Şedinţa publică din data de 06 septembrie 2023
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 32 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
De asemenea, s-a constatat că actele materiale ale infracţiunii de fals în declaraţii, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea anterioară.
În temeiul art. 37 din C. pen. a fost recalculată pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapte din perioada iulie 2013 - septembrie 2017), stabilind pedeapsa de 1 (un) an închisoare.
În temeiul art. 91, art. 92 din C. pen. a fost dispusă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 (un) an închisoare, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale 149/RC/2021, pronunţate de Î.C.C.J., secţia Penală, respectiv 08.04.2021.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
S-a constatat că, potrivit relaţiilor înaintate de Serviciul de Probaţiune Neamţ, inculpata a frecventat un program de reintegrare socială, dispus prin sentinţa penală nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău, astfel că faţă de inculpată nu va mai fi dispusă una dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a impus inculpatei prestarea de 80 de zile de muncă în folosul comunităţii.
S-a constatat că această obligaţie, care a fost anterior dispusă şi prin sentinţa penală nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău, care a fost integral executată, astfel după cum rezultă din relaţiile înaintate de Serviciul de Probaţiune Neamţ, motiv pentru care nu s-au mai stabilit instituţii.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.
În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv declaraţiile fiscale D100 depuse de inculpată la A.J.F.P. Neamţ, aferente lunilor ianuarie 2015, februarie 2015, martie 2015, aprilie 2015, iunie 2015, iulie 2015, august 2015, septembrie 2015, octombrie 2015, noiembrie 2015, decembrie 2015, ianuarie 2016, februarie 2016 şi martie 2016.
În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata să plătească statului suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, inculpata A. şi partea civilă ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.
Prin decizia penală nr. 84/A din 28 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 32 din data de 31 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
S-a înlăturat dispoziţia de aplicare a art. 37 din C. pen. în temeiul căreia a fost recalculată pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapte din perioada iulie 2013 - septembrie 2017).
În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată (14 acte materiale), prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în perioada ianuarie 2015 - 10 mai 2016), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei penale apelate vizând achitarea inculpatei A. sub aspectul infracţiunii de delapidare, latura civilă şi desfiinţarea de înscrisuri.
În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., a obligat inculpata la plata sumei de 1.000 RON (proporţional cu fapta pentru care se va dispune încetarea procesului penal, astfel cum a fost reconfigurată). În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în fond, precum şi cele avansate în apel au fost lăsate în sarcina statului.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi de partea civilă A.N.A.F. - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei decizii penale a formulat cerere de recurs în casaţie inculpata A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub numărul de dosar x/2023
Prin motivele formulate de recurenta A. s-a solicitat, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie.
Pe fond, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 84/A din 28.02.2023 şi, rejudecând cauza:
În principal, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor imputate în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
În dezvoltarea motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a apreciat că se impune achitarea, ca urmare a absenţei tipicitaţii infracţiunii de fals în declaraţii.
S-a arătat că elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii constă într-o acţiune (declararea necorespunzătoare a adevărului). Astfel, a considerat că nu pot fi reţinute ca acte materiale în conţinutul acestei infracţiuni, inacţiuni precum nedepunerea declaraţiilor D100 la A.J.F.P. Neamţ, deşi avea obligaţia prin lege să le depună. Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că inculpata a comis infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată (14 acte materiale), prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., fapta consumată la momentul depunerii la organul fiscal a primei declaraţii D100 cu conţinut nereal (pentru luna ianuarie 2015) şi epuizată la momentul depunerii la acelaşi organ fiscal a ultimei declaraţii D100 cu conţinut nereal (D100 pentru luna martie 2016, depusă la organul fiscal, la data de 10.05.2016).
În continuare, recurenta a prezentat argumente care sprijină concluzia că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii. Astfel, s-a arătat că poate fi avansat ca un argument juridic viabil conţinutul declaraţiei D100, ce menţionează că necompletarea corectă a declaraţiei reprezintă "fals în acte publice". Aşadar, s-a apreciat că nedepunerea declaraţiei sau menţionarea sumei "0" reprezintă o nerespectare a obligaţiilor de furnizare către organele fiscale a informaţiilor necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale [art. 336 alin. (1) pct. 17 lit. r) rap. la art. 58 alin. (1) din Codul de procedură fiscală], reglementată expres drept contravenţie.
Aşadar, s-a considerat că nu sunt întrunite condiţiile tipicităţii obiective ale infracţiunii de fals în declaraţii: declaraţia în sine nu servea la producerea de consecinţe juridice, ea urmând a fi coroborată cu alte declaraţii informative, precum şi cu documentele biroului notarial, respectiv putea face obiectul rectificării fiscale, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul de faţă.
Referitor la încetarea procesului penal şi incidenţa prescripţiei răspunderii penale, s-a arătat că prin decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a stabilit natura simplă a deciziei nr. 297/2018. Astfel, s-a arătat că incidenţa prescripţiei răspunderii penale se verifica, începând cu data publicării deciziei nr. 297/2018 strict prin raportare la dispoziţiile privind termenul general, aceeaşi concluzie fiind promovată şi de instanţa supremă, complet HP, în decizia nr. 67/2022.
Aşadar, la momentul pronunţării deciziei recurate, discuţiile privind incidenţa în teorie a prescripţiei răspunderii penale urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nu mai era în sine contestată. S-a arătat că prin decizia penală nr. 84/A din 28.02.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins solicitarea recurentei de a constata împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale şi de a dispune încetarea procesului penal pentru întreaga unitate infracţională.
S-a susţinut că acţiunile din structura infracţiunii continuate care au făcut obiectul sesizării instanţei fac parte din aceeaşi unică infracţiune continuată, săvârşită cu începere din luna iulie 2013 şi până în luna martie 2016 (conform celor stabilite, în mod judicios, de instanţa de apel).
Prin urmare, s-a apreciat că soluţia corectă ar consta în reunirea tuturor actelor materiale într-o unică infracţiune continuată, constatându-se intervenţia prescripţiei răspunderii penate pentru întreaga unitate de infracţiune, pentru unica infracţiune care i-a fost, în realitate, imputată.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casaţie raportat la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi în aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, încetarea procesului penal pentru întreaga unitate infracţională ce i-a fost imputată.
În esenţă, potrivit textului de lege criticat este posibilă casarea doar a deciziilor prin care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal. În situaţia diametral opusă, în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, hotărârea astfel pronunţată nu poate face obiectul recursului în casaţie. O astfel de soluţie legislativă se apreciază că aduce atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalităţii de arme. Prin urmare, s-a apreciat că există o îngrădire nejustificată a liberului acces la justiţie, în condiţiile în care nu se mai poate promova o cale extraordinară de atac raportat la existenţa unor probe (încă din cursul procesului) din care rezultă fără niciun dubiu incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal.
Prin încheierea din 07 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată A. împotriva deciziei nr. 84/A din 28 februarie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020. Din perspectiva formalismului unei cereri de recurs în casaţie, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta A., îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., recursul în casaţie urmând a fi examinat doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele precizate prin prezenta încheiere, prin care s-a susţinut că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive, referitoare la condamnarea pentru o faptă neprevăzută de legea penală, care nu întruneşte cerinţele laturii obiective ale infracţiunii de fals în declaraţii şi care, prin urmare, nu realizează tipicitatea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea şi pot fi analizate prin prisma acestuia într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., respectiv cea a judecăţii pe fond a recursului în casaţie. Faţă de motivele dezvoltate de recurentă s-a precizat că, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., prin care se critică că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal pentru întreaga unitate infracţională ce i-a fost imputată, nu pot fi încadrate în niciun caz de recurs în casaţie.
Examinând recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei nr. 84/A din 28 februarie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. care vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Acest caz de casare are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se regăseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune.
Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).
În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, raportat la criticile formulate de recurenta inculpată A., Înalta Curte poate cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Ca atare, Înalta Curte urmează să analizeze dacă fapta inculpatei A., referitoare la declararea necorespunzătoare a adevărului în declaraţiile D100 depuse la organul fiscal, îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen., respectiv dacă se realizează o corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.
Potrivit art. 326 din C. pen.: "Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă".
Din perspectiva elementului material al laturii obiective care constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută în faţa unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, declaraţia trebuie să fie una dintre acelea care, potrivit legii sau împrejurărilor, să servească la producerea de consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
În conformitate cu art. 336 alin. (1) pct. 17 lit. r) din Codul de procedură fiscală: Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii, infracţiuni: r) nerespectarea de către contribuabil/plătitor sau persoana împuternicită de acesta, precum şi nerespectarea de către persoanele cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice, a obligaţiei de a furniza organului fiscal informaţiile necesare determinării stării de fapt fiscale potrivit art. 58 alin. (1)".
Art. 58 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede obligaţia de a furniza informaţii, astfel: "Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite informaţii şi altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea au obligaţia de a furniza informaţiile solicitate. Informaţiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă".
Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că infracţiunea de fals în declaraţii are o situaţie premisă constând în existenţa unei situaţii, a unei împrejurări în care, pentru dovedirea unei stări de fapt sau a unei situaţii juridice, se apelează la depunerea unei declaraţii făcute unui funcţionar sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, declaraţie ce serveşte la producerea unor consecinţe juridice.
Potrivit art. 111 din Codul fiscal privind definirea venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal:,,(6) Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), se realizează prin hotărâre judecătorească ori prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează şi se încasează de către organul fiscal competent, pe baza deciziei de impunere în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Instanţele judecătoreşti care pronunţă hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii comunică organului fiscal competent hotărârea şi documentaţia aferentă în termen de 30 de zile de la data hotărârii judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. În cazul transferului prin executare silită impozitul datorat de contribuabilul din patrimoniul căruia a fost transferată proprietatea imobiliară se calculează şi se încasează de către organul fiscal competent, pe baza deciziei de impunere în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. (8) Procedura de calculare, încasare şi plată a impozitului perceput în condiţiile alin. (1) şi (3), precum şi obligaţiile declarative se stabilesc prin norme metodologice emise prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului justiţiei, cu consultarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România".
Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia concretă din speţă, legislaţia fiscală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii prevedea o modalitate de evidenţiere a impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, prin completarea unor declaraţii de către notarul public la încheierea unui act translativ de proprietate. Conform art. 111 din Codul fiscal, notarul public declară obligaţia de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate.
În ceea ce priveşte starea de fapt, aceasta a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, reţinându-se că "în calitate de notar public şi reprezentant al B.N.P. A., în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii pe nedrept a acestor sume, în cuantum total de 162.895 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată".
Procedând, conform art. 447 din C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că acţiunea ce i-a fost reţinută în sarcină şi pentru care a fost condamnată, astfel cum s-a stabilit cu titlu definitiv de către instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte elementele constitutive prevăzute de norma de incriminare a infracţiunii de fals în declaraţii.
În acest sens, semnificativă este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a constatat că normele penale criticate incriminează fapta persoanei care, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, face declaraţii necorespunzătoare adevărului unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe. Curtea a reţinut, totodată, că falsul în declaraţii este o faptă de o anumită gravitate, care justifică includerea acesteia în grupul infracţiunilor de fals în înscrisuri, ţinând seama că prin săvârşirea ei se aduce o îngrijorătoare atingere încrederii pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în faţa autorităţilor sau instituţiilor publice . . . . . . . . . .Curtea a reţinut că aptitudinea declaraţiei de a produce consecinţe juridice decurge, în primul rând, din lege, în condiţiile în care legea este cea care stabileşte, de regulă, obligativitatea declaraţiei, condiţiile şi termenele în care trebuie făcută şi îi determină efectele. (Decizia nr. 126 din 2 martie 2021, publicată în M. Of. nr. 511 din 17 mai 2021, par. 13, 15).
Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că inculpata A. a depus la Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, declaraţii în care a inserat date nereale cu privire la sumele încasate cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, menţionând că nu a încasat sume de bani, deşi aceasta a calculat şi a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. Astfel, fapta inculpatei A., constând în declararea necorespunzătoare a adevărului în declaraţiile fiscale obligatorii depuse la organul fiscal, respectiv în cuprinsul declaraţiei D100 a menţionat că datele sunt corecte şi complete, deşi avea reprezentarea faptului că prin inserarea unor date nereale poate fi atrasă răspunderea sa penală, îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 alin. (1) din C. pen.
Aşadar, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei inculpate în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală şi reprezintă o simplă contravenţie, în condiţiile în care contravenţia prevăzută de art. 336 alin. (1) pct. 17 lit. r) din Codul de procedură fiscală constă într-o omisiune, respectiv nerespectarea de către contribuabil/plătitor sau persoana împuternicită de acesta, precum şi nerespectarea de către persoanele cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice, a obligaţiei de a furniza organului fiscal informaţiile necesare determinării stării de fapt fiscale.
Fapta imputată recurentei este comisivă, constând în declararea necorespunzătoare a adevărului privitor la declararea sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii pe nedrept a acestor sume.
Totodată, este nefondată susţinerea recurentei potrivit căreia exista posibilitatea de a dovedi starea de fapt ce constituie situaţia premisă cu alte mijloace de probă, astfel încât acţiunea de declarare necorespunzătoare a adevărului nu este, în mod exclusiv, probatorie pentru acea situaţie premisă pentru a se putea reţine condiţia de tipicitatea impusă de textul de lege, respectiv ca ea să fie idonee la producerea unor consecinţe juridice. Astfel, pe de o parte, art. 326 din C. pen. nu prevede o asemenea condiţie pentru existenţa infracţiunii, iar, pe de altă parte, obligaţiile notarului public, în privinţa calculării, încasării şi plăţii impozitului, rezultă din art. 111 alin. (1), (3), (6), (8) din Codul fiscal. Alin. (8) al articolului menţionat anterior prevede că Procedura de calculare, încasare şi plată a impozitului perceput în condiţiile alin. (1) şi (3), precum şi obligaţiile declarative se stabilesc prin norme metodologice emise prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului justiţiei, cu consultarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. În acest sens a fost emis Ordinul nr. 1022/2562/2016 privind aprobarea procedurilor de stabilire, plată şi rectificare a impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal şi a modelului şi conţinutului unor formulare utilizate în administrarea impozitului pe venit, publicat în M.Of. nr. 524 din 12 iulie 2016, prin care s-a abrogat Ordinul ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului justiţiei nr. 1.706/1.889/C/2008. În anexa nr. 7 a acestui ordin este reglementată procedura privind declararea şi plata impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în cadrul căreia art. 1 alin. (2) prevede că Declararea impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal se face prin completarea formularului 100 "Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat". Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat se depune la organul fiscal central competent de către notarii publici, împreună cu Borderoul privind distribuirea către unităţile administrativ-teritoriale a sumelor reprezentând impozit pe venitul din transferurile proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.
Prin urmare, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 alin. (1) din C. pen. pentru care recurenta inculpată a fost condamnată, curtea de apel realizând o analiză corespunzătoare sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei nr. 84/A din 28 februarie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei nr. 84/A din 28 februarie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 septembrie 2023.