Deliberând asupra recursului formulat de recurenţii A., B., C. şi D., reţine următoarele:
Prin sentinţa penală din data de 29.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-au respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate formulate de recurenţii A., B., C. şi D. cu privire la dispoziţiile art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din C. proc. pen., art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., precum şi cea formulată de recurenţii A. şi B. cu privire la dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.
Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a reţinut că nemulţumirea recurentelor persoane interesate A. şi B., respectiv a recurenţilor inculpaţi C. şi D., porneşte de la faptul că, în mod definitiv, în baza 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C. a sumei de 12.547.317,81 RON şi de la inculpatul D. a sumei de 4.489.220 RON, întrucât sumele de bani au rezultat din săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală (spălare de bani) şi nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate, fiind menţinute măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor persoanelor interesate A. şi B., în vederea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, deşi în cauză nu s-a dispus o soluţie de condamnare, ci de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără să se fi solicitat continuarea procesului penal de către inculpaţii din cauză.
În acest context, s-a reţinut că atât persoanele interesate, cât şi cei doi inculpaţi au formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 215/A din 20 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, invocând cazurile de casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 şi 12 din C. proc. pen.
Referitor la toate cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, s-a apreciat că sunt îndeplinite următoarele condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate în faţa unei instanţe de judecată, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea cererilor de recurs în casaţie promovate de către aceştia împotriva deciziei penale nr. 215/A din 20 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017; pretinsa neconstituţionalitate vizează dispoziţii din acte normative aflate în vigoare; excepţiile de neconstituţionalitate sunt invocate de către o parte din proces, respectiv de către recurenţii inculpaţi C. şi D., iar, pe de altă parte, de recurentele persoane interesate A. şi B.; Curtea Constituţională nu a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normelor criticate cu soluţionarea cauzei, s-a constatat că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, în cazul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din C. proc. pen., art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penală, lipsa legăturii acestor dispoziţii cu soluţionarea cauzei s-a apreciat că rezultă din faptul că recurenţii nu au indicat care dintre punctele 2, 6, 9, 10, 13 şi 14 ale art. 438 din C. proc. pen. ar fi incidente în prezenta cauză, în ipoteza în care nu ar fi fost abrogate. În acest context, s-a considerat că se urmăreşte modificarea legii, în sensul introducerii unor noi cazuri de recurs în casaţie ori a titularilor care pot exercita această cale extraordinară de atac.
În plus, în susţinerea lipsei legăturii cu soluţionarea cauzei, având în vedere că se solicită declararea neconstituţionalităţii unui articol dintr-o lege care a abrogat alte articole, s-a apreciat şi că dacă, totuşi, instanţa de contencios constituţional ar admite o atare sesizare, aceasta nu ar avea ca efect reintrarea în vigoare a tuturor celorlalte puncte ale art. 438 din C. proc. pen., care au fost deja abrogate, prin urmare, lipseşte tocmai scopul pentru care ar urma să fie admisă o atare sesizare de către instanţa de judecată.
Aceste argumente s-a reţinut că rămân valabile şi în cazul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de recurenţii A. şi B..
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., s-a observat că, în fapt, se solicită interpretarea normei care prevede posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale în situaţia în care s-ar dispune o soluţie de încetare a procesului penal ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, fără a se fi solicitat continuarea procesului penal.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., s-a constatat, de asemenea, că recurenţii urmăresc fie modificarea legii, în sensul stabilirii unei alte compuneri a completului de judecată abilitat să examineze admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie ori a desfăşurării acestei proceduri (cu citare, participarea părţilor), fie se solicită o interpretare a situaţiilor în care se dispune respingerea cererii de recurs în casaţie.
S-a arătat că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, iar stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, s-a reţinut că cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Din această perspectivă, s-a constatat că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege".
Or, având în vedere că, în fapt, se urmăreşte modificarea, abrogarea sau interpretarea normelor criticate, s-a constatat că o atare sesizare a Curţii Constituţionale excedează competenţei acesteia stabilite conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva încheierii penale din data de 29 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au declarat recurs recurenţii A., B., C. şi D..
În motivarea cererii de recurs, au solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea încheierii penale şi în rejudecare admiterea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, apreciind că textele de lege a căror neconstituţionalitate o invocă sunt lipsite de previzibilitate şi predictibilitate, încălcându-le o serie de drepturi subiective civile în legătură cu soluţionarea dosarului nr. x/2017
Analizând recursurile declarate de recurenţii A., B., C. şi D., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.
Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispoziţiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţiile au fost invocate de recurenţii inculpaţi C. şi D., precum şi de recurentele persoane interesate A. şi B. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în faza admisibilităţii în principiu a recursurilor în casaţie şi au în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din C. proc. pen., art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penală, art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., texte care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celor care au invocat excepţiile şi înrâurirea pe care dispoziţiile legale considerate neconstituţionale o au în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiilor în raport cu procesul în care au intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiilor invocate o au în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen. reglementează scopul măsurilor de siguranţă şi confiscarea specială, art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6), art. 440 alin. (1) şi (2), art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, persoanele care pot declara recurs în casaţie şi admiterea în principiu a recursului în casaţie, iar art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penală se referă la abrogarea unor cazuri de recurs în casaţie.
Înalta Curte reţine că, în speţă, susţinerile recurenţilor nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, aceştia sunt nemulţumiţi de faptul că s-a dispus confiscarea de la inculpata C. a sumei de 12.547.317,81 RON şi de la inculpatul D. a sumei de 4.489.220 RON, întrucât sumele de bani au rezultat din săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală (spălare de bani) şi nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate, fiind menţinute măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor persoanelor interesate A. şi B., în vederea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, deşi în cauză nu s-a dispus o soluţie de condamnare, ci de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără să se fi solicitat continuarea procesului penal de către inculpaţii din cauză, iar prin excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Astfel, prin invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) şi art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestora în sensul prevederii în norma legală şi a altor persoane care ar putea declara recurs în casaţie, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.
Cu referire la invocarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., care reglementează admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte observă că recurenţii urmăresc tot o modificare a legii cu referire la procedura de admisibilitate în principiu a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, aspect care, aşa cum s-a arătat, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate care vizează dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, deşi textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind inadmisibilă. Prin raportare la condiţiile de admisibilitate a unei astfel de cereri, aprecierea asupra constituţionalităţii unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Prin demersul efectuat, recurenţii urmăresc, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casaţie şi care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Înalta Curte remarcă că recurenţii nu au invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ca o stare intrinsecă a acestora, ci ca efect al abrogării dispoziţiilor procesuale anterioare care reglementau cazurile de casare pentru care putea fi declarată calea ordinară de atac a recursului şi completarea dispoziţiilor legale în vigoare care prevăd cazurile de casare în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
Pe acelaşi palier, al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susţinerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de recurenţi cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorilor excepţiilor la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unor modificări legislative în ceea ce priveşte calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi nu urmăreşte armonizarea normelor de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.
Or, analizând termenii în care excepţiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.
Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte constată că în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii. Autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de modul de interpretare şi aplicare - în cauza dedusă judecăţii - a normelor care prevăd posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale în situaţia în care s-ar dispune o soluţie de încetare a procesului penal ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, fără a se fi solicitat continuarea procesului penal.
Astfel, recurenţii s-au arătat nemulţumit de împrejurarea că, cu titlu definitiv, s-au menţinut măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor persoanelor interesate A. şi B., în vederea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în condiţiile în care în cauză s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu s-a solicitat continuarea procesului penal de către inculpaţi.
Ca atare, argumentele prezentate în susţinerea excepţiei nu relevă o problemă de constituţionalitate ci tind la realizarea unui control asupra modului în care instanţele au aplicat şi interpretat normele legale privind măsura de siguranţă a confiscării speciale.
Or, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că aspectele ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii intră în competenţa instanţei judecătoreşti investite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia CCR nr. 332/2017 publicată în M.Of. nr. 308 din 9 mai 2007, Decizia CCR nr. 500/2018 publicată în M.Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, Decizia CCR nr. 824/2019 publicată în M.Of. nr. 192 din 10 martie 2020, Decizia CCR nr. 524/2019 publicată în M.Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, Decizia CCR nr. 514/2020 publicată în M.Of. nr. 770 din 24 august 2020).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a cererilor de sesizare, respectiv aceea ca prevederile ce fac obiectul excepţiilor invocate să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă şi interpretare, astfel că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurenţi în scopul şi finalitatea sa, şi anume pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din C. proc. pen., art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.
Totodată, faţă de culpa procesuală a recurenţilor, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îi va obliga pe aceştia la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (3), art. 112 alin. (1) din C. pen., art. 438 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din C. proc. pen., art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2023.
GGC - MM