High Court of Cassation and Justice

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 2795 din data de 02.12.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, printre altele, s-a constatat că în privinţa inculpaţilor A., B., C. şi S.C. D. este mai favorabilă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor şi, în consecinţă, în baza art. 386 din C. proc. pen. rap. la art. 5 din C. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată, în următoarele infracţiuni:

- pentru inculpatul A. în infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003; evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969; evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii); delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; participaţie improprie la fals în declaraţii în formă continuată prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; participaţie improprie la transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990, toate cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

- pentru inculpata B. în infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003; evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii); delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; participaţie improprie la fals în declaraţii în formă continuată prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 292 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; participaţie improprie la transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990; delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prev. de art. art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, toate cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

I. În baza art. 7 din Legea din 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în declaraţii în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele aplicate prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969 a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 23.10.2013 la data de 05.12.2014.

II. În baza art. 7 din Legea din 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în declaraţii în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990 în varianta în vigoare la data săvârşirii faptei cu aplic. art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele aplicate prin prezenta, inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi asociat, acţionar sau administrator al unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969 a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 23.10.2013 la data de 05.12.2014.

În baza art. 25 rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864 a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională De Administrare Fiscală şi a obligat în solidar inculpaţii A., B., C. şi S.C. D. la plata sumei de 1.045.032,59 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data săvârşirii faptelor şi până la data plăţii efective, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 25 rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864 a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. D., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E. şi a obligat în solidar inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 4.390.098,17 RON, reprezentând prejudiciul produs prin delapidarea patrimoniului acestei societăţi.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de partea civilă S.C. D., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/09.09.2010 şi nr. y/13.09.2010 de BNP F..

În baza art. 25 rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864 a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G. S.R.L. şi a obligat inculpata B. la plata sumei de 115.408,1 euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând prejudiciul produs prin delapidarea sumelor de bani din patrimoniul acestei societăţi, care se va actualiza cu rata dobânzii legale calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii civile solicitate de partea civilă S.C. G. S.R.L..

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 din C. proc. pen. şi la art. 11 din Legea nr. 241/2005 a dispus extinderea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 395/D/P/2013 din data de 19.11.2013 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală asupra următoarelor imobile aflate în proprietatea inculpatei B., până la concurenţa sumei de 5.435.130,76 RON:

- apartament nr. x situat în mun. Timişoara, str. x, înscris în cartea funciară nr. x;

- apartament nr. x situat în oraş Haţeg, str. x, jud. Hunedoara, înscris în cartea funciară nr. x;

- teren intravilan în suprafaţă de 637 mp, situat în localitatea Dumbrăviţa, jud. Timiş, înscris în cartea funciară nr. x

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 din C. proc. pen. şi la art. 11 din Legea nr. 241/2005 a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 5.435.130,76 RON.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a obligat inculpaţii la plata de cheltuieli judiciare către stat, după cum urmează:

- pe inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 35.000 RON fiecare;

- pe inculpatul C. la plata sumei de 15.000 RON;

- pe inculpaţii H. şi S.C. D. la plata sumei de 12.500 RON fiecare.

În baza art. 276 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat inculpata B. la plata sumei de 8087,28 euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând cheltuieli judiciare către partea civilă S.C. G. S.R.L..

Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism şi inculpaţii B., A., H. şi C..

Prin decizia penală nr. 1623/A din data de 29 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, printre altele, s-a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2021 în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpaţii B. şi A. au fost trimişi în judecată, astfel:

- din două infracţiuni de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată într-o singură infracţiune de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969

- din două infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege şi art. 35 alin. (1) din C. pen. şi respectiv, art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen., într-o singură infracţiune de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969

- din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (pentru B.).

S-a constatat că în privinţa inculpaţilor A., B., C., H. şi S.C. D. este mai favorabila legea penală în vigoare la data judecării cauzei (noul C. pen., Legea nr. 241/2005 şi Legea nr. 31/1990).

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism împotriva sentinţei penale nr. 2795/02.12.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul x/2014

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpaţii B., A., H. şi, împotriva sentinţei penale nr. 2795/02.12.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul x/2014

S-a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând:

I. S-a descontopit pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală - art. 9 alin. (1) lit. b) alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. (corespondent art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. (corespondent în art. 295 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 308 din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea participaţiei improprii la infracţiunea de transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (corespondent art. 52 alin. (3) din C. pen. p rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru săvârşirea participaţiei improprii la infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap la art. 292 din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. (corespondent art. .52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (corespondent art. 367 alin. (1), (2), (3) şi 6 din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

II. S-a descontopit pedeapsa 5 ani închisoare aplicata inculpatei B. în pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală - art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. (corespondent art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. (corespondent în art. 295 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 308 din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea participaţiei improprii la infracţiunii de transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (corespondent art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 2801 din Legea nr. 31/1990) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (cu corespondent în art. 238 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.) cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pen., a fost achitată inculpata pentru săvârşirea participaţiei improprii la infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap la art. 292 din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. (corespondent art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pen., a fost achitată inculpata pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (corespondent art. 367 alin. (1), (2), (3) şi 6 din C. pen.) cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 din C. proc. pen. rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională De Administrare Fiscală şi a obligat în solidar inculpaţilor A., B., C. şi S.C. D. la plata sumei de 192.000 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 25 din C. proc. pen. rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. D., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E. şi a obligat în solidar inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 1.140.000 RON, reprezentând prejudiciul produs prin delapidarea patrimoniului acestei societăţi, care se va actualiza cu rata dobânzii legale calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective.

În baza art. 25 rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ. din 1864, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G. S.R.L. şi a obligat inculpata B. la plata sumei de 106.151 euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând prejudiciul produs prin însuşirea sumei de bani din patrimoniul acestei societăţi, care se va actualiza cu rata dobânzii legale calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie inculpaţii B. şi A., invocând cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

În argumentare, recurenţii inculpaţi, prin avocaţi, au susţinut că soluţia pronunţată cu Curtea de Apel Bucureşti este neconformă din perspectiva încălcării normelor de drept aplicabile, impunându-se casarea acesteia, în scopul de a asigura respectarea legii.

Astfel, a solicitat să se constate că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii B. şi A., întrucât faptele pentru care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale nu sunt fapte prevăzute de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora.

În speţa dată, deşi instanţa de apel a reţinut că, pentru unele acte materiale ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi delapidare, starea de fapt se circumscrie cazului prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a pronunţat hotărârea în raport de incidenţa prescripţiei cu privire la toate infracţiunile reţinute în sarcina subsemnaţilor.

În raport de această împrejurare, a apreciat că este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., impunându-se pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., în privinţa tuturor actelor materiale ce intră în componenţa infracţiunii de evaziune fiscală, a infracţiunii de delapidare şi a infracţiunii de abuz de încredere.

Aşadar, chiar dacă nu există o hotărâre de condamnare, ci una de încetare a procesului penal, apărarea a considerat că este incident acest caz de casare, având în vedere că soluţia instanţei de apel cuprinde o eroare de drept.

În caz contrar s-ar crea o discriminare nejustificată în raport de o persoană care a fost condamnată şi alta pentru care a intervenit un caz de încetare, respectiv prescripţia răspunderii penale.

Cu privire la acest aspect, în doctrină s-a arătat că ar putea fi discutată şi ipoteza în care, la momentul încetării nelegale a procesului penal, existau deja probe care justificau pronunţarea unei soluţii de achitare (fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal).

Într-o asemenea ipoteză, recursul în casaţie trebuie întemeiat şi pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., alături de punctul 8 al aceluiaşi articol, urmând a fi criticată soluţia de încetare a procesului penal (care ar fi presupus, pentru a fi legală, lipsa de obiect a acţiunii penale), soluţie care nu putea fi pronunţată câtă vreme acţiunea penală a rămas fără temei, context legal în care ar fi impus soluţia de achitare.

Chiar dacă dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se referă la soluţia de condamnare, nu şi la cea de încetare a procesului penal, având în vedere că atât nelegalitatea soluţiei de condamnare, cât şi a celei de încetare a procesului penal sunt determinate de aceeaşi cauză (fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce însemnă, aşa cum s-a arătat, lipsa de temei a acţiunii penale), în virtutea principiului ubi eadem ratio, ibi eadem solutio/idem jus esse debet, acest caz de casare este incident şi în ipoteza în discuţie.

Pe cale de consecinţă, apărarea a menţionat faptul că prezenta cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, ci se solicită verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, s-a arătat că, analizând starea de fapt astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, aceasta nu este prevăzută de legea penală, fiind vădit un caz de încălcare a legii penale, prin soluţionarea inversă a cauzei atunci când se constată existenţa infracţiunii pentru o faptă care, nefiind prevăzută de legea penală, constituie eventual, doar o faptă civilă, o contravenţie.

În speţa de faţă, fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare de la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Tipicitatea obiectivă a infracţiunii este formată din elementul material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate, cazul de casare reprezentând, în esenţă, o critică la adresa instanţelor de apel cu privire la nereţinerea cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Astfel, din perspectiva laturii obiective, analizând textul de incriminare apărarea a constatat că pentru a fi în prezenţa infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 este nevoie identificarea unei inacţiuni constând în omisiunea înregistrării în evidenţele contabile sau în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate. Cu alte cuvinte, ulterior efectuării unei operaţiuni comerciale sau a realizării unui venit, contribuabilul personal sau prin presupusul contabil nu îşi va îndeplini obligaţia de a evidenţia operaţiunea efectuată sau venitul realizat.

În doctrină s-a reţinut că "neevidenţierea se raportează, în sensul legii penale, la "actele contabile sau alte documente legale". Formula utilizată de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 a fost criticată de literatura de specialitate, prin prisma faptului că "toate documentele prevăzute de legea contabilităţii şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acesteia sunt documente legale. Doctrina juridică propune utilizarea unitară a noţiunii de "documente legale" sau de "documente contabile oficiale", desemnând atât actele contabile, cât şi orice alte documente legale. Apreciem că această soluţie este I., întrucât reglementarea de la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 priveşte toate documentele legale întocmite în activitatea de ţinere a evidenţei contabile şi fiscale."

În acest context, se impune a se preciza faptul că evidenţierea unei operaţiuni efectuate presupune mai multe etape: întocmirea documentului justificativ, înregistrarea documentului justificativ, sintetizarea operaţiunilor efectuate şi completarea declaraţiilor fiscale. Evidenţierea pentru orice operaţiune sau venit este rezultatul unor consemnări succesive în acte de natură diferită, ansamblul înregistrărilor cu privire la acea operaţiune sau acel venit realizând conţinutul obligaţiei de evidenţiere. În raport de aceste patru etape se va aprecia elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale realizate. Deşi practica judiciară se raportează la ultima etapă a depunerii declaraţiilor fiscale, din acest document de sinteză este imposibil de determinat evidenţierea operaţiunii fără a corobora cu alte aspecte ale conducerii contabilităţii.

Omisiunea de înregistrare nu subzistă în ipoteza înregistrării operaţiunii în alt registru contabil decât cel indicat de lege, dacă la încheierea situaţiei contabile şi fiscale, operaţiunea sau venitul înregistrate greşit vor produce consecinţe juridice normale, organul fiscal având contextul pentru a verifica situaţia de fapt şi a restabili natura juridică reală a situaţiei contribuabilului.

În speţa dată, nu ne aflăm în prezenţa omisiunii de evidenţiere în contabilitate sau în alte documente legale a operaţiunilor de vânzare a activelor societăţii D.. Omisiunea evidenţierii în actele contabile a unei operaţiuni echivalează cu lipsa oricărei menţiuni cu privire la realizarea operaţiunii comerciale în actele contabile sau în documentele legale cu unicul scop de a eluda dispoziţiile legale privind plata taxelor şi impozitelor aferente acelei tranzacţii.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, operaţiunile de vânzare-cumpărare a celor două active D. au fost evidenţiate în cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate de către BNP F. şi în facturile fiscale emise pe baza contractelor de vânzare-cumpărare. Subsecvent perfectării contractelor, cele două operaţiuni au fost evidenţiate în balanţa contabilă întocmită de D. la 30.09.2010. Din cuprinsul acestei balanţe a rezultat că în luna septembrie 2010 s-au înregistrat venituri din vânzare de active în sumă totală de 1.940.000 RON, din care 1.140.000 RON aferente vânzării imobilului situat în localitatea Simeria Veche şi 800.000 RON aferente vânzării imobilului J.. Suma figurează în balanţa contabilă ca venit, fiind înregistrată în contul contabil 758 "Alte venituri din exploatare".

Raportat la considerentele expuse în scris, apărarea a precizat că nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor infracţiunea de evaziune fiscală, întrucât operaţiunea de vânzare a fost evidenţiată în documentele legale, respectiv în balanţa contabilă aferentă lunii septembrie 2010, aspect ce atestă nu doar neîndeplinirea elementelor laturii obiective, dar şi lipsa oricărei intenţii în săvârşirea acestei infracţiuni în scopul eludării obligaţiilor fiscale.

Existenţa obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată se impune a fi analizată şi din perspectiva incidenţei cazului de scutire prevăzut de art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, analiza s-a axat pe două argumente importante. Pe de o parte, s-a avut în vedere vechimea clădirii, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere valoarea conformă cu documentele contabile a construcţiei şi a terenului, întrucât valorile menţionate în cuprinsul facturii nu corespund valorilor din contabilitate. Aşadar, nu se poate considera că vânzarea acestui complex poate fi o tranzacţie purtătoare de TVA, fiind o clădire nouă, întrucât acest aspect ar contrazice în mod flagrant realitatea faptică reţinută de către instanţa de apel, Complexul J. fiind o fabrică de conserve dezafectată, nicidecum o clădire nouă, a cărei tranzacţionare să fie purtătoare de TVA.

De asemenea, nu se poate considera că tranzacţia este purtătoare de TVA nici din perspectiva valorii terenului, întrucât trebuie avute în vedere valorile înscrise în evidenţele contabile. În acest context, obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată nu ar exista nici măcar în situaţia în care s-ar reţine existenţa unei eventuale încălcări a obligaţiei de evidenţiere a operaţiunilor realizate, întrucât această tranzacţie nu este purtătoare de TVA.

În legătură cu infracţiunea de delapidare, s-a arătat că starea de fapt reţinută de instanţa de apel nu întruneşte elementele laturii obiective ale infracţiunii de delapidare, întrucât din modalitatea de descriere a faptei nu se desprind elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor. Mai mult, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii. Astfel, în ceea ce priveşte actul material constând în vânzarea Complexului J., Curtea a reţinut că fapta de delapidare prin vânzarea activului imobiliar nu există, iar în ceea ce priveşte vânzarea staţiei de carburanţi această infracţiune există.

Este de necontestat că staţia de distribuţie a carburanţilor şi motelul din localitatea Simeria Veche sunt bunuri imobile, care la rândul lor, raportat la raţionamentul instanţei de apel, nu pot fi obiect al infracţiunii de delapidare. Iar în ipoteza în care s-ar admite că preţul nu a fost încasat, în accepţiunea Curţii de Apel Bucureşti, neîncasarea ipotetică a preţului nu reprezintă o acţiune de însuşire, traficare şi folosire.

Din această perspectivă este evident că, raportat la starea de fapt reţinută în baza probelor administrate, soluţia de constatare a existenţei infracţiunii de delapidare prin vânzarea staţiei de distribuţie a carburanţilor şi a motelului din localitatea Simeria Veche este nelegală, deoarece fapta reţinută nu corespunde normei de incriminare, neexistând o suprapunere perfectă între elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare şi fapta în materialitatea ei.

În acest sens, se impune a preciza că plata preţului pentru vânzarea staţiei de distribuţie a carburanţilor şi a motelului din Simeria Veche s-a realizat prin emiterea unui număr de 9 bilete la ordin de către societatea K. S.R.L., până la concurenţa sumei de 1.037.574 RON, bilete ce au fost semnate la rubrica semnătura emitentului de către B.. Diferenţa de 102.426 RON a fost plătită de către K. S.R.L. la data de 7.09.2010, la Primăria Haţeg, în contul unor taxe şi impozite locale datorate de către D. (aspect explicabil în condiţiile în care bunurile imobile nu puteau fi înstrăinate fără stingerea datoriilor la bugetul local, certificatul de atestare fiscală solicitat de notar fiind eliberat doar dacă nu existau datorii).

În ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa documentelor justificative care ar putea atesta creanţele şi datoriile implicate în procesul de compensare sau de girare a instrumentelor de plată, deşi nu a avut relaţii comerciale cu societatea I. S.R.L., în baza relaţiei comerciale cu societatea L., inculpatul a fost de acord să emită bilete la ordin în favoarea primei societăţi în vederea stingerii creanţelor dintre acestea. În acest context, nu mai poate fi vorba de vreo delapidare a patrimoniului societăţii D..

Totodată, se impune a se preciza faptul că în măsura în care inculpatul ar fi avut nevoie de lichidaţi, nu ar fi fost necesar să recurgă la delapidarea patrimoniului societăţii pe care o administra, întrucât la data respectivă în contul contabil 455, "Sume datorate acţionarilor/asociaţilor" figura suma de 800.000 RON cu titlul de avans asociat, pe care o putea retrage, aspect pe care l-a menţionat în declaraţia din data de 30.09.2021 şi care atestă lipsa oricărei intenţii în săvârşirea acestei infracţiuni de delapidare. În situaţia în care ar fi retras această sumă, s-ar fi declanşat însă insolvenţa societăţii, aspect pe care inculpatul a preferat să-l evite.

Cu privire la infracţiunea de abuz de încredere, apărarea a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive raportat la starea de fapt desprinsă din probele administrate şi reţinută, de altfel de instanţa de apel.

În opinia apărării, este total greşită reţinerea în sarcina inculpatei a infracţiunii de abuz de încredere în condiţiile în care aceasta a procedat în modul pe care l-a considerat cel mai convenabil, chiar dacă unele acte de administrare ar putea fi interpretate ca fiind păgubitoare pentru societate.

Referitor la faptul că o parte din sumele de bani depuse în contul G. au intrat în patrimoniul societăţii J. S.R.L., astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, aceste acte s-au realizat pe baza unor transferuri bancare justificate de facturi, care dovedesc caracterul licit al acestor tranzacţii.

Aşadar, apărarea a apreciat că nu poate fi admisă acţiunea civilă exercitată în cauză de societatea G.. De altfel, pe întreg parcursul procesului penal, reprezentantul societăţii nu a administrat niciun fel de dovezi în sensul că societatea pe care o reprezintă ar fi suferit prejudicii materiale ca urmare a acţiunilor desfăşurate de inculpată, limitându-se la precizarea sumelor care ar constitui prejudiciu.

În continuare, analizând hotărârea instanţei de apel în privinţa laturii civile a cauzei şi având în vedere motivele de recurs în casaţie invocate, a solicitat să se constate că, în mod nelegal, prin raportare la soluţiile de încetare a procesului penal, s-a procedat la soluţionarea acţiunilor civile şi consecutiv, la admiterea acestor acţiuni civile formulate de către Statul Român prin ANAF, societatea D. şi societatea G..

Raportat la circumstanţele de fapt şi de drept din prezenta speţă, a considerat că instanţa de apel trebuia să lase nesoluţionată acţiunea civilă, prin raportare la soluţia de achitare ce se impunea a fi dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. în privinţa infracţiunilor de evaziune fiscală, delapidare, transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute de către o societate comercială şi a infracţiunii de abuz de încredere, chiar dacă acţiunile civile au fost pornite anterior intrării în vigoare a actualului C. proc. pen., iar vechea reglementare ar fi permis soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Pentru aceste considerente, apărarea inculpatului a susţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi să dispună admiterea în principiu, şi pe fond, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., achitarea inculpaţilor raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (în ceea ce priveşte cele două acte materiale descrise în considerentele prezentei cereri), a infracţiunii de delapidare şi a infracţiunii de abuz de încredere, pentru care prin decizia atacată s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie.

Prin încheierea din 28 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1623/A din data de 29 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 23 mai 2023, cu citarea părţilor şi asigurarea apărării.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de filtru a reţinut, în esenţă, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, că decizia recurată - decizia nr. 1623/A din data de 29 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală - a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluţiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen., iar cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că doar analiza aspectelor antamate din perspectiva neîntrunirii conţinutului constitutiv al infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenţilor nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de normele de incriminare, se circumscriu în mod formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Deopotrivă, s-a apreciat că criticile recurenţilor vizând greşita încetare a procesului penal pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut că recurenţii inculpaţi critică greşita soluţionare a laturii civile, critici care nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, întrucât această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea oricăror pretinse nelegalităţi, ci exclusiv examinarea hotărârii atacate prin prisma celor cinci cazuri de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. Or, prin cererea formulată, inculpaţii nu au prezentat o încălcare a legii care ar putea fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de casare, ci au reclamat modalitatea de soluţionare a acţiunii civile.

Pentru argumentele prezentate, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. şi art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis-o, în principiu, în limitele anterior expuse.

La data de 23 mai 2023 inculpaţii B. şi A., prin apărător ales, în temeiul art. 267 din Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum şi cu privire la Recomandările în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (publicate în JOUE C-439 din 25.11.2016) şi art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Dacă instanţa de apel era obligată să analizeze, din oficiu, cu ocazia analizării acţiunii civile, incidenţa prescripţiei acţiunii civile;

2. Dacă acţiunea civilă putea fi exercitată de organele fiscale în condiţiile în care prejudiciul este de natură fiscală şi în sarcina societăţilor nu s-au stabilit niciodată obligaţii fiscale;

3. Dacă Parchetul/instanţa pot stabili direct obligaţii fiscale, într-o procedură care nu respectă niciuna dintre garanţiile procedurii fiscale române.

În susţinerea cererii, recurenţii inculpaţi B. şi A. au arătat, în esenţă, că, în baza cadrului legal naţional, reprezentat de art. 9 din Legea nr. 241/2005, art. 25 C. proc. pen., instanţa din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a reţinut existenţa infracţiunii de evaziune fiscală şi a prejudiciului aferent, încălcând prevederile de drept procesual fiscal care reglementează materia stabilirii obligaţiilor fiscale şi fără a da eficienţă principiului ne bis în idem şi a principiului securităţii juridice.

În acest sens, inculpaţii B. şi A. au fost supuşi unor proceduri care s-au desfăşurat în paralel şi care s-au soldat cu rezultate diferite. Pe de o parte, împotriva acestora a fost exercitată acţiunea penală, care s-a soldat cu constatarea existenţei infracţiunilor de care au fost acuzaţi, iar pe de altă parte, tranzacţiile cercetate în cadrul dosarului penal au fost verificate de organele fiscale, fără a fi constatate încălcări ale normelor de drept fiscal şi fără a fi stabilite obligaţii fiscale suplimentare cu privire la aceste operaţiuni.

Din această perspectivă, au apreciat că instanţa de judecată a încălcat inclusiv Decizia nr. 102 din data de 17.02.2021, prin care Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. este neconstituţională. Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că norma penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale, aspect ce încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

În speţă, s-a apreciat că principala problemă juridică în discuţie este aceea a aplicării regimului juridic corect privitor la incidenţa prescripţiei răspunderii în materie penală, atât în ceea ce priveşte acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă, din perspectiva dreptului - unional sau naţional - aplicabil.

În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul unional, cât şi de dreptul naţional, se pune problema priorităţii în cursul soluţionării conflictului de norme juridice. Aşadar, este de competenţa CJUE să asigure interpretarea şi aplicarea în mod uniform a normelor şi principiilor incidente.

Cu privire la întrebările preliminare, inculpaţii B. şi A. au avut în vedere Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis: "Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicata, şi art. 5 din C. pen..".

Prin această decizie, Înalta Curte a clarificat aspectele care privesc incidenţa răspunderii penale, însă a rămas neclarificată modalitatea în care se soluţionează acţiunea civilă, în cauzele care au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale. Astfel, problemele identificate în practică, chiar şi în prezenta cauză, vizează şi chestiuni asociate care ţin de soluţionarea "acţiunii civile" (în fond, a unei acţiuni fiscale) şi dispoziţiile incidente privind posibilitatea efectivă de recuperare a prejudiciului.

În cauză, organele fiscale s-au constituit parte civilă cu obligaţiile fiscale aferente acestor tranzacţii doar după ce organele de urmărire penală au sesizat acest lucru, întrucât până la demararea dosarului penal, organele fiscale au apreciat legale operaţiunile efectuate de către societatea inculpată. Drept dovadă, în acest sens este Raportul de inspecţie fiscală xnr. x din 28 noiembrie 2011, întocmit de partea civilă ANAF, prin A.J.F.P. Hunedoara.

Prin încheierea din 06 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea de amânare a cauzei formulată de intimata S.C. D., prin lichidator judiciar E., în cauză fiind acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023.

I. Analizând cererea formulată de inculpaţii B. şi A., prin raportare la dispoziţiile art. 25 C. proc. pen., şi la normele europene ce reglementează procedura trimiterilor preliminare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene menit să confere instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi o aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În acest sens, o instanţă dintr-un stat membru poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiului aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin urmare, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate privitoare la calitatea procesuală activă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanţă a unui stat membru, la obiectul chestiunii prejudiciale, care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare, la momentul formulării unei astfel de cereri, precum şi la pertinenţa şi concludenţa chestiunii prejudiciale asupra soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii instanţei naţionale.

Din această perspectivă se constată, însă, că, dacă în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte condiţia de jurisdicţie naţională competentă să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, îndeplinită fiind şi cerinţa formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăţi aflate în derulare la o instanţă naţională, în speţă nu este îndeplinită condiţia ca interpretarea Curţii să fie necesară şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Sub acest aspect, din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, inculpaţii B. şi A. nu au formulat nicio cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări prealabile.

Or, câtă vreme Curtea de Apel Bucureşti, cu prilejul judecării apelurilor formulate de inculpaţi, nu a avut spre analiză şi nu s-a pronunţat asupra vreunei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitarea formulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la întrebările preliminare: Dacă instanţa de apel era obligată să analizeze, din oficiu, cu ocazia analizării acţiunii civile, incidenţa prescripţiei acţiunii civile; Dacă acţiunea civilă putea fi exercitată de organele fiscale în condiţiile în care prejudiciul este de natură fiscală şi în sarcina societăţilor nu s-au stabilit niciodată obligaţii fiscale; Dacă Parchetul/instanţa pot stabili direct obligaţii fiscale, într-o procedură care nu respectă niciuna dintre garanţiile procedurii fiscale române, nu se impune a fi admisă, de vreme ce răspunsul la întrebările menţionate nu poate avea niciun efect direct şi imediat asupra soluţiei ce urmează a se da asupra căii extraordinare de atac a recursului în casaţie cu care instanţa supremă a fost învestită în prezenta cauză.

Un eventual răspuns al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ar putea fi relevant în actualul cadru procesual cu atât mai mult cu cât limitele judecării recursului în casaţie au fost deja stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 28 martie 2023, prin care judecătorul de filtru a cenzurat, cu titlu definitiv, motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi, reţinând faptul că aspectele privind greşita soluţionare a laturii civile reprezintă critici care nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care nu are ca finalitate remedierea oricăror pretinse nelegalităţi, ci exclusiv examinarea hotărârii atacate prin prisma celor cinci cazuri de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. Or, prin cererea formulată, inculpaţii nu au prezentat o încălcare a legii care ar putea fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de casare, ci au reclamat modalitatea de soluţionare a acţiunii civile.

De altfel, ceea ce urmăresc, în realitate, recurenţii inculpaţi B. şi A. prin întrebările formulate nu este interpretarea unei norme comunitare, ci modificarea dreptului intern, respectiv a dispoziţiilor art. 25 C. proc. pen. care vizează rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în aplicarea art. 9 din Legea nr. 241/2005, care reglementează infracţiunea de evaziune fiscală, aspect care, însă, excedează competenţei instanţei europene, singura entitate abilitată să legifereze în România fiind Parlamentul României.

În consecinţă, având în vedere că, raportat la obiectul cauzei, pronunţarea unei hotărâri preliminare nu este nici pertinentă şi nici utilă soluţionării cauzei, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenţii inculpaţi B. şi A..

II. În continuare, examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

Prealabil, Înalta Curte constată că prin încheierea de admitere în principiu s-a stabilit cadrul procesual şi limitele evaluării în procedura pendinte, sens în care criticile referitoare la lipsa de vinovăţie şi greşita soluţionare a laturii civile nu pot face obiectul analizei în acest cadru procesual.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", precum şi cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., vizând greşita încetare a procesului penal.

În esenţă, au solicitat să se constate că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât faptele pentru care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale nu sunt fapte prevăzute de legea penală, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora.

În speţa dată, deşi instanţa de apel a reţinut că, pentru unele acte materiale ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi delapidare, starea de fapt se circumscrie cazului prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a pronunţat hotărârea în raport de incidenţa prescripţiei cu privire la toate infracţiunile reţinute în sarcina subsemnaţilor.

În raport de această împrejurare, au apreciat că este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., impunându-se pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în privinţa tuturor actelor materiale ce intră în componenţa infracţiunii de evaziune fiscală, a infracţiunii de delapidare şi a infracţiunii de abuz de încredere.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, a infracţiunii de delapidare şi a infracţiunii de abuz de încredere (reţinute doar în sarcina inculpatei B.) şi reţinute în sarcina recurenţilor inculpaţi B. şi A. constă în aceea că inculpatul A., în calitate de administrator, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/09.09.2010 şi nr. y/13.09.2010 la BNP F., a omis înregistrarea în actele contabile sau în alte documente legale şi nu a declarat organelor fiscale operaţiunile de vânzare a activelor imobiliare aparţinând S.C. D. (staţia de carburanţi din localitatea Simeria Veche şi complexul "J."), în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a sumelor de 465.600 RON reprezentând TVA şi 94.453 RON reprezentând impozit pe profit.

De asemenea, inculpatul A., în calitate de administrator, în anul 2010, a omis evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale şi nu a declarat organelor fiscale operaţiunile de vânzare a echipamentelor tehnologice şi a mijloacelor de transport aparţinând S.C. D., în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a sumei de 484.979,59 RON reprezentând TVA.

Acelaşi inculpat, în calitate de administrator la S.C. D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încheiat contractele de vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2010 privind transferul activului "staţia de carburanţi Simeria Veche", în valoare de 1.140.000 RON, către S.C. K. S.R.L. (reprezentată prin asociat unic şi administrator B.) şi nr. 1313/13.09.2010 privind transferul activului "complex J.", în valoare de 800.000 RON, către S.C. J. S.R.L. (reprezentată prin administrator M. şi controlată în fapt de B.), autentificate la BNP F., fără a fi achitată către S.C. D. contravaloarea bunurilor înstrăinate, iar în aceeaşi calitate de administrator la S.C. D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 2009 - 2010, a înstrăinat către persoane necunoscute mijloacele de transport valorând 1.411.704,17 RON şi echipamentele tehnologice valorând 1.140.820 RON, bunurile nemaifiind identificate în gestiune şi fără ca sumele realizate din înstrăinarea lor să se regăsească în patrimoniul societăţii, acesta fiind astfel diminuat cu suma totală de 2.552.524,17 RON.

În sarcina inculpatei B. s-a reţinut că, în calitate de administrator, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/09.09.2010 şi nr. y/13.09.2010 la BNP F., a omis înregistrarea în actele contabile sau în alte documente legale şi nu a declarat organelor fiscale operaţiunile de vânzare a activelor imobiliare aparţinând S.C. D. (staţia de carburanţi din localitatea Simeria Veche şi complexul "J."), în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a sumelor de 465.600 RON reprezentând TVA şi 94.453 RON reprezentând impozit pe profit, iar în calitate de administrator, în anul 2010, a omis evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale şi nu a declarat organelor fiscale operaţiunile de vânzare a echipamentelor tehnologice şi a mijloacelor de transport aparţinând S.C. D., în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a sumei de 484.979,59 RON reprezentând TVA.

Totodată, s-a reţinut că inculpata B., în calitate de administrator la S.C. D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încheiat contractele de vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2010 privind transferul activului "staţia de carburanţi Simeria Veche", în valoare de 1.140.000 RON, către S.C. K. S.R.L. (reprezentată prin asociat unic şi administrator B.) şi nr. 1313/13.09.2010 privind transferul activului "complex J.", în valoare de 800.000 RON, către S.C. J. S.R.L. (reprezentată prin administrator M. şi controlată în fapt de B.), autentificate la BNP F., fără a fi achitată către S.C. D. contravaloarea bunurilor înstrăinate, iar în aceeaşi calitate de administrator la S.C. D., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 2009 - 2010, a înstrăinat către persoane necunoscute mijloacele de transport valorând 1.411.704,17 RON şi echipamentele tehnologice valorând 1.140.820 RON, bunurile nemaifiind identificate în gestiune şi fără ca sumele realizate din înstrăinarea lor să se regăsească în patrimoniul societăţii, acesta fiind astfel diminuat cu suma totală de 2.552.524,17 RON.

S-a mai reţinut că, în calitate de împuternicit al S.C. G. S.R.L., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata B. la datele de 28.09.2006, 29.09.2006, 03.10.2006, 12.10.2006, 18.10.2006 şi 24.10.2006, a ridicat în numerar şi a efectuat plăţi către alte persoane, fără o justificare economică şi în afara obiectului de activitate al societăţii, în sumă totală de 404.270 RON.

În esenţă, prin hotărârea recurată, Curtea a reţinut că în raport cu Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. . 297/26.04.2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67/25.10.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru toate infracţiunile ce fac obiectul cauzei, astfel:

- pentru infracţiunea de abuz de încredere art. 213 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. cu corespondent în art. 238 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de la 3 luni la 2 ani sau amendă), conform art. 154 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale la data de 24.10.2011.

- pentru infracţiunile de delapidare prevăzute de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, cu corespondent în art. 295 alin. (1) C. pen. rap la art. 308 C. pen..(pedeapsa prevăzută de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni), conform art. 154 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale în luna octombrie 2018.

- pentru infracţiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (pedeapsa prevăzută de la 7 ani la 13 ani), a intervenit prescripţia răspunderii penale, conform art. 154 lit. b) C. pen. în septembrie 2020.

- pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. din 1969 cu corespondent în art. 326 C. pen. (pedeapsa de la 3 luni la 2 ani sau amenda), conform art. 154 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale în septembrie 2015.

- pentru infracţiunea de transmiterea fictivă a părţilor sociale deţinute într-o societate comercială, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia prev. de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, (pedeapsa de la 3 luni la 2 ani sau amenda), conform art. 154 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale în septembrie 2015.

- pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu corespondent în art. 367 alin. (1), (2), (3) şi 6 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa de la 3 la 10 ani), conform art. 154 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale în anul 2020.

Întrucât în cauză s-a solicitat continuarea procesului penal, Curtea a procedat la judecarea apelurilor declarate sub toate aspectele invocate, analizând pentru infracţiunile reţinute în forma continuată, distinct fiecare act material din componenta infracţiunii.

Înalta Curte constată că baza factuală, în modalitatea în care a fost reţinută de către Curtea de Apel Bucureşti, se suprapune riguros şi eficient peste elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege şi ale infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969, (corespondent în art. 295 alin. (1) C. pen. penal rap. la art. 308 C. pen.), precum şi ale infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 C. pen. din 1969, (cu corespondent în art. 238 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.).

Referitor la criticile celor doi recurenţi inculpaţi cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală în sensul că nu au fost identificate inacţiuni constând în omisiunea înregistrării în evidenţele contabile sau în documentele legale a operaţiunilor de vânzare a activelor societăţii D., întrucât operaţiunile de vânzare cumpărare a celor două active D. au fost evidenţiate în cele două contracte de vânzare cumpărare autentificate de către BNP F. şi în facturile fiscale emise pe baza contractelor de vânzare-cumpărare precum şi în balanţa contabilă întocmită de D. la 30.09.2010 din care a rezultat că în luna septembrie 2010 s-au înregistrat venituri din vânzare de active în sumă totală de 1.940.000 RON, din care 1.140.000 RON aferente vânzării imobilului situat în localitatea Simeria Veche şi 800.000 RON aferente vânzării imobilului J., suma figurând în balanţa contabilă ca venit, înregistrată în contul contabil 758 "Alte venituri din exploatare", Înalta Curte constată că activitatea recurenţilor inculpaţi se circumscrie infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

Elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, respectiv elementul material al laturii obiective a infracţiunii se realizează printr-o inacţiune nu printr-o acţiune. Mai exact, inacţiunea constă în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate cu consecinţa diminuării obligaţiilor fiscale către bugetul de stat. Urmarea imediată a faptei constă în neplata obligaţiilor fiscale prevăzute de lege către bugetul de stat ori plata unor obligaţii diminuate. Urmarea socialmente periculoasă este prezumată de lege nefiind necesar stabilirea şi/sau dovedirea acesteia de către organele judiciare.

Ceea ce interesează, sub aspectul angajării răspunderii penale, nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat/declarat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale, modalitatea faptică de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală având ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În raport de elementele factuale reţinute de către instanţa de apel, relevate anterior, instanţa de recurs constată că, în mod nereal, inculpaţii susţin că acuzaţia constă în aceea că operaţiunile de vânzare cumpărare a celor două active D. au fost evidenţiate în cele două contracte de vânzare cumpărare autentificate de către BNP F. şi în facturile fiscale emise pe baza contractelor de vânzare-cumpărare precum şi în balanţa contabilă întocmită de D. la 30.09.2010, împrejurare care nu intră în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.

În fapt, activitatea infracţională pentru care recurenţii inculpaţi au fost acuzaţi constă în aceea că au omis înregistrarea în actele contabile sau în alte documente legale şi nu au declarat organelor fiscale operaţiunile de vânzare a activelor imobiliare aparţinând S.C. D. (staţia de carburanţi din localitatea Simeria Veche şi complexul "J."), în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a sumelor de 465.600 RON reprezentând TVA şi 94.453 RON reprezentând impozit pe profit.

Prin urmare, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă cuprinse în norma de incriminare, specificul infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 fiind dat de neîndeplinirea obligaţiei privind depunerea declaraţiilor cu veniturile realizate la organele fiscale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul desfăşurării tranzacţiilor de referinţă.

Aşadar, instanţa de recurs apreciază că faptele recurenţilor, astfel cum au fost reţinute şi descrise pe baza probatoriilor evaluate de instanţele de fond şi de apel, se circumscriu infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la criticile privind infracţiunea de delapidare, cei doi recurenţi inculpaţi au susţinut că soluţia de constatare a existenţei infracţiunii de delapidare prin vânzarea staţiei de distribuţie a carburanţilor şi a motelului din localitatea Simeria Veche este nelegală, deoarece fapta reţinută nu corespunde normei de incriminare, neexistând o suprapunere perfectă între elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare şi fapta în materialitatea ei.

În acest sens, au precizat că plata preţului pentru vânzarea staţiei de distribuţie a carburanţilor şi a motelului din Simeria Veche s-a realizat prin emiterea unui număr de 9 bilete la ordin de către societatea K. S.R.L., până la concurenţa sumei de 1.037.574 RON, bilete ce au fost semnate la rubrica semnătura emitentului de către B.. Diferenţa de 102.426 RON a fost plătită de către K. S.R.L. la data de 7.09.2010, la Primăria Haţeg, în contul unor taxe şi impozite locale datorate de către D. (aspect explicabil în condiţiile în care bunurile imobile nu puteau fi înstrăinate fără stingerea datoriilor la bugetul local, certificatul de atestare fiscală solicitat de notar fiind eliberat doar dacă nu existau datorii).

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că suma de 1.037.574 RON aferentă celor 9 bilete la ordin emise de către inculpata B., în calitate de administrator al S.C. K. S.R.L. şi care ar fi trebuit să ajungă în contul S.C. D. ca parte a sumei de 1.140.000 RON, ce reprezenta preţul imobilului situat în Simeria Veche, DN7, km. 372, jud. Hunedoara, a ajuns în contul S.C. I. S.R.L., ca urmare a girării celor 9 bilete la ordin de către inculpatul A. în datele de 29.10.2010 şi 02.11.2010, fiind diminuat patrimoniul S.C. D. cu suma de 1.037.574 RON.

Girarea cu biletele la ordin către S.C. I. S.R.L. de către inc. A. la datele de 29.10.2010 şi 02.11.2010 (care conform adresei nr. x/27.03.2012 emisă de N. sucursala Deva îşi păstrase dreptul de semnătură în bancă), după cedarea parţilor sociale către O. şi P., în perioada în care aceştia erau administratori, dovedeşte atât faptul ca societatea era administrată de inc. A., cat şi intenţia delapidării patrimoniului S.C. D..

Înalta Curte notează că norma de incriminare în vigoare la data faptei (art. 2151 C. pen. anterior), defineşte infracţiunea de delapidare ca fiind însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Deopotrivă, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 308 C. pen. infracţiunea de delapidare are acelaşi conţinut, însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, diferenţa dintre cele două reglementări fiind sancţiunea care este prevăzută mult mai blândă în noul cod.

Astfel, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de delapidare constă într-o acţiune de sustragere definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul public al unei persoane juridice în posesia sau detenţia căreia se află de către un funcţionar public care îl gestionează sau administrează. Această acţiune se poate realiza prin însuşire, folosire sau traficarea bunurilor. "Folosirea" unui bun înseamnă tragerea de foloase şi ceea ce este caracteristic acestei modalităţi normative a infracţiunii de delapidare este pe de o parte, împrejurarea că făptuitorul sau o altă persoană a tras foloase nelegale de pe urma folosirii bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, iar pe de altă parte, că prin folosire bunul în cauză a fost scos temporar din sfera patrimonială în care se găsea şi astfel s-a creat o stare de pericol constând în posibilitatea ca acel bun să fie pierdut, avariat de altcineva sau chiar autorul să convertească folosirea în însuşire.

Înalta Curte reţine deopotrivă că baza factuală, în modalitatea în care a fost reţinută de către instanţa de apel se suprapune riguros şi eficient peste elementele de tipicitate ale infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C. pen.

Astfel, Curtea a reţinut că retragerea în numerar, din conturile bancare ale S.C. I. S.R.L., a sumei de 1.037.574 RON, reprezentând drepturile cuvenite S.C. D. pentru vânzarea activelor (staţie de carburanţi şi motel) către S.C. K. S.R.L., a fost o operaţiune realizată în baza unor documente fictive, efectuată pentru disimularea scopului real, iar girarea de către S.C. D. către S.C. I. S.R.L., a drepturilor obţinute din cedarea activelor (staţia de carburanţi şi motel) s-a efectuat în contextul în care nu au existat relaţii comerciale sau de altă natură între societăţile implicate, anterioare girării biletelor la ordin.

Prin urmare, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementul material în conţinutul infracţiunii de delapidare constă în acţiunea de sustragere, realizată prin însuşirea biletelor la ordin şi girarea către S.C. I. S.R.L., prejudiciul fiind în valoare de 1.037.574 RON.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz de încredere reţinută în sarcina inculpatei B., aceasta a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive raportat la starea de fapt desprinsă din probele administrate, în condiţiile în care a procedat în modul pe care l-a considerat cel mai convenabil, chiar dacă unele acte de administrare ar putea fi interpretate ca fiind păgubitoare pentru societate, iar referitor la faptul că o parte din sumele de bani depuse în contul G. au intrat în patrimoniul societăţii J. S.R.L., aceste acte s-au realizat pe baza unor transferuri bancare justificate de facturi, care dovedesc caracterul licit al acestor tranzacţii.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că inculpata B. a retras la datele de 28.09.2006, 29.09.2006, 03.10.2006, 12.10.2006, 18.10.2006 şi 24.10.2006, suma totală de 404.270 RON din contul bancar al S.C. G. S.R.L., în calitate de împuternicit al acestei societăţi în baza procurii autentificate sub nr. x/18.09.2006, sumă pe care a folosit-o în interesul S.C. J. S.R.L., firmă deţinută de inculpată, deci cu depăşirea limitelor conferite prin procura anterior amintită, care o autoriza să facă operaţiuni bancare pentru şi în interesul S.C. G. S.R.L., în condiţiile în care relaţiile comerciale dintre S.C. J. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L. nu au existat în realitate, au fost doar scriptice cu scopul de a justifica folosirea în interes propriu (în calitate de asociat/administrator al S.C. J. SRL) a sumei ridicate din conturile S.C. G. S.R.L..

Înalta Curte reţine că infracţiunea de abuz de încredere, astfel cum este incriminată de art. 238 C. pen. (respectiv art. 213 C. pen. 1969), constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, în dispunerea de acest bun pe nedrept sau în refuzul de a-l restitui.

Elementul material al infracţiunii de abuz de încredere constă în însuşirea fără drept a unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, dispunerea de acest bun pe nedrept sau refuzul de a-l restitui, iar subiect activ al infracţiunii de abuz de încredere putând fi persoana care are în detenţie cu orice titlu un bun mobil al altuia şi care interverteşte în mod abuziv calitatea sa de detentor în calitatea de proprietar al acestui bun.

În toate cazurile, situaţia premisă a acestei infracţiuni constă în existenţa unui contract în baza căruia se realizează un transfer în sens juridic al detenţiei bunului respectiv, bun cu privire la care, ulterior, detentorul se comportă ca un adevărat proprietar, deşi nu are dreptul să facă acest lucru, prin manifestarea unei intenţii frauduloase prin care interverteşte titlul în conformitate cu care deţinea bunul.

Contrar susţinerilor recurentei inculpate, ceea ce se impută acesteia nu este caracterul ilicit al tranzacţiilor efectuate cu prilejul transferării sumelor de bani din contul S.C. G. S.R.L. în contul S.C. J. S.R.L., ci faptul că şi-a însuşit în interes personal şi contrar scopului pentru care i se încredinţaseră sumele de bani din conturile S.C. G. S.R.L., în afara mandatului pe care aceasta l-a primit de la cetăţeanul francez Q., efectuând operaţiuni patrimoniale pretins reale, dar care, în realitate nu au avut loc.

Prin urmare, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă cuprinse în norma de incriminare prevăzută de art. 213 C. pen. 1969, criticile recurentei inculpate fiind, astfel, nefondate.

În concluzie, Înalta Curte constată că faptele inculpaţilor B. şi A., astfel cum au fost reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de normele de incriminare, criticile acestora fiind nefondate.

Drept urmare, prin raportare la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor B. şi A., subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., criticile circumscrise acestui caz de recurs în casaţie fiind nefondate.

În fine, analizând cererea de decontare a cheltuielilor de judecată formulată de lichidatorul judiciar E. pentru intimata S.C. D., Înalta Curte o va respinge ca nefiind justificată, în raport cu actele dosarului.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar şi intitulate "notă de fundamentare a indemnizaţiei practicianului în insolvenţă" şi "decont de cheltuieli efectuate de intimat în dosarul nr. x/2014", rezultă că lichidatorul judiciar E. a efectuat un total de 2553,82 RON, constând în cheltuieli privind deplasarea la instanţa de judecată şi indemnizaţie pentru absenţa din cabinetul propriu.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că lichidatorul judiciar E. nu a făcut dovada cheltuielilor pe care susţine că le-a efectuat cu prilejul deplasării la instanţa de judecată, simpla descriere a acestora fără a fi însoţite de dovezi fiscale care să ateste veridicitatea lor nefiind suficientă pentru a se încuviinţa o atare solicitare. În vederea decontării unor eventuale cheltuieli de judecată, partea are obligaţia de a face dovada cu înscrisuri fiscale (facturi fiscale, bonuri fiscale, etc.), în original, care să ateste efectuarea acestora. Or, în cauză, lichidatorul judiciar E. nu a ataşat cererii sale dovezi care să susţină justificarea cheltuielilor de judecată pretins efectuate cu ocazia prezentării sale la instanţa de judecată, context în care Înalta Curte va respinge cererea de decontare a cheltuielilor de judecată formulată de lichidatorul judiciar E. pentru intimata S.C. D..

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1623/A din data de 29 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2014.

Va respinge cererea de decontare a cheltuielilor de judecată formulată de lichidatorul judiciar E. pentru intimata S.C. D..

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de inculpaţii B. şi A..

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1623/A din data de 29 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2014.

Respinge cererea de decontare a cheltuielilor de judecată formulată de lichidatorul judiciar E. pentru intimata S.C. D..

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 17 octombrie 2023.

GGC - MM