată în traversarea străzii în mod regulamentar pe trecerea de pietoni marcată şi semnalizată ca atare, amplasată în dreptul porţii principale de acces în Parcul Cetate Deva, şi a lovit-o cu partea dreaptă lateral-frontală a maşinii, provocându-i leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 120-125 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, i-au pus viaţa în primejdie şi i-au produs o leziune cerebrală care a determinat tulburare de vorbire sechelară, fără posibilitate de recuperare, ceea ce constituie o infirmitate permanentă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. (rap.la art. 194 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen.), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa a constatat că din probele administrate rezultă dincolo de orice dubiu că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpată.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpata a acţionat cu vinovăţie în modalitatea culpei fără prevedere, prevăzută de art. 16 alin. (4) lit. b) C. pen., întrucât aceasta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv de a produce un accident de circulaţie ca urmare a faptului că nu a luat toate măsurile pentru a acorda prioritate de trecere pietonilor angajaţi legal în traversare pe trecerea de pietoni, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere prevederile art. 74 C. pen. privind criteriile generale de individualizare a pedepsei, precum şi art. 74 alin. (2) C. pen. Aşadar, raportat la aceste criterii instanţa a constatat că fapta comisă de inculpată prezintă o gravitate medie, aceasta conducând autoturismul imprudent, pe un tronson de drum intens circulat, inclusiv pietonal, într-o zonă cu mai multe treceri de pietoni succesive, neluând măsuri atunci când soarele i-a intrat brusc în ochi şi a orbit-o şi, cel mai grav, neoprind înaintea trecerii de pietoni pe care se afla angajată regulamentar persoana vătămată C., ca urmare a neacordării de prioritate accidentând-o. Urmările au fost grave pentru partea civilă (în vârstă de 62 de ani), aceasta necesitând 120-125 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor, fiindu-i pusă viaţa în primejdie şi suferind o infirmitate fizică permanentă.
Instanţa a mai reţinut că inculpata nu are antecedente penale, nu are abateri rutiere, este membră a Baroului de avocaţi Hunedoara (în prezent fiind suspendată din exercitarea activităţii de avocat), fiind şi administrator la SC "B." S.R.L., este căsătorită, are doi copii minori.
În ce priveşte conduita inculpatei după săvârşirea infracţiunii, judecătorul fondului a reţinut, pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi, că aceasta s-a preocupat de soarta persoanei vătămate, s-a deplasat la Unitatea Primiri Urgenţe unde persoana vătămată a fost dusă cu ambulanţa, a vizitat-o de mai multe ori la spital, a discutat cu soţul acesteia, s-a interesat de situaţia ei, vorbind şi cu personalul medical, oferindu-se să o ajute în vederea transferării la o unitate medicală unde să beneficieze de servicii medicale mai bune, a remis soţului persoanei vătămate suma de 500 RON pentru acoperirea anumitor cheltuieli şi a iniţiat demersuri în vederea soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, demersuri care au eşuat, din cauze care nu au putut fi stabilite cu certitudine, dată fiind şi implicarea membrilor familiei persoanei vătămate.
Cât priveşte conduita inculpatei în cursul procesului penal, instanţa de fond a reţinut că atitudinea procesuală adoptată de aceasta a fost oscilantă. Astfel, în cursul urmăririi penale a recunoscut săvârşirea faptei, formulând chiar două cereri succesive de încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile prevăzute de art. 478 şi urm C. proc. pen.., ambele cereri fiind respinse de către procuror, care a apreciat că încheierea unui acord în versiunea propusă nu este oportună, raportat la gravitatea faptei şi la împrejurările săvârşirii acesteia .
Începând cu faza camerei preliminare, după emiterea noului rechizitoriu (consecutiv restituirii iniţiale a cauzei la parchet în primul ciclu procesual), când actul de sesizare a fost comunicat la domiciliul procesual ales în cursul urmăririi penale, menţionat ca atare în declaraţiile acesteia - sediul cabinetului avocatului ales, apărător care a semnat personal de primire a rechizitoriului, deşi nu a formulat cereri şi nu a invocat excepţii în legătură cu legalitatea actelor, a mijloacelor de probă efectuate în timpul urmării penale sau a sesizării instanţei, totuşi, la data de 18.12.2022, la 4 zile după pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a încheierii finale de cameră preliminară prin care a dispus începerea judecăţii, apărătorul ales al inculpatei a restituit rechizitoriul cu menţiunea că inculpata nu mai are domiciliul procesual ales la cabinetul său de la momentul primirii rechizitoriului, restituirea având loc la peste o lună şi jumătate de la primirea acestuia de către acelaşi avocat. Mai mult, împotriva încheierii inculpata a exercitat calea de atac a contestaţiei, solicitând trimiterea spre rejudecare pe motivul nelegalei comunicări a rechizitoriului, contestaţia fiind respinsa de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatându-se cu privire la comunicarea rechizitoriului că aceasta s-a efectuat la domiciliul procesual ales, respectiv la cabinetul apărătorului ales, apreciindu-se, contrar celor susţinute de inculpată, că aceasta a făcut o alegere de domiciliu, iar împrejurarea că plicul conţinând rechizitoriul a fost restituit Curţii de Apel Alba Iulia de către avocatul ales după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus începerea judecăţii nu a fost considerată de completul de contestaţie o viciere a procedurii de comunicare.
De asemenea, s-a reţinut că, deşi în cursul urmăririi penale a recunoscut săvârşirea faptei, formulând cele două cereri succesive de încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, în faţa instanţei, inculpata nu şi-a exprimat poziţia cu privire la acuzaţia adusă, a lipsit de la toate termenele de judecată, solicitând iniţial amânarea cauzei pentru pregătirea apărării şi a angajării unui avocat, ulterior, prin apărător ales, la termenul acordat solicitând din nou amânarea judecăţii invocând atât motive medicale, cât şi necesitatea ca instanţa să dea ocazia inculpatei să se prezinte personal în faţa instanţei pentru a-şi preciza poziţia procesuală (dacă recunoaşte sau nu în totalitate fapta descrisă în rechizitoriu) şi pentru a solicita eventual judecarea cauzei conform procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii . Cu toate acestea, la termenul de judecată din data de 16.05.2023 inculpata nu s-a prezentat, apărătorul ales al acesteia învederând că lipsa este justificată de situaţia medicală a inculpatei, depunând înscrisuri medicale din care rezulta că inculpata nu se poate deplasa şi este la Bucureşti urmând un nou tratament, precum şi că inculpata nu doreşte să urmeze procedura simplificată, motiv pentru care contestă toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi solicită readministrarea acestora, cu precizarea că inculpata doreşte să dea declaraţie înainte de intervenţia chirurgicală la care urma să fie supusă la data de 05.06.2023. În aceste condiţii, instanţa, pentru a da posibilitatea inculpatei să se prezinte în instanţă, a stabilit un nou termen de judecată la data de 26.05.2023, dată pentru care a dispus şi citarea martorilor încuviinţaţi, în vederea audierii, printre alte dispoziţii punându-se în vedere inculpatei prin apărătorul ales să se prezinte la următorul termen de judecată în instanţă în vederea audierii, având în vedere situaţia medicală invocată de aceasta şi posibila imposibilitate de a se prezenta pe viitor la alte termene în vederea audierii.
La termenul de judecată din data de 26.05.2023, s-a constatat din nou lipsa inculpatei, apărătorul ales al acesteia depunând la dosar un înscris constând într-o scrisoare medicală prin care medicul care a efectuat operaţia inculpatei recomandă pentru succesul procedurilor de kinetoterapie să continue zilnic aceste proceduri până la sfârşitul lunii, precizând avocatul că inculpata urmează aceste proceduri la clinica Masaya din Bucureşti, depunând la dosarul cauzei un înscris constând în dovada abonamentului de kinetorapie.
La acelaşi termen, având în vedere că inculpata a lipsit, instanţa a dispus începerea cercetării judecătoreşti, efectuată în continuare şi la termenul din data de 16.06.2023, când cauza a fost din nou amânată pentru data de 26.06.2023 ora 13:00, termen şi oră stabilite de comun acord cu toţi participanţii la proces, pentru a se reveni cu adresă către Serviciul de Probaţiune Hunedoara în vederea efectuării raportului de evaluare al inculpatei, aceasta neprezentându-se la programarea stabilită în acest sens de serviciul de probaţiune, ceea ce a determinat imposibilitatea întocmirii raportului de evaluare în termenul fixat de instanţă.
La termenul de judecată din data de 26.06.2023, apărătorul ales al inculpatei a depus o cerere de amânare motivat de necesitatea asigurării asistenţei unui inculpat într-o cauză considerată urgentă la Bucureşti, cerere pe care instanţa a admis-o cu precizarea că este singura cerere de amânare admisă pe motivul imposibilităţii de prezentare, ţinând seama totodată de motivele de ordin medical în ceea ce o priveşte pe inculpată invocate în cuprinsul cererii şi care au împiedicat-o să se prezinte la acel termen de judecată pentru a da declaraţie. Instanţa de fond a reţinut totodată că apărătorul inculpatei a lipsit nejustificat, raportat la împrejurarea că în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti termenul din 26.06.2023 fusese stabilit în data de 15.05.2023. De asemenea, având în vedere solicitarea expresă a apărătorului ales al inculpatei şi acordul exprimat al apărătorului părţii civile pentru termenul de judecată din data de 30.06.2023, s-a stabilit termen de judecată la data de 30.06.2023, ora 09:00 pentru când s-a pus în vedere apărătorului ales al inculpatei prin notă telefonică şi prin încheiere să se prezinte la termenul stabilit sau să-şi asigure substituirea în condiţiile legii având în vedere vechimea cauzei şi totodată aprecierea acesteia ca fiind o cauză urgentă de către completul de judecată, cauză care se soluţionează şi pe perioada protestului magistraţilor şi s-a pus în vedere inculpatei că este ultimul termen care se acordă în vederea prezentării acesteia şi pentru a putea da o declaraţie, nefiind obligatorie audierea inculpatei şi reţinând totodată că motivele invocate nu dovedesc o imposibilitate absolută de prezentare la termenul de judecată fixat.
La termenul de judecată din data de 30.06.2023, inculpata lipsă, prin avocat ales, a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, după data de 13 iulie 2023, pentru ca ea să aibă posibilitatea de a-şi exprima ultimul cuvânt, motivat de faptul că aceasta termină procedurile medicale în data de 11 iulie 2023, iar instanţa, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă, a respins cererea de amânare având în vedere în esenţă faptul că în cauză au fost acordate numeroase termene pentru a se asigura inculpatei prezenţa în faţa instanţei pentru a da declaraţie, iar termenul din data de 30 iunie 2023 a fost stabilit la solicitarea expresă a apărătorului inculpatei, fiind cunoscut tuturor participanţilor şi părţilor din proces că este ultimul termen care se acordă, fiind epuizată cercetarea judecătorească şi administrate toate probele încuviinţate, instanţa constatând totodată aşa cum rezultă din extrasul de pe Portalul instanţelor de judecată, depus din oficiu la dosar, că la data de 26.06.2023 în cauza de la Curtea de Apel Bucureşti judecata a fost amânată faţă de formele de protest adoptate de către Adunarea Generală a Judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti, nefiind considerată urgentă, apreciind în final că prin aceste solicitări repetate de amânare se tinde la tergiversarea soluţionării cauzei. Raportat la susţinerile apărătorului inculpatei de la termenul din 30.06.2023 în sensul că nu a ştiut că se va amâna cauza de către Curtea de Apel Bucureşti şi că doar în cursul şedinţei din data de 30.06.2023 s-a dispus, începând cu ora 11 amânarea cauzelor pentru acest motiv, instanţa a arătat că nu pot fi primite, deoarece, aşa cum rezultă din comunicatul Curţii de Apel Bucureşti, publicat la 20.06.2023 pe pagina de internet a acestei instanţe, în materie penală urmau a fi judecate doar cauzele în care erau inculpaţi sub imperiul măsurilor preventive, de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, în materia executării pedepsei, precum, şi verificări de măsuri asiguratorii, cauza în care apărătorul acorda asistenţă juridică neîncadrându-se în niciuna din aceste categorii (disponibil pe https:/www.cab1864.eu/wp-content/uploads/2023/06/comunicat-si-hotarare-colegiu-20- iunie-2023.pdf).
În acest context, instanţa a apreciat că întreaga conduită procesuală a inculpatei a avut drept scop temporizarea activităţii de judecată, în unele situaţii lipsa acesteia nefiind justificată, dincolo de problemele medicale de necontestat, instanţa constatând totodată că inculpata a lipsit de la judecată la termenul din data de 16.06.2023 pentru că a participat la serbarea şcolară a copiilor, nefiind invocate motive medicale care să o împiedice să se prezinte, reieşind că inculpata nu s-a aflat niciodată într-o imposibilitate absolută de a se prezenta în faţa instanţei, chiar şi raportat la programarea şedinţelor de kinetoterapie, rezultând că au existat între şedinţele de kinetoterapie (stabilite de kinetoterapeut împreună cu inculpata) şi intervale de timp care permiteau deplasarea inculpatei acasă pentru a desfăşura activităţi curente, însă nu şi deplasarea la instanţă, fiind de remarcat că, deşi a invocat imposibilitatea de prezentare la judecată, fiind supusă procedurilor de kinetoterapie necesare pentru leziunea de ruptură de ligament încrucişat anterior la genunchiul drept, totuşi inculpata a solicitat neîntrerupt pe parcursul camerei preliminare şi al judecăţii prelungirea dreptului de circulaţie, inclusiv la data de 11.07.2023, în termenul de pronunţare.
Toate cele de mai sus au fost expuse de instanţă pe larg pentru a reliefa atât împrejurarea că cererea de amânare formulată de inculpată la ultimul termen de judecată nu a reprezentat decât o continuare a acţiunilor şi cererilor anterioare ale inculpatei şi ale apărătorului acesteia care au determinat amânarea repetată a cauzei, neputându-se vorbi de o vătămare a drepturilor procesuale ale inculpatei prin respingerea acestei ultime cereri. Mai mult, s-a apreciat că toate acestea probează o atitudine direcţionată în sensul tergiversării soluţionării cauzei în perspectiva împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul inculpatei, situaţie iminentă raportat la data săvârşirii faptei (15.10.2018) şi la vechimea cauzei, instanţa având în vedere în acest sens şi statutul profesional al inculpatei, care este avocat, cunoscând aşadar toate implicaţiile conduitei sale procesuale.
Fără a se putea pune în discuţie o eventuală încercare a inculpatei de a zădărnici desfăşurarea anchetei penale ori a aflării adevărului şi fără a contesta libertatea deplină a acesteia în ce priveşte opţiunea de a se prezenta sau nu în faţa instanţei şi dreptul la tăcere al acesteia, s-a arătat că nu se poate face abstracţie de conduita procesuală adoptată de inculpată în cursul judecăţii, când, sub pretextul exercitării drepturilor şi la adăpostul garanţiilor procesuale, de altfel asigurate cu promptitudine şi maximă solicitudine de către instanţă, inculpata, un profesionist al dreptului, a urmărit constant ca judecata să se prelungească inutil, până la o eventuală stingere prin prescripţie a răspunderii sale penale, raportat şi la timpul necesar parcurgerii controlului de jurisdicţie în calea de atac ordinară (apel).
S-a precizat că din cuprinsul raportului de evaluare nr. x/23.06.2023 întocmit de Serviciul de Probaţiune Hunedoara rezultă că, în ceea ce priveşte infracţiunea care face obiectul prezentului dosar penal, pe parcursul intervievării sale A. a manifestat o atitudine de recunoaştere şi regret, apreciindu-se că factorii care au favorizat comiterea infracţiunii de către inculpată au fost: insuficienta interiorizare a măsurilor şi metodelor de prevenire a accidentelor rutiere, capacitate diminuată de anticipare a riscului de accident în cazul neadaptării la condiţiile de trafic, în timp ce factorul de risc, care poate susţine sau dezvolta comportamentul infracţional al inculpatei a fost identificat tot în capacitatea scăzută de interiorizare a măsurilor şi metodelor de prevenire a accidentelor rutiere, concluzionându-se, prin luarea în considerare şi a factorilor protectivi, de natură a inhiba comportamentul infracţional al inculpatei (atitudinea de recunoaştere şi regret faţă de fapta comisă; capacitate empatică; conduita adecvată manifestată anterior şi ulterior săvârşirii faptei; existenţa responsabilităţilor familiale şi ataşament familial; suport afectiv din partea membrilor familiei; nivel instructiv - educativ şi experienţă profesională; stabilitate financiară; stabilitate locativă), că în condiţiile în care instanţa de judecată va constata vinovăţia inculpatei, se poate realiza responsabilizarea acesteia, cu privire la riscurile şi consecinţele ce decurg din comiterea infracţiunilor rutiere prin dezvoltarea gândirii introspective şi a capacităţii de autoanaliză, într-un mediu neprivativ de libertate.
Ţinând seama de toate cele anterior expuse, instanţa a apreciat că se impune stabilirea în sarcina inculpatei a unei pedepse cu închisoarea, alternativa amenzii prevăzută de norma de incriminare fiind prea blândă în raport cu gravitatea medie a faptei şi cu periculozitatea inculpatei, însă, valorificând toate circumstanţele favorabile inculpatei, astfel cum au fost analizate în precedent, instanţa s-a orientat către o pedeapsă cu închisoarea situată la minimul special legal de 6 luni, apreciind că aceasta este suficientă pentru atingerea finalităţii preventiv-educative a sancţiunii penale.
În ceea ce priveşte necesitatea aplicării pedepsei, instanţa de fond a constatat că o soluţie de condamnare, cum au solicitat procurorul şi partea civilă, fie şi în modalitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ar constitui un tratament sancţionator mult prea sever raportat la persoana inculpatei şi la urmările produse, în cauză fiind îndeplinite condiţiile art. 83 C. pen., pedeapsa stabilită fiind închisoarea de 6 luni, inculpata nu a mai fost condamnată anterior, aceasta şi-a manifestat (în cursul urmăririi penale) acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar în raport de persoana inculpatei (aşa cum a fost descrisă mai sus), de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, se apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
De asemenea, s-a constatat faptul că maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită de inculpată este de 3 ani închisoare, valoare inferioară celei de 7 ani închisoare prevăzute de art. 83 alin. (2) C. pen., iar inculpata nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că se impune amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare stabilite în sarcina inculpatei pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, cu respectarea măsurilor dispuse de instanţă.
Cât priveşte necesitatea prelevării probelor biologice de la inculpată în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J., instanţa a reţinut că, deşi infracţiunea de vătămare corporală din culpă este cuprinsă în anexa privind infracţiunile pentru care pot fi prelevate probe biologice, în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J. din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, că prelevarea de probe biologice de la persoane condamnate definitiv sau faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunilor cuprinse în anexa Legii nr. 76/2008, are caracter facultativ, iar nu caracter obligatoriu, instanţele având competenţa de a aprecia dacă trebuie sau nu introduse amprente genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
Astfel, în deplin acord cu cele statuate de instanţa supremă, constatând că prelevarea probelor biologice este o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi trebuie analizată de către instanţă în ceea ce priveşte proporţionalitatea cu scopul urmărit, instanţa de fond a apreciat că în cauză, raportat la natura infracţiunii imputate inculpatei (vătămare corporală din culpă), precum şi la gravitatea medie a faptei, nu se impune prelevarea probelor biologice de la inculpată în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor civile exercitate în cauză, instanţa de fond a constatat că, în cursul urmăririi penale, la data de 12.12.2018, cu ocazia audierii, persoana vătămată C. a declarat, printre altele, că se constituie parte civilă cu suma de 360.000 de RON daune materiale şi 500.000 de euro daune morale, solicitând totodată introducerea în cauză a asigurătorului, în calitate de parte responsabilă civilmente, poziţie reiterată şi în declaraţia din data de 27.01.2021 .
Ulterior, în faza de judecată persoana vătămată C. a depus în scris cerere de constituire ca parte civilă cu suma de 360.000 RON daune materiale şi 500.000 euro daune morale, cererea fiind precizată prin înscrisul intitulat "Note de şedinţă" în sensul că stăruie în constituirea de parte civilă astfel cum a fost formulată, prezentând în susţinerea cererii motivele şi înscrisurile doveditoare, împreună cu documentaţia medicală aferentă .
Tot în cursul urmăririi penale, s-a constituit parte civilă în cauză Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva cu suma de 17.218,89 RON reprezentând cheltuielile de spitalizare a persoanei vătămate C., solicitând introducerea în cauză a asiguratorului - parte responsabilă civilmente .
În cauză a fost introdusă ca parte responsabilă civilmente E. S.A., în baza poliţei de asigurare de răspundere civilă Auto RCA, seria x/25/C25/HP nr. x cu valabilitate din 06.02.2018 până la 05.02.2019 .
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., repararea prejudiciului material şi moral se face "potrivit dispoziţiilor legii civile", ceea ce înseamnă că legea penală trimite atât la dispoziţiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357, 1381 şi urm. C. civ.), cât şi la cele de drept procesual civil, derogările în materie de procedură rezultate din alăturarea acţiunii civile acţiunii penale fiind expres reglementate în C. proc. pen.
Articolul 1357 alin. (1) C. civ. prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare. Reglementând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, din textul legal de mai sus, este unanim acceptat că se desprind, ca şi condiţii ale angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, următoarele: a) existenţa unei fapte ilicite, b) săvârşite cu vinovăţie, c) care să fi provocat părţii civile un prejudiciu, d) între faptă şi prejudiciu existând o legătură de cauzalitate.
Acelaşi text legal nu face distincţie în privinţa naturii patrimoniale sau nepatrimoniale a prejudiciului. Ca o consecinţă, atât prejudiciul patrimonial, cât şi cel nepatrimonial reprezintă elemente structurale ale răspunderii civile delictuale, alături de cele deja menţionate.
Aplicând acest raţionament la situaţia de faţă, instanţa fondului a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a inculpatei A. (fapta ilicită, tradusă în infracţiunea de vătămare corporală din culpă; vinovăţia inculpatei, îmbrăcând forma culpei; prejudiciul moral şi material rezultând ca o consecinţă firească a faptei săvârşite de inculpată, legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatei şi prejudiciul produs), coexistând cu răspunderea contractuală a părţii responsabile civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F., autoturismul condus de inculpată fiind asigurat în baza poliţei de asigurare de răspundere civilă Auto RCA, seria x/25/C25/HP nr. x cu valabilitate din 06.02.2018 până la 05.02.2019 .
Prin urmare, s-a reţinut că în cauză devin aplicabile, pe lângă normele generale din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357, 1381 şi urm. C. civ.), daunele morale (art. 253 şi art. 1.391 C. civ.), contractul de asigurare (art. 2.199-2.213 C. civ.) şi la asigurarea de răspundere civilă (art. 2223-2226 C. civ.), şi dispoziţiile Legii nr. 132/2017 ca act normativ în materia asigurării RCA în vigoare la data producerii accidentului de circulaţie, regulile acestui act normativ fiind detaliate în cadrul Normei ASF nr. 20/2017.
Totodată, instanţa a reţinut şi dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 15.02.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit căreia: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., stabileşte că: În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Faţă de aceste dispoziţii legale, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că se impune respingerea cererea părţii civile C. de obligare a inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile, formulată în cuprinsul concluziilor scrise.
Cu privire la acţiunea civilă exercitată de partea civilă C., referitor la daunele materiale solicitate de partea civilă C. la valoarea de 360.000 de RON, instanţa de fond a constatat din analiza probatoriului relevant în acest sens că nu s-a făcut dovada acestora decât în limita sumei de 1359,16 RON, corespunzătoare unui prejudiciu cert atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale, generat de accidentul de circulaţie provocat de inculpata A., aşa cum rezultă din următoarele înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi la care se face trimitere nominal în constituirea de parte civilă făcută ca urmare a solicitării exprese a instanţei de a se indica, defalcat şi cu menţionarea înscrisurilor doveditoare, toate pretenţiile civile şi natura acestora:
- factura x/04.12.2018 (medicamente) - în valoare de 30,01 RON;
- factura x/22.11.2018 (saci urinari) - în valoare de 11,16 RON;
- factura x/22.11.2018 (sondă urinară) - în valoare de 3,99 RON;
- factura x/22.11.2018 (produse farmaceutice - medicamente, ser fiziologic, seringă, gel lubrifiant, comprese sterile) - în valoare de 112,02 RON;
-factura x noiembrie 2018 (scutece senior, şerveţele umede incontinenţă, traverse senior) - în valoare de 99 RON;
- chitanţa fiscală nr. x/13.11.2018 (medicamente) - în valoare de 55,16 RON;
- chitanţa fiscală nr. x/13.11.2018 (medicamente) - în valoare de 11,33 RON;
- factura x din 08.12.2018 (scutece senior, cremă, şerveţele umede incontinenţă, traverse senior) - în valoare de 95 RON;
- factura x/11.12.2018 (produse farmaceutice - medicamente) - în valoare de 83,63 RON;
- factura x/18.12.2018 (produse farmaceutice - medicamente) - în valoare de 64,18 RON;
- factura x/27.12.2018 (produse farmaceutice - medicamente) - în valoare de 194,37 RON;
- factura x/03.01.2019 (produse farmaceutice - medicamente) - în valoare de 358,92 RON;
- factura x/12.11.2018 (cadru de mers reglabil) - în valoare de 170,39 RON;
- factura CMO nr. x/10.11.2021 (radiografie) - în valoare de 70 de RON .
Instanţa de fond a reţinut ca incontestabilă împrejurarea că, după accident, partea civilă a avut nevoie pentru o lungă perioadă de îngrijiri medicale deosebite, efortul financiar pentru activităţile de diagnosticare, tratament şi recuperare fiind considerabil, însă totodată nu se poate face abstracţie de regula cu valoare de principiu, invocată chiar de partea civilă, conform căreia repararea integrală presupune cu necesitate ca în primul rând să fie stabilită - pe bază de probe - întinderea prejudiciului cert. Or, s-a reţinut că în cauză partea civilă nu a dovedit întinderea prejudiciului material încercat decât în limita sumei de 1359,16 RON, astfel cum am arătat în precedent, cu precizarea importantă că nu poate fi admis raţionamentul părţii civile, expus pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise în sensul că, pe baza chitanţelor/facturilor depuse în dovedirea pretenţiilor materiale, cuprinzând în concret cheltuieli pentru achiziţionarea la datele menţionate pe documentele fiscale (în perioada noiembrie 2018 - ianuarie 2019) de medicamente, scutece, traverse care se pun pe pat, creme pentru a evita escarele, sondă urinară, saci urinari, seringi, ser fiziologic, comprese sterile, lubrifiant gel etc. se poate calcula valoarea reală a sumelor achitate de partea civilă pentru achiziţionarea acestor produse absolut necesare şi în perioada nedocumentată, respectiv: seringi, ser fiziologic, comprese etc. în valoare de 3248 RON (112 x 29) pentru 29 de zile de spitalizare (în condiţiile în care la dosar este depusă o factură privind costul acestor produse - 112 RON - pentru o singură zi de spitalizare); scutece, cremă, şerveţele umede şi traverse în valoare de 2850 RON (95 x 30) pentru 3 luni cât partea civilă a fost imobilizată şi îngrijită la pat (în condiţiile în care la dosar este depusă o singură factură privind costul acestor produse - 95 RON - într-o cantitate suficientă pentru circa 3 zile, însă în timpul celor 3 luni partea civilă a cumpărat de 30 de ori respectivele produse de igienizare); unguent Sindolor şi Voltaren folosit pe parcursul a 6 luni (26 de tuburi x 30,01 RON = 780,26 RON); Cavinton forte (11,33 RON o cutie de 30 de pastile), Cebrium (124 RON o cutie de 30 de pastile), Vitamax (94,60 RON x cutie de 30 de pastile) şi Stilnox (10,35 RON o cutie de 30 de pastile) costul lunar fiind de 240,88 RON, iar cel necesar pe parcursul unui an întreg este de 2890,56 RON; Venotonic complex (43,30 RON/cutie 30 pastile), Vitamax (94,60 RON/cutie 30 pastile) şi Aspenter (15,79 RON/cutie 30 pastile), în total, lunar, un cost de 153,69 RON, iar pe parcursul celor 4 ani cheltuind cu cele 3 medicamente pe care le ia şi în prezent suma de 7377,12 RON.
Sub acest aspect instanţa de fond a reţinut că nimic nu a împiedicat partea civilă să depună la dosar dovada efectuării tuturor acestor cheltuieli, aşa cum a procedat şi cu documentele fiscale aferente perioadei noiembrie 2018- ianuarie 2019 -mai ales dat fiind faptul că a şi beneficiat de asistenţa juridică din partea avocatului ales pe întreaga perioadă a procesului penal-, contravaloarea sumelor plătite de-a lungul timpului după această perioadă şi până în prezent neputând fi stabilită pe baza unor deducţii sau calcule, în lipsa documentelor justificative şi chiar a unor prescripţii medicale pretenţiile respective rămânând nedovedite, la fel fiind şi sumele despre care se susţine că ar fi fost plătite periodic persoanelor care au ajutat partea civilă după plecarea fiicei sale înapoi în Italia.
Mai mult, s-a considerat că modul de calcul prezentat de partea civilă pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise vine să întregească practic constituirea de parte civilă în ce priveşte daunele materiale, pe care aceasta le-a solicitat în mod global la suma de 360.000 RON, cu indicarea iniţial doar a câtorva facturi şi chitanţe care atestau efectuarea unor plăţi, în pofida solicitării exprese a instanţei de la primul termen de judecată de a detalia suma solicitată în funcţie de tipurile de cheltuieli efectuate.
Totodată, instanţa fondului a constatat că, deşi partea civilă a invocat un prejudiciu material de 4.660 euro constând în contravaloarea biletului de avion de 160 de euro plătit de fiica sa pentru a veni de urgenţă din Italia, respectiv a salariului neîncasat de fiica sa pe 3 luni (4500 de euro în total), cât timp a îngrijit partea civilă (16.10.2018-10.01.2019), totuşi aceste cheltuieli, de altfel dovedite, corespunzând unui prejudiciu prin ricoşeu, nu se pot acorda în cadrul prezentului proces penal. Astfel, s-a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. 12/2016 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. În considerentele acestei decizii se arată, printre altele, că prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare este acel prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Se arată că în acest caz prejudiciul este cauzat victimei indirecte, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relaţie de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică (subl. inst.) sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată. Instanţa supremă a mai reţinut că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din C. civ., iar din modalitatea de redactare a art. 1.391 din C. civ. reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol. În final, s-a arătat că art. 1392 C. civ.. prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
A reţinut judecătorul fondului că, deşi partea civilă a făcut referire, în contextul precizării cererii de constituire ca parte civilă sub aspectul daunelor materiale solicitate, şi la cheltuielile cu spitalizarea sa, în cuantum de 17218,89 de RON, totuşi se constată că partea civilă nu a făcut dovada suportării acestor cheltuieli, în realitate suma de 17218,89 de RON fiind avansată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva cu ocazia acordării asistenţei şi îngrijirilor medicale pentru partea civilă C., conform decontului de cheltuieli, aşa încât instanţa reiterează considerentul potrivit căruia prejudiciul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată ca urmare a accidentului rutier provocat de inculpată se cuvin şi vor fi acordate furnizorului de servicii medicale care le-a efectuat în concret, astfel cum se va arăta.
În fine, s-a precizat că suma de 163 RON reprezentând taxele achitate de partea civilă pentru efectuarea expertizelor va fi acordată cu titlu de cheltuieli judiciare.
Din punct de vedere al prejudiciului moral, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1391 alin. (1) C. civ.. (Repararea prejudiciului nepatrimonial): în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Alineatul 5 al acestui articol statuează că dispoziţiile art. 253 - 256 rămân aplicabile.
Conform art. 253 alin. (4) C. civ. persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
Curtea de Apel alba Iulia a precizat că este de necontestat că acţiunea inculpatei A. a cauzat părţii civile un prejudiciu afectiv având în vedere suferinţele cauzate de vătămarea produsă la nivel fizic, dar şi psihic, ce a necesitat până în prezent 120-125 de zile de îngrijiri medicale, fiindu-i pusă în pericol viaţa şi suferind o infirmitate permanentă. În acest sens, instanţa are în vedere că imediat după producerea accidentului, timp de 6 zile, partea civilă a fost în comă profundă, fiind internată în spital timp de 29 de zile, atât în timpul spitalizării, dar şi ulterior fiind imobilizată complet la pat pentru o lungă perioadă de timp, intervenind inevitabil multe suferinţe, frustrări şi angoase determinate de perioada lungă de imobilitate şi recuperare, de greutăţile cu care partea civilă s-a confruntat pentru a se recupera şi pentru a se ridica de la pat, eforturile efectuate în vederea recuperării mobilităţii, fapt ce a dus la alterarea condiţiilor normale de viaţă, precum şi la producerea unor traume de natură morală, fără a ignora şi vârsta părţii civile, respectiv de 62 de ani la momentul producerii accidentului, precum şi de modificarea cursului firesc al vieţii pe care aceasta o avea anterior accidentului, aspecte care, de altfel, reies şi din depoziţiile martorilor H., O., P. şi Q. . Martorii au confirmat că, înainte de accident, partea civilă C. era o persoană activă, îngrijindu-se atât de nepotul ei în vârstă de 13 ani, cât şi de propriul soţ, la rândul lui afectat de suferinţe grave, inclusiv o tulburare anxios-depresivă, în timp ce imediat după accident, încă din spital, partea civilă a avut nevoie de îngrijire şi asistenţă permanente, fiind complet dependentă de alţii, fiind îngrijită de fiica sa, asistent medical, care a renunţat la locul de muncă din Italia stându-i alături până în luna ianuarie 2019, apoi fiind ajutată de soţ, acesta, deşi grav bolnav, ajungând să se ocupe el de toate cele necesare îngrijirii părţii civile, a nepotului şi gospodăriei lor, pe lângă povara propriei suferinţe psihice, fiind nevoit să-şi vadă soţia ajunsă intempestiv într-o stare gravă, neputincioasă, chinuindu-se să se mişte, să meargă, o vreme doar sprijinită de un cadru, să vorbească etc. Toate acestea au fost de natură a amplifica suferinţa psihică a părţii civile, care din postura celei care se ocupa de îngrijirea nepotului şi soţului, a ajuns să se vadă în imposibilitatea de a o mai face şi, mai mult, dependentă de alte persoane inclusiv pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi (alimentaţie, igienă, etc.).
Fără a mai relua constatările actelor medico-legale expuse pe larg mai sus cu ocazia analizării elementelor constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, instanţa a constatat că, urmare a accidentului, partea civilă a suferit multiple leziuni, dintre care menţionăm traumatismul craniocerebral cu fractura la nivel temporal, hematoame craniene cu dilacerare, un traumatism forte de bazin cu fractură ischio-pubiană, partea civilă rămânând cu o tulburare de vorbire netă, care afectează vorbirea curentă cu o tulburare a vorbirii fluente şi spontane, existând o tulburare de denumire a obiectelor cu o imposibilitate de a numi anumite obiecte curente, aspecte menţionate în raportul de nouă expertiză medico-legală şi constatate şi de instanţă în mod nemijlocit cu ocazia audierii părţii civile. S-a reţinut că această tulburare este sechelară fără posibilitate de recuperare, existând recomandarea medicului neurolog de evaluare a tulburărilor fazice şi de memorie prin bilanţ neurocognitiv şi neuropsihic complet, imagistică cerebrală prin rezonanţă magnetică pentru punerea în evidenţă a leziunilor cerebrale acum sechelare.
S-a avut în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în decizia nr. 2617/2009, că, spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care sunt supuse unei riguroase probaţiuni, despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc pe baza unei evaluări a organului judiciar. S-a mai arătat că, în cazul infracţiunilor contra persoanei, această evaluare, pentru a nu fi una pur subiectivă ori pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta inculpatului, şi în raport cu toate consecinţele acesteia, astfel cum sunt relevate de actele medicale ori de alte probe administrate.
Prin urmare, raportat exclusiv la consecinţele directe ale accidentului asupra stării de sănătate a părţii civile, astfel cum au fost expuse, instanţa a constatat că aceasta a fost privată pentru o perioadă de timp de avantajele unei vieţi normale, fiind supusă unor suferinţe fizice şi psihice intense, urmările accidentului subzistând, aşa încât, instanţa, reţinând caracterul excesiv al daunelor morale solicitate, respectiv 500.000 euro, în lipsa unor criterii legale de determinare a prejudiciului moral, dar având în vedere criterii unanim îmbrăţişate de literatura de specialitate şi practica judiciară, precum consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, criterii subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, apreciază că suma de 150.000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii este corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, în compensarea traumelor fizice şi psihice suferite de partea civilă ca urmare a faptei ilicite a inculpatei, de natură să menţină obligaţia de dezdăunare în limitele proporţionalităţii şi echităţii, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale.
A precizat instanţa că susţinerile părţii responsabile civilmente din cuprinsul concluziilor scrise în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale ar trebui avut în vedere Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, emis de Fondul de protecţie a victimelor străzii, care conţine date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor de judecată, nu pot fi primite. Astfel, aşa cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 130/2019 pronunţată de secţia I civilă acest ghid a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăţilor de asigurări şi nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă şi, deci, caracter obligatoriu pentru instanţe.
Prin urmare, în baza art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi a obligat partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 1359,16 RON daune materiale şi a sumei de 150.000 euro (în echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii) cu titlu de daune morale. Va respinge celelalte pretenţii.
Cu privire la acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, instanţa a constatat că suma de 17.218,89 RON reprezentând cheltuielile cu spitalizarea persoanei vătămate C. în perioada 15.10.2018-13.11.2018 este dovedită cu decontul de cheltuieli de la filele x d.u.p., 302 vol. II d.u.p.
Potrivit art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, "În baza unei prime unice, asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie, iar conform art. 11 "(1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. (2) Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial (...)".
Conform art. 26 alin. (1) lit. a) pct. iv din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: eventualele cheltuieli prilejuite de accident, precum cheltuielile cu transportul persoanei prejudiciate ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii, cu tratamentul, cu spitalizarea, (subl. Curţii de Apel Alba Iulia) pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi alte cheltuieli care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;
În consecinţă, în baza art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap. la art. 320 din Legea nr. 95/2006, instanţa a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva şi a obligat partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 17218,89 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.
În ceea ce priveşte cererea părţii civile C. de obligare a inculpatei la plata cheltuielilor judiciare, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 276 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen. conform cărora: în caz de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească […] părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de aceasta, […] iar când există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de cele ce preced, având în vedere soluţia pronunţată asupra laturii penale, dar şi asupra laturii civile din prezenta cauză, dat fiind că partea civilă C. a făcut dovada cheltuielilor judiciare suportate cu prezentul litigiu, fiind depuse la dosar chitanţele nr. x/10.12.2018, în valoare de 63 de RON (taxă EML, fila x d.u.p.), nr. 343923/10.11.2021 şi 343920/10.11.2021 în valoare de câte 50 de RON fiecare (consult ortopedie şi NCH, fila x d.u.p.), toate reprezentând sumele plătite cu ocazia efectuării expertizei solicitate de către inculpată, precum şi chitanţa nr. x/03.04.2023 ce atestă plata sumei de 6000 de RON constând în onorariu avocat, având în vedere şi dispoziţiile art. 11 alin. (1), alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, care, sub denumirea marginală "Riscurile acoperite" prevede că: (1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat; (2) Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru: (…) e) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă persoanei prejudiciate, instanţa în baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen.. a obligat partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 6163 RON cu titlu de cheltuieli judiciare faţă de partea civilă.
Cu privire la cheltuielile judiciare avansate de stat, văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. pen., reţinându-i culpa procesuală, instanţa a obligat inculpata la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 700 RON cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus conform dispozitivului hotărârii pronunţate în cauză.
*****
Împotriva sentinţei instanţei de fond, nr. 60 din data de 13 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în termen legal, au declarat apeluri inculpata A., partea civilă C. şi partea responsabilă civilmente E. S.A. - prin lichidator judiciar F.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la data de 04.08.2023, fiind stabilit prim termen de judecată în cauză la data 03.10.2023 prin repartizare aleatorie, termen ce a fost preschimbat pentru şedinţa din data de 05.09.2023.
I. Prin motivele de apel formulate de apelanta inculpată A. s-au susţinut următoarele:
1. Instanţa de fond i-a încălcat grav dreptul la un proces echitabil prin neacordarea ultimul cuvânt, drept unic şi personal, prevăzut în mod expres de art. 398 C. proc. pen., deşi inculpata a solicitat acordarea ultimului cuvânt, în mod expres. Pentru a justifica încălcarea săvârşită, instanţa, prin încheierea din 30.06.2023 şi prin sentinţa apelată a confundat în mod nepermis dreptul inculpatei de a da declaraţie cu dreptul la ultimul cuvânt, profitând în mod nedemn de starea de vulnerabilitate a apelantei, cauzată de absenţa sa şi de starea de sănătate dovedită cu multiple înscrisuri medicale.
Ritmul alert impus de instanţa de fond pentru soluţionarea dosarului, nejustificat în opinia inculpatei, raportat la situaţia dosarului, a condus la încălcarea dreptului la ultimul cuvânt, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, aspecte care conduc la incompatibilitatea judecătorului fondului, ridicând suspiciuni rezonabile cu privire la imparţialitatea acestuia.
Inculpata a arătat că nu a renunţat niciodată la dreptul său de a da declaraţie în faţa instanţei şi nici nu a renunţat personal sau prin intermediul apărătorului său la dreptul la ultimul cuvânt. Dispoziţiile alin. (1) ale art. 389 C. proc. pen. prevăd un drept fundamental al inculpatului, alin. (2) arătând că, în cazul în care "inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti". Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt vehemente în acest sens. Astfel, "ultimul cuvânt al inculpatului fiind un drept, şi nu o obligaţie a acestuia, el poate să refuze să ia cuvântul. Preşedintele este însă totdeauna obligat să i-l dea" (N. VOLONCIU e.a., Comentariu la articolul 389 din noul C. proc. pen.., în Noul C. proc. pen. comentat, Hamangiu, 2015).
Judecătorul fondului a justificat respingerea cererii inculpatei de amânare a cauzei în vederea acordării posibilităţii exercitării dreptului la ultimul cuvânt, prin aceea că, "această cerere de amânare în vederea exercitării dreptului la ultimul cuvânt nu reprezintă altceva decât o continuare a acţiunilor şi cererilor anterioare ale inculpatei şi ale apărătorului acesteia care au determinat amânarea repetată a cauzei, neputându-se vorbi de o vătămare a drepturilor procesuale ale inculpatei prin respingerea acestei ultime cereri".
Prin urmare, în opinia inculpatei este de natura evidenţei că judecătorul fondului i-a refuzat acordarea dreptului la ultimul cuvânt, fapt ce trebuie sancţionat în mod corespunzător.
În sprijinul celor susţinute inculpata a invocat o speţă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care, completul de judecată a dispus amânarea cauzei tocmai pentru acest considerent, pentru ca inculpatul, care obţinuse azil politic în Serbia să îşi exercite dreptul la ultimul cuvânt, deşi era evident că nu se va prezenta.
2. Judecătorul fondului a pronunţat sentinţa apelată deşi devenise incompatibil, fiind ridicate suspiciuni rezonabile cu privire la imparţialitatea acestuia, astfel cum sunt dovedite prin succesiunea de fapte si împrejurări expuse în continuare.
2.1. Astfel, între termenul din 30.06.2023 şi termenul de deliberare stabilit de instanţa de fond la 13.07.2023, inculpata, cu foarte puţin timp înainte de expirarea perioadei pentru care i-a fost prelungit dreptul de a conduce, a formulat la Curtea de Apel Alba Iulia o nouă cerere de prelungire, astfel încât, instanţa de fond ar fi avut posibilitatea legală să se pronunţe şi pe această cerere, dar, cererea a fost ignorată cu bună ştiinţă, contrar dispoziţiilor art. 351 alin. (2) C. proc. pen. care obliga instanţa să se pronunţe asupra cererilor formulate de părţi. Judecătorul fondului a preferat în mod deliberat să nu facă acest lucru, afectându-i în mod grav un drept la care nu a înţeles niciodată să renunţe, dreptul de a conduce, în condiţiile în care hotărârea pronunţată de acesta nu era definitivă.
2.2. Deşi art. 351 alin. (2) C. proc. pen. obliga instanţa sa pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată, se poate constata că prin hotărâre şi nu prin încheiere, instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, asupra cererii de constatare a nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului, precum şi asupra cererii de constatare a unei culpe comune în producerea accidentului rutier.
2.3. Din încheierea din 30.06.2023 se poate constata fără putinţă de tăgadă că după ce apărătorul său şi-a încheiat cuvântul, "instanţa stabileşte termen de deliberare, redactare şi pronunţare a hotărârii la data de 13.07.2023 şi pune in vedere părţilor sa depună la dosar concluzii scrise pana la 06.07.2023, iar răspunsul la acestea la 10.07.2023 pentru ca instanţa sa le poată avea în vedere la pronunţarea soluţiei şi întreabă apărătorii aleşi ai părţilor să precizeze unde se doreşte comunicarea actelor de procedură".
În această situaţie, aspectele cuprinse la pag. 5 a sentinţei apelate referitoare la împrejurarea că "procurorul şi apărătorul părţii civile nu au dorit să răspundă" sunt complet greşite şi contrare realităţii, fiind doar o încercare de a acoperi faptul că instanţa de fond a încălcat dispoz. art. 351 alin. (2) C. proc. pen. şi nu a pus în discuţia părţilor cererile formulate de apărătorul său cu privire la constatarea nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului, precum şi cererea de constatare a unei culpe comune în producerea accidentului rutier.
A mai arătat că solicitarea instanţei ca părţile să răspundă în scris asupra argumentelor formulate prin concluziile scrise, este specifică procesului civil, iar nu celui penal. În aceste condiţii, i-a fost încălcat în mod grav dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, fiind încălcate principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiile oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii, prin aceea că, instanţa nu a pus în discuţia părţilor niciodată cererile inculpatei formulate prin apărător, de repunere pe rol a cauzei, de constatare a nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului, precum şi a cererii de constatare a unei culpe comune în producerea accidentului rutier, elemente obligatorii prevăzute expres în art. 351 alin. (1) C. proc. pen., pronunţând o hotărâre nulă absolut.
2.4. Deşi termenul de depunere a concluziilor scrise a fost fixat pe 06.07.2023, instanţa a constatat că apărătorul părtii civile, a depus concluzii scrise pe 07.07.2023, adică într-o zi de vineri, iar până luni, 10.07.2023 acestea nu au fost încărcate în dosarul electronic pentru a fi citite de părţi, 10.07.2023 fiind data limită pentru a putea răspunde în scris la aceste concluzii scrise; în aceste condiţii i-au fost încălcate din nou drepturile prin atitudinea relaxată a apărătorului părtii civile.
Apărătorul inculpatei a apreciat că această procedură impusă de judecătorul fondului de a răspunde în scris la susţinerile apărătorului părtii civile nu este prevăzută de dispoziţiile C. proc. pen., fiind necesar ca toate aspectele cerute de inculpată, precum şi cererea formulată de partea civilă ca inculpata să răspundă în solidar cu partea responsabilă civilmente, să fie puse în discuţia părţilor.
2.5. Judecătorul fondului, fără o justificare, a pus presiune atât pe inculpată, cât şi pe apărătorul acesteia, acordând termene de 3, 7, 10 si 13 zile în cauză, deşi inculpata se afla sub tratament la Bucureşti după o intervenţie chirurgicală complicată, iniţial nereuşită, iar apărătorul său se deplasa de la Bucureşti, cu o zi înaintea procesului, cu autoturismul, ca şi cum acesta ar fi fost singurul dosar din agenda sa.
Din cauza acordării termenelor foarte scurte, încheierile de şedinţă apăreau cu o zi înainte, deşi au fost situaţii când încheierea de şedinţă a fost ataşată la dosar înainte de a se începe şedinţa de judecată, dosarul inculpatei fiind singurul pe listă de cele mai multe ori, desfăşurându-se fără public.
2.6. Prin raportare la modalitatea de soluţionare a cererii de repunere pe rol, judecătorul fondului a devenit incompatibil, în mod evident, începând cu data de 06.07.2023, astfel încât, la data de 13.07.2023 acesta nu mai putea pronunţa o hotărâre temeinică şi legală în cauză.
Acest lucru transpare de altfel şi prin modalitatea de redactare a întregii sentinţe apelate, corolarul după care s-a ghidat judecătorul fondului fiind obsesiv subsumat ideii de tergiversare a soluţionării cauzei atât din partea inculpatei, cât şi din partea apărătorului său, pe care l-a şi amendat în mod nejustificat, dat fiind că apărarea nu este obligatorie în cauză, acest aspect dovedind o lipsă de imparţialitate.
2.7. Cu ocazia audierii părţii civile, la termenul din 26.05.2023, judecătorul fondului a avut o singură întrebare de adresat acesteia, aspect care reliefează indubitabil lipsa de imparţialitate a sa, deoarece, fiind magistrat cu experienţă a intuit că urma ca inculpata să susţină o culpă comună în producerea accidentului.
Astfel, judecătorul fondului a adresat părţii civile următoarea întrebare:
"Când aţi trecut trecerea de pietoni cum v-ati deplasat, normal, în pas grăbit sau alergat?' Răspunsul părţii civile, sugerat de judecătorul fondului, a fost că s-a deplasat în pas normal. Aceasta deşi în timpul audierii acesteia, a existat o contradicţie cu privire la consemnarea celor declarate de partea civilă, iar prin încheierea de şedinţă, la ultima pagină a încheierii este menţionată împrejurarea că, la solicitarea apărătorului inculpatei, fiind ascultată înregistrarea audierii părţii civile, aceasta a declarat ca a luat-o înainte, fără să se asigure, aspect care se coroborează cu declaraţia soţului părţii civile, martorul H. care a susţinut că "Nu. Am plecat deodată, dar ea a mers mai repede, fiind mai rapidă decât mine. Aşa este şi acum" (adică după groaznicul accident, nota redactorului motivelor de apel). A solicitat să se observe că martorul H. este mai în vârsta decât partea civilă cu 3 ani.
2.8. Pentru judecătorul fondului nu a prezentat relevanţă că martorii propuşi de partea civilă şi audiaţi, cu excepţia soţului acesteia, H., nu au fost martori oculari şi au fost aduşi la sediul instanţei cu autoturismul de apărătorul ales al părţii civile, dar cu privire la martorii propuşi de inculpată, N. si T., judecătorul fondului a ridicat suspiciuni cu privire la identificarea acestora şi asupra a ceea ce ar fi putut declara, menţionând expres în sentinţa apelată că martorul N. nu a fost martor ocular, deşi a fost în aceeaşi situaţie cu martorii Capsa, iar martorul T. a fost respins întrucât nu ar fi fost martor ocular.
Pe de altă parte, partea civilă, prin avocat a cerut şi i s-a încuviinţat audierea unei persoane ca martor, dar care la data formulării cererii era decedată de 1 an si 5 luni, situaţie care ar fi trebuit sa fie cunoscută de partea civilă şi de apărătorul acesteia. Astfel, la termenul din 26.05.2023, apărătorul părţii civile a solicitat înlocuirea martorului decedat, deşi fusese încuviinţat şi deşi apărătorul inculpatei a solicitat să se constate de către instanţă că este in imposibilitate de a audia martorul decedat, s-a solicitat acestuia să-şi exprime poziţia cu privire la audierea unui nou martor în locul celui decedat.
În această situaţie, instanţa a apreciat din oficiu că este necesară suplimentarea probatoriului cu audierea unui alt martor, deşi apărătorul părţii civile solicitase înlocuirea martorului decedat cu altul şi deci, nu formulase o cerere de suplimentare a probatoriului.
În aceste condiţii, s-a solicitat înlăturarea din ansamblul probator a declaraţiei martorului P..
2.9. Deşi prin rechizitoriu nu a fost reţinută vreo faptă în sarcina inculpatei referitoare la mutarea autoturismului imediat momentului producerii accidentului, în timpul audierii, martorul H. a susţinut în mod mincinos acest aspect, din proprie iniţiativă sau fiind instigat de cineva, motiv pentru care, deşi nu fusese sesizată cu o astfel de faptă, instanţa a căutat prin întrebări adresate celorlalţi martori la termenul din 26.05.2023 sa lămurească acest lucru, prin diverse întrebări repetate, deşi era de natura evidenţei ca acest lucru era neadevarat.
Totuşi, este de menţionat că nu s-a sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasa de către martorul H., dar nici nu a sancţionat prin sentinţa apelată atitudinea acestuia.
2.10. Cu privire la calificarea nulităţii invocate ca fiind în accepţiunea instanţei de fond doar o nulitate relativă, nu absolută, motiv pentru care nu mai poate fi invocată în această fază procesuală, a fost invocată Decizia CCR nr. 802/2017 din care rezultă posibilitatea invocării nulităţii absolute şi în faza de judecată.
2.11. La termenul din 16.05.2023, conform procedurii de drept comun, a contestat toate probele administrate în cursul urmăririi penale, solicitând readministrarea acestora, precum şi administrarea altor probe suplimentare. Contrar dispoziţiilor art. 351 alin. (2) C. proc. pen., nu s-a pronunţat pe cererea de readministrare a probei cu expertiza medico-legală, neclarificând dacă este vorba despre un supliment şi care ar fi obiectivele acestuia.
2.12. Fără a avea cunoştinţe autorizate de medicină legală, judecătorul fondului a făcut aprecieri care erau în sarcina exclusivă a unui medic legist şi în raport de neconcordanţele invocate de inculpată, se impunea clarificarea tuturor aspectelor invocate prin efectuarea unui supliment la raportul medico-legal.
Astfel, la pag. 17 a sentinţei apelate, judecătorul fondului a apreciat că hotărârea Consiliului Superior de Medicină Legală cu privire la modalitatea de stabilire a numărului de zile de îngrijire medicală reprezintă doar o recomandare orientativă pentru medici legişti, nefiind obligatorie, negând astfel rolul Consiliului Superior de Medicină Legală care, prin Hotărârea emisă, a pus capăt haosului discreţionar în stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale, iar în opinia inculpatei, această hotărâre este obligatorie.
Tot la pag. 17, fără a fi autorizat din punct de vedere al medicinei legale, judecătorul fondului a apreciat că ar putea fi vorba despre o eroare materială care nu este de natură să influenţeze concluziile expertizei medico-legale, aceasta cu referire la împrejurarea că pe biletul de externare al părţii civile se menţionează greşit că fractura temporală stângă este în resorbţie, când în realitate trebuia menţionat că dilacerarea cerebrală este în resorbţie.
La pag. 18, judecătorul fondului apreciază cu privire la hematomul subdural acut, la modul general, potrivit lucrărilor de specialitate, fără a aprecia necesar a afla opinia unui specialist medico-legal cu privire la aspectele concrete legate de partea civilă.
Or, aprecierile la modul general, de către judecătorul fondului, nu pot justifica în mod rezonabil, concluziile acestuia cu privire la neconcordantele dintre rezultatele investigaţiilor medicale la care a fost supusă partea civilă în timpul internării, mai ales că, în aceeaşi notă, judecătorul fondului apreciază în sensul că, este posibil ca o fractură să nu fie vizibilă în anumite incidente efectuate cu ocazia examinării radiologice sau CT, nefiind clar cum ar putea fi posibil o astfel de situaţie, mai ales în urma examinărilor CT.
De asemenea, în lipsa recomandărilor la externare cât şi în lipsa informaţiilor legate de respectarea acestora de către partea civilă, aprecierea judecătorului fondului ca "nu se poate pune în discuţie apariţia vreunei leziuni sau agravarea stării de sănătate a persoanei vătămate ca urmare a neefectuării tratamentului recomandat de medic", lasă din nou loc la interpretări, fiind de dorit opinia avizată a unui specialist, care să nu lase loc de interpretări.
2.13. Judecătorul fondului i-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, devenind incompatibil să judece cauza dedusă judecaţii prin respingerea cererii de exercitare a dreptului la ultimul cuvânt (par 1 pag 23 din sentinţa apelată).
2.14. La fiecare termen de judecată, apărătorul inculpatei s-a lovit de suspiciuni, zâmbete şi ironii, fiind pusă la îndoială situaţia unui martor ocular sau situaţia medicală a inculpatei dovedită cu înscrisuri, dar şi credibilitatea apărătorului acesteia, profesionist de 20 de ani în avocatură, acesta ajungând să sugereze instanţei suspendarea şedinţei şi contactarea personalului U. din Bucureşti pentru a verifica prezenţa inculpatei la şedinţele de recuperare medicală.
Mai mult, dovedind dacă nu cinism, sigur lipsă de empatie şi umanitate, instanţa a încercat să îşi motiveze soluţia, sub aceeaşi idee obsesivă a tergiversării cauzei, la fila x a sentinţei apelate, constatând că inculpata a avut de ales în data de 16.06.2023, între a participa la serbările de sfârşit de an şcolar ale copiilor săi şi a participa la şedinţa de judecată unde era reprezentată de avocat, alegând să participe la serbările copiilor, cu ocazia acestei reveniri speciale la Deva.
Având în vedere toate aceste aspecte, a apreciat în mod rezonabil că imparţialitatea judecătorului fondului a fost afectată şi concomitent i-au fost încălcate dreptul la apărare prevăzut de art. 10 alin 5 C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO, precum şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 8 C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO, fiind astfel incidente în cauză dispoz. art. 64 alin. (1) lit. (f) C. proc. pen.
În raport de primele două motive de apel, a solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului la Curtea de Apel Alba Iulia.
Pe fondul apelului a adus următoarele critici:
3. În mod greşit instanţa de fond a soluţionat cererea de constatare a nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului având în vedere că plângerea penală a fost semnată de avocat, iar delegaţia apărătorului părţii civile prevede explicit "redactare şi susţinere plângere penală la Politia Mun. Deva şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva", pentru următoarele:
3.1. De la momentul preluării cauzei de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, apărătorul părţii civile nu a prezentat nicio altă delegaţie avocaţială, nefiind împiedicat sa facă acest lucru, motiv pentru care la momentul audierii martorilor în faza de urmărire penală, la care a participat şi apărătorul părţii civile, apărătorul inculpatei s-a opus la participarea acestuia la audieri, având în vedere că nu îi fusese dat dreptul de către partea civilă de a o reprezenta în faza de urmărire penală, iar delegaţia avocaţială fusese emisă pentru Parchetul de pe langa Judecătoria Deva şi nu pentru Parchetul de pe langă Curtea de Apel Alba Iulia.
După trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iuli, noul procuror de caz a solicitat expres apărătorului inculpatei să vină cu o altă delegaţie avocaţială, eliberată în baza unui alt contract de asistenţă juridică.
3.2. Plângerea prealabilă reprezintă excepţia de la principiul oficialităţii procesului penal, prev. de art. 7 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul lăsând la aprecierea persoanei vătămate atitudinea pe care o adoptă, situaţie în care există o aplicare în dreptul procesual penal a principiului disponibilităţii din dreptul procesual civil, prev. de art. 7 alin. (3) C. proc. pen.
Plângerea prealabilă este reglementată în dreptul material (art. 157 -158 C. pen.), cât şi în dreptul procesual penal (art. 16, art. 295 - 298 C. proc. pen.), reprezentând o condiţie de pedepsibilitate, cât si o condiţie de procedibilitate.
Plângerea prealabilă reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate, respectiv de încunoştinţare a organelor judiciare şi o expresie de voinţă ca infracţiunea să fie urmărită. Plângerea prealabilă poate fi introdusă la organul competent numai de subiectul pasiv al infracţiunii, adică de persoana vătămată sau de o altă persoană, dar numai dacă are mandat special. Ea nu trebuie confundată cu plângerea reglementată de art. 289 C. proc. pen., care constituie un simplu mod de sesizare a organelor de urmărire penală.
Pentru infracţiunea prevăzută de art. 196 C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea în mod valabil a plângerii prealabile, în termenul legal de 3 luni. În cazul în care lipseşte plângerea prealabilă sau a fost introdusă de o persoană care nu are această calitate de mandatar special, or nu a fost ratificată în mod expres de persoana vătămată, este obligatorie pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal.
3.3. Persoana vătămată din aceasta cauză nu este minor sau o persoană cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, pentru a nu putea semna personal plângerea prealabilă, chiar şi redactată de un avocat, în termenul legal de 3 luni.
A solicitat să se observe că persoana vătămată nu a dat mandatul special necesar şi obligatoriu avocatului care a semnat plângerea penală prealabilă pentru simplul motiv că în contractul de asistenţă juridică şi în împuternicirea avocaţială emisă, nu este trecut "expresis verbis", dreptul avocatului de a semna plângerea prealabilă.
În cauză, din coroborarea declaraţiilor persoanei vătămate şi a martorului H., soţul acesteia, rezultă cu claritate că persoana vătămată nu a semnat niciun contract de asistenţă juridică, iar de la data accidentului şi pănă în prezent, plângerea penală nu a fost ratificată în mod expres de către C., deşi ar fi avut posibilitatea.
La pag. 29 a sentinţei apelate, judecătorul fondului a constatat că partea civilă a fost în comă 6 zile, fiind internată 29 zile la spital, astfel încât apare neclar cum a putut să semneze împuternicirea avocaţială nr. 109 în data de 19.11.2018, câtă vreme s-a reţinut că după externare, partea civilă a fost imobilizată la pat, motiv pentru care această împuternicire ar trebui depusă la dosar.
Judecătorul fondului a reţinut că partea civilă a suferit mai multe traumatisme cranio-cerebrale care i-au cauzat tulburări de memorie prin bilanţ neurocognitiv şi neuropsihic sechelar, astfel încât este puţin probabil, practic imposibil ca aceasta să semneze vreun contract şi împuternicire avocaţială în data de 19.11.2018.
În raport de cele de mai sus, plângerea penală este viciată pentru lipsa semnăturii, care nu numai că nu a fost ratificată niciodată, neexistând niciun mandat special la dosarul cauzei conform art. 289 alin. (3) C. proc. pen., dar nici nu poate fi acoperită prin declaraţia acesteia din 12.12.2018. Declaraţia acesteia prin care arată că "depun plângere prealabilă, solicit trimiterea în judecată a conducătorului auto", nu poate avea calitatea de plângere penală deoarece nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute la art. 289 alin. (2) C. proc. pen.
Declaraţia părţii civile din 12.12.2018 nu poate avea o altă valoarea decât cea a unei sesizări a organului de urmărire penală, nesuplinind o plângere prealabilă semnată personal sau prin mandat special.
În consecinţă, faţă de cele de mai sus, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi încetarea procesului penal în baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. (e) C. proc. pen., pentru lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate.
4. Instanţa de fond a soluţionat în mod greşit cererea cu privire la existenţa culpei concurente, în proporţia solicitată de inculpată, de 70/30%, deşi aceasta rezultă cu evidenţă din coroborarea declaraţiilor părţii civile şi ale martorului H., dar chiar şi din aspectele reţinute de instanţa de fond la pag. 15 a sentinţei apelate.
Astfel, instanţa de fond nu a reuşit să coroboreze art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 si art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu prevederile art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 unde se arată ca pietonul poate traversa numai după ce s-a asigurat că o poate face fără pericol pentru el şi pentru ceilalţi participanţi la trafic.
Partea civilă C. a declarat chiar de la debutul declaraţiei că "am pornit în traversare pe trecerea de pietoni, eu fiind cam cu doi paşi înaintea soţului meu şi mi-am continuat deplasarea fără să observ maşina care se apropia şi nici pe soţul meu care se deplasa în stânga mea şi am luat-o înainte". Adică, partea civilă nu s-a asigurat absolut deloc atunci când a traversat drumul public, chiar dacă pe trecerea de pietoni, contrar atitudinii soţului său, care s-a asigurat temeinic. Întrucât trecerea de pietoni este oblică spre dreapta în direcţia de mers a părţii civile, mergând înaintea soţului, partea civilă putea să observe autoturismul condus de inculpata Mody care a venit dinspre stânga părţii civile, singura condiţie fiind aceea a asigurării prealabile înainte de a traversa, chiar şi prin loc nemarcat.
Martorul H. a declarat la întrebarea dacă soţia (partea civilă) a plecat înaintea lui pe trecerea de pietoni că "Nu. Am plecat deodată, dar ea a mers mai repede, fiind mai rapidă decât mine. Aşa este şi acum."
În raport de această declaraţie, răspunsul părţii civile la întrebarea instanţei, care i-a oferit şi răspunsul în toate variantele posibile, "când aţi traversat trecerea de pietoni cum v-aţi deplasat, normal, în pas grăbit sau alergat?", partea civilă a răspuns în mod mincinos că a traversat "În pas normal".
5. La termenul din 16.05.2023, aşa cum s-a reţinut în încheierea de şedinţă, inculpata, prin apărător, a contestat toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi a solicitat readministrarea acestora. Ulterior, la dezbaterea în contradictoriu a probelor solicitate de parchet şi de partea civilă, apărătorul său a arătat că este de acord cu probele solicitate de reprezentantul parchetului şi cu solicitarea de probe formulată de apărătorul părţii civile, solicitând încă o dată readministrarea probatoriului de la urmărire penală si suplimentar a susţinut o cerere în probaţiune prin care a fost solicitată administrarea de noi probe.
Se constată astfel că raportul medico-legal, deşi a fost contestat, instanţa nu a pus în discuţie cererea de readministrarea a acestei probe şi nici nu a dispus până la rămânerea în pronunţare nimic pe această solicitare de readministrare a acestei probe.
Din perspectiva apărării, readministrarea probei este necesară şi utilă soluţionării cauzei, cel puţin prin efectuarea unui supliment la raportul medico-legal, pentru lămurirea tuturor neconcordanţelor, deoarece în raportul de expertiză medico-legală este supraevaluată gravitatea leziunilor traumatice, cu consecinţa directă, dar deformată, a acordării unui număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, fiind încălcată în mod clar Norma metodologică din Hotărârea nr. 44/30.09.2015 a Consiliului Superior de Medicină Legală privind încadrarea corectă a zilelor de îngrijiri medicale.
Hotărârea nr. 44/2015 din 30 sept 2015 a Consiliului Superior de medicină Legală menţionează că:
"Evaluarea gravitaţii leziunilor traumatice apărută la editura S. în 2015, a fost recomandată de plenul Consiliului în vederea unei estimări unitare posttraumatologice în cazul persoanelor, în reţeaua de medicină legală din România, astfel încât această carte poate fi considerată norma metodologică". În continuare, inculpata a menţionat mai multe exemple de la pag. 50, din aceste norme, cu referire la modul în care se cuantifică numărul de zile de îngrijiri medicale.
A mai arătat că la unitatea de primiri urgenţe, medicul legist a menţionat laconic starea pacientei ("tensiune arterială, confuză, conştientă"), cu toate că acest document medical are foarte multe rubrici care trebuie parcurse şi menţionate de către medicul legist în REML: istoric declarat de victimă şi/sau însoţitori, acuze subiective, leziuni traumatice prezentate şi descrise topografic, scorul de comă -GCS (foarte important în traumatisme cranio-cerebrale), analize de laborator, consulturi clinice interdisciplinare, radiografii, CT-uri, echografii, tratamente efectuate pe parcursul staţionarii la UPU, etc). A mai menţionat că scorul de comă al părţii civile a fost completat greşit, iar în biletul de externare se menţionează greşit faptul că fractura temporala stângă este în resorbţie, când în realitate trebuia menţionat că dilacerarea cerebrală este în resorbţie. De asemenea, a arătat că au existat şi alte menţiuni greşite în actele medicale, de exemplu, în diagnosticul de la internare, cât şi în examenul neurologic de la internare, se menţionează această dilacerare cerebrală, dar în examenul CT din 15.10.2018 (data accidentului) şi în examenul CT de control din 23.10.2018, nu se menţionează existenţa acestei dilacerari cerebrale (dilacerare cerebrală este echivalent cu termenul de zdrobire sau triturare) iar aceste aspecte importante trebuiau lămurite prin noua expertiză medico-legală.
Deşi sunt menţionate existenţa unor hematoame, acestea nu au determinat efect de masă (adică compresiv) care să ducă la necesitatea unei intervenţii chirurgicale, iar în expertiza medico-legală efectuată nu se face nicio menţiune în legătura cu aceste aspecte, mai ales că, partea civilă a fost internată numai pe secţia de neurochirurgie, deşi nu a suferit nicio intervenţie chirurgicala la cap sau coloană.
La 8 zile după accident, examenul CT a arătat o evoluţie bună şi o resorbţie a leziunilor cerebrale, dar în niciun act nu se menţionează ce tratamente s-au făcut după data de 23.10.2018 şi pănă la externare, tratamente de natură a justifica internarea părţii civile la secţia de neurochirurgie, în condiţiile în care nu s-au efectuat intervenţii chirurgicale; aceste aspecte trebuiau lămurite de noua expertiza medico-legală.
La examenul CT din 15.10.2018 nu se descrie fractura de aripă sacrată stânga, dar aceasta apare în examenul CT din 23.10.2018, fără a exista nicio explicaţie cu privire la aceasta omisiune ciudată si nici prescripţia unui tratament adecvat.
În Raportul de expertiză medico-legală nu sunt precizate recomandările la externare şi nici dacă persoana vătămată le-a respectat; aceste aspecte sunt importante cu privire la nr. de zile de îngrijire medicale acordate.
Din analiza actelor normative care reglementează modalitatea de întocmire a Raportului de expertiză medico-legală rezultă indubitabil că nr. de zile de îngrijiri medicale acordate persoanei vătămate este dublu decât cel care ar fi trebuit acordat şi este de natura evidenţei că aceste leziuni nu au pus în primejdie viaţa persoanei vătămate.
În raport de cele menţionate, inculpata a indicat obiectivele suplimentului raportului de expertiză medico-legală, respectiv: să se stabilească dacă numărul de zile de îngrijiri medicale a fost influenţat de următoarele neconcordanţe:
* greşita menţionare în biletul de externare a scorului GES la internare de 11, când în actele de internare la UPU este menţionat scorul GES 14;
* greşita menţionare în biletul de externare a faptului ca fractura temporară stânga este în resorbţie, când în realitate trebuia menţionat că dilacerarea cerebrală este în resorbţie;
* lipsa menţionării la examenut CT din 23.10.2018 a dilacerarii cerebrale, deşi la examenul CT din 15.10.2018, data internării, se menţionează existenta dilacerarii cerebrale;
* lipsa menţionării în CT din 15.10.2018 - data internării, a fracturii de aripă sacrată stânga, dar această fractură apare în CT din 23.10.2018, fără o prescripţie adecvată pentru această fractură; să se stabilească dacă această fractură putea interveni după data internării;
* lipsa menţionării în Biletul de externare a tratamentelor efectuate in perioada 23.10.2018 - la externare, în vederea justificării internării părţii civile la secţia neurochirurgie şi in lipsa efectuării vreunei intervenţii chirurgicale la cap sau coloană;
* lipsa recomandărilor la externare şi a indiciilor dacă partea civila a urmat recomandări medicale.
6. În mod greşit instanţa de fond a respins efectuarea expertizei tehnice în vederea clarificării unor aspecte care să servească la conturarea naturii juridice a evenimentului rutier, la determinarea răspunderii penale/civile, ţinând cont că în faza de urmărire penală a fost omisă administrarea acestei probe, deşi era obligaţia organelor de urmărire penală de a lamuri sub toate aspectele, starea, gradul de vinovăţie şi comportamentul persoanelor care au concurat la producerea accidentului.
A solicitat să se observe că nu s-a întocmit nicio planşă fotografică privind examinarea victimei accidentului, respectiv a părţii civile din cauză şi de asemenea, nu a fost întocmită nicio planşă fotografică cu ocazia examinării de către organul de poliţie a autoturismului implicat în accident, pentru simplul motiv că autoturismul condus de inculpată nu a fost examinat niciodată de către organul de urmărire penală al poliţiei.
De asemenea, organul de urmărire penală nu a ridicat imaginile video de la camerele de supraveghere de la multiplele instituţii locale din zonă, aspect rezultat din declaraţiile martorilor.
Aspectele care erau şi sunt în continuare neclare ori contradictorii, trebuie clarificate printr-o expertiză tehnică edificatoare, în mod rezonabil pentru orice observator independent. Obiectivele expertizei tehnice solicitate sunt:
- stabilirea locului producerii accidentului, stabilirea poziţiei victimei în raport de autoturism şi în raport de trecerea de pietoni, cu identificarea tipului şi a configuraţiei trecerii de pietoni, a direcţiei în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de autovehicul, raportat la obligaţiile pietonilor potrivit O.U.G. nr. 195/2002 si H.G. nr. 1391/2006;
- stabilirea dinamicii producerii accidentului rutier, cu stabilirea apariţiei stării de pericol şi identificarea persoanelor vinovate de apariţia stării de pericol; (obiectiv solicitat şi în vederea stabilirii proporţiei în cazul în care exista culpa comună)
- stabilirea posibilităţilor de evitare/prevenire a accidentului şi a normelor care reglementează circulaţia rutieră potrivit O.U.G. nr. 195/2002 si H.G. nr. 1391/2006, cu identificarea după caz, a normelor care au fost încălcate şi de care participant la accidentul rutier;
- stabilirea vitezei cu care a circulat autoturismul condus de inculpata A.;
7. În subsidiar, a arătat şi că individualizarea pedepsei este justă şi nu se impune a fi modificată.
Pe latura civilă, a solicitat admiterea apelului persoanei responsabile civilmente, iar cu privire la daunele morale, a solicitat să fie reduse la o valoare rezonabilă.
În susţinerea motivelor de apel a solicitat audierea martorului T., audierea ca martor a fiicei părţii civile, G., cu domiciliul ce urmează a fi indicat de către apărătorul părţii civile sau de partea civila; a arătat că solicită audierea acestui martor deoarece contestă întinderea daunelor morale acordate de instanţa de fond, iar aceasta martoră s-ar fi ocupat de îngrijirea părţii civile. Totodată, a solicitat audierea în circumstanţiere a unui martor, V..
De asemenea, a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză medico-legală, cu obiectivele indicate la pct. 5 al motivelor de apel şi efectuarea unei expertize tehnice, cu obiectivele indicate la pct. 6 din motivele de apel.
II. Prin motivele de apel formulate de apelanta partea responsabilă civilmente E. S.A. - prin lichidator judiciar F.), s-a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică sub aspectul soluţionării laturii civile.
Astfel, a criticat sentinţa pentru aspecte de netemeinicie şi nelegalitate prin prisma cuantumului daunelor morale acordate părtii civile în cuantum de 150.000 euro, în sensul că instanţa de fond nu s-a raportat la prevederile legale speciale aplicabile în prezenta speţă şi s-a îndepărtat de la funcţia reparatorie recunoscută atât prin lege, cât şi prin numeroasele repere jurisprudenţiale consacrate pe plan naţional.
În consecinţă, s-a solicitat diminuarea cuantumului daunelor morale acordate părţii civile, până la un cuantum rezonabil şi fixarea acestora în acord cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, raportat la dispoziţiile speciale cuprinse în Norma ASF nr. 20/2017 precum şi în Legea nr. 132/2017 privind asigurările auto în România, având în vedere circumstanţele economice ale ţării în momentul actual, precum şi practica judiciară în materie.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, practica judiciară nu a stabilit criterii precise de determinare a daunelor morale, însă instanţa trebuie întotdeauna să stabilească un echilibru între acestea şi sumele de bani acordate, astfel încât nici să nu reprezinte o despăgubire derizorie, dar nici să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a părţii civile.
Cu privire la acordarea daunelor morale, deşi din punct de vedere etic, durerea suferită este incompatibilă cu un echivalent bănesc, indiferent de cuantumul acestuia, aceste compensaţii sunt destinate să asigure condiţii de viaţă menite să aline într-o oarecare măsura suferinţele psihice ale victimei.
Deşi dispoziţiile art. 1391 C. civ. prevăd, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială a persoanei vătămate, cu luarea în considerare a criteriilor generale (importanţa valorii lezate prin comiterea faptei ilicite, personalitatea victimei, situaţia profesională a acesteia) şi speciale (gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercusiunile prejudiciului asupra situaţiei sociale a victimei, inclusiv în plan profesional şi familial) de apreciere a cuantumului acesteia, suma acordată de către instanţa de fond către partea civilă din prezenta cauză depăşeşte limita unei satisfacţii echitabile de natură a compensa material suferinţele psihice cauzate părţii civile prin fapta inculpatului.
Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie să se ţină cont de împrejurarea în care a avut loc accidentul, intensitatea suferinţelor fizice si psihice, de eventualele sechele sau infirmităţi rezultate în urma faptei ilicite, de sexul, vârsta si ocupaţia persoanei vătămate, de condiţiile generale economico-sociale, ca în final, acestea să fie într-un cuantum rezonabil şi să nu reprezinte o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru partea civilă.
De asemenea, la cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale trebuie să se ţină seama şi de nivelul salariului minim pe economie, dar şi de condiţiile generale economico-sociale din ţara noastră, care nu sunt aşa de ridicate ca în ţările dezvoltate din Europa de Vest, precum şi că acestea să fie într-un cuantum rezonabil, să nu reprezinte o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru părţile civile, ci o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea.
S-a solicitat instanţei de control judiciar să reanalizeze culpa părţilor în ceea ce priveşte producerea accidentului, să stabilească procentul de culpă ce îi revine fiecăreia şi să dispună acordarea unor daune morale corespunzător cu procentul de culpă astfel individualizat.
Astfel, preliminar, s-a solicitat să se stabilească o culpă comună a părţilor, respectiv atât a părţii civile C. cât şi a inculpatei A., fiind aplicabile dispoziţiile art. 13 din Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto:
"Art. 13: Culpa comună (1) - În situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă. În astfel de situaţii, întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.
(2) În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."
S-a apreciat că o parte din culpă i se datorează şi părţii civile care nu a fost suficient de atentă şi nu s-a asigurat în mod corespunzător la traversarea străzii, chiar dacă era printr-un loc marcat pentru trecerea de pietoni, motiv pentru care a solicitat instanţa să constate o culpă concurentă. În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere şi declaraţia soţului părţii civile din care se deduce că aceasta nu a observat maşina inculpatei.
Pietonul nu este un participant pasiv la trafic, ci este, la rândul său, responsabil de situaţiile create in trafic, întrucât printr-o conduită corespunzător adoptată poate preveni instaurarea unor situaţii periculoase sau potenţial periculoase, inclusiv poate diminua sau înlătura consecinţele unor evenimente.
Aşadar, s-a apreciat că există o vinovăţie comună a inculpatei şi a victimei, iar întinderea despăgubirilor la a căror plata va fi obligat asigurătorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei victimei la producerea prejudiciului.
Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. prevăd astfel posibilitatea reducerii proporţionale a prejudiciului corespunzător contribuţiei fiecaruia- autor la producerea acestuia, despăgubirea urmând să fie acordată proporţional cu culpa fiecăruia.
Partea responsabilă civilmente poate răspunde doar în limita de răspundere a asiguratului sau şi raportat la gradul său de culpă.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, a arătat că, fără a minimaliza în vreun fel suferinţele reale ale părţii civile, acestea sunt mari, raportat la exigenţele echităţii, practica instanţelor în materie, la realitatea economică din România dar şi a societăţii falite, la obligaţiile asumate şi posibil suportate de către un asigurător RCA şi la respectarea regulii neîmbogăţirii fără justă cauză.
Este fără putinţă de tăgadă că partea civilă a suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier, însă se impune menţinerea unei proporţionalitaţi între suferinţele provocate, care, deşi nu pot fi cuantificate, trebuie cel puţin estimate, raportat la vârsta victimei şi alte particularităţi ale acesteia, şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.
S-a apreciat că în cazul părţii civile, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere ca suma acordată cu acest titlu să fie echitabilă, astfel încât să nu fie nici pur simbolică, dar nici să ducă la o îmbogăţire fără just temei.
Consecinţele negative ale evenimentului rutier produs din culpa inculpatei, pentru partea civilă sunt de netăgăduit, motiv pentru care apelanta nu contestă că aceasta a suferit şi un prejudiciu moral, însă cuantumul sumei acordate de către instanţa de fond este mult prea ridicat, ţinând cont de criteriile reţinute în doctrină şi jurisprudenţă.
Instanţa nu poate omite faptul că daunele morale au, în special, un caracter compensatoriu, iar acordarea lor trebuie să se facă în limite care să asigure, pe cât posibil, un just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată.
La stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale, instanţa trebuie să aibă în vedere practica judiciară în situaţii similare, exigenţele echităţii dar şi nivelul de trai al comunităţii, nivel care arată valoarea reală a unei sume de bani, pentru a evita încălcarea principiului imbogăţirii fără justă cauză.
Este adevărat că legea specială a asigurărilor prevede numai aceste principii pentru cuantificarea daunelor morale, lăsând magistratului judecător dificila sarcină de stabilire a sumelor la care persoana vătămată este îndreptăţită sa le primească; însă, prin jurisprudenţa creată de instanţele române s-au cristalizat şi criterii pentru o practică relativ unitară, în cazul vătămărilor corporale. Instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa care deşi nu constituie izvor de drept este totuşi utilă în orientarea instanţei în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor.
Cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de fond creează un vădit dezechilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia materială, depăşeşte media jurisprudenţei şi nu ţine seama de criteriile echităţii şi proporţionalităţii cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul strict de a compensa suferinţa produsă, fără însă să poată constitui o sursă de îmbogăţire fără just temei.
Conform art. 1385 alin. (3) C. civ. "Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."
Mai mult decât atât, potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă, în afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, trebuie subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Stabilirea despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, evaluare ce este, prin esenţă, supusă puterii de apreciere a instanţei.
Instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsura să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a constitui însă o îmbogăţire fără justă cauză.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsură posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust.
În acelaşi timp trebuie să se aibă în vedere că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa impactul psiho-socio-emoţional nefast. Acestea urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare generată de condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.
Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale, şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate. Întrucât legea nu prevede alte criterii obiective, abstracte, precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, pentru stabilirea daunelor morale, la stabilirea acestora se uzează şi criterii subiective, variabile in funcţie de situaţia în speţă.
Însă, criteriul fundamental consacrat de jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Astfel, instanţa de judecată trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Astfel se poate acorda o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent, o sumă de bani care să îi permită să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
De aceea, s-a apreciat că ceea ce trebuie evaluat în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv în repararea prejudiciului nepatrimonial instanţa de fond trebuia să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune părţile civile într-o situaţie similară cu cea avută anterior accidentului rutier, care de altfel, este imposibilă în cauza de faţă, cât de a le procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a le alina suferinţele suportate.
Faptul ca despăgubirile morale cât şi cele materiale urmează să fie achitate de către asigurătorul RCA, în baza unui contract de asigurare obligatoriu, nu poate constitui un motiv de amplificare a nivelului acestui tip de despăgubiri.
S-a arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie să fie echitabilă, astfel încât să nu fie nici pur simbolică, dar nici să ducă la o îmbogăţire fără just temei.
La stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale, instanţa este obligată să se raporteze şi la nivelul de trai al comunităţii, nivel care arată valoarea reală a unei sume de bani, pentru a evita încălcarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
În vederea aflării adevărului, instanţa de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte latura ei civilă, pe bază de probe, sens în care, părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.
Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat prin Decizia nr. 1133/31.05.2012, unde a statuat ca "la stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie să se aibă în vedere că acestea să aibă efecte compensatorii . . . . . . . . . .Se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent, care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Aşadar, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Pe cale de consecinţă, cu privire la slăbirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora ".
Curtea de Apel Bucureşti a acordat despăgubiri morale mai scăzute în cauze asemănătoare. Astfel, în practica judecătorească, s-a reţinut faptul că "aceste despăgubiri nu se pot transforma într-un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză, întrucât în acest caz s-ar denatura rostul acestor daune şi din morale ar deveni "imorale", ceea ce nu este permis şi nici nu este benefic pentru sănătatea sufletească a persoanelor prejudiciate. Tendinţa unora dintre instanţele de judecată de a fi generoase şi de a empatiza cu rudele victimei decedate/vătămate a condus la o "vânătoare" a despăgubirilor. Or, un eventual drept la dezdăunare trebuie analizat cu o mare responsabilitate, în caz contrar, pierzându-se din echitatea şi proporţionalitatea pe care soluţiile judecătoreşti ar trebui să le reflecte." (Tribunalul Ilfov, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 3754/2014, publicată pe site-ul: http:/lege5.ro).
Acordarea unui prejudiciu într-un cuantum foarte ridicat ar depăşi scopul acestuia de asigurare părţii vătămate a unei alinări în condiţii de viaţă mai confortabile, pentru a permite acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate şi s-ar transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză. Aşa fiind, scopul despăgubirii cu titlu de daună morală constă exclusiv în compensarea suferinţei, fizice sau psihice, a victimei. Dincolo de funcţia (scopul) compensatorie, nu mai poate exista nimic sub aspectul daunelor morale şi, ca urmare, acestea nu pot fi acordate sub nicio altă motivaţie.
S-a arătat că jurisprudenţa, deşi nu constituie izvor de drept, este totuşi utilă în orientarea instanţei în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor.
S-a solicitat să se aibă în vedere practica relevantă în astfel de cazuri, fiind depuse în acest scop mai multe decizii de către apelantă.
În ceea ce priveşte apelul părţii civile, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere următoarele:
Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că persoana vătămată C. a declarat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 360.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi cu suma de 500. 000 euro reprezentând daune morale.
S-a arătat că solicitarea de despăgubiri excede celor acordate potrivit practicii judiciare în materie, iar admiterea lor într-un asemenea cuantum ar crea un precedent nejustificat ce ar provoca un dezechilibru sub forma unei îmbogăţiri fără justă cauză, în condiţiile în care daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat de către partea civilă (respectiv 500.000 euro daune morale) ar fi prea mare şi s-ar pierde caracterul de proporţionalitate cu suferinţa produsă. Scopul despăgubirii cu titlu de daună morală constă exclusiv în compensarea suferinţei, fizice sau psihice iar repararea integrală a prejudiciului suferit nu poate avea decât un caracter aproximativ. Despăgubirile nu trebuie să reprezinte măsuri excesive pentru autorii pagubei, instanţa urmând ca la stabilirea cuantumului daunelor să creeze un echilibru şi să ofere o reparaţie corespunzătoare, ceea ce presupune măsurarea amplorii reale a prejudiciului şi o strictă echivalare în drepturi băneşti. În lipsa unor criterii legale pentru determinarea daunelor morale, evaluarea acestora rămâne în sarcina instanţei, care trebuie să se orienteze după tendinţele practicii în materie, contextul socio-economic şi caracteristicile concrete ale cauzei.
Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, şi să nu aibă în primul rând scop patrimonial. Potrivit art. 1203 C. civ. "magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea".
Acest text de lege este nesocotit de către instanţă dacă, pentru a trage concluzii în legătură cu situaţia reclamantei (care solicită un prejudiciu moral), s-a bazat doar pe afirmaţii ale acesteia sau a reţinut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe de alta parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Prin urmare, acordarea daunelor morale trebuie făcută într-un cuantum adecvat, fără a suplini daunele materiale, pe criterii obiective.
Astfel s-a apreciat faptul că instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa constantă si cvasiunanimă a instanţelor în sensul în care s-a reţinut că "prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit este vizată strict alinarea suferinţei pricinuite prin vătămarea integrităţii corporale şi nu conferirea unui grad de satisfacţie persoanei prejudiciate prin sancţionarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului, iar aplicarea unei sancţiuni civile, cu caracter punitiv, persoanei responsabile nu ar avea eficienţă, având în vedere că despăgubirile datorate ca urmare a producerii accidentelor de vehicule sunt achitate de către asigurători, din volumul primelor de asigurare colectate de la toată masa asiguraţilor şi nu exclusiv/individual din patrimoniul persoanei responsabile de producerea prejudiciului."(Dec. Civ. 1387/28.09.2017 a ICCJ - S.I civilă).
Faţă de cele antemenţionate, s-a apreciat că în speţa de faţă sumele ce au fost acordate de instanţa de fond depăşesc "maniera rezonabilă", fiind într-o disproporţie vădita cu situaţia de fapt existentă în speţă, astfel că, se impune admiterea apelului declarat.
Astfel, s-a apreciat că se impune o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate de către instanţa de fond, astfel încât instanţa de control judiciar să determine un cuantum rezonabil, preîntâmpinând îmbogăţirea fără justă cauză, şi totodată să nu existe discrepanţe majore între sancţiunea aplicată pe latura penala şi despăgubirile acordate pe latura civilă.
Faţă de cele antemenţionate, s-a solicitat admiterea apelului pe latură civilă şi, în consecinţă, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate părţii civile, până la un cuantum rezonabil şi fixarea acestora în acord cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Cu privire la daunele materiale solicitate de către partea civilă C., în sumă de 360.000 de RON, instanţa de fond a constatat în mod corect că din analiza probatoriului relevant în acest sens că nu s-a făcut dovada acestora decât în limita sumei de 1359.16 RON, corespunzătoare unui prejudiciu cert atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale, generat de accidentul de circulaţie provocat de inculpata A., aşa cum rezultă din următoarele înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi la care se face trimitere nominal în constituirea de parte civilă făcută ca urmare a solicitării exprese a instanţei de a se indica, defalcat şi cu menţionarea înscrisurilor doveditoare, toate pretenţiile civile şi natura acestora.
Instanţa a reţinut ca incontestabilă împrejurarea că, după accident, partea civilă a avut nevoie pentru o lungă perioadă de îngrijiri medicale deosebite, efortul financiar pentru activităţile de diagnosticare, tratament şi recuperare fiind considerabil, însă totodată nu se poate face abstracţie de regula cu valoare de principiu, invocată chiar de partea civilă, conform căreia repararea integrală presupune cu necesitate ca în primul rând să fie stabilită - pe bază de probe - întinderea prejudiciului cert.
Or, în cauză partea civilă nu a dovedit întinderea prejudiciului material încercat decât în limita sumei de 1359,16 RON, astfel cum s-a arătat în precedent.
Instanţa în mod corect a reţinut sub acest aspect că nimic nu a împiedicat partea civilă să depună la dosar dovada efectuării tuturor acestor cheltuieli, aşa cum a procedat şi cu documentele fiscale aferente perioadei noiembrie 2018- ianuarie 2019 - mai ales dat fiind faptul că a şi beneficiat de asistenţă juridică din partea avocatului ales -pe întreaga perioadă a procesului penal-, contravaloarea sumelor plătite de-a lungul timpului după această perioadă şi până în prezent neputând fi stabilită pe baza unor deducţii sau calcule, în lipsa documentelor justificative şi chiar a unor prescripţii medicale pretenţiile respective rămânând nedovedite, la fel fiind şi sumele despre care se susţine că ar fi fost plătite periodic persoanelor care au ajutat partea civilă după plecarea fiicei sale înapoi în Italia.
Mai mult, modul de calcul prezentat de partea civilă pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise vine să întregească practic constituirea de parte civilă în ce priveşte daunele materiale, pe care aceasta le-a solicitat în mod global la suma de 360.000 RON, cu indicarea iniţial doar a câtorva facturi şi chitanţe care atestau efectuarea unor plăţi, în pofida solicitării exprese a instanţei de la primul termen de judecată de a detalia suma solicitată în funcţie de tipurile de cheltuieli efectuate.
Instanţa de fond în mod corect a constatat că, deşi partea civilă a invocat un prejudiciu material de 4.660 euro constând în contravaloarea biletului de avion de 160 de euro plătit de fiica sa pentru a veni de urgenţă din Italia, respectiv a salariului neîncasat de fiica sa pe 3 luni (4500 de euro în total), cât timp a îngrijit partea civilă (16.10.2018-10.01.2019), totuşi aceste cheltuieli, de altfel dovedite, corespunzând unui prejudiciu prin ricoşeu, nu se pot acorda în cadrul prezentului proces penal.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 12/2016 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
În considerentele acestei decizii se arată, printre altele, că prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare este acel prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Se arată că în acest caz prejudiciul este cauzat victimei indirecte, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relaţie de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică (subl. inst.) sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată. Instanţa supremă a mai reţinut că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din C. civ., iar din modalitatea de redactare a art. 1.391 din C. civ. reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol. În final, Curtea mai arată că art. 1392 C. civ.. prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Instanţa mai reţine că, deşi partea civilă a făcut referire, în contextul precizării cererii de constituire ca parte civilă sub aspectul daunelor materiale solicitate, şi la cheltuielile cu spitalizarea sa, în cuantum de 17.218,89 de RON, totuşi se constată că partea civilă nu a făcut dovada suportării acestor cheltuieli, în realitate suma de 17218,89 de RON fiind avansată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva cu ocazia acordării asistenţei şi îngrijirilor medicale pentru partea civilă C., conform decontului de cheltuieli, aşa încât instanţa reiterează considerentul potrivit căruia prejudiciul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată ca urmare a accidentului rutier provocat de inculpată se cuvin şi vor fi acordate furnizorului de servicii medicale care le-a efectuat în concret, astfel cum se arătă în sentinţa apelată.
Pentru justa stabilire a cuantumului daunelor materiale nu este suficientă simpla enumerare a cheltuielilor efectuate fiind obligatorie dovedirea acestora cu documente fiscale (facturi, bonuri, chitanţe, etc).
Articolul 26 litera (a) din Norma ASF 20/2017, stabileşte în mod clar modul de acordare a despăgubirilor în cazul vătămării unor persoane.
În absenţa unor documente justificative care să probeze prejudiciul material suferit, asigurătorul nu poate fi obligat în mod legal la plata acestora.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea mai multor condiţii, printre care şi caracterul cert, care presupune atât existenţa lui sigură, cât şi posibilitatea evaluării lui. Dacă certitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit.
Cum aplicarea regulilor de reparare integrală a prejudiciului provenind dintr-o fapta delictuala se supune aceloraşi exigenţe procedurale privind proba, este necesar ca partea civilă să facă dovada nu doar a existenţei unui prejudiciu material, ci şi a întinderii acestuia.
Pe cale de consecinţă, partea civilă trebuia să dovedească cu înscrisuri toate daunele materiale solicitate pentru ca acestea să poată fi acordate de către instanţa de judecată, astfel încât despăgubirea plătită de asigurător să fie una legală.
Asigurătorul RCA plăteşte despăgubiri, nu în temeiul răspunderii delictuale, ci în baza unui contract de asigurare obligatoriu de răspundere civilă auto, în termenii şi condiţiile stabilite prin Normele ASF.
Tot ceea ce nu este probat cu documente justificative şi nu se încadrează în categoria cheltuielilor acordate conform dispoziţiilor legale, nu pot fi suportate de către asigurător.
Toate aceste daune materiale solicitate se impune a fi dovedite cu înscrisuri, dată fiind norma specială care limitează probatoriul - art. 26 litera (a) din Norma ASF şi dat fiind faptul că nu se poate reţine o imposibilitate de preconstituire a înscrisurilor.
În privinţa daunelor materiale conform prevederilor legale respectiv art. 26 din Norma ASF 20/2017, acestea trebuie acordate doar în limita celor dovedite cu acte justificative - fiscale, în legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier şi nu reprezintă cheltuieli voluptorii din partea reclamantei.
Mai mult decât atât din aceste cheltuieli trebuie scăzute cheltuielile decontate de sistemul de asigurare de sănătate din Romania, chiar dacă partea civilă nu le-a decontat până în acest moment, acesta fiind un drept de dispoziţie din partea părţii civile, dar faptul că nu a ales să deconteze aceste servicii nu poate fi imputat apelantei, acestea nefiind cheltuieli decontate în baza unei poliţe RCA.
În mod corect, instanţa de fond a admis doar daunele materiale dovedite cu acte justificative conform prevederilor legale şi le-a respins pe cele care nu au legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier sau reprezintă cheltuieli voluptorii din partea reclamantei.
Mai mult, s-a învederat că daunele materiale nu pot fi dovedite cu martori având in vedere prevederile legale invocate mai sus dar şi prevederile art. 309 alin. (2) noul C. proc. civ. "(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisa."
Faţă de cele antemenţionate, s-a susţinut că în mod corect instanţa de fond a respins celelalte pretenţii ale părţii civile C..
III. Prin cererea de apel formulată de apelanta parte civilă C. s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 60/2023 a Curţii de Apel Alba Iulia şi în rejudecare să se dispună admiterea în întregime a cererii sale cu privire la obligarea la plata despăgubirilor civile. Nu au fost depuse la dosar alte motive de apel.
****************
La primul termen de judecată din data de 05.09.2023, cauza a fost amânată faţă de cererea apelantei inculpate A. de acordare a unui termen pentru pregătirea apărării şi angajarea unui apărător ales, fiind acordat termen în acest sens la data de 19.09.2023.
Astfel, în apel, la termenul de judecată din 19.09.2023, la interpelarea instanţei, apelanta inculpată A. a arătat că nu doreşte să dea declaraţie, instanţa de apel luând act de poziţia procesuală a inculpatei în sensul că nu solicită audierea sa de către instanţa de apel.
În continuare, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra cererilor în probaţiune aşa cum au fost formulate de apelantă, prin apărător, în cuprinsul motivelor de apel.
În concret, Înalta Curte, după deliberare, a respins solicitarea de probe formulată de către inculpată, pentru motivele expuse în încheierea de dezbateri, analizând cauza în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:
În prealabil, Înalta Curte reţine că prezenta cauză a fost soluţionată în procedura de drept comun, a cercetării judecătoreşti, inculpata nesolicitând aplicarea procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii.
În urma propriului examen asupra probelor administrate în etapele anterioare ale procesului, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corectă, a realizat o justă încadrare în drept a faptei inculpatei şi a individualizat corect pedeapsa aplicată inculpatei.
Reţine, astfel, că la data de 15.10.2018, în jurul orei 17:14, inculpata A., aflată la volanul autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x, circula dinspre bulevardul x pe str. x, spre str. x - din mun. Deva, iar când a ajuns în zona trecerii de pietoni amplasate în dreptul porţii principale de acces în Parcul Cetate Deva, deplasându-se pe banda a doua a drumului, nu a observat că partea civilă C. era angajată în traversarea străzii pe marcajul pietonal şi nu i-a acordat prioritate, încălcând prevederile art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu prevederile art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 şi a accidentat-o. În urma evenimentului rutier, persoana vătămată C. a căzut pe carosabil şi a suferit multiple leziuni, fiind transportată la Spitalul Judeţean Deva, secţia U.P.U, unde i-au fost acordate îngrijiri şi a rămas internată în perioada 15.10.2018 - 13.11.2018. Leziunile suferite de partea civilă au necesitat 120-125 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, i-au pus viaţa în primejdie şi au determinat producerea unei infirmităţi permanente constând într-o tulburare de vorbire sechelară, fără posibilitate de recuperare, aşa cum rezultă din actele medicale şi medico-legale.
Situaţia de fapt mai sus menţionată rezultă din coroborarea probelor administrate, relevante fiind procesul-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile părţii civile şi ale inculpatei (date în faza de urmărire penală), declaraţiile martorilor H., N., I., J., K..
Din coroborarea acestor probe rezultă că accidentul s-a produs în condiţiile neacordării priorităţii de trecere persoanei vătămate C., care traversa strada pe marcaj pietonal, marcat şi semnalizat corespunzător, fapt ce a condus la vătămarea corporală a acesteia iar factorii care au contribuit la producerea evenimentului au fost neacordarea priorităţii de trecere de către inculpată şi lipsa de atenţie şi diligenţă în rularea autovehiculului pe respectivul segment de drum, în condiţiile în care din declaraţiile tuturor celor audiaţi a rezultat că vara, pe acea porţiune de drum, soarele bate puternic şi diminuează vizibilitatea conducătorilor auto, împrejurare pe care şi inculpata a invocat-o în declaraţiile sale date la urmărirea penală.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă de judecată, instanţa de apel apreciază că probele administrate au relevat faptul că evenimentul rutier s-a produs pe trecerea de pietoni, şi nu în afara acesteia. Se reţine astfel, că, inculpata însăşi a recunoscut la urmărirea penală că înainte cu 10-15 m de trecerea de pietoni, a observat un bărbat la marginea trotuarului, pe sensul de mers al vehiculului, fiind vorba despre soţul victimei, iar în condiţiile în care acesta a traversat împreună cu soţia sa, rezultă că ambii soţi se aflau pe trecerea de pietoni. În declaraţiile pe care le-a dat iniţial în cauză, inculpata a relatat modalitatea în care a fost produs evenimentul rutier, arătând că în ziua respectivă, în jurul orei 17:30, se întorcea în maşină cu fetele de la grădiniţă şi de la şcoală, mergând către casă iar în momentul în care a ajuns în dreptul clădirii Administraţiei Finanţelor Publice, înainte de trecerea de pietoni dispusă oblic, cu circa 10-15 m înainte, a observat un bărbat care se afla pe marginea trotuarului şi se uita spre inculpată, moment în care aceasta a fost orbită de soare, a frânat iar maşina a oprit chiar în momentul acţionării frânei, deoarece avea viteză mică. A arătat în continuare că în momentul în care a frânat a auzit o izbitură şi a văzut o persoană de sex feminin căzută la pământ în partea din faţă lateral dreapta, mai exact în dreptul farului maşinii sale, în partea dreaptă. Totodată, l-a văzut pe bărbatul care iniţial era la marginea trotuarului, fugind către femeia căzută la pământ, iar apoi, în partea din stânga a oprit o maşină şi mai multe persoane s-au adunat la faţa locului. În acelaşi timp, a arătat că în afara bărbatului pe care l-a văzut la marginea trotuarului, nu a văzut nicio altă persoană pe trecerea de pietoni în faţa sa. În plus, inculpata, exprimându-şi regretul faţă de cele întâmplate, a arătat că ar fi putut evita accidentul, dacă purta ochelari de soare şi dacă avea parasolarul coborât, însă nu s-a mai întâmplat ca anterior să fie orbită în trafic de soare.
Evenimentul rutier a fost observat şi de către martorii oculari H., I. şi J..
Declaraţiile martorului H. confirmă faptul că acesta împreună cu soţia sa C. s-au angajat pe trecerea de pietoni, care era marcată oblic în dreapta. Pregătindu-se să traverseze împreună cu soţia sa, a văzut că din stânga se apropie de trecere o maşină cu viteză normală, apreciind că pot traversa în condiţii de siguranţă, până la apropierea maşinii, aflată la circa 25 m distanţă de trecerea de pietoni în acel moment. Martorul a observat că maşina se apropie şi nu reduce viteza înainte de trecerea de pietoni, nefăcând acest lucru nici măcar înainte de banda de culoare albă marcată pe carosabil în faţa trecerii. În acest context martorul s-a oprit pe loc, în apropierea axului dintre cele două benzi de circulaţie ale aceluiaşi sens de deplasare, s-a tras un pas în spate şi a încercat cu mâna dreaptă să o tragă pe soţie înspre el, dar nu a reuşit, pentru că în acel moment maşina a lovit-o pe soţia sa, aflată în momentul impactului chiar pe axul dintre cele două benzi de circulaţie ale sensului respectiv de deplasare. A arătat că el şi soţia lui au traversat pe trecerea de pietoni, martorul pe mijlocul trecerii, iar persoana vătămată era mai pe margine, în dreapta faţă, dar tot pe trecere, iar după impact, maşina s-a retras în spate puţin. A precizat că soţia sa a căzut pe trecerea de pietoni, cu faţa în sus şi inconştientă.
Martorul I. a arătat că se deplasa în zona respectivă foarte încet, pentru că din faţă îl orbea soarele, precizând că a trecut de o trecere de pietoni, după care, la circa 30-40 m distanţă de acea trecere, a auzit din spatele său o frână şi zgomotul unei bufnituri, şi uitându-se în oglinda retrovizoare a văzut o persoană în timp ce cădea la pământ în zona trecerii de pietoni, împrejurare în care martorul a lăsat maşina în drum şi a mers să acorde primul ajutor, chiar sunând de pe telefonul său mobil la 112. L-a văzut pe soţul persoanei vătămate lângă aceasta, încercând să o ridice, martorul spunându-i acestuia să nu o ridice, pentru a nu se asfixia cu sânge. A arătat că în apropierea femeii căzute la pământ, inconştientă, era o maşină, puţin pe trecere cu partea din faţă, şoferul implicat fiind o femeie care s-a dat jos de la volan. A subliniat că martorul a fost şi el orbit de soare atunci când a trecut prin dreptul marcajului pietonal, însă, a coborât parasolarul şi a redus viteza.
Martora oculară J. a relatat că a auzit o bubuitură şi a văzut pe trecerea de pietoni o femeie care cădea la pământ şi lângă ea se afla un bărbat tot pe trecere, despre care a aflat că este soţul ei. Lângă femeie era o maşină de culoare închisă staţionată precum şi o femeie despre care a aflat că este conducătorul maşinii implicate în accident, care era speriată şi tremura, în maşina acesteia fiind cele două fetiţe. Femeia implicată în accident a relatat celor prezenţi că fusese orbită de soare, împrejurare confirmată şi de martoră, care a arătat că pe acea porţiune soarele bate puternic din sensul invers al direcţiei de deplasare, iar aceasta, personal, pentru a preîntâmpina evenimente neplăcute, reduce viteza şi încearcă să se asigure cât mai bine.
Înalta Curte reţine că relevant din punctul de vedere al producerii accidentului este procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la data de 15.10.2018, din care rezultă că locul producerii accidentului este situat pe strada x din municipiul Deva, pe trecerea de pietoni amplasată în dreptul porţii principale de acces în incinta Parcului Cetate Deva, fiind vorba despre o trecere de pietoni descrisă de organele de cercetare ca fiind atipică, oblică faţă de axul străzii, cu lăţimea de 4,63 m. Menţiunile din procesul-verbal s-au coroborat şi cu planşa fotografică întocmită cu ocazia investigării locului faptei, observându-se situarea trecerii în dreptul porţii de acces în incinta Parcului Cetate Deva, unde circulaţia este intensă.
Prin urmare, în raport de declaraţiile martorilor oculari, de declaraţia inculpatei, dată în fazele iniţiale ale procesului şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, rezultă că persoana vătămată se afla pe o trecere de pietoni marcată şi semnalizată corespunzător, pe sensul de mers al vehiculului condus de inculpată. Inculpata, contrar obligaţiilor legale, nu a oprit autovehiculul la trecerea de pietoni şi nu a acordat prioritate persoanei vătămate, lovind-o pe aceasta pe trecerea de pietoni, cu partea dreapta a autoturismului, lateral-faţă, astfel cum rezultă din planşele foto aflate la dosar.
Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă de judecată, inculpata a încălcat dispoziţiile art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului, precum şi dispoziţiile art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care prevăd că pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.
Susţinerile inculpatei că persoana vătămată nu s-a asigurat corespunzător, conduită la care pietonul este obligat conform art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, nu pot fi primite, nefiind sub nicio formă dovedite. Soţul persoanei vătămate, care s-a angajat în traversarea străzii împreună cu aceasta, aflat la capătul marcajului pietonal, a observat autoturismul condus de inculpată la o distanţă de aproximativ 25 de metri, venind spre trecerea de pietoni cu viteză redusă. În aceste condiţii, exista suficient timp ca maşina să poată fi oprită, mai ales că în apropierea trecerii de pietoni, inculpata avea obligaţia legală să reducă viteza. În plus, martorul a văzut maşina inculpatei care înainta şi nu se oprea, atunci când se afla deja angajat în traversare, ceea ce conduce la concluzia că inculpata nu a avut o conduită preventivă, în condiţiile în care pe martor îl observase anterior la marginea marcajului pietonal, cu intenţia de a traversa. Aşa cum inculpata a declarat, l-a observat pe soţul persoanei vătămate înainte de a ajunge la marcajul pietonal, cu 10-15 m înainte.
Obligaţia conducătorului auto de a se asigura, de a acorda prioritate de trecere pietonilor şi de a avea o conduită preventivă în apropierea marcajelor pietonale, este o regulă de circulaţie cunoscută nu doar de către conducătorii auto, ci şi de către pietoni, şi în aceste condiţii, se poate prezuma în mod rezonabil că a existat speranţa legitimă a martorului H. şi a persoanei vătămate, soţia sa, că s-au angajat în traversarea străzii, în condiţii de siguranţă.
În ceea ce priveşte criticile punctuale ale inculpatei:
1. O primă critică se referă la faptul că instanţa de fond nu a acordat inculpatei dreptul la ultimul cuvânt, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile legale.
Înalta Curte apreciază critica ca fiind neîntemeiată. Potrivit dispoziţiilor art. 389 alin. (1) C. proc. pen., înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal. Acest text de lege conţine o obligaţie procedurală pozitivă a instanţei, de a acorda ultimul cuvânt inculpatului, în condiţiile în care acesta este prezent şi participă la judecarea cauzei.
În cauza de faţă, inculpata nu a participat la judecarea cauzei, şi prin urmare, nu putea avea ultimul cuvânt, acesta fiind un drept personal, care nu poate fi exercitat prin reprezentare.
Înalta Curte constată că, de altfel, inculpata nu s-a prezentat la judecată pe întreg parcursul cercetării judecătoreşti, fiind reprezentată de avocat ales.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă de judecată, la toate termenele de judecată, inculpata a solicitat amânarea cauzei: la primul termen de judecată, 4 aprilie 2023, pentru a-şi angaja avocat, cererea fiindu-i încuviinţată; la termenul de judecată din 26 aprilie 2023, inculpata a formulat cerere de amânare pentru motive medicale, respectiv pentru efectuarea unor proceduri de fizioterapie şi kinetoterapie la genunchi, cererea fiind încuviinţată; la termenul de judecată din 16 mai 2023 inculpata, prin apărător a formulat o nouă cerere de amânare, depunând înscrisuri medicale din care a rezultat faptul că se află la Bucureşti, pentru efectuarea unui tratament. La acelaşi termen apărătorul inculpatei a adus la cunoştinţa instanţei faptul că inculpata nu doreşte judecarea cauzei în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii şi contestată toate probele administrate în cursul urmăririi penale, solicitând readministrarea acestora. De asemenea, apărătorul a învederat instanţei faptul că inculpata doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei, înainte de intervenţia chirurgicală la care urma să fie supusă la data de 05.06.2023. În aceste condiţii, instanţa, pentru a-i da posibilitatea să se prezinte, a stabilit un nou termen de judecată la data de 26.05.2023, dată pentru care a dispus şi citarea martorilor încuviinţaţi, în vederea audierii. La termenul de judecată din 26.05.2023, inculpata a lipsit din nou, apărătorul ales al acesteia depunând la dosar o scrisoare medicală din care a rezultat că medicul care a efectuat operaţia inculpatei i-a recomandat acesteia efectuarea zilnică a unor şedinţe de kinetoterapie, până la sfârşitul lunii.
Inculpata nu s-a prezentat nici la următoarele termene acordate,16.06.2023 şi 26.06.2023. La termenul din 26.06.2023 a lipsit şi avocatul inculpatei, motivat de împrejurarea că asigură apărarea în aceeaşi zi pentru un inculpat într-o cauză urgentă la o instanţă în Bucureşti, solicitând amânarea cauzei. Instanţa a amânat cauza pentru termenul din 30 iunie 2023 şi a pus în vedere inculpatei că este ultimul termen acordat în cauză, pentru când se poate prezenta să dea declaraţie.
Şi la acest termen inculpata a lipsit, instanţa constatând terminată cercetarea judecătorească şi acordând cuvântul în dezbateri, la dezbateri inculpata fiind reprezentată de avocat ales.
În raport de împrejurările mai sus descrise, Înalta Curte, ca şi prima instanţă de judecată constată că în fapt, inculpata nu a manifestat interes pentru procesul în care a fost parte, şi chiar dacă rezultă că a fost la anumite termene prezentă la şedinţe de kinetoterapie, calendarul acestora a fost stabilit de comun acord cu inculpata, nefiind vorba despre o situaţie medicală care a pus-o într-o imposibilitate absolută de prezentare şi participare la proces pe întreaga durată a acestuia.
Dispoziţiile art. 364 C. proc. pen. consacră regula judecării cauzei în prezenţa inculpatului, însă, există şi excepţii, când judecarea cauzei poate avea în lipsa inculpatului. Între acestea, este reglementat şi cazul de judecare în lipsă prevăzut la art. 364 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia, judecarea cauzei poate avea loc în lipsa inculpatului, dacă acesta, legal citat, lipseşte de la judecata cauzei, în mod nejustificat.
În acelaşi timp, în cauză nu suntem în prezenţa unui caz de prezenţă obligatorie a inculpatului, care să atragă incidenţa nulităţii absolute, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., inculpata fiind judecată în stare de libertate.
Înalta Curte reţine că prezenţa inculpatului la proces este garanţia dreptului la un process echitabil, garanţie la care, însă, inculpatul poate renunţa, nici litera şi nici spiritul art. 6 din CEDO neopunându-se acestei renunţări. Renunţarea, în opinia Înaltei Curţi a fost stabilită de o manieră lipsită de echivoc şi este însoţită de garanţii minime comensurabile cu importanţa sa. (CEDO Sejdovic v. Italia). În opinia Înaltei Curţi este fără echivoc că a fost alegerea inculpatei de a nu se prezenta la judecată, manifestarea de voinţă a acesteia de a se prezenta la un anumit moment în faţa instanţei fiind contrazisă de comportamentul procesual al acesteia şi în acelaşi timp, în contradicţie cu scopul procesului penal şi cu celeritatea care trebuie să guverneze procedura penală.
Prin urmare, desfăşurarea procedurii de primă instanţă fără ca inculpata să fie audiată şi fără a avea ultimul cuvânt este o împrejurare care nu poate fi imputată instanţei de judecată.
2. Critica inculpatei referitoare la faptul că sentinţa a fost pronunţată în cauză de un judecător incompatibil este apreciată ca nefondată.
În sprijinul acestei critici au fost invocate o serie de împrejurări factuale, care în opinia inculpatei, susţin aparenţa lipsei de imparţialitate a judecătorului cauzei.
Fără a relua cele expuse pe larg cu ocazia prezentării motivelor de apel, în esenţă a susţinut că, după lăsarea cauzei în pronunţare, instanţa nu s-a mai pronunţat asupra cererii de prelungire a dreptului de circulaţie al inculpatei, ignorând cererea pe care inculpata a formulat-o în acest sens; că instanţa s-a pronunţat direct prin sentinţă şi nu prin încheiere, asupra cererii inculpatei de repunere a cauzei pe rol, prin care a solicitat să se constate nulitate absolută a urmăririi penale şi a rechizitoriului, precum şi constatarea unei culpe comune în producerea accidentului rutier; instanţa a cerut părţilor la termenul de dezbateri să depună note de concluzii până la data de 06.07.2023, iar răspunsul la acestea la 10.07.2023 pentru ca instanţa sa le poată avea în vedere la pronunţarea soluţiei, iar în opinia apărării inculpatei, solicitarea instanţei ca părţile să răspundă în scris la notele de concluzii este o procedură de lucru specifică procesului civil, şi nu penal; instanţa a indus presiune asupra inculpatei şi asupra apărătorului acesteia, acordând termene foarte scurte, de ordinul zilelor, aceasta, în condiţiile în care inculpata se afla după o intervenţie chirurgicală nereuşită iar avocatul său avea şi alte cauze de susţinut în Bucureşti; lipsa imparţialităţii instanţei transpare şi din modalitatea de audiere a părţii civile precum şi din modalitatea de redactare a sentinţei, în cuprinsul căreia s-a acreditat ideea intenţiei din partea inculpatei şi a avocatului acesteia de a tergiversa judecarea cauzei; cu ocazia audierii martorului H. instanţa a căutat să lămurească dacă inculpata a mutat autoturismul după accident, desi nu a fost acuzată de acest lucru şi nici nu s-a sesizat pentru mărturie mincinoasă faţă de acest martor; în acelaşi registru, s-a menţionat de către apărarea inculpatei faptul că au fost încuviinţaţi spre audiere, la solicitarea părţii civile, martori care nu au perceput în mod direct evenimentul rutier, fiind aprobată de către instanţă, inclusiv înlocuirea unui martor decedat; instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de către inculpată privind readministrarea probei cu expertiza medico-legală, neclarificând dacă ar fi vorba despre un supliment de expertiză sau o altă lucrare şi nici care ar fi obiectivele acestuia; judecătorul fondului a făcut aprecieri care nu sunt în competenţa acestuia, asupra unor chestiuni din domeniul medicinei legale; în fine, a arătat că la fiecare termen de judecată instanţa a avut o atitudine nepotrivită faţă de inculpată şi avocatul acesteia, având suspiciuni legate de comportamentul procesual corect, punând la îndoială chiar şi situaţia medicală a inculpatei dovedită cu acte medicale.
Toate împrejurările menţionate mai sus au creat în opinia inculpatei aparenţa lipsei de imparţialitate a judecătorului fondului, fiindu-i încălcate dreptul la apărare prevăzut de art. 10 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO, precum şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 8 C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO, fiind astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. (f) C. proc. pen.
Critica formulată este în opinia Înaltei Curţi, neîntemeiată.
Imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii justitiabililor în magistraţii si institutiile în care se realizează actul de justitie. Esenţa acesteia constă în obligatia magistratului de a se manifesta, în acelasi mod, faţă de toţi participanţii la proces şi de a nu avea o atitudine unilaterală ce ar aduce atingere spiritului de obiectivitate, de nepărtinire si de echidistanţă.
În legislatia română imparţialitatea magistratului este consacrată cu valoare de principiu constituţional. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, "justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", ceea ce presupune ca justiţia să se înfăptuiască în mod obiectiv, "în numele legii", după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).
Potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele Curţii Europene a Drepturilor Omului: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a acestuia într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a magistratului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (a se vedea Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015).
În aplicarea testului obiectiv, opinia părţii cu privire la imparţialitatea magistratului este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care magistratul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98).
Normele procesual penale cuprinse în art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pe care inculpata şi-a întemeiat susţinerile, reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere lipsa aparenţei de imparţialitate, consacrată jurisprudenţial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Legiuitorul a prevăzut, la art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., că judecătorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a judecătorului formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de celelalte cazuri reglementate la art. 64 C. proc. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea judecătorului.
Judecătorul este dator să asigure şi aparenţa de imparţialitate, adică o percepţie a imparţialităţii sale din partea publicului, o credibilitate a activităţii judiciare, sens în care, Principiile de la Bangalore au consacrat această valoare la pct. 2.2., prevăzând că:
"judecătorul va veghea ca prin conduita sa, atât în cadrul instanţei, cât şi în afara ei, să menţină şi să crească încrederea publicului, a profesiunii judiciare în imparţialitatea sa şi a puterii judecătoreşti."
La fel ca şi independenţa, imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă: nu este suficient ca magistratul să fie independent şi imparţial, ci trebuie ca acest lucru să se şi vadă. Aşadar, magistraţii sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.
Potrivit Principiului 2 de la Bangalore, imparţialitatea nu priveşte doar hotărârea adoptată, ci se analizează în raport cu comportamentul judecătorului pe parcursul întregului proces, deoarece ea "priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la aceasta". Ea nu se analizează doar în raport cu rezultatul procesului, respectiv cu hotărârea pronunţată, ci şi în raport cu comportamentul şi deciziile luate de judecător pe întreg parcursul procesului. Imparţialitatea e o valoare morală, ţine de forul interior al persoanei, şi presupune pentru agentul public din justiţie analizarea şi conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea aplicabilă, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează şi fără să acţioneze în moduri care susţin interesele vreuneia dintre părţi. Imparţialitatea presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfăşura în faţa unui judecător părtinitor, care a luat deja hotărârea în cauză.
Înlăturarea judecătorului de la soluţionarea unei cauze este justificată doar de motive care pun în discuţie neutralitatea acestuia, luând însă în considerare un punct de vedere rezonabil în această privinţă. Aşadar, nu orice impresie subiectivă a părţii că judecătorul cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de abţinere sau de recuzare a acestuia, ci doar existenţa unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Altfel s-ar perpetua o stare de suspiciune generalizată, care nu poate face decât rău activităţii de judecată dacă judecătorii ar putea fi înlăturaţi de la soluţionarea cauzei la simpla impresie subiectivă a uneia din părţi că acesta nu ar fi imparţial.
Aşa cum s-a exprimat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea lua în considerare temerile părţii cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, trebuie să existe fapte determinate şi verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea acestuia (C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarcei, 1989, pct. 48). În materie penală, atunci când suspiciunea cu privire la imparţialitatea judecătorului provine din partea acuzatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se are în vedere şi optica celui acuzat, dar aceasta nu este decisivă, ci susţinerile sale trebuie să poată fi justificate din punct de vedere obiectiv (C.E.D.O., cauza Thorgeirson c. Islandei, Hotărârea din 25 iunie 1992, pct. 51).
Având în vedere aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că lipsa de imparţialitate a instanţei invocată de către apărarea inculpatei nu a existat în cauza de faţă, judecătorul fondului dispunând măsuri procesuale în conformitate cu dispoziţiile legale, urmărind soluţionarea cauzei cu celeritatea impusă de natura cauzei precum şi de iminenţa împlinirii termenului de prescripţie. În acelaşi timp, reţine că soluţionarea cauzei s-a făcut cu respectarea garanţiilor procesuale, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.
Măsurile procesuale adoptate de instanţă nu reprezintă dovezi ale lipsei imparţialităţii acesteia.
Punctual, Înalta Curte reţine că după ce în cauză au avut loc dezbaterile, la termenul de judecată din 30 iunie 2023, inculpata a formulat la data de 11 iulie 2023, cerere de prelungire a dreptului la circulaţie, cererea fiind vizată de preşedintele completului, prin rezoluţia aplicată pe cerere menţionându-se că dreptul de circulaţie este deja prelungit până la data de 24 iulie 2023, inclusiv. Cum instanţa s-a dezînvestit de cauză, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti la data de 13 iulie 2023, nu i se poate imputa faptul că ulterior pronunţării, nu a soluţionat această cerere. În acest context, reţine că ori de câte ori legiuitorul a intenţionat să proroge competenţa funcţională a completului iniţial învestit şi la alte cereri ulterioare pronunţării unei soluţii în cauză, a făcut-o în mod expres, aşa cum a prevăzut de pildă în cazul verificării măsurii arestării în cazul inculpatului condamnat în primă instanţă de judecată, în cuprinsul dispoziţiilor art. 399 C. proc. pen.
Împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat printr-o încheiere separată asupra cererii inculpatei de repunere a cauzei pe rol, formulată ulterior soluţionării cauzei, nu reprezintă un indiciu al lipsei de imparţialitate. Înalta Curte reţine că ulterior dezbaterilor, inculpata, la data de 6 iulie 2023 a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol, în cadrul notelor de concluzii scrise, prin care a solicitat să se constate nulitatea întregii urmăriri penale şi a rechizitoriului, şi în acelaşi timp, constatarea unei culpe comune în producerea accidentului.
Înalta Curte reţine că prin cererea de repunere a cauzei pe rol, cerere cuprinsă în notele de concluzii scrise pe care inculpata, prin apărător, le-a formulat, nu au fost invocate apărări cu caracter de noutate, ci au fost reiterate aspecte invocate cu prilejul dezbaterilor, aşa cum şi instanţa de fond a constatat. În plus, Înalta Curte reţine că potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii care constituie izvor de drept, în lipsa unor dispoziţii exprese cuprinse în normele procesual penale, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Odată încheiate dezbaterile, în cadrul cărora au fost puse în discuţia părţilor şi a procurorului cererile reiterate în notele de concluzii, repunerea cauzei pe rol ar fi constituit o măsură procesuală nu doar nejustificată, ci şi neprevăzută de lege. Dispoziţiile procesual penale prevăd un singur caz de repunere a cauzei pe rol, şi anume, atunci când în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, conform art. 395 C. proc. pen. Nicio dispoziţie legală nu obligă instanţa de judecată să repună cauza pe rol la cererea uneia dintre părţi, aşa cum a invocat inculpata.
Prin urmare, respingerea cererii de repunere a cauzei pe rol, în afara faptului că a reprezentat o măsură procesuală legală şi justă, nu creează nicicum aparenţa lipsei de imparţialitate a instanţei.
În susţinerea lipsei de imparţialitate a instanţei s-a invocat de către apărarea inculpatei şi faptul că instanţa a pus în vedere părţilor să depună note de concluzii scrise până la data de 6 iulie 2023 iar răspunsul la acestea, până la data de 10 iulie 2023, pentru ca instanţa să le poată avea în vedere la deliberare. În acest context, inculpata a invocat faptul că modul de comunicare a concluziilor scrise stabilit de către instanţă este specific procesului civil, iar nu procesului penal, iar prin lipsa dezbaterilor asupra celor conţinute în notele de concluzii, au fost încălcate principii esenţiale ale procesului penal, în special oralitatea şi contradictorialitatea, fiind pronunţată o hotărâre nulă absolut.
Înalta Curte constată că acest aspect nu este de natură să atragă suspiciuni asupra lipsei de imparţialitate a instanţei, cu atât mai mult cu cât nu se constată încălcarea niciunei dispoziţii legale în privinţa modalităţii în care instanţa a solicitat părţilor depunerea notelor scrise. Potrivit dispoziţiilor art. 390 C. proc. pen., instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă. Nicio dispoziţie legală nu îndreptăţeşte părţile ca în urma concluziilor scrise să beneficieze de noi dezbateri asupra celor susţinute prin intermediul acestora, prin urmare, critica inculpatei sub acest aspect este neîntemeiată.
Nici împrejurarea că instanţa a acordat în cauză termene scurte nu este de natură a face să planeze asupra acesteia vreo suspiciune de părtinire.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. În realizarea acestui scop, instanţa de judecată trebuie să ia toate măsurile pe care le apreciază ca fiind necesare, pentru buna desfăşurare a procedurilor judiciare, lăsarea acestora la latitudinea părţilor fiind de neacceptat într-o societate bazată pe domnia legii. Aşa cum s-a arătat mai sus acordarea de termene scurte a fost o măsură impusă de celeritatea procedurii penale precum şi de iminenţa termenului de prescripţie a răspunderii penale, prescripţie care, finalmente, reprezintă într-o oarecare măsură eşuarea scopului procesului penal. Ca urmare, acordarea de termene scurte reprezintă dovada responsabilităţii judecătorului cauzei, nicidecum dovada părtinirii acestuia.
Nici modalitatea în care a procedat la audierea martorului H., soţul părţii civile şi nici dispoziţia instanţei privind încuviinţarea audierii unor martori propuşi de partea civilă nu susţin acuzele de subiectivism în ceea ce îl priveşte pe judecătorul fondului, din examinarea declaraţiilor date de cei mai sus menţionaţi precum şi a încheierilor de şedinţă, rezultând că instanţa a dispus măsuri în conformitate cu dispoziţiile legale.
Susţinerea inculpatei că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de readministrare a probei cu expertiza medico-legală, neclarificând dacă este vorba despre un supliment şi care ar fi obiectivele acestuia şi că, în acelaşi timp, a emis opinii asupra unor chestiuni medico-legale, fără a avea autorizarea necesară, nu sunt aspecte, care să conducă la concluzia părtinirii judecătorului.
Astfel cum rezultă din actele de la dosar, prima instanţă a analizat cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale, reţinând că este inadmisibilă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 22 din Hotărârea nr. 774/7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului 1/2000 pentru organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, după obţinerea avizului comisiei de avizare şi control se poate solicita efectuarea unei noi expertize medico-legale de către unităţile medico-legale ierarhic inferioare numai în cazul în care comisia de avizare şi control a recomandat explicit acest lucru sau dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă, inexistente la data expertizelor anterioare. În continuare, instanţa a reţinut că în cauză, noua expertiză medico-legală a fost avizată de Comisia de avizare şi control fără nicio recomandare în sensul efectuării unei noi expertize.
Cât priveşte împrejurarea că instanţa ar fi emis opinii medico-legale, fără a avea competenţa necesară, se constată că în sentinţa pronunţată instanţa face o referire la cauzele hematomului subdural, cu trimitere la literatura de specialitate. Acest fapt nu este în sine, de natură a afecta aparenţa imparţialităţii instanţei. Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte constatarea că hotărârea Consiliului Superior de Medicină Legală cu privire la modalitatea de stabilire a numărului de zile de îngrijire medicală reprezintă doar o recomandare orientativă pentru medici legişti, nefiind obligatorie.
În fine, s-a invocat împrejurarea că pe întreg parcursul procesului judecătorul cauzei a suspicionat situaţia medicală a inculpatei şi a pus la îndoială credibilitatea apărătorului acesteia, prin comportamentul nonverbal din timpul şedinţelor de judecată (ironii, zâmbete, etc.). În acelaşi timp, din motivarea sentinţei pronunţate transpare obsesiv ideea tergiversării cauzei de către inculpată.
Înalta Curte reţine, aşa cum a arătat şi mai sus, că, pentru a se putea lua în considerare temerile părţii cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, trebuie să existe fapte determinate şi verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea acestuia, optica celui acuzat fiind importantă, dar nu decisivă, iar susţinerile sale trebuie să poată fi justificate din punct de vedere obiectiv. În cauză, în opinia Înaltei Curţi nu sunt elemente factuale care să susţină din punct de vedere obiectiv părtinirea judecătorului, care, a manifestat interes pentru soluţionarea cauzei în termen optim şi cu respectarea garanţiilor procesuale.
3. În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a cererii de constatare a nulităţii absolute a urmăririi penale şi a rechizitoriului având în vedere că plângerea penală a fost semnată doar de avocat, fără a avea un mandat valabil la momentul depunerii acesteia, şi fără a fi ratificată în mod expres de persoana vătămată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, cererea formulată fiind soluţionată legal şi temeinic de prima instanţă de judecată. În esenţă, s-a invocat faptul că delegaţia apărătorului părţii civile prevede explicit "redactare si susţinere plângere penală la Politia Municipiului Deva şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva", iar de la momentul preluării cauzei de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, apărătorul părţii civile nu a prezentat vreo altă delegaţie avocaţială. În acelaşi timp, s-a arătat că plângerea prealabilă reprezintă manifestarea de voinţă exclusivă a persoanei vătămate ca infracţiunea în legătură cu care este formulată, să fie urmărită.
Înalta Curte reţine că, deşi apărarea inculpatei a invocat nulitatea urmăririi penale şi a rechizitoriului pentru lipsa plângerii prealabile, în realitate se invocă o cauză de încetare a procesului penal, pentru lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, această cauză de încetare a procesului penal fiind prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.. În acelaşi timp, potrivit art. 157 alin. (1) C. pen., lipsa plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constituie o cauză care înlătură răspunderea penală.
Totodată, reţine că lipsa plângerii prealabile nu constituie unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. pen.
Cu referire la formularea plângerii prealabile în cauza de faţă, Înalta Curte reţine că infracţiunea pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aşa cum se prevede în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 196 alin. (6) C. pen.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, se reţine că la data de 10.12.2018, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a fost înregistrată plângerea penală formulată de avocata D. împotriva inculpatei A. şi, în acelaşi timp, la plângere a fost anexată împuternicirea avocaţială în care se menţionează expres faptul că doamna avocat D. este împuternicită să redacteze şi să susţină plângerea penală.
Plângerea prealabilă se formulează atât personal, cât şi prin mandatar cu procură specială, în acest sens fiind dispoziţiile art. 295 alin. (3) C. proc. pen. care se raportează la dispoziţiile art. 289 alin. (3) C. proc. pen., acestea din urmă reglementând plângerea, ca mod de sesizare cu caracter general.
Având în vedere că procura avocaţială a fost dată în mod expres pentru redactare şi susţinerea plângerii formulate, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite exigenţele textului de lege care se referă la existenţa unui mandat special. Legiuitorul nu a clarificat în cuprinsul normelor procesual penale semnificaţia mandatului special în această materie, însă noţiunea de mandat special este dată de dispoziţiile art. 2016 alin. (2) C. civ., potrivit cu care mandatul special este acela în care mandatarul este împuternicit expres pentru o singură operaţie juridică. În cauză din mandatul dat, rezultă împuternirea expresă a doamnei avocat de a formula şi susţine plângerea prealabilă, nefiind un mandat general, ca avocatul să o reprezinte în toate operaţiunile pe care persoana vătămată urmează să le încheie.
Trecând peste acest aspect, se constată că ulterior depunerii plângerii prealabile, cu ocazia audierii persoanei vătămate, la data de 12.12.2018, deci în interiorul termenului de 3 luni prevăzut de lege pentru formularea plângerii prealabile, aceasta a susţinut că depune plângere prealabilă împotriva conducătorului auto vinovat de producerea accidentului. Chiar dacă plângerea a fost formulată la un organ necompetent material, ulterior cauza fiind declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, manifestarea de voinţă a petentei este una valabilă, în raport de dispoziţiile art. 289 alin. (9) C. proc. pen., potrivit cărora plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent, precum şi de dispoziţiile art. 270 alin. (2) C. proc. pen., care asimilează actelor făcute în termen, şi pe acelea care, înainte de expirarea termenului au fost depuse la un organ judiciar, chiar necompetent.
Prin urmare, în cauză a existat plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta fiind formulată în termenul prevăzut de lege.
Se observă că din modalitatea de formulare a cererii de către inculpată, nulitatea rechizitoriului a fost invocată ca o consecinţă a constatării nulităţii urmăririi penale, pentru lipsa plângerii prealabile, întemeiată pe ideea anulării şi a actelor subsecvente ca urmare a anulării actelor principale, potrivit art. 280 alin. (2) C. proc. pen. Întrucât cererea de constatare a nulităţii urmăririi penale a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, argumentele rămân valabile şi în ceea ce priveşte nulitatea rechizitoriului. De altfel, cu referire la nulitatea rechizitoriului, se reţine că acesta este verificat în procedura camerei preliminare prin prisma unor criterii proprii acestui act, de legalitate şi regularitate, care nu au legătură cu legalitatea actelor de urmărire penală care l-au precedat. Având în vedere faza procesuală în care se află cauza, examinarea acestor criterii nici nu mai este posibilă, trecând peste aspectul că nu au fost invocate critici ale nelegalităţii şi neregularităţii actului de sesizare, ci ale actelor procesuale şi procedurale care l-au precedat.
4. O altă critică formulată de către inculpată se referă la faptul că instanţa de fond nu a reţinut şi culpa persoanei vătămate, în proporţia solicitată de inculpată, de 70/30%, deşi culpa concurentă rezultă cu evidenţă din coroborarea declaraţiilor părţii civile şi ale martorului H., dar chiar şi din aspectele reţinute de instanţa de fond la pagina 15 a sentinţei apelate.
Astfel, s-a arătat că instanţa de fond nu a coroborat art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 72 alin 2 din O.U.G. nr. 195/2002 cu prevederile art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 unde se arată ca pietonul poate traversa numai după ce s-a asigurat că o poate face fără pericol pentru el şi pentru ceilalţi participanţi la trafic.
A invocat în acest sens declaraţia părţii civile C., care, a arătat că şi-a continuat deplasarea fără să observe maşina care se apropia şi nici pe soţul său care se deplasa în stânga sa şi a luat-o înainte. În opinia inculpatei, declaraţia persoanei vătămate denotă faptul că aceasta nu s-a asigurat atunci când a traversat drumul public. În acelaşi sens a fost invocată şi declaraţia martorului H., care a relatat că soţia lui a mers mai repede pe trecerea de pietoni.
În opinia instanţei de apel, în acord cu situaţia reţinută de instanţa de fond, cele două declaraţii nu sunt de natură a conduce la concluzia că partea civilă nu s-a asigurat la momentul în care s-a angajat în traversarea străzii pe marcajul pietonal, conduită la care pietonul este obligat conform art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.
Din declaraţiile părţii civile şi ale martorului H., soţul acesteia, rezultă că s-au angajat în traversarea străzii împreună, iar martorul, aflat la capătul marcajului pietonal, a observat autoturismul condus de inculpată la o distanţă de aproximativ 25 de metri, venind spre trecerea de pietoni cu viteză redusă. În aceste condiţii, s-a prezumat în mod rezonabil că este suficient timp ca maşina să poată fi oprită, mai ales că în apropierea trecerii de pietoni, inculpata avea obligaţia legală să reducă viteza, fiind şi o bandă anume marcată pentru oprire înaintea trecerii de pietoni. În plus, martorul a declarat că a văzut maşina inculpatei care înainta şi nu se oprea, atunci când se afla deja angajat în traversare, ceea ce conduce la concluzia că inculpata nu a avut o conduită preventivă, în condiţiile în care pe martor îl observase anterior la marginea marcajului pietonal, cu intenţia de a traversa, cu 10-15 m înainte, potrivit propriei declaraţii a acesteia.
Obligaţia conducătorului auto de a se asigura, de a acorda prioritate de trecere pietonilor şi de a avea o conduită preventivă în apropierea marcajelor pietonale, este o regulă de circulaţie cunoscută nu doar de către conducătorii auto, ci şi de către pietoni, şi în aceste condiţii, se poate prezuma în mod rezonabil că a existat aşteptarea legitimă a martorului H. şi a părţii civile, soţia sa, că autoturismul va opri înaintea trecerii de pietoni.
Având în vedere că nu au fost făcute alte dovezi sub acest aspect, critica inculpatei nu este fondată pe elemente de fapt verificabile şi este apreciază ca neîntemeiată.
5. O altă critică formulată de inculpată se referă la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii vizând efectuarea unei noi expertize medico-legale, în condiţiile în care inculpata a contestat concluziile raportului medico-legal. În plus, a arătat că readministrarea probei este necesară şi utilă soluţionării cauzei, cel puţin prin efectuarea unui supliment la raportul medico-legal, pentru lămurirea tuturor neconcordanţelor, deoarece în raportul de expertiză medico-legală este supraevaluată gravitatea leziunilor traumatice, cu consecinţa directă, dar deformată, a acordării unui număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, fiind încălcată în mod clar Norma metodologică din Hotărârea nr. 44/30.09.2015 a Consiliului Superior de Medicină Legală privind încadrarea corectă a zilelor de îngrijiri medicale.
În fapt, se constată, cu referire la acest aspect că: s-a criticat, în primul rând, faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de readministrare a acestei probe, solicitată la termenul din 16 mai 2023; readministrarea era necesară în condiţiile supraevaluării numărului de zile de îngrijiri medicale, nefiind respectate normele cuprinse în Hotărârea nr. 44/2015 din 30 sept 2015 a Consiliului Superior de medicină Legală.
În ceea ce priveşte primul aspect, din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, se constată că la termenul din 16 mai 2023, apărătorul inculpatei a învederat instanţei că solicită readministrarea probatoriului de la urmărirea penală şi suplimentar, administrarea altor probe, între care, înscrisuri, audierea unor martori, efectuarea unei expertize tehnice, întocmirea unui referat de evaluare de Serviciul de probaţiune, audierea părţii civile.
După punerea în discuţia procurorului şi a părţilor, prin avocaţi, a cererilor în probaţiune, instanţa de fond s-a pronunţat asupra probelor a căror administrare s-a cerut în faţa instanţei, nu şi asupra probelor a căror readministrare s-a cerut cu titlu generic, şi care fuseseră administrate în cursul urmăririi penale. Cu toate acestea, în mod specific, până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpata, prin apărător, nu a adus în discuţie o solicitare expresă de efectuare a unei noi expertize medico-legale sau a unui supliment de expertiză, această cerere expresă fiind formulată explicit prin notele de concluzii depuse după dezbaterile care au avut loc în cauză. Având în vedere specificul acestei probe, care presupune stabilirea prealabilă a unor obiective precum şi a necesităţii unei noi expertize medico-legale, pe baza documentaţiei medicale preexistente, se apreciază că instanţei de fond nu îi poate fi imputată omisiunea de a se pronunţa asupra acestui aspect. În plus, după menţionarea acestei probe în notele scrise de concluzii, instanţa a arătat argumentat de ce o astfel de probă nu se mai putea efectua în cauză.
În ceea ce priveşte proba în sine, a cărei necesitate şi ale cărei obiective au fost precizate în concluziile scrise, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă de judecată reţine că în cursul urmăririi penale a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara, nr. 546.524/B/10.12.2018, din care a rezultat că leziunile traumatice suferite de partea civilă C., între care fractură de os temporal drept, fractură temporală stângă, dilacerare cerebrală, fractură de bazin, care i-au pus viaţa în pericol, au necesitat pentru vindecare 120-125 de zile de îngrijiri medicale.
Ulterior, prin raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x/13.07.2022, efectuat ca urmare a cererii inculpatei, de către Institutul de Medicină Legală Timişoara şi avizat de Comisia de Avizare şi Control a Actelor Medico-Legale din cadrul INML Timişoara, s-a concluzionat că leziunile traumatice suportate de partea civilă au necesitat pentru vindecare acelaşi număr de zile de îngrijiri medicale, respectiv, 120-125 de zile, au pus în primejdie viaţa acesteia şi s-au soldat cu infirmitate, respectiv, cu o tulburare de vorbire, urmare a unei leziuni cerebrale la lobul temporal stâng, corespondent ariei vorbirii. Aşa cum a s-a redat pe larg în dezvoltarea motivelor de apel, necesitatea unui nou raport/supliment de expertiză medico-legală a fost fundamentată pe contradicţia invocată de apărarea inculpatei, ca existând între actele medicale întocmite precum şi a nerespectării Normelor Metodologice cuprinse în Hotărârea nr. 44/30.09.2015 a Consiliului Superior de Medicină Legală.
Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, menţionează că o nouă expertiză medico-legală ar fi fost posibil de efectuat numai în condiţiile în care comisia de avizare şi control ar fi recomandat explicit efectuarea unei noi expertize sau în condiţiile în care ar fi apărut acte medicale noi sau de anchetă, inexistente la data efectuării anterioarei expertize, în acest sens fiind dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. Aşa cum în mod just a reţinut instanţa de fond, în cauză nu au apărut acte medicale noi şi nici nu a fost făcută vreo recomandare pentru o nouă expertiză de către comisia de avizare. Aşa cum rezultă din cele două rapoarte de expertiză acestea conţin în linii mari, menţiuni similare privind numărul de zile de îngrijiri medicale şi nu prezintă contraziceri privind leziunile traumatice pe care le-au constatat.
Prin urmare, efectuarea unei noi expertize medico-legale nu se impunea în prezenta cauză, având în vedere că au fost deja efectuate două astfel de expertize, iar comisia de avizare nu a recomandat o altă expertiză.
6. O altă critică a inculpatei se referă la dispoziţia instanţei de fond de a respinge efectuarea expertizei tehnice în vederea clarificării unor aspecte care să servească la conturarea naturii juridice a evenimentului rutier, la determinarea răspunderii penale şi civile, ţinând cont că în faza de urmărire penală a fost omisă administrarea acestei probe, deşi era obligaţia organelor de urmărire penală de a lamuri sub toate aspectele, starea, gradul de vinovăţie şi comportamentul persoanelor care au concurat la producerea accidentului.
A solicitat să se observe că nu s-a întocmit nicio planşă fotografică privind examinarea victimei accidentului, respectiv a părţii civile din cauză şi de asemenea, nu a fost întocmită nicio planşă fotografică cu ocazia examinării de către organul de poliţie a autoturismului implicat în accident, pentru simplul motiv că autoturismul condus de inculpată nu a fost examinat niciodată de către organul de urmărire penală al poliţiei.
De asemenea, organul de urmărire penală nu a ridicat imaginile video de la camerele de supraveghere de la multiplele instituţii locale din zonă, aspect rezultat din declaraţiile martorilor.
În opinia inculpatei, se impune ca printr-o expertiză tehnică: să se stabilească locul producerii accidentului, a poziţiei victimei în raport de autoturism şi în raport de trecerea de pietoni, cu identificarea tipului şi a configuraţiei trecerii de pietoni, a direcţiei în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de autovehicul, raportat la obligaţiile pietonilor potrivit O.U.G. nr. 195/2002 si H.G. nr. 1391/2006; să se stabilească dinamica producerii accidentului rutier, cu stabilirea apariţiei stării de pericol şi identificarea persoanelor vinovate de apariţia stării de pericol; (obiectiv solicitat şi în vederea stabilirii proporţiei în cazul în care exista culpa comună; să se stabilească posibilităţile de evitare/prevenire a accidentului şi a normelor care reglementează circulaţia rutieră potrivit O.U.G. nr. 195/2002 si H.G. nr. 1391/2006, cu identificarea după caz, a normelor care au fost încălcate şi de care participant la accidentul rutier; să se stabilească viteza cu care a circulat autoturismul condus de inculpata A..
Înalta Curte reţine că expertiza tehnică se dispune atunci când organul de urmărire penală sau instanţa, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului, consideră că în cauză este necesară şi opinia unui expert.
Expertiza tehnică auto judiciară este efectuată de experţi tehnici auto judiciari prin dispoziţia organelor de urmărirea penală sau a instanţelor judecătoreşti. Ea are drept scop soluţionarea unor probleme tehnice, mai mult sau puţin complexe, în vederea elucidării unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
În prezenta cauză, în opinia Înaltei Curţi, stabilirea dinamicii producerii accidentului, a posibilităţilor de evitare a acestuia, a locului producerii accidentului, a direcţiei de deplasare a victimei, a vitezei cu care a circulat inculpata şi a tuturor împrejurărilor factuale care se constituie în obiective ale expertizei propuse, nu necesită opinia unui specialist, având în vedere că dinamica producerii accidentului a fost una simplă şi nu necesită cunoştinţe de ordin tehnic. Fără a contesta rolul unor astfel de opinii în cauzele complexe, în care dinamica producerii accidentului este una complicată, în care sunt implicate două sau mai multe autoturisme şi în care se pune problema determinării vitezei, a unor eventuale defecţiuni tehnice, în cauza de faţă, accidentul a avut loc între un autoturism şi o persoană. Mai presus de orice îndoială acesta a avut loc pe trecerea de pietoni, inculpata s-a aflat la volanul autoturismului implicat, nu a avut viteză, însă nu a acordat prioritate de trecere victimei accidentului. Prin urmare, răspunsurile unui expert auto, în prezenta cauză, ar fi inutile, nefiind de clarificat aspecte care implică cunoştinţe de ordin tehnic.
Contrar celor susţinute de apărarea inculpatei, în etapa premergătoare urmăririi penale, cu ocazia cercetării la faţa locului, au fost întocmite planşe fotografice privind principalele aspecte şi urmele ridicate cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, planşe care fixează autoturismul inculpatei pe trecerea de pietoni, poziţionarea acestuia pe carosabil şi locul unde a căzut victima şi unde se observă urme de sânge . De asemenea, este anexată acestor planşe foto şi schiţa locului producerii accidentului.
De altfel, Înalta Curte reţine că locul şi dinamica producerii accidentului au fost aspecte care au rezultat din chiar declaraţia inculpatei date în faza de început a urmăririi penale, totodată, şi din declaraţiile martorilor audiaţi, care au fost de faţă la producerea evenimentului rutier.
În aceste condiţii, apreciază că instanţa de fond a respins în mod corect proba solicitată.
7. În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel, s-a observat că acesta nu conţine o critică la adresa hotărârii pronunţate, ci exprimă poziţia inculpatei, în raport cu modalitatea de individualizare a pedepsei, pe care a apreciat-o ca fiind justă şi a solicitat să fie păstrată.
Pe latura civilă, a solicitat admiterea apelului persoanei responsabile civilmente, iar cu privire la daunele morale, a solicitat să fie reduse la o valoare rezonabilă.
Aceste critici vor fi examinate împreună cu criticile părţii responsabile civilmente care vizează aceleaşi aspecte.
În prealabil, Înalta Curte constată că deşi inculpata nu a fost obligată la despăgubiri prin sentinţa penală apelată, interesul acesteia în criticarea dispoziţiilor pronunţate pe latură civilă este unul de necontestat, dată fiind posibilitatea unui eventual regres pe care legea îl recunoaşte asiguratorului, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În plus, inculpatul, potrivit dispoziţiilor art. 409 alin. (1) C. proc. pen., are plenitudinea dreptului de apel, pe latura penală şi pe latura civilă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente având aceleaşi drepturi privind acţiunea civilă.
Având în vedere criticile formulate de inculpata A. şi partea responsabilă civilmente E. S.A., prin lichidator judiciar F., pe latură civilă a cauzei, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
Aşa cum s-a arătat pe larg în dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că daunele morale au fost acordate într-un cuantum prea mare, iar daunele materiale nu au fost stabilite pe bază de documente justificative.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. stabilesc cu titlu de principiu că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
În prealabil, Înalta Curte reţine că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, pentru fapta inculpatei A. (producerea unei fapte ilicite, respectiv vătămarea din culpă a părţii civile; vinovăţia inculpatei, sub forma încălcării din culpă a normelor care reglementează circulaţia pe drumurile publice; prejudiciul moral şi material cauzat prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu). Răspunderea civilă nu va fi angajată în persoana inculpatei, ci a asiguratorului, ca urmare a contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie pe care inculpata l-a încheiat cu partea responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F., în acord cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, potrivit cărora asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. În acelaşi timp, aşa cum a reţinut prima instanţă de judecată, asiguratorul va fi ţinut singur la repararea prejudiciului, iar nu în solidar cu asiguratorul, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Tot cu titlu prealabil Înalta Curte reţine că solicitarea părţii responsabile civilmente de a se reţine culpa comună a părţii civile şi a inculpatei nu poate fi primită, această critică fiind examinată şi anterior, cu ocazia analizării criticilor formulate pe latura penală a cauzei. Nu a rezultat din mijloacele de probă administrate în cauză că partea civilă, prin conduita proprie, ar fi încălcat normele care reglementează circulaţia pe drumurile publice, având în vedere că partea civilă a traversat pe trecerea de pietoni, regulamentar şi nu există dovezi că a avut un comportament imprudent, care ar fi creat starea de pericol. Prin urmare, se reţine că nu este cazul a se face aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora în situaţia care persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă. În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, Înalta Curte reţine că persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 360.000 RON, reprezentând cheltuieli cu tratamentul şi îngrijirile medicale. Din această sumă, prima instanţă a apreciat ca fiind justificată cu facturi, chitanţe şi bonuri fiscale, suma de 1359,16 RON, aceste documente justificative fiind în strânsă legătură cu medicaţia şi îngrijirile medicale pe care le-a necesitat tratamentul leziunilor traumatice suferite ca urmare a accidentului a cărui victimă a fost partea civilă.
Suma acordată de instanţa de fond a avut la bază, aşa cum s-a arătat, chitanţe, facturi, bonuri fiscale şi acte medicale, depuse de partea civilă la dosar, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, nefiind acordate sume de bani fără ca acestea să fie justificate cu documente fiscale sau medicale. Prin urmare, din acest punct de vedere critica formulată este neîntemeiată.
În plus, Înalta Curte reţine că suplimentar sumei mai sus menţionate, 1359,16 RON, partea civilă C. a făcut dovada cheltuirii şi a sumei de 194,37 RON (176,11 RON + 18,26 RON TVA, factura nr. x din 27.12.2018 şi bonul fiscal nr. 105 din 27.12.2018, dosar fond, vol. 1).
În ceea ce priveşte daunele morale, se reţine că partea civilă a solicitat despăgubirea sa cu suma de 500.000 de euro, reprezentând daune morale.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă de judecată, este incontestabil că partea civilă a suferit un prejudiciu patrimonial semnificativ, ca urmare a alterării condiţiilor de viaţă, a suferinţelor fizice şi psihice îndelungate, generate de spitalizarea îndelungată, de numărul mare de zile de îngrijiri medicale, de gravitatea urmărilor accidentului, precum tulburarea de vorbire instalată, dovedită cu actele medicale. În acelaşi timp, se reţine că în afara prejudiciului moral suferit în propria persoană, probele administrate au dovedit şi afectarea vieţii membrilor de familie, anterior accidentului partea civilă fiind cea care se îngrijea de soţul şi nepotul său, ulterior, având nevoie să fie îngrijită, fapt ce a determinat şi abandonarea temporară a slujbei de către fiica părţii civile, aflată în Italia.
Prejudiciul moral nu este supus unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care părţii civile i-a fost afectată situaţia familială, profesională, socială.
La acordarea daunelor morale trebuie avut în vedere caracterul reparatoriu, dar mai ales, compensatoriu al despăgubirilor, care sunt destinate ca prin crearea unor condiţii de viaţă mai favorabile să facă posibilă o estompare a suferinţei, o alinare acesteia şi să permită celor afectaţi să îşi găsească alinare şi echilibru în alte activităţi sau chiar în alte condiţii de trai.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa a arătat că, daunele morale trebuie stabilite de instanţa de judecată prin evaluare, însă pentru ca evaluarea să nu fie una subiectiva ori pentru ca să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate in considerare suferinţele fizice şi morale susceptibil in mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta inculpatului, precum şi toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din probele administrate (Decizia nr. 2617/2009 şi decizia penală nr. 159/A din data de 04.05.2017).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatul Unit, a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere şi gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Având în vedere dispoziţiile legale existente precum şi jurisprudenţa care s-a conturat în materia daunelor morale în cazuri similare, Înalta Curte apreciază că despăgubirile morale au fost stabilite în cuantum satisfăcător, just, de natură a compensa suferinţele îndurate în plan fizic şi psihic şi nu se impune reducerea acestora.
Ca urmare, criticile formulate de inculpată şi partea responsabilă civilmente sub aspectul cuantumului daunelor acordate sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă C., se constată că acesta nu a fost motivat iar partea civilă nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel pentru a-şi prezenta nemulţumirea în raport cu sentinţa pronunţată.
Reţine, că deşi partea civilă nu a atacat sentinţa în mod expres pe o latură sau alta a procesului, acesteia nu îi este străin interesul nici cu privire la latura penală a cauzei, fiind însă prezumat cu privire la latura civilă.
Cu referire la soluţia pronunţată asupra laturii penale, Înalta Curte apreciază că pe baza situaţiei de fapt pe care a stabilit-o în mod corect, ca urmare a probelor administrate, instanţa de fond a stabilit o corectă încadrare juridică a faptei, în dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. şi a individualizat în mod legal şi just sancţiunea penală în raport cu infracţiunea săvârşită.
Apreciază că au fost valorificate corect criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv gravitatea faptei care este una medie, având în vedere împrejurările în care fapta a fost comisă şi forma de vinovăţie specifică, aceea a culpei din imprudenţă. În acelaşi timp, a valorificat în mod corect şi lipsa antecedentelor penale în ceea ce o priveşte pe inculpată, precum şi comportamentul procesual al acesteia, care nu a fost întru totul corespunzător. În aceste coordonate, se apreciază că instanţa de fond a stabilit o pedeapsă justă, aceea a închisorii, situată la minimul special prevăzut de lege, de 6 luni. În acelaşi timp, se reţine că, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 C. pen. şi că simpla stabilire a pedepsei este suficientă pentru a o determina pe inculpată să reflecteze asupra necesităţii respectării pe viitor a valorilor sociale protejate de lege, pe care le-a încălcat, fără aplicarea efectivă a pedepsei, în mod just prima instanţă a dispus amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, pe durata căruia aceasta are obligaţia respectării măsurilor de supraveghere stabilite de instanţă.
Înalta Curte apreciază că apelul părţii civile este întemeiat numai pe latura civilă a cauzei, sub aspectul cuantumului daunelor materiale.
Aşa cum s-a arătat deja cu ocazia examinării apelurilor inculpatei şi părţii responsabile civilmente, cuantumul daunelor materiale a fost stabilit pe baza documentelor justificative depuse la dosarul cauzei, chitanţe facturi, bonuri fiscale, documente medicale. Pe lângă suma de bani stabilită de prima instanţă de judecată cu titlu de daune materiale, aceea de 1359,16 RON, se reţine că din factura nr. x din 27.12.2018 şi bonul fiscal nr. 105 din 27.12.2018, neavute în vedere de prima instanţă, rezultă o sumă suplimentară cheltuită de 194,37 RON, care, va fi luată în calcul la stabilirea prejudiciului material.
Mai reţine că partea civilă a solicitat şi suma de 4.660 euro constând în contravaloarea biletului de avion, de 160 de euro, achitat de fiica sa pentru a veni din Italia, respectiv a salariului neîncasat de fiica sa pe 3 luni (4500 de euro), cât a fost nevoită să o îngrijească pe partea civilă, în perioada 16.10.2018-10.01.2019.
Cu privire la această cerere, instanţa de fond a reţinut în mod corect, că în cauzele penale având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă, numai victima directă a infracţiunii are dreptul la despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor sale de viaţă socială şi familială, nu şi victimele indirecte, prin ricoşeu, care au dreptul la despăgubiri numai în caz de deces al membrului lor de familie. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea dezlegării chestiunilor de drept, prin Decizia nr. 12/2016, în interpretarea art. 1391 alin. (1) C. civ.
În acelaşi sens, reţine că a fost respinsă în mod corect şi solicitarea părţii civile de a fi despăgubită cu suma de 17218,89 RON, cheltuieli de spitalizare, atâta vreme cât partea civilă nu a făcut dovada suportării acestor cheltuieli, şi, în acelaşi timp, aceste cheltuieli au fost suportate de Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva care s-a constituit parte civilă în cauză, cu sume rezultate din decontul cheltuielilor de spitalizare.
În ceea ce priveşte daunele morale, acestea au fost deja examinate mai sus, Înalta Curte reţinând că au fost stabilite într-un raport rezonabil de proporţionalitate cu vătămarea produsă, suma fiind de natură a compensa prejudiciul moral suferit de partea civilă. Se apreciază că acordarea unei sume de bani mai mari decât cea stabilită s-ar putea constitui într-o îmbogăţire fără justă cauză pentru partea civilă, deturnând de la scopul lor, aceste categorii de daune, şi într-o sancţiune nejustificată pentru debitorul acestora.
Faţă de aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelul declarat de partea civilă C. împotriva sentinţei penale nr. 60/13 iulie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, sens în care, va desfiinţa sentinţa apelată în parte şi rejudecând, va obliga partea responsabilă civilmente la plata către partea civilă C. a sumei de 1553,53 RON cu titlu de daune materiale, menţinând în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge apelurile declarate de inculpata A. şi partea responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpata şi partea responsabilă civilmente la câte 400 RON, fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Având în vedere că ulterior dezbaterilor din apel, care au avut la termenul din 19 septembrie 2023, inculpata a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol, la data de 02 octombrie 2023, prin care a învederat, în esenţă, că respingerea cererii de amânare a cauzei şi amânarea pronunţării pentru o perioadă de două săptămâni, duce la încălcarea dreptului avocatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea de concluzii scrise în apel şi realizarea unei apărări efective în contradictoriu cu părţile din dosar, fiind astfel încălcat în opinia inculpatei principiul oralităţii şi contradictorialităţii prev. de art. 351 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge cererea formulată, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 395 C. proc. pen., coroborate cu art. 422 potrivit cărora, dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prin urmare, Înalta Curte constată că repunerea cauzei pe rol este o măsură procesuală asupra căreia poate dispune numai instanţa, din oficiu, nu şi la cererea uneia sau alteia dintre părţi sau a procurorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de inculpata A..
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelul declarat de partea civilă C. împotriva sentinţei penale nr. 60/13 iulie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, pe care o desfiinţează în parte, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale la care a fost obligată apelanta parte responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F..
Rejudecând, în baza art. 19 C. proc. pen., art. 25 C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen., obligă partea responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F. să plătească părţii civile C. suma de 1553,53 RON cu titlu de daune materiale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpata A. şi partea responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă inculpata A. şi partea responsabilă civilmente E. S.A. prin lichidator judiciar F. la câte 400 RON, fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 octombrie 2023.