Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 15 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) C. proc. pen., formulată de apelanta-inculpată A..
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligaţia instanţei de a verifica legalitatea solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituţional al acesteia. Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenţei excepţiei, în sensul constatării unei legături cu soluţionarea cauzei, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, la cererea uneia dintre părţi, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale.
În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate a fost invocată cu soluţionarea cauzei, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecăţii, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepţiei, iar stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Altfel spus, cerinţa relevanţei reprezintă expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanţa reprezintă situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, iar un element în aprecierea relevanţei îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.
Plecând de la aceste premise, instanţa de apel a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în interpretarea indicată de apelanta-inculpată A., este inadmisibilă.
Astfel, Curtea a constatat că apelanta-inculpată A. critică aceste dispoziţii în interpretarea ce poată fi dată de instanţă, în opinia apelantei şi în raport de considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Or, pentru a fi admisibilă sesizarea este necesar să fie criticat un text legal în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanţele de judecătoreşti.
Ca urmare, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei încheieri, inculpata A. a declarat recurs.
În motivarea recursului, a susţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, susţinând că dispoziţiile legale criticate ca neconstituţionale, respectiv art. 4 alin. (1) C. proc. pen., contravin art. 1 alin. (3) şi (5), art. 23 alin. (11) şi art. 53 din Constituţia României.
Pe fondul excepţiei, a susţinut că art. 23 alin. (11) din Constituţia României, privind prezumţia de nevinovăţie, prevede că orice persoană este considerată nevinovată până la condamnarea definitivă, în timp ce art. 4 alin. (1) C. proc. pen. este diferit, respectiv orice persoană este considerată nevinovată până la pronunţarea unei hotărâri definitive, precizând că, din conţinutul normei criticată ca neconstituţională, dispare cuvântul condamnare, existând astfel posibilitatea unor instanţe de judecată să aplice legea încălcând prezumţia de nevinovăţie; în opinia sa, ajungând, astfel, în situaţia în care persoana care nu este condamnată, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale privind prescripţia, este considerată vinovată;ca atare, art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în forma actuală, preia doar în parte conţinutul art. 23 alin. (11) din Constituţia României, fapt ce conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie nu doar ca urmare a pronunţării unei hotărâri de condamnare, cum impune textul fundamental, ci prin pronunţarea oricărei hotărâri, inclusiv aceea de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte subliniază că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Se observă, aşadar, că instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, ceea ce nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional; instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analizând condiţiile enumerate anterior, rezultă că excepţia a fost invocată de către o parte din proces, respectiv inculpata A., într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în cursul soluţionării apelurilor declarate împotriva sentinţei penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017. Totodată, excepţia invocată vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă", fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Mai mult, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza, inclusiv sub aspectul relevanţei sau când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ.
Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).
Din perspectiva considerentelor expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia invocată în cursul judecării apelurilor declarate în cauza privind pe inculpata A. având doar o legătură formală cu soluţionarea cauzei; în concret, aceasta vizând o anumită interpretare a legii, în condiţiile în care recurenta critică înţelegerea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în sensul în care, absenţa din conţinutul normei a termenului "condamnare" ar da posibilitatea unor instanţe de judecată să aplice legea încălcând prezumţia de nevinovăţie, ajungându-se în situaţia în care o persoană care nu este condamnată, dar faţă de care s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă de încetare a procesului penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, să fie considerată vinovată.
Prin urmare, având în vedere că, în realitate, se critică o interpretare pe care instanţa ar putea să o dea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) C. proc. pen., reţinând şi că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut inclusiv prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, Înalta Curte apreciază că lipseşte legătura efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 15 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 15 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2023.
GGC - MM