Hearings: May | | 2024
You are here: Home » Jurisprudence - details

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
The the Administrative and Tax Litigations Chamber

Decizia nr. 5201/2023

Decizia nr. 5201

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi B. S.A.,

- anularea Deciziei nr. 104/07.04.2015 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea cererii de intervenţie voluntară formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A.;

- anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A. împotriva Deciziei de Impunere nr. x/07.05.2009 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată şi împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/06.05.2009 emise de ANAF-Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală;

- admiterea cererii de intervenţie formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A., cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de B. S.A. şi menţinerii ca legale şi temeinice a Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.05.2009 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală;

- constatarea caracterului de operaţiune taxabilă din perspectiva TVA a Contractului de Transfer de Activitate Petrolieră încheiat la 18 septembrie 2007 între A. S.A. (în prezent B.) şi A. S.A. (în prezent A.), astfel cum a fost modificat prin actele subsecvente;

- obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

Prin încheierea de şedinţă din 26 octombrie 2015, Curtea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012 emise de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 3339 din 14 decembrie 2015, Curtea a respins pentru existenţa autorităţii de lucru judecat capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012 emise de ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (dând efect, astfel, celor hotărâte prin încheierea interlocutorie din 26.10.2015).

A admis excepţia lipsei de interes a capetelor de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 104/07.04.2015 emise de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind soluţionarea cererii de intervenţie voluntară formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A., cu consecinţele juridice aferente, respectiv admiterea cererii de intervenţie formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A. cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de B. S.A. şi menţinerii ca legale şi temeinice a Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.05.2009 emise de ANAF-Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală şi constatarea caracterului de operaţiune taxabilă din perspectiva TVA a Contractului de Transfer de Activitate Petrolieră încheiat la 18 septembrie 2007 între A. S.A. (în prezent B.) şi A. S.A. (în prezent A.), şi a respins aceste capete de cerere ca fiind lipsite de interes.

Împotriva încheierii de şedinţă din 26 octombrie 2015 şi a sentinţei nr. 3339 din 14 decembrie 2015, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a încheierii şi a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012 emise de ANAF - DGSC şi a excepţiei lipsei de interes a celorlalte capete de cerere şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin Decizia nr. 2052 din 18 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A., a casat sentinţa şi încheierea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A reţinut instanţa de control judiciar că cele două cauze juridice care au stat la baza introducerii acţiunii în Dosarul nr. x/2012 şi, respectiv, în cadrul prezentului dosar, sunt diferite, astfel că nu se regăseşte situaţia repunerii în discuţie a unei situaţii soluţionate în mod definitiv, apărările intimatelor nefiind întemeiate. O cauză diferită a cererilor de chemare în judecată nu justifică reţinerea autorităţii de lucru judecat, nefiind întrunită condiţiile prevăzute de art. 430 şi 431 C. proc. civ., nefiind întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.

A mai apreciat Înalta Curte că şi excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, pentru că Decizia nr. 104/07.04.2015 a fost emisă în vederea respectării hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligată ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond cererea de intervenţie, soluţionare care implică pentru organul fiscal să analizeze argumentele expuse de A. S.A. în ceea ce priveşte regimul fiscal al tranzacţiei din punctul de vedere al stabilirii taxei pe valoarea adăugată.

2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015*, la data de 10.08.2018.

Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2019, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei General de Administrare a Marilor Contribuabili.

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 16 august 2022, Curtea a respins acţiunea reclamantei A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi B. S.A. prin lichidator judiciar C. şi D., ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, şi în consecinţă:

- anularea Deciziei nr. 104/07.04.2015 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea cererii de intervenţie voluntară formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A.;

- anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată şi împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/06.05.2009 emise de ANAF - Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală;

- admiterea cererii de intervenţie formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A., cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de B. S.A. şi menţinerii ca legale şi temeinice a Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.05.2009 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală;

- constatarea caracterului de operaţiune taxabilă din perspectiva TVA a Contractului de Transfer de Activitate Petrolieră încheiat la 18 septembrie 2007 între A. S.A. (în prezent B.) şi A. S.A. (în prezent A.), astfel cum a fost modificat prin actele subsecvente;

- obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

Recurenta-reclamantă critică soluţia primei instanţe din perspectiva motivelor de nelegalitate de ordin procedural, respectiv nulitatea Deciziei nr. 173/02.04.2012 şi Deciziei nr. 104/07.04.2015 pentru lipsa semnăturii persoanei împuternicite de organul fiscal şi lipsa menţiunilor din cuprinsul Deciziei nr. 173/02.04.2012 privind calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată, instanţa competentă, precum şi motive de nelegalitate de ordin substanţial, respectiv greşita aplicare a disp. art. 128 alin. (7) din Codul fiscal şi pct. 6 alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Recurenta-reclamantă susţine că Decizia nr. 173/02.04.2011 nu este semnată de directorul general al Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, la acel moment dl. E., ci de un şef serviciu, dna F., iar aprecierea instanţei de fond, în sensul că este rezonabil să se presupună că semnătura aparţine înlocuitorului, este greşită.

Intimatele-pârâte nu au prezentat niciun mandat în acest sens, iar disp. art. 46 Codul de procedură fiscală sunt în sensul atragerii nulităţii actului administrativ-fiscal.

Cu privire la inexistenţa menţiunilor din cuprinsul Deciziei nr. 173/02.04.2012, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă, recurenta-reclamantă invocă disp. art. 211 alin. (4), art. 218 Codul de procedură fiscală, pct. 7.4., pct. 1.3.1 din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din Codul de procedură fiscală susţinând că decizia nu a fost comunicată reclamantei, iar lipsa menţiunilor se sancţionează cu nulitatea.

Mai arată recurenta-reclamantă că cele reţinute de prima instanţă privind lipsa unei vătămări sunt eronate, cât timp aceasta rezultă tocmai din faptul că A. s-a văzut nevoită să conteste direct decizia, iar după trei ani să demareze o nouă procedură ce formează obiectul prezentului dosar.

În ceea ce priveşte nulitatea Deciziei nr. 104/07.04.2015 pentru lipsa semnăturii, recurenta-reclamantă invocă încălcarea disp. art. 211 Codul de procedură fiscală şi pct. 7.1. din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din Codul de procedură fiscală aprobate prin OPANAF nr. 2906/2014, decizia nu este semnată de directorul general al Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiei din cadrul ANAF, funcţie ocupată de dl. G., ci de o persoană a cărei semnătură nu a putut să fie identificată.

Pe fondul cauzei potrivit dispoziţiilor legale menţionate, precum şi jurisprudenţei europene, cauzele C-444/10, C-497/01, rezultă că un transfer de active nu este supus regimului de taxare TVA dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii: primitorul activelor să fie persoană impozabilă; activele transferate, investite într-o anumită ramură a activităţii economice, să constituie din punct de vedere tehnic o structură independentă, capabilă să efectueze activităţi economice separate - activitatea transferată să poată să funcţioneze independent, de sine-stătător; activitatea respectivă să fie continuată de cesionar la fel ca înainte de transfer - activitatea să continue să producă venituri.

Recurenta-reclamantă susţine că prima condiţie este îndeplinită, însă cu privire la cea de-a doua şi a treia condiţie, prima instanţă, în mod nelegal, a reţinut că şi acestea sunt îndeplinite deşi activele transferate de B. către A. nu constituie o structură independentă, capabilă să efectueze activităţi economice separate, în lipsa novării contractelor privind activitatea petrolieră, iar activitatea de mentenanţă nu a fost continuată de cesionarul A. la fel ca înainte, în scopul producerii de venituri din servicii prestate către terţi, ci a fost integrată în propria structură organizaţională, ca centru de cost, în scopul realizării activităţilor de mentenanţă la propriile utilaje petroliere.

Prima instanţă, în privinţa acestor condiţii, a arătat doar că noţiunea de "independent" nu înseamnă o autonomie absolută, putând intra în relaţii comerciale pentru procurarea pieselor de schimb.

Deşi în Contractul de transfer de Activitate Petrolieră se convenise ca activele mobile şi imobile şi angajaţii să fie novate în favoarea A., întrucât până la data Finalizării nu s-a reuşit novarea lor, reclamanta a renunţat la această condiţie suspensivă.

Părţile au încheiat astfel un contract separat, Contractul de furnizare de piese de schimb din data de 15.01.2008, prin care, B. se obligă să asigure în continuare furnizarea de piese de schimb către A., pe care le achiziţionase de la furnizorii săi, în baza acelor contracte care ar fi trebuit să fie novate în beneficiul reclamantei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, încheierea acestui contract nu dovedeşte intenţia A. de a continua pe termen lung această activitate, ci, dimpotrivă, demonstrează că B. nu a transferat către reclamantă toate activele necesare pentru ca activitatea de întreţinere/mentenanţă utilaje petroliere să poată funcţiona independent, de sine-stătător, respectiv nu a transferat contractele cu furnizorii de piese de schimb.

Activitatea transferată a rămas în continuare dependentă de cea a B., atâta vreme cât aceasta asigura către reclamantă piesele de schimb necesare activităţii de întreţinere, reparaţii, mentenanţă transferate.

Transferul contractelor cu furnizorii de piese de schimb reprezintă un demers esenţial al transferului de active, în măsura în care, fără a avea acces la aceşti furnizori, activitatea transferată nu a fost capabilă să funcţioneze în mod independent de activitatea vânzătorului, nefiind îndeplinită cea de-a doua condiţie legală pentru un transfer neimpozabil de active.

Lipsa caracterului independent al structurii transferate este probată chiar de împrejurarea că părţile au fost nevoite să încheie un contract separat, iar piesele de schimb nu puteau fi livrate decât de anumiţi furnizori, limitaţi ca număr, tehnologia fiind învechită.

Din perspectiva acestui criteriu şi al jurisprudenţei CJUE, pentru a fi în afara sferei de aplicare a TVA, transferul ar fi trebuit să cuprindă totalitatea activităţii economice a B. sau o ramură a acestei activităţi, iar ansamblul elementelor transferate să constituie o structură independentă, capabilă să desfăşoare activităţi economice separat.

La momentul încheierii Contractului de transfer, intenţia reclamantei a fost aceea de a-şi procura mijloacele necesare pentru a-şi putea asigura singură mentenanţa/întreţinerea utilajelor sale petroliere, fără a mai apela la un contract cu o terţă parte.

Instanţa de fond a interpretat greşit voinţa expresă a părţilor, astfel cum rezultă din "Scopul tranzacţiei" descris în art. 2.4 din Contractul de transfer, acela ca reclamanta să deţină capacitatea de a continua să desfăşoare activitatea petrolieră realizată de B. până la momentul încheierii contractului de transfer.

Recurenta-reclamantă nu a intenţionat să dezvolte activitatea de mentenanţă utilaje petroliere transferată, astfel încât să deservească alţi clienţi, ci doar să folosească activele şi angajaţii transferaţi pentru a-şi asigura singură mentenanţa utilajelor.

Astfel cum s-a arătat şi prin raportul de expertiză, nu există niciun client al A. pentru care societatea să fi prestat activitatea de mentenanţă.

Recurenta-reclamantă a luat şi decizia casării utilajelor, deoarece erau generatoare de costuri ridicate.

Referitor la jurisprudenţa CJUE invocată, prima instanţă nu a respectat dezlegările acesteia şi a aplicat greşit la speţa dedusă judecăţii prevederile Directivei privind TVA, în sensul că nu a reţinut şi condiţia ca activitatea economică autonomă să fie continuată în scopul obţinerii de venituri/profit, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, activitatea fiind transferată dintr-una comercială, într-o activitate internalizată în scopul închiderii acesteia, transformată într-un centru de cost, nefiind realizate venituri.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicită respingerea recursului ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din data de 01.10.2019, a admis această excepţie, iar recurenta-reclamantă nu a atacat şi încheierea.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală solicită respingerea recursului ca nefondat, reclamanta încercând să preconstituie probe în Dosarul nr. x/2013.

Se mai susţine că se încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1133/12.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal .

II. Soluţia instanţei de recurs

Analiza motivelor de casare

Referitor la motivele de nelegalitate de ordin procedural, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate.

Deciziile nr. 173/02.04.2012 şi nr. 104/07.04.2015 au fost semnate de înlocuitorul directorului general al Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, neexistând nicio probă la dosar care să demonstreze contrariul, astfel încât cele două acte administrativ-fiscale sunt legale din acest punct de vedere.

Lipsa menţiunilor din cuprinsul Deciziei nr. 173/02.04.2012 privind calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă, conţinute de disp. art. 211 alin. (4) Codul de procedură fiscală, nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

Încălcarea acestor dispoziţii legale conduce la o nulitate relativă a actului administrativ-fiscal, condiţionată de dovedirea vătămării părţii care o invocă, dovadă ce nu s-a realizat în cauză.

Cu privire la necomunicarea Deciziei nr. 173/02.04.2012, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a contestat actul, astfel că nu i s-a produs acesteia nicio vătămare.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate de ordin substanţial ale deciziilor contestate, Înalta Curte urmează să constate că sunt întrunite, conducând la admiterea acestora.

Pe fondul cererii, prima instanţă, pornind de la disp. art. 128 alin. (7) din Codul fiscal, Titlul VI pct. 6 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, jurisprudenţa CJUE din cauzele C-497/01 şi C-444/10, a concluzionat că aspectul esenţial, în cauză este acela de a stabili dacă în raport de situaţia de fapt de la data finalizării tranzacţiei, reclamanta putea continua activitatea în mod independent.

Din acest punct de vedere s-a reţinut că încheierea contractului de furnizare piese de schimb putea să fie realizată cu un terţ, iar împrejurarea că acesta este încheiat chiar cu transmiţătorul fondului de comerţ nu poate avea semnificaţia că a avut loc o livrare de bunuri.

Instanţa de fond a considerat că sunt nerelevante împrejurările necontinuării activităţii de mentenanţă pe termen lung sau în aceleaşi condiţii ca B., ci doar pentru sine şi nici lichidarea activităţii ca urmare a faptului că activele transferate erau într-o stare avansată de degradare.

Înalta Curte, reamintind disp. art. 128 alin. (7) din Codul fiscal şi pct. 6 alin. (6) din Titlul II la Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, constată că nu este îndeplinită condiţia ca activele transferate, investite într-o anumită ramură a activităţii economice, să constituie din punct de vedere tehnic o structură independentă, capabilă să efectueze activităţi economice separate.

Ca urmare a încheierii Contractului de Transfer de Activitate Petrolieră, B. a transferat către A., activele petroliere mobile şi imobile, precum şi angajaţii, iar activitatea a fost integrată în propria structură organizaţională.

Instanţa de fond consideră că A. ar fi putut să încheie contracte cu alţi furnizori, fără să depindă de cele încheiate de B., astfel că din acest punct de vedere activitatea de mentenanţă este independentă.

Susţinerea primei instanţe este greşită, întrucât disp. art. 128 alin. (7) din Codul fiscal, precum şi pct. 6 alin. (6) din Normele metodologice cer ca activitatea economică să se constituie din punct e vedere tehnic, ca o structură independentă, capabilă să efectueze activităţi economice separate, condiţie ce în speţă nu este întrunită, în absenţa pieselor de schimb nu se poate desfăşura o activitate de mentenanţă.

Faptul că se putea încheia un contract de furnizate piese de schimb cu alte entităţi nu are relevanţă în cauză, deoarece se discută despre un transfer de active mobile şi imobile, care prin el însuşi să fie capabil să desfăşoare o activitate independentă.

Înalta Curte constată că nu este îndeplinită nici condiţia ca activitatea să fie continuată de cesionar la fel ca înainte de transfer, avându-se în vedere că A. nu a continuat activitatea de mentenanţă în scopul obţinerii de venituri din serviciile prestate către terţi, ci a fost integrată în propria structură pentru a se realiza mentenanţa propriilor utilaje petroliere, aspect arătat şi prin raportul de expertiză.

Activitatea de mentenanţă nu a fost concepută pentru a deservi alţi clienţi, iar într-un timp relativ scurt, utilajele au fost casate, tehnologia fiind învechită.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, Înalta Curte reţine, din cuprinsul hotărârilor din cauzele C-497/01 şi C-444/10, că ansamblul elementelor transferate trebuie să fie suficient pentru a permite continuarea unei activităţi economice autonome, aspect neîndeplinit în speţa de faţă, iar activele transferate să fie suficiente pentru ca cesionarul să poată continua pe termen lung o activitate economică autonomă, condiţie neîndeplinită în cauză.

Cu privire la cele reţinute de prima instanţă, considerate de aceasta esenţiale pentru stabilirea activităţii ca fiind independente, respectiv faptul că la data la care a fost finalizată tranzacţia (04.02.2008), între cele două societăţi, intervenise deja încheierea contractului de furnizare de piese de schimb (15.01.2008), Înalta Curte apreciază că activitatea de mentenanţă nu se putea desfăşura independent, încheierea contractului de furnizare piese de schimb o dovedeşte, iar aceasta nu a adus niciun venit, nu a fost continuată în sensul producerii de profit, prin urmare transferul este supus regimului de taxare a TVA.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în sensul că, în prezenta cauză se reanalizează aspecte statuate definitiv prin decizia civilă nr. 1133/12.03.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2012, se reţine că acestea sunt nefondate, admiterea excepţiei lipsei de interes a A. privind anularea Deciziei nr. 173/02.04.2012, Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009, RIF nr. x/2009 a intervenit în urma constatării împrejurării neemiterii la data introducerii acţiunii şi la data soluţionării excepţiei, a Deciziei de impunere nr. x/27.02.2013, prin care TVA în sumă de 228.943.708 RON, aferentă tranzacţiei, fusese impusă A..

Cu privire la o încercare de preconstituire de probe în sprijinul soluţionării Dosarului nr. x/2013, Înalta Curte constată că această cauză a fost suspendată până la soluţionarea prezentului dosar, astfel că apărarea este nefondată.

Faţă de cele sus-menţionate, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul declarat, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, urmează să se admită acţiunea, să se anuleze actele administrativ-fiscale atacate, şi în consecinţă, se va admite cererea de intervenţie voluntară principală şi se va respinge contestaţia formulată de societatea B. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 şi RIF nr. x/06.05.2009.

În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ., vor fi obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de 354.576,90 RON cheltuieli de judecată aferente tuturor stadiilor procesuale, către recurenta-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 187 din 16 august 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (fostă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor) şi B. S.A. (fostă A.).

Anulează Decizia nr. 104/07.04.2015 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală formulate de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A..

Anulează Decizia nr. 173/02.04.2012 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.05.2009 emise de ANAF-Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală.

Admite cererea de intervenţie voluntară principală formulată de A. S.A. în soluţionarea contestaţiei formulate de B. S.A., cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de B. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.05.2009 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.05.2009 emise de ANAF - Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală.

Obligă pârâtele în solidar la plata sumei de 354.576,90 RON către recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată aferente tuturor stadiilor procesuale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.