Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 109 rap. la art. 104 din Legea nr. 302/2004 s-a admis cererea formulată de autorităţile judiciare din Ţările de Jos cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, pentru punerea în executare a Hotărârii Curţii de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, pronunţată în dosarul cu nr. de referinţă x, în vederea executării de către persoana solicitată A. (cetăţean albanez) a unei pedepse de 9 luni închisoare pentru săvârşirea a 2 (două) infracţiuni de furt calificat (prin efracţie, respectiv prin folosirea de chei false), fapte prevăzute şi pedepsite de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004).
În temeiul art. 114 alin. (1) rap. la art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus amânarea predării persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Ţările de Jos până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea la termen a pedepsei de 8 ani închisoare aplicate acesteia prin sentinţa penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată prin sentinţa penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019 (mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 1318 din 14 iulie 2020).
În baza art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că persoana solicitată nu este de acord cu predarea către autorităţile judiciare din Ţările de Jos şi că nu a renunţat la regula specialităţii.
În baza art. 104 alin. (10) rap. la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus luarea măsurii arestării în vederea predării către autorităţile judiciare din Ţările de Jos a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În baza art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus emiterea mandatului de arestare a persoanei solicitate A., care urmează a fi pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În temeiul art. 7 din Legea nr. 302/2004, coroborat cu art. 272 C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondul Ministerului Justiţiei a sumei de 340 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana solicitată.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din data de 19 mai 2023, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, la aceeaşi dată, sub nr. x/2023, s-a solicitat luarea faţă de persoana solicitată A. a măsurii arestării în vederea predării către autorităţile judiciare din Ţările de Jos şi amânarea predării acesteia până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei de 8 ani închisoare în executarea căreia se află în România.
În cuprinsul referatului s-a arătat că sesizarea are la bază mandatul european de arestare emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, în vederea punerii în executare a Hotărârii Curţii de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, emisă în dosarul cu nr. de referinţă x, prin care persoana solicitată A. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea a 2 (două) infracţiuni de furt calificat (prin efracţie, respectiv prin folosirea de chei false), prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), care constau în aceea că:
- în perioada 31.01.2013 - 01.02.2013, în comuna Hilversum, Olanda, a pătruns prin escaladare în locuinţa situată pe str. x, şi a sustras suma de aproximativ 300 euro, precum şi o legătură de chei, printre care se regăsea cheia autoturismului aparţinând lui B.;
- în perioada 31.01.2013 - 01.02.2013, în comuna Hilversum, Olanda, prin folosirea unei chei false, a sustras un autoturism marca x, în care se afla, printre altele, un telefon mobil aparţinând lui B..
Evaluând cererea cu care a fost învestită, pe baza actelor dosarului şi dispoziţiilor legale incidente în materie, prima instanţă a notat că mandatul european de arestare din 16 martie 2020 a fost emis de autorităţile judiciare din Ţările de Jos în vederea executării de către persoana solicitată A. a pedeapsei de 9 luni închisoare aplicată acesteia prin Hotărârea Curţii de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, emisă în dosarul cu nr. de referinţă x, pentru săvârşirea a 2 (două) infracţiuni de furt calificat (prin efracţie, respectiv prin folosirea de chei false), prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), fapte care au corespondent, în legea penală română, în infracţiunile de furt calificat prev. de art. 228 şi art. 229 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen.
A mai notat că, deşi persoana solicitată a arătat că nu este de acord cu predarea sa către autorităţile judiciare din Ţările de Jos şi nu renunţă la regula specialităţii, în cauză nu este incident motivul de refuz facultativ prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 (cum susţine partea), întrucât aceasta nu locuieşte efectiv în România şi nu a avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, relevante în acest sens fiind următoarele înscrisuri: adresa nr. x C. civ. din 7 iunie 2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcţia Generală pentru Imigrări, adresa din 5 iunie 2023 a I.P.J. Suceava - Poliţia mun. Fălticeni, secţia de Poliţie Rurală Mălini - Postul de Poliţie Baia, adresa din 31 mai 2023 a Primăriei comunei Baia; actul de căsătorie transcris nr. 152 din 14 noiembrie 2007 înregistrat în localitatea Petrila, judeţul Hunedoara.
Totodată, prima instanţă a reţinut că recunoaşterea hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare olandeze nu putea fi dispusă nici chiar în cazul constatării incidenţei motivului de refuz facultativ prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004. Acesta întrucât în cauză este incident un alt motiv opţional de refuz al executării mandatului, respectiv cel prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, vizând prescrierea executării pedepsei.
În acest sens, a notat că hotărârea Curţii de Apel Arnhem-Leeuwarden din 16 mai 2014 a fost atacată, de către persoana solicitată, cu recurs în casaţie, devenind irevocabilă la data de 12 mai 2015. Or, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., termenul de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul în speţă - 5 ani şi 9 luni. Ca urmare, indiferent că este calculat de la data de 16 mai 2014 ori de la data de 12 mai 2015, în cauză, termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit fie la data de 15 februarie 2020, fie la data de 11 februarie 2021. Aceasta întrucât nu este incident niciunul dintre cazurile de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei executării pedepsei, prevăzute de art. 163 şi 164 C. pen., infracţiunea pentru care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, în executarea căreia se află în România, fiind comisă anterior perioadei 31 ianuarie 2013 - 1 februarie 2013, în timp ce presupusa faptă pentru care este cercetat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani a fost comisă ulterior împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Prin urmare, pentru argumentele prezentate, reţinând, pe de o parte, imposibilitatea recunoaşterii hotărârii străine ce a stat la baza mandatului şi a executării în România a pedepsei de 9 luni închisoare, dar şi caracterul facultativ al motivului de neexecutare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, împrejurarea că, potrivit legii olandeze, prescripţia executării pedepsei de 9 luni închisoare ar interveni abia în luna mai 2031 (conform avizului Eurojust), instanţa a dispus executarea mandatului european de arestare.
În acest sens, a notat că persoana solicitată a fost anterior depistată în Belgia, predarea acesteia fiind solicitată atât de Ţările de Jos (în vederea executării pedepsei de 9 luni închisoare), cât şi de România (în vederea executării pedepsei de 8 ani închisoare). Ca urmare, Belgia a solicitat avizul Eurojust în vederea stabilirii priorităţii la predare, rezultatul fiind acela că s-a dat prioritate mandatului european de arestare emis de autorităţile române pentru executarea pedepsei de 8 ani închisoare.
În contextul prezentat, reţinând şi că persoana solicitată este propozabilă pentru liberare condiţionată în România, din executarea pedepsei de 8 ani închisoare, în cursul lunii ianuarie 2024, având deci timp să execute şi pedeapsa aplicată de autorităţile olandeze înainte de intervenirea prescripţiei executării acesteia în luna mai 2031, prima instanţă a apreciat că prin refuzul executării mandatului european de arestare emis de Ţările de Jos s-ar nesocoti principiul recunoaşterii reciproce consacrat prin Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.
În concluzie, constatând îndeplinite toate condiţiile de formă şi fond reglementate de Legea nr. 302/2004 pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Ţările de Jos şi neincidenţa vreunui motiv obligatoriu de refuz al executării acestuia, Curtea a apreciat întemeiată cererea formulată de autorităţile judiciare olandeze.
Reţinând însă că persoana solicitată A. se află, în România, în executarea unei pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată (ca urmare a admiterii unei contestaţii la executare ce viza perioada ce trebuie dedusă din pedeapsa principală) prin sentinţa penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 114 rap. la art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, prima instanţă a dispus amânarea predării acesteia, către autorităţile judiciare din Ţările de Jos, până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei anterior menţionate.
Totodată, în conformitate cu art. 104 alin. (10) rap. la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, a dispus arestarea persoanei solicitate, pe o durată de 30 de zile, în vederea predării către autorităţile judiciare din Ţările de Jos, precum şi emiterea de îndată a mandatului de arestare în vederea predării, dispunând ca punerea în executare a acestuia să se facă la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
****
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru argumentele detaliat prezentate de apărătorul său ales la termenul de dezbateri, fidel redate în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi a criticilor invocate în prezenta procedură, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.
Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacţiona prompt la stimulii infracţionali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.
Din dispoziţiile art. 86 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la analiza motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă. În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.
În speţă, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, în baza Hotărârii Curţii de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, pronunţată în dosarul cu nr. de referinţă x, în vederea executării de către persoana solicitată A. (cetăţean albanez) a unei pedepse de 9 luni închisoare pentru săvârşirea a 2 (două) infracţiuni de furt calificat (prin efracţie, respectiv prin folosirea de chei false), fapte prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), constatând în mod just că mandatul îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004.
Deopotrivă, a constatat în mod corect că infracţiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă au corespondent în legislaţia românească în infracţiunile prev. de art. 228 şi art. 229 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen.
Pe de altă parte, în respectarea dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Întrucât persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanţa a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea acesteia în limitele prevăzute de textul de lege precitat.
În contextul prezentat, notând că opoziţia la predare a persoanei solicitate - care a arătat că nu doreşte să fie predată autorităţilor judiciare olandeze, ci să execute în România pedeapsa aplicată de acestea - formal, s-ar putea circumscrie motivului facultativ de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, prima instanţă a procedat la verificarea susţinerilor părţii în sensul că locuieşte pe teritoriul României din anul 2007.
Urmare acestor diligenţe, la dosar au fost transmise următoarele informaţii:
- prin adresa nr. x din 31.05.2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări al Judeţului Suceava: cetăţeanul albanez A. figurează în evidenţele pasive cu drept de şedere pe teritoriul României în scopul reîntregirii familiei, sens în care a deţinut cartea de rezidenţă RTR x emisă la data de 06.06.2008, valabilă până la data de 05.06.2013, perioadă în care a avut stabilită reşedinţa în judeţul Suceava; în urma verificărilor efectuate în evidenţa traficului de frontieră a rezultat că cetăţeanul albanez a intrat pe teritoriul României în data de 09.02.2019;
- prin adresa nr. x C. civ. din 0.06.2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcţia Generală pentru Imigrări: cetăţeanul albanez A. este posesor al paşaportului turistic x, valabil până la 11.04.2017 şi al cărţii de rezidenţă pentru străinii membri de familie RTR x emisă la data de 06.06.2008, valabilă până la data de 05.06.2013, perioadă în care a avut reşedinţa declarată în judeţul Suceava;
- prin adresa din 31.05.2023 a Primăriei comunei Baia: cetăţeanul albanez A. figurează în Registrul agricol comunal, din anul 2017, la rubrica destinată socrilor acestuia, C. şi D.; din discuţiile purtate cu numitul C. rezultă că A. locuia împreună cu soţia câte una sau două săptămâni pe an, când veneau în vacanţă, restul timpului fiind plecaţi în străinătate;
- - prin adresa din 05.06.2023 a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Suceava - Poliţia Municipiului Fălticeni, secţia de Poliţie Rurală Mălini - Postul de Poliţie Baia: A. este căsătorit cu numita E. de circa 17 ani, iar în urma căsătoriei au un copil, F., cei doi soţi nu au locuit efectiv la adresa de domiciliu din comuna Baia, întrucât au fost plecaţi în Belgia, Olanda şi Germania, revenind în comuna Baia doar pentru a vizita rudele numitei E.; în prezent, E., care locuieşte împreună cu părinţii săi, C. şi D. şi fiica sa, F., la adresa de domiciliu, doreşte să divorţeze de A., urmând să depună documentaţia aferentă la Judecătoria Fălticeni.
Evaluând aceste înscrisuri, prima instanţă a constatat că ele nu fac dovada faptului că persoana solicitată (cetăţean albanez) locuieşte efectiv şi a avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, astfel că în cauză nu este incident motivul opţional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, nefiind posibilă, prin urmare, nici recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii străine care a stat la baza emiterii mandatului european de arestare.
În actualul cadru procesual, contestatorul susţine că, dimpotrivă, înscrisurile sus-menţionate fac dovada motivului de refuz al executării evocat, dar şi a necesităţii recunoaşterii, pe cale incidentală, şi a executării în România a hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare ale Ţărilor de Jos, în vederea asigurării dezideratului păstrării relaţiilor cu familia sa (soţie şi copil minor, care locuiesc în România).
Prioritar acestei critici de netemeinicie, contestatorul invocă însă faptul obţinerii documentelor susmenţionate în condiţiile încălcării principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, ca urmare a efectuării diligenţelor necesare primirii lor fără a fi puse în discuţia părţilor şi, prin aceasta, antamează însăşi nelegalitatea hotărârii atacate, susţinând că a fost pronunţată în condiţiile vătămării drepturilor sale.
În aceeaşi sferă de argumentare, invocă şi faptul că prima instanţă nu a solicitat autorităţilor judiciare olandeze acordul în vederea recunoaşterii hotărârii pronunţate de acestea.
Evaluând cu prioritate critica de nelegalitate susmenţionată, Înalta Curte o constată neîntemeiată.
Având drept finalitate arestarea şi predarea, de către un alt stat membru, a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate în statul emitent, procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare este guvernată de principiul celerităţii, a cărui respectare implică anumite limitări ale drepturilor persoanelor vizate de procedură.
Ca urmare, caracterul urgent al procedurii poate determina anumite limitări chiar ale dreptului la apărare al persoanei condamnate, fără a afecta însă substanţa acestuia.
În speţă, contestatorul invocă o aşa-zisă vătămare a drepturilor sale ca urmare a obţinerii înscrisurilor pe care, de altfel, îşi întemeiază critica de netemeinicie sus-menţionată, fără a fi puse în discuţia părţilor, respectiv cu încălcarea art. 351 C. proc. pen.
Or, în condiţiile în care obţinerea înscrisurilor susmenţionate a fost determinată de necesitatea clarificării aspectului dacă persoana solicitată a trăit pe teritoriul României din anul 2007, astfel cum aceasta a invocat în cadrul opoziţiei la predare, Înalta Curte constată că, deşi, într-adevăr, administrarea acestei probe a fost făcută fără ca, în prealabil, prima instanţă să o pună în discuţia părţilor, acest fapt nu a afectat în vreun fel drepturile contestatorului.
Dimpotrivă, având în vedere situaţia juridică a contestatorului -aflat în executarea unei pedepse în altă cauză şi caracterul urgent al procedurii, prima instanţă a făcut, din oficiu, diligenţe în vederea verificării veridicităţii susţinerilor acestuia, informaţiile astfel obţinute fiind, de altfel, folosite de acesta, în prezenta procedură, pentru a critica temeinicia soluţiei primei instanţe.
Prin urmare, cum nici contestatorul nu a făcut dovada unei eventuale vătămări determinate de obţinerea înscrisurilor de referinţă în modalitatea descrisă, Înalta Curte constată că o atare împrejurare nu poate atrage nulitatea relativă a hotărârii atacate, în condiţiile prevăzute de art. 282 C. proc. pen. şi, în mod evident, nici nulitatea ei absolută, aceasta intervenind exclusiv în situaţiile strict determinate de art. 281 C. proc. pen., care nu vizează şi ipoteza încălcării prevederilor art. 351 C. proc. pen.
În fine, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situaţia în care apreciază că în cauză ar putea fi incident motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, autoritatea judiciară română solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând-o, totodată, cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate.
În consecinţă, în situaţia dată, autorităţii de executare nu îi revine obligaţia de a solicita acordul statului emitent cu privire la recunoaşterea hotărârii penale de condamnare pe cale incidentală, astfel cum susţine apărarea, ci doar aceea de a o informa cu privire la scopul solicitării de transmitere a acesteia.
Practic, în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, având în vedere statutul special al persoanei solicitate - cetăţean român sau cetăţean străin care trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul acesteia pentru o perioadă de cel puţin 5 ani - care refuză executarea pedepsei în statul emitent, instanţa română poate recunoaşte, pe cale incidentală, hotărârea străină de condamnare, în baza principiului încrederii reciproce care guvernează materia cooperării judiciare internaţionale în domeniul penal, fără a fi nevoie de un acord în acest sens din partea autorităţilor statului în care a fost pronunţată.
Neîntemeiată este şi critica de netemeinicie invocată de contestatorul A..
În acest sens, concordant primei instanţe, Înalta Curte constată că înscrisurile enumerate anterior confirmă doar faptul că persoana solicitată, care este căsătorită cu o persoană de cetăţenie română cu care are un copil minor, a avut reşedinţa legală în România, în perioada 2009-2013, la locuinţa socrilor săi din comuna Baia, Judeţul Suceava, fără a face însă dovada că aceasta locuieşte efectiv în România şi că a avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul acestei ţări pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Astfel, prevederile art. 2 lit. p) din legea specială definesc explicit înţelesul expresiei "statul pe teritoriul căruia trăieşte persoana" ca fiind statul cu care aceasta are legături strânse în baza reşedinţei obişnuite şi a altor elemente de tipul relaţiilor familiale, sociale, profesionale şi culturale.
Or, deşi de necontestat faptul că, urmare căsătoriei cu un cetăţean român din care a rezultat un copil care trăieşte pe teritoriul României, persoana solicitată a dezvoltat relaţii de familie pe teritoriul acestui stat, în lipsa dovezii unei reşedinţe efective şi stabile în acelaşi spaţiu, acestea nu sunt suficiente pentru stabilirea statutului său de cetăţean străin care trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul acesteia pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Într-adevăr, din informaţiile comunicate de Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări al Judeţului Suceava şi, respectiv, Direcţia Generală pentru Imigrări, rezultă că, în urma căsătoriei din anul 2007 cu E., contestatorul A. a obţinut, la data de 06.06.2008, cartea de rezidenţă RTR x, în scopul reîntregirii familiei, având reşedinţa declarată la domiciliul soţiei din judeţul Suceava. Cartea de rezidenţă, care şi-a pierdut valabilitatea la data de 05.06.2013, nu face însă, doar prin ea însăşi, şi dovada rezidenţei continue şi stabile a contestatorului pe teritoriul României, în perioada valabilităţii ei.
Din informaţiile comunicate de primăria şi postul de poliţie din comuna Baia rezultă că A. şi soţia sa nu au locuit efectiv la adresa de reşedinţă din comuna Baia, aceştia fiind plecaţi, în marea majoritate a timpului, în străinătate, de unde reveneau în România, doar sporadic şi pentru scurte perioade de timp, în vacanţe.
Ca urmare, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, în cauză nu este incident motivul facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, context în care nu este posibilă nici recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii judecătoreşti străine, în condiţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.
De altfel, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 rezultă că eventuala constatare a existenţei şi a unui alt motiv de refuz al executării mandatului decât cel prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ exclude posibilitatea parcurgerii procedurii cu caracter incidental a recunoaşterii hotărârii care stă la baza mandatului, aceasta fiind posibilă doar în cazul incidenţei exclusive a situaţiei prevăzute de textul de lege precitat.
Or, în speţă, aşa cum just a reţinut şi prima instanţă, este incident un alt motiv opţional de refuz al executării mandatului, respectiv cel prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, întrucât, raportat la momentul devenirii executorie (definitivă) a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare olandeze, 16 mai 2014, termenul de prescripţie a executării pedepsei de 9 luni închisoare (aplicată prin aceasta), care, conform art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 5 ani şi 9 luni închisoare, s-a împlinit la data de 15 februarie 2020, nefiind incident niciunul dintre cazurile de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei executării pedepsei, prevăzute de art. 163 şi 164 C. pen.
Relativ la acelaşi motiv facultativ de refuz, se impune a se constata că, în situaţia în care mandatul european de arestare are ca finalitate punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare (ipoteza speţei), sfera acestuia se limitează exclusiv la verificarea împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei [teza a II-a a art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004], preexistenţa hotărârii penale definitive de condamnare pronunţată în statul emitent împiedicând o eventuală evaluare din perspectiva prescripţiei răspunderii penale a persoanei solicitate, conform legislaţiei române, şi excluzând, ab initio, aplicabilitatea primei teze a art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.
Astfel, reţinând însă că motivul de refuz al executării mandatului prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) teza a II-a din Legea nr. 302/2004 are caracter facultativ şi constatând îndeplinite toate condiţiile de formă şi fond reglementate de Legea nr. 302/2004 pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, dar şi lipsa incidenţei vreunui motiv obligatoriu de refuz al executării, Înalta Curte, la rândul ei, apreciază că argumentele vizând dezideratul respectării principiului recunoaşterii reciproce consacrat prin Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi a asigurării funcţionalităţii mandatului european de arestare ca instrument al cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care au stat şi la baza stabilirii ordinii de preferinţă a executării mandatelor europene de arestare concurente emise pe numele persoanei solicitate, justifică admiterea cererii formulate de autorităţile judiciare din Statele de Jos.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din actele dosarului, persoana solicitată este propozabilă pentru liberare condiţionată în România, din executarea pedepsei de 8 ani închisoare [aplicate acesteia prin sentinţa penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată prin sentinţa penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019 (mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 1318 din 14 iulie 2020)], în cursul lunii ianuarie 2024, existând posibilitatea executării pedepsei aplicate de autorităţile judiciare olandeze (de 9 luni închisoare) înainte de intervenirea prescripţiei executării acesteia, în luna mai 2031.
În considerarea acestor reţineri, Înalta Curte constată, prin urmare, că prima instanţă a apreciat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare olandeze pe numele persoanei solicitate A., reţinând, deopotrivă, just, că situaţia juridică particulară a părţii, care se află în executarea unei pedepse de 8 ani pe teritoriul României, reclamă, în temeiul art. 114 alin. (1) rap. la art. 58 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, amânarea predării sale către autorităţile judiciare din Ţările de Jos până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea la termen a pedepsei anterior menţionate.
În raport cu soluţia astfel dispusă, prima instanţă a făcut aplicarea corespunzătoare a art. 104 alin. (10) şi (13) din Legea nr. 302/2004, hotărând arestarea persoanei solicitate A., pe o durată de 30 de zile, în vederea predării către autorităţile judiciare din Ţările de Jos, precum şi emiterea de îndată a mandatului de arestare în vederea predării, dispunând, totodată, în virtutea art. 109 alin. (3) din acelaşi act normativ, că acesta va fi pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită conform dispoziţiilor art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică şi legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iulie 2023.
GGC - MM