Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A., constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/2016, în privinţa inculpatului A., printre altele, s-au dispus următoarele:
În baza art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
În temeiul art. 55 alin. (1) lit. a) din C. pen., art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (1), (2) din C. pen., au fost interzise inculpatului A. exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita funcţia de secretar al Primăriei, pe o durată de 2 (doi) ani, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita funcţia de secretar al Primăriei, pedeapsă care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală este la executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3(trei) ani, pentru inculpatul A. conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din C. pen., i s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii comunitare.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii la S.C. Horticultura S.A. sau în cadrul altei instituţii aleasă de Serviciul de Probaţiune Timiş pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.
În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 96 din C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege ori săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, instanţa revocă suspendarea supravegherii şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie.
I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 97 din C. pen.
În baza art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1349 C. civ., a fost obligat inculpatul A. să achite în favoarea părţii civile Municipiul Timişoara suma de 27.000.000 RON împreună cu accesoriile aferente actualizate la data plăţii.
În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie a popririi asupra conturilor deschise de inculpatul A. la B. S.A., C., D. şi E. luate prin Ordonanţele procurorului din data de 08.09.2015 măsură confirmată de către instituţiile bancare prin adresele cu nr. x.
În fapt, s-a reţinut în esenţă că, inculpatul A., în calitate de secretar al Municipiului Timişoara a avizat pentru legalitate H.C.L. nr. 127/2008 în baza căruia era alocată anual, pe o perioadă de 3 ani, suma de 9.000.000 RON anual, "pentru sprijinirea echipei de fotbal Politehnica Ştiinţa Timişoara", cu ştiinţă încălcând astfel normele legale în vigoare ce reglementează posibilitatea acordării de sume de la bugetul Consiliului Local Timişoara în contul S.C. Politehnica Timişoara S.A.
Prin Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, printre altele, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., iar în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara.
Astfel, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând:
1. În temeiul art. 55 alin. (1) lit. a), art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (1), (2) din C. pen., i-a fost interzisă inculpatului A. exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita funcţia de secretar al Primăriei, precum şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o durată de 4 (patru) ani, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pedeapsă care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală este la executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1357, art. 1370 C. civ., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., F., G. şi H. să plătească în favoarea părţii civile Municipiul Timişoara suma de 27.000.000 RON împreună cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data emiterii fiecărei ordonanţări de plată şi până la plata efectivă a prejudiciului.
Împotriva Deciziei penale nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2016, a formulat contestaţie în anulare A., fiind înregistrată la data de 14.06.2022 sub nr. x/2022.
Prin încheierea din data de 08.09.2022 pronunţată în acest dosar, în temeiul art. 431 C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. b) C. proc. pen. a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..
Prin Decizia penală nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 432 din C. proc. pen., raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., s-a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..
S-a desfiinţat Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2016, cu privire la contestatorul A. şi rejudecând:
În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de procuror şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosar nr. x/2016, pe care a desfiinţat-o, în parte, cu privire la acest inculpat în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale.
În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 153 C. pen., 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 5 din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în 20.03.2008), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
S-a înlăturat aplicarea pedepselor complementare şi accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., aplicate inculpatului A..
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 91 din C. pen., şi următoarele privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosar nr. x/2016, şi Deciziei penale nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2016, care nu contravin dispoziţiilor prezentei decizii.
Decizia penală nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, printre alţii, a fost comunicată către: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara la data de 12 aprilie 2023, inculpaţilor G. la data de 18.04.2023 şi A. la data de 15.05.2023 şi Municipiului Timişoara, prin primar la data de 13.04.2023.
Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara termenul s-a împlinit la data de 12 mai 2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, la data de 25 aprilie 2023.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către Municipiul Timişoara, prin primar, la data de 02.05.2023 şi inculpatului A. la data de 05.05.2023.
În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 mai 2023, sub Dosar nr. x/2022, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 20.06.2023.
Prin încheierea din 20 iunie 2023, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie şi a fixat termen pentru judecarea recursului în casaţie la data de 3 octombrie 2023, când, procurorul de şedinţă a solicitat să se ia act de faptul că nu mai susţine cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu privire la motivul de recurs în casaţie, în esenţă, s-a solicitat, în temeiul art. 436 şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., admiterea acestuia, susţinându-se că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în 20.03.2008), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, pentru a pronunţa Decizia penală nr. 42/CA/02.03.2023, instanţa a aplicat în cauză interpretarea dată de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupţie în cadrul administraţiei publice locale, inculpatul A., secretar al Municipiului Timişoara, la data săvârşirii faptei, fiind trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, acesta fiind iniţiatorul activităţii infracţionale care a produs părţii civile Municipiul Timişoara un prejudiciu considerabil de 27.000.000 RON, impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
S-a apreciat pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, ce a fost săvârşită de către inculpat la data de 20.03.2008, termenul prescripţiei generale a răspunderii penale de 10 ani prev. art. 154 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a început să curgă din 20.03.2008. Totodată, termenul de prescripţie a fost întrerupt succesiv, la data de 01.09.2015, 10.12.2015, de fiecare dată începând să curgă un nou termen de prescripţie.
Fiind deja întrerupt cursul prescripţiei anterior pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, s-a apreciat că nu mai este incidentă situaţia de vid legislativ stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022 în considerente la parag. 73.
Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupţie, evaziune fiscală şi contrabandă), potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile.
Cu ocazia dezbaterilor, s-a susţinut că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., Curtea de Apel Timişoara ar fi trebuit să ţină cont de practica Curţii Europene de Justiţie, indiferent de data la care s-a pronunţat această decizie, deoarece şi în calea de atac a apelului, Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat a se face aplicarea hotărârilor Curţii Europene de Justiţie, motiv pentru care consideră că, ţinând cont inclusiv de ultima hotărâre pronunţată de Curtea de Justiţie Europeană nr. C-107/2023, în mod greşit, instanţa a dispus încetarea procesului penal.
Conform ultimei hotărâri pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele naţionale sunt obligate să lase neaplicate cele două decizii ale Curţii Constituţionale, precum şi hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi, având în vedere că ne aflăm în situaţia în care, dacă s-ar da eficienţa acestor trei decizii, s-ar ajunge la împiedicarea aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Sub acest aspect, a arătat că la paragrafele 97 - 99, în mod clar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit motivele pentru care aceste decizii ale Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se aplică. De asemenea, a subliniat că singura condiţie impusă a fost aceea ca judecătorul naţional să verifice dacă obligaţia de a lăsa neaplicate aceste decizii aduc atingere situaţiei precum cea din prezenta speţă. De asemenea, Curtea Europeană de Justiţie face trimitere la hotărârile cauzele Tarico I şi II, aşa cum a precizat şi cu privire la alte situaţii.
Din punctul de vedere al parchetului, speţa de faţă se pliază pe situaţia din cauza Tarico I, sens în care instanţele naţionale puteau să lase neaplicate aceste decizii şi în niciun caz pe situaţia de excepţie din cauza Tarico II.
Prin urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Curtea de Apel Timişoara ar fi trebuit să facă direct aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene.
Astfel, având în vedere şi hotărârea C-357/2019, Euro Box Promotion (paragrafele 188 şi 169) a solicitat a se constata că prezenta cauză, având ca obiect o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, respectiv abuz în serviciu, ţinând cont că hotărârea C-107/2023, se referă strict la afectarea intereselor bugetului Uniunii Europene, motiv pentru care a susţinut că poate fi aplicată jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind obligatorie pentru instanţele naţionale în conformitate cu dispoziţiile art. 91 alin. (1) din ROFA al Înaltei Curţi coroborat cu art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009, precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat că în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, casarea parţială a Deciziei penale nr. 42/CA/02.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. şi rejudecarea apelului doar cu privire la acest inculpat.
Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., în raport de deciziile instanţei de control constituţional, cu decizia pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost dispusă în mod eronat, nefiind dată prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Ca atare, instanţa de recurs în casaţie va evalua problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, raportat la Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin Decizia nr. 297/2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (parag. 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (parag. 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (parag. 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (parag. 76).
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în M. Of. nr. 531/30.05.2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Astfel, Decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. b) din articolul anterior menţionat, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani.
Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., şi art. 76 alin. (1) C. pen., săvârşită de către inculpat la data de 20.03.2008.
Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. comb. cu art. 309 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 este de la 4 ani la 14 ani închisoare (art. 297 alin. (1) C. pen. - pedeapsă de la 2 la 7 ani; cu aplicarea art. 309 C. pen. - 3 ani - 10 ani şi 6 luni; cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 - 4 ani - 14 ani)
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. b) şi art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menţionare, se constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit, pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, la data de 19.03.2018, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dispuse prin Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2016.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Timişoara a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul inculpat şi a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale cu consecinţa încetării procesului penal.
Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general, considerând că în cauză sunt incidente hotărârile CJUE "Taricco 1" şi C-107/2023.
Cât priveşte aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracţiunea asimilată infracţiunilor de corupţie ce face obiectul cauzei (abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000) nu intră sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionate, aşa cum rezultă din interpretarea acesteia şi din jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie.
Prin hotărârea pronunţată în C-107/2023, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracţiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanţa de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Sfera de aplicare a deciziei invocate de recurenta DNA, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (...)".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte "frauda ce aduce atingere intereselor financiare" ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181 - art. 185 din secţiunea "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" cuprinsă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Infracţiunile de corupţie intră sub incidenţa dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185 - 186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034).
Deopotrivă, noţiunile de "corupţie activă" şi "corupţie pasivă" sunt definite de art. 2, 3 din Convenţia PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 fiind circumscrise acţiunilor funcţionarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.
Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse şi la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.
Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturilor Omului (CEDO). Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franţei, parag. 29, Kafkaris împotriva Ciprului, parag. 140, 6; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47 etc).
Totodată, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (parag. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, parag. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, parag. 136 şi 223).
Sub aspectul protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (parag. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Dreptul persoanei de a şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare şi aplicare a sintagmei "infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" şi extinderea lui la infracţiunile asimilate celor de corupţie care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul şi, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
Pe cale de consecinţă, dacă s-ar admite susţinerile recurentei DNA şi s-ar extinde domeniul de interpretare şi aplicare al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracţiuni de corupţie, ar echivala cu încălcarea de către instanţă supremă a ordinii juridice, a institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.
În concluzie, faţă de argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea ce face obiectul prezentei cauze nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023), nefiind aplicabilă în speţă.
Cât priveşte incidenţa hotărârii "Taricco 1", invocată, de asemenea, de recurenta DNA, Înalta Curte reţine că prezenta cauză nu intră nici sub incidenţa acestei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat, însă, că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
Standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (parag. 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (parag. 61).
Astfel fiind, susţinerea procurorului în sensul aplicabilităţii cauzei "Taricco 1" nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs în casaţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A..
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A..
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 03 octombrie 2023.
GGC - NN