Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, anularea Deciziei nr. 3787/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestaţia administrativ-fiscală împotriva înştiinţării de plată fără număr din data de 11.03.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 201 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele;
A admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele;
A anulat Decizia nr. 3787/05.10.2016 şi Înştiinţarea de plată x/11.03.2016, emise de pârâte;
A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 9050 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 201 din 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor Codul fiscal şi a unor hotărâri judecătoreşti ce nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Într-o primă critică arată că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2958/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi că, deşi Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin sentinţa nr. 3284/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, acest aspect nu influenţează soluţionarea prezentei cauze şi admiterea recursului de faţă.
Consideră că prin Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 se făcea doar o lămurire a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal, astfel că această decizie nu reprezenta o reglementare nouă sau o adăugare la lege.
Arată că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul modificării lit. b) a art. 453, după cum urmează:
"b) clădire - orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene."
Susţin că aceste turnuri de susţinere a turbinelor eoliene au acelaşi plan, aceeaşi structură, construcţie şi utilitate în prezent, aşa cum aveau şi la momentul la care au fost ridicate şi puse în funcţiune, motiv pentru care contestă interpretarea conform căreia turnurile de susţinere nu erau construcţii supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse şi turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene.
Solicită a se avea în vedere de către instanţa de recurs faptul că nu se invocă niciun motiv de nelegalitate al actelor administrative atacate, din perspectivă procedurală.
De asemenea, susţin că potrivit art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, deoarece: 1. sunt construcţii situate deasupra solului; 2. legea nu impune o anumită denumire sau folosinţă a acestor clădiri; 3. servesc la adăpostirea de instalaţii, echipamente şi alte asemenea; 4. elementele structurale de bază sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, textul de lege nefăcând diferenţă între materialele din care sunt construite aceste clădiri.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, admiterea acesteia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentelor la suportarea cheltuielilor de judecată.
Arată că aspectele privind reducerea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare precăzute de art. 488 C. proc. civ.
Pe fond arată că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor; sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2015, arată că prin respingerea recursurilor formulate de Ministerul Finanţelor Publice şi de cei doi intervenienţi accesorii, în interesul Ministerului, împotriva sentinţei nr. 3284/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat raţionamentul primei instanţe, iar soluţia de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014 a devenit definitivă, aceasta bucurându-se de putere/autoritate de lucru judecat.
Precizează că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal, adusă de Legea nr. 285/2018, în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situaţia turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene. Per a contrario, anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.
În acest sens, consideră că Ordinul nr. 1210/2014 şi Decizia nr. 5/2014 adăugau în mod nepermis la lege, statuând asupra unei situaţii nereglementate de legiuitor şi substituindu-se practic acestuia, în contradicţie cu norma de drept existentă la acel moment, respectiv art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, în baza căreia au fost emise şi actele administrativ-fiscale care fac obiectul cauzei de faţă.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 1 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta B. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Fântânele şi Comuna Fântânele (jud. Constanţa), anularea Deciziei nr. 3787/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestaţia administrativ-fiscală împotriva înştiinţării de plată fără număr din data de 11.03.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de către intimata-reclamantă B. S.A. prin întâmpinare, instanţa de recurs s-a pronunţat în şedinţa publică din 1 noiembrie 2023, în sensul respingerii acesteia.
Prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat actele atacate, iar împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat recurs pârâţii Primăria Fântânele şi Comuna Fântânele (jud. Constanţa), întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recurentele critică în esenţă faptul că instanţa de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât şi a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, nu influenţează soluţionarea acesteia, în condiţiile în care a debitat construcţii (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleaşi construcţii sunt debitate conform Codul fiscal.
Susţinerile recurentelor nu se confirmă.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că, în cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susţinere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noţiunea de clădire în înţelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri", coroborate cu Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reţinând că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiţia legală a clădirii în sens fiscal, reţinând că:
"Turnul de susţinere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor aşa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje şi echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcţie de încadrarea în grupa 1 - Construcţii, respectiv în grupa 2 - Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare."
Or, prin sentinţa civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispoziţiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanţa dispunând în sensul că turnul de susţinere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că:
"Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reţine Înalta Curte, în esenţă, că nu pot fi disparate elementele funcţionale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susţinere şi a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiţiei date acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) şi g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcţiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia."
Consecinţele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a unui act normativ au fost în mod corect apreciate de către instanţa de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia:
"Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor...".
Referitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că:
"Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti."
Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte şi faţă de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulităţii - quod nullum est nullum producit effectum.
În raport de interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu poate fi susţinută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze.
Contrar celor susţinute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul ordinului anulat, care fac obiectul prezentei cauze şi care era în curs de soluţionare la momentul pronunţării Deciziei 10/2015 a ÎCCJ. În consecinţă, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 şi Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susţinere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal şi în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecinţa directă a nelegalităţii deciziei de impunere, dar şi a înştiinţării de plată în ceea ce priveşte sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal.
Instanţa de fond nu a reţinut, aşa cum susţin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ.
În ceea ce priveşte natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reţine că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanţelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislaţiei prevăzute la art. 1 din ordin, precum şi soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală, în calitate de preşedinte al acesteia"(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9).
Potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi Regulament:
"Soluţiile adoptate prin decizii ale Comisiei şi aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluţionarea fiecărei speţe."
Prin urmare, nu se poate susţine interpretarea dată de recurente acestei decizii, ca fiind o simplă lămurire, de vreme ce din Regulamentul mai sus citat rezultă
În ceea ce priveşte intenţia legiuitorului, în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, acesta a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, însă această abordare este lipsită de eficienţă în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susţinute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de faţă rămânând dispoziţiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014.
Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situaţia turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene susţine interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.
Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal şi construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, acest aspect a fost avut în vedere şi prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că:
"în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înţeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susţinere în noţiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcţii în definiţia clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalităţii acestor acte, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene cu noţiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi prin dispoziţiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ."
Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligaţiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reţinut în mod corect prin sentinţa recurată.
Ultima critică formulată de recurente vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, solicitând reducerea acestora conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare pentru munca prestată de avocat, complexitatea cauzei şi numărul termenelor de judecată acordate.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocaţial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanţa de recurs.
Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocaţial solicitat de parte.
O asemenea opinie a fost împărtăşită şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care prin Decizia nr. 3/2020 a stabilit că:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."
Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-pârâte prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele împotriva sentinţei nr. 201 din 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele, ca părţi care au pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 3.543,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele împotriva sentinţei nr. 201 din 7 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 3.543,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.