Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de recurenţii A. şi B., reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 48 din data de 04.02.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Judecătoria Cornetu, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (1) şi (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (1) şi (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
A luat act că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Prin Decizia penală nr. 902/A din data de 28.04.2023, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu împotriva Sentinţei penale nr. 48 din data de 04.02.2021 pronunţată de Judecătoria Cornetu, în Dosarul nr. x/2020, a desfiinţat în integralitate sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:
I. În baza art. 296 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de poliţist de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de poliţist de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, care se va executa numai în caz de executare în regim de detenţie a pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Giurgiu, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, s-a decis că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Mihăileşti sau în cadrul Primăriei Buturegi pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege, în caz de neîndeplinire integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum şi în caz de săvârşirea a unei noi infracţiuni.
II. În baza art. 296 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de poliţist de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de poliţist de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, care se va executa numai în caz de executare în regim de detenţie a pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a decis că inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul S.C. Amenajare Edilitară şi Salubrizare S.A. Sector 5, Bucureşti sau în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 5 pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege, în caz de neîndeplinire integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum şi în caz de săvârşirea a unei noi infracţiuni.
A luat act că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28.04.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au declarat recurs în casaţie la data de 09.06.2023 inculpaţii A. şi B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurenţii au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea lor.
În esenţă, au arătat că, din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, consideră nu numai că este aplicabil principiul in dubio pro reo, ci chiar că nu există niciun dubiu cu privire la lipsa agresiunilor aplicate persoanei vătămate faţă de cele necesare şi legale.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a considerat că faptele există, reprezintă infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi, care răspund penal.
Faptele recunoscute şi de altfel probate ale inculpaţilor, referitoare la încătuşare, au avut la bază chiar obligaţiile pe care le aveau inculpaţii în situaţia dată. Astfel, faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Au arătat că, având în vedere că din situaţia de fapt ce rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză, prin raportare la normele aplicabile în prezenta cauză, nu rezultă că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de purtare abuzivă pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală şi singura soluţie posibilă în cauză este achitarea lor.
Au susţinut că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să îşi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpaţilor pe bază de probe certe, însă în prezenta cauza majoritatea probelor administrate sunt în sensul nevinovăţiei acestora. Prin urmare, nu poate fi demonstrat dincolo de orice dubiu că inculpaţii ar fi exercitat acte de constrângere fizica asupra persoanei vătămate având ca scop provocarea unor suferinţe fizice, altele decât cele inerente înfrângerii rezistenţei fizice a persoanei.
Aspectele învederate de către martorii acuzării şi persoana vătămată, ale căror declaraţii sunt apreciate ca subiective, precum şi numeroasele contradicţii între declaraţiile succesive ale acestora, nu pot conduce la conturarea unei concluzii sigure, certe, privind comiterea de către inculpaţi a infracţiunii imputate, mai ales în contextul în care inculpaţii au avut o poziţie constantă pe toată durata procesului penal, de recunoaştere a acţiunilor necesare încătuşării, dar de negare a celorlalte acţiuni de presupusă agresare a persoanei vătămate.
Au arătat că doar declaraţiile contradictorii ale persoanei vătămate şi declaraţiile celor două persoane apropiate acesteia, în lipsa coroborării cu celelalte probe, nu pot fundamenta convingerea clară, neechivocă, fără niciun dubiu, de vinovăţie a inculpaţilor.
În concluzie, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, actele de lovire sau alte violenţe exercitate de inculpaţi asupra persoanei vătămate la faţa locului au fost aplicate în limite legale şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. a) şi h), art. 36 alin. (1), lit. a) şi b), art. 41 alin. (1), (2), (3) şi (5), art. 42 alin. (1) lit. a) şi art. 44 lit. b) din Legea nr. 218/2002, disp. art. 56 din Legea nr. 360/2002 şi art. 33 alin. (1), (2) şi (3), art. 35 alin. (1) lit. c) din Dispoziţia I.G.P.R. nr. 643/05.12.2005.
Analizând recursul în casaţie declarat de recurenţii A. şi B. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, se constată că starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel în ceea ce-i priveşte pe ce doi recurenţi constă în aceea că la data de 11.12.2016, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-au identificat în trafic pe numitul C. căruia i-au aplicat mai multe lovituri, l-au imobilizat, l-au introdus forţat în maşina poliţiei, iar apoi l-au condus la sediul Poliţiei Oraş Bragadiru, unde cei doi agenţi de poliţie au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul şi tomfa peste picioare şi corp, iar în urma loviturilor primite C. a suferit leziuni care au necesitat 3 - 4 zile de îngrijiri medicale.
În cauză, Înalta Curte reţine că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de purtare abuzivă, astfel cum este incriminată de art. 296 alin. (1) şi (2) din C. pen.
Astfel, potrivit art. 296 alin. (1) şi (2) din C. pen. infracţiunea de purtare abuzivă constă în "întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu", precum şi în "ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1)."
Aşadar, elementul material al infracţiunii de purtare abuzivă constă în actul de conduită interzis persoanei aflată în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi se realizează în mai multe variante alternative: prin acţiunea de întrebuinţare de expresii jignitoare faţă de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi prin acţiunea de ameninţare ori de lovire sau alte violenţe faţă de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată este atingerea adusă relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu în instituţiile şi autorităţile publice ale statului, precum şi a relaţiilor sociale privind integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar existenţa raportului de cauzalitate rezultă din faptul că atingerea adusă acestor relaţii nu s-ar fi produs în lipsa activităţii infracţionale a inculpatului, rezultatul produs fiind consecinţa directă a acţiunilor sale.
Suprapunând aceste elemente peste starea de fapt reţinută de către instanţa de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de purtare abuzivă corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpaţilor. Astfel, verbum regens al infracţiunii de purtare abuzivă pentru care recurenţii au fost condamnaţi este reprezentat de acţiunea inculpaţilor de a-i fi aplicat persoanei vătămate C. mai multe lovituri, de a-l fi imobilizat pe acesta, de a-l fi introdus forţat în maşina poliţiei, iar apoi de a-l fi condus la sediul Poliţiei Oraş Bragadiru, unde cei doi agenţi de poliţie au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul şi tomfa peste picioare şi corp, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale.
Înalta Curte constată, în raport de argumentele ce susţin recursul în casaţie invocate, că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpaţilor, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, respectiv a declaraţiilor de martori date în cauză, reevaluare care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiilor faptice constatate şi reţinute de instanţa inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurentă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme apreciind că, din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în hotărârea pronunţată rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă pentru care inculpaţii au fost condamnaţi.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 902/A din data de 28 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.
GGC - NN