Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 288 din 23 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2018, s-a dispus condamnarea inculpatului A., astfel:
- pentru comiterea instigării la infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 4 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.;
- pentru comiterea infracţiunii constând în fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului A., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, inculpatul având de executat în final pedeapsa principală rezultantă de 6 ani şi 2 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata a 4 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen. după rămânerea definitivă a sentinţei penale şi până când pedeapsa privativă de libertate aplicată va fi executată sau considerată ca executată.
S-a mai dispus condamnarea inculpatului B., pentru comiterea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 4 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.
În baza art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a fost condamnată inculpata C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen.
În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bacău, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. (b) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către Serviciul de Probaţiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Bacău - Serviciul Public de Salubritate şi Spaţii Verzi Bacău sau în cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău - D., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., în sensul că, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, instanţa va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 19 C. proc. pen.. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi urm. C. civ., s-a admis acţiunea civilă şi au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata sumei de 178.840 RON, cu titlu de daune materiale, către parte civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.
În baza art. 19 C. proc. pen.. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi urm. C. civ., s-a admis acţiunea civilă şi a fost obligată inculpata C. la plata sumei de 178.840 RON, cu titlu de daune materiale, către parte civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menţinut sechestrul asigurător dispusă prin Ordonanţa procurorului nr. 70/P/2016 din 31.05.2017 asupra bunurilor proprietatea inculpatei C., în vederea luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare ori despăgubirii persoanelor vătămate.
În temeiul art. 162 C. proc. pen.., s-a dispus păstrarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a mijloacelor materiale de probă, ridicate cu ocazia cercetărilor penale, aflate şi înregistrate în Registrul de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Bacău - cf. procesului-verbal aflat la dosar - urmând ca la rămânerea definitiva a hotărârii bunurile, să fie restituite persoanelor de la care au fost ridicate şi indicate în procesul-verbal, iar celelalte urmând a fi conservate şi/sau distruse în condiţiile legii.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 4.000 RON fiecare, iar pe inculpata C. la plata sumei de 2.000 RON, (din care suma de 1.000 RON, de fiecare, reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
S-a constatat că inculpaţii au fost asistaţi de avocaţi aleşi.
Prin Decizia penală nr. 196 din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile declarate de apelanţii inculpaţi A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 288/D din 23 octombrie 2020 a Tribunalului Bacău, dată în Dosarul nr. x/2018 cu privire la modul de soluţionare a laturii penale cu privire la cei trei inculpaţi.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, sub aspectul laturii penale, reţinută cauza spre rejudecare şi în fond:
I. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii constând în fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.
II. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei C. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.(...)
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat, cu relevanţă pentru cauza de faţă, că faptele inculpaţilor A. şi B. întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în forma instigării în cazul inculpatului A., respectiv a autoratului în cazul inculpatului B., întrucât din probe rezultă neechivoc că, la determinarea şi cu ajutorul inculpatului A., inculpatul B. a depus cererea de plată pentru tranşa I în data de 14.03.2014, împrejurare ce rezultă din declaraţia martorei E., coroborată cu declaraţia inculpatului B., cu conţinutul convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise de Tribunalul Bacău, cât şi cu concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţific întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, din care reiese că semnătura este efectuată de inculpatul B..
Curtea de apel a constatat, însă, că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele comise de inculpaţi, conform termenelor generale de prescripţie a răspundeai penale, în interpretarea dată de CCR privitor la instituţiei prescripţiei speciale. Curtea de apel a considerat că la momentul judecării cauzei în apel opera doar prescripţia generală, fără a mai fi luate în calcul cauze de întrerupere a acestei prescripţii, aşa cum rezultă din interpretarea Deciziilor CCR nr. 297/26.04.2018 şi 358/26.05.2022, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Prima dintre acestea a stabilit că soluţia legislativă care prevede că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională. Prin cea de-a doua decizie s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, iar în motivarea deciziei s-a arătat că decizia amintită mai sus este una simplă şi că pe perioada cuprinsă între data publicării acesteia şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Curtea de apel a mai constatat că această din urmă decizie cu efect general obligatoriu, consfinţit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, a statuat că în perioada 25 iunie 2018, respectiv data publicării Deciziei CCR nr. 297/26.04.2018 şi până la data intrării în vigoare a O.U.G. 71/30.05.2022, C. pen. român nu a prevăzut vreun caz de întrerupere a pedepsei.
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluţionarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripţia răspunderii penale). Astfel fiind, constată Curtea de apel, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (01 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Curtea de apel a constatat că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei CCR 297/2018). În plus, niciun act efectuat în cadrul prezentului dosar penal până la data de 25 iunie 2018 - când s-a publicat Decizia CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 - nu poate produce efecte întreruptive de prescripţie a răspunderii penale, în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluţie normativă neconstituţională, sancţionată ca atare, atât prin intermediul Deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018, cât şi al Deciziei CCR nr. 358 din 26 mai 2022, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.
Aplicarea legii penale mai favorabile în timpul judecăţii se face potrivit art. 5 alin. (2) din C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale, astfel că se apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare în această perioadă, ce nu includea vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă. Ca urmare prescripţia specială nu operează, iar prescripţia răspunderii penale intervine la împlinirea termenului general de prescripţie prev. de art. 154 din C. pen.
În cazul de faţă pentru infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete şi dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care se prevede o pedeapsă maximă de 7 ani închisoare, potrivit art. 154 lit. c) C. pen. termenul general de prescripţie este de 8 ani închisoare. Termenul de prescripţie generală de 8 ani, conform celor constatate de curtea de apel, este împlinit pentru toate infracţiunile deduse judecăţii şi toţi inculpaţii fie, autori ori instigatori.
Curtea de apel a constatat că privitor la activitatea infracţională a inculpaţilor A. şi B., plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 28.03.2014 şi luând în considerare chiar şi suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020 şi Decretul nr. 240/2020 din 14 aprilie 2020, răspunderea penală pentru faptele deduse judecăţii este înlăturată, termenul de 8 ani de prescripţie generală a răspunderii penale fiind împlinit la data de 27.05.2022.
Referitor la faptul că infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este sau nu infracţiune simplă", Curtea a apreciat că este vorba despre o infracţiune simplă, având în vedere următoarele precizări:
În cazul infracţiunilor ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune şi a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi alta decât momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune.
Drept urmare, pentru a stabili data săvârşirii acestei infracţiuni, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, instanţa are în vedere doar acest tip de infracţiune.
Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, va fi stabilită în urma analizei argumentelor logico-juridice care au determinat statuarea unei anumite date a începerii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul altor forme ale unităţii de infracţiuni.
În consecinţă, pentru identificarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii simple, se va analiza modul de reglementare a acestuia şi raţiunea pentru care legiuitorul a ales una sau alta dintre soluţiile prevăzute de cod în cazul altor forme ale unităţii infracţionale.
Deosebirile existente între infracţiunea simplă şi infracţiunea continuă, continuată şi progresivă, chiar şi atunci când aceasta presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, sunt următoarele:
a) infracţiunea simplă, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică, ce produce rezultatul tipic şi nu cunoaşte un moment al epuizării distinct de cel al consumării, infracţiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele de obicei (V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 2000, pag. 244, reeditare curs 1939; V. Papadopol, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti 1992, pag. 34; C. Bulai, Manual de drept penal, Bucureşti 1999, pag. fila x, C. Mitrache, Drept penal român, Bucureşti 1994, pag. 109);
b) infracţiunea continuă implică o continuitate la nivelul acţiunii sau al inacţiunii care constituie elementul material al laturii obiective, în timp ce în cazul infracţiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive nu există o asemenea continuitate. În cazul primei infracţiuni, subiectul însuşi lasă să continue actul de conduită. Tocmai în considerarea faptului că subiectul are posibilitatea de a pune capăt actului său de conduită, dar alege să lase să îi continue efectele, legiuitorul a stabilit, potrivit art. 154 alin. (3) din C. pen., că, în cazul infracţiunilor continue, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii;
c) infracţiunea continuată presupune, potrivit art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea continuată, cauză de majorare a pedepsei, implică o reiterare a acţiunii sau a inacţiunii, spre deosebire de infracţiunile examinate în prezentul recurs în interesul legii, care presupun numai o producere succesivă a pagubei ori o obţinere succesivă a folosului patrimonial. În considerarea repetării actului de conduită într-o formă care întruneşte toate elementele de tipicitate ale unei infracţiuni, conform art. 154 alin. (3) din C. pen., în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni;
Spre deosebire de infracţiunea continuată, în cazul infracţiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, nu există acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni săvârşite la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
d) partea generală a C. pen. nu cuprinde nicio dispoziţie privitoare la infracţiunea progresivă. În partea specială a C. pen. sunt incriminate infracţiuni progresive, iar elementele de tipicitate ale acestei forme a unităţii infracţionale au fost identificate prin analiza conţinutului lor şi generalizarea elementelor comune.
Astfel, infracţiunea progresivă este definită ca fiind infracţiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. În acest caz, rezultatul infracţiunii se amplifică în timp, deşi actul de conduită al subiectului a încetat. Spre deosebire de infracţiunea continuă, la care subiectul, având posibilitatea să pună capăt conduitei sale, nu o face, în cazul infracţiunii progresive rezultatul se amplifică în timp, de regulă independent de voinţa subiectului. Elementul material al infracţiunii progresive este identic cu acela al infracţiunii de bază, constând în acţiunea sau inacţiunea constitutivă a acesteia. Pentru ca amplificarea rezultatului să dea naştere infracţiunii progresive este necesar, pe de o parte, ca posibilitatea amplificării urmărilor să rezulte din cuprinsul textului de incriminare şi, pe de altă parte, ca rezultatul amplificat să atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridică deosebită, mai grea decât aceea pe care i-o conferea rezultatul iniţial.
Potrivit art. 154 alin. (3) din C. pen., în cazul infracţiunii progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, dar se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
În concluzie, faţă de cele ce preced, prin art. 154 din C. pen., legiuitorul a stabilit data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul unor forme ale unităţii infracţionale, atât în raport cu conduita subiectului, cât şi cu întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii (data ultimului act de executare în cazul infracţiunilor continuate, data la care conduita a încetat în cazul infracţiunii continue şi data la care conduita a produs primul rezultat de natură să încadreze fapta în ilicitul penal, în cazul infracţiunii progresive).
Deşi nu implică încadrarea juridică într-o altă infracţiune, mai gravă, infracţiunile simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, într-un interval de timp, prezintă asemănări cu infracţiunile progresive, prin amplificarea urmării produse, care poate determina reţinerea unei forme agravate (cu titlu de exemplu, incidenţa dispoziţiilor legale privitoare la faptele care au produs consecinţe deosebit de grave - art. 256 din C. pen. pentru infracţiunea de înşelăciune şi art. 309 din C. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu).
În opinia Curţii de apel, infracţiunea incriminată de art. art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este în realitate o infracţiune de înşelăciune în dauna bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele şi din această perspectivă, vorbim de o infracţiune simplă, care produce o pagubă succesivă într-un anumit interval de timp.
Fostul Tribunal Suprem a interpretat noţiunea de "dată a săvârşirii infracţiunii", prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care a statuat că, în cazul infracţiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecinţe nu se produc imediat după executarea acţiunii sau inacţiunii de către autor, instanţele care au considerat că "data săvârşirii infracţiunii este aceea a producerii rezultatului, când elementele constitutive ale faptei penale sunt în întregime întrunite", nu au interpretat corect legea, întrucât "fapta trebuie considerată săvârşită la data executării acţiunii sau inacţiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, indiferent de momentul producerii rezultatului". Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că:
"În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.".
Ca şi în cazul infracţiunilor de: abuz în serviciu, incriminată de art. 297 din C. pen., folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, incriminată prin art. 301 din C. pen. ca şi în cazul infracţiunii deduse judecăţii din art. 181 alin. (1)din Legea nr. 78/2000, momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Curtea de apel reţine şi că, atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).
Momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial. (a se vedea Decizia nr. 5/2019 pronunţată de I.C.C.J în Recurs în interesul legii)
Referitor la termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp este momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
În primul rând, pentru bugetul general al Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, curgerea termenului de prescripţie este legată de data actului de conduită, or infracţiunea simplă nu cunoaşte un moment al epuizării, distinct de cel al consumării, infracţiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele din obicei.
Conform argumentelor Curţii de apel, având în vedere natura instituţiei prescripţiei penale, care presupune, în primul rând, un drept al unei persoane care a comis o infracţiune, aceasta beneficiind de posibilitatea de a nu mai fi trasă la răspundere penală dacă s-a împlinit un termen şi, în al doilea rând, faptul că această instituţie de drept penal instituie o obligaţie de rezultat în sarcina statului, reprezentat prin organele judiciare, de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa corespunzătoare celui care a săvârşit o infracţiune, într-un termen rezonabil, nu poate fi acceptat punctul de vedere, care propune calcularea termenului de prescripţie de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, întrucât acest lucru ar presupune prelungirea în mod excesiv, artificial şi nejustificat a termenului de prescripţie, după momentul la care a încetat actul de conduită care a dat naştere infracţiunii.
În aceste condiţii, prin calcularea termenului de prescripţie de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, s-ar admite că în cazul infracţiunilor simple legiuitorul a dorit să instituie un tratament mai puţin favorabil decât cel aplicabil infracţiunii progresive (tip) care, în principiu, presupune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune iniţială mai uşoară într-o infracţiune mai gravă.
Curtea de apel constată şi că, dacă s-ar accepta soluţia propusă de Parchet, instanţa ar putea fi împiedicată să judece fapta comisă sau să pronunţe o hotărâre cu privire la aceasta, pe considerentul că până la data de 14.07.2015, data depunerii unei a doua cereri de plată de către E., sau 08.10.2015 când s-a produs definitiv paguba/prejudiciul final (în cazul inculpaţilor A. şi B.), respectiv, la data depunerii celei de a două cereri de plată cu nr. x/24.03.2015 sau la data de 24.06.2015, când a fost virată tranşa a doua de plată s-a produs definitiv paguba/prejudiciul final (în cazul inculpatei C.), fapta nu ar fi consumată, dar acest lucru ar fi valabil eventual în situaţia comiterii unei infracţiuni continue ori progresive, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii
În opinia Curţii de apel, data la care s-a săvârşit această infracţiune este data de 28.03.2014 (în cazul inculpaţilor A. şi B.), respectiv data de 31.03.2014 (în cazul inculpatei C.), dată la care s-a efectuat prima plată către Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi, şi nu data depunerii celei de a doua cereri şi respectiv a efectuării ultimei plăţi aşa cum a solicitat Parchetul.
Referitor la solicitarea procurorului de a se constata absenţa împlinirii termenului de prescripţie pentru infracţiunea incriminată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sub forma instigării, având în vedere că în cazul infracţiunilor care afectează interesele financiare ale UE, supremaţia dreptului Uniunii impune continuarea judecăţii în cazul în care termenul de prescripţie generală este împlinit, câtă vreme nu este împlinit încă termenul de prescripţie specială din următoarele motive şi invocă doua hotărâri ale CJUE pronunţată în cauză C-105/2014 în cauza Ivo Taricco şi alţii şi cauza cauza C-42/17, M.A.S. şi M.B. (supranumită în doctrină, Taricco II), în care s-a constatat că revine instanţelor naţionale să lase neaplicate dispoziţiile corespunzătoare ale legii naţionale, deci deciziile CCR când s-ar aduce atingere dreptului uniunii, respectiv art. 325 alin. (1) şi (2) din Tratatul de funcţionare al U.E., Curtea constată că aceasta este vădit neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În contextul pronunţării de către Curtea Constituţională a României ("CCR") a Deciziei nr. 358/2022 prin care a fost declarată neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen. referitor la întreruperea curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, au fost efectuate analize juridice privind efectele deciziei menţionate, luându-se în considerare şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE").
Curtea de apel constată că în unele cazuri s-a concluzionat că ar exista posibilitatea înlăturării de la aplicare a deciziilor instanţei de contencios constituţional referitoare la prescripţie, aşa cum a solicitat şi procurorul în prezenta cauză, în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiţii regăsite în considerentele hotărârii pronunţate de CJUE în 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19, C-811/19 şi C-840/19 respectiv (i) săvârşirea unor infracţiuni în domeniile de reglementare ale U.E. şi (ii) existenţa unui "risc sistemic de impunitate" ca urmare a aplicării deciziilor CCR.
Curtea de apel constată că raţionamentul propus este eronat, deoarece prin hotărârea pronunţată în cauza C-42/17 (cauza "Taricco II") CJUE a stabilit că instanţele naţionale nu ar putea înlătura de la aplicare normele sau deciziile interne în situaţia în care ar fi încălcat astfel principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. În plus, chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 (pct. 209) CJUE a stabilit că soluţia lăsării ca neaplicate a deciziilor CCR nu s-ar impune instanţei naţionale atunci când s-ar ajunge astfel la încălcarea art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ("CDFUE").
Curtea de apel argumentează că este necesar să fie clarificată chestiunea în discuţie, în legătură cu care CJUE s-a pronunţat deja chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 la sesizarea instanţelor din România, făcând o distincţie necesară între art. 47 şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În substanţă, art. 47 din Cartă garantează dreptul la un proces echitabil, similar art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv în componenta privind dreptul la o instanţă instituită prin lege, iar art. 49 CDFUE reglementează principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, similar art. 7 CEDO.
Ambele seturi de norme au corespondent în Constituţia României, astfel că în controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, s-a constatat în mai multe rânduri că fie dreptul la un proces echitabil, fie principiul legalităţii incriminării şi pedepsei au fost încălcate prin edictarea şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a unor dispoziţii contrare legii fundamentale.
Conform deciziei pronunţată de Curtea de apel, deciziile curţilor constituţionale se integrează în conceptul autonom drept naţional, ceea ce face ca instanţa Uniunii să se situeze uneori pe poziţii aparent antagonice cu instanţele constituţionale atunci când dreptul naţional pune în aplicare dreptul Uniunii Europene. Cu toate acestea, Uniunea are propria sa "constituţie" - Carta - în interpretarea căreia CJUE intervine ori de câte ori soluţiile sale ar putea determina încălcarea drepturilor fundamentale. Altfel spus, înainte de a decide că dreptul naţional trebuie lăsat neaplicat, instanţa Uniunii verifică în ce măsură Carta permite o astfel de soluţie. Mecanismul descris mai sus se regăseşte şi în hotărârea din 21 decembrie 2021, relevant în acea situaţie fiind riscul încălcării dreptului la o instanţă instituită prin lege, garantat de art. 47 din Cartă, în contextul în care CCR stabilise deja că acest drept a fost încălcat în cazul completurilor nelegal constituite.
Cu toate acestea, CJUE a făcut propria analiză a standardului "tribunal instituit prin lege", apreciind că acesta nu a fost încălcat (pct. 205-208 din Hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), ierarhizând astfel dispoziţiile Cartei prin nuanţarea forţei protecţiei conferite drepturilor fundamentale. La pct. 209 al hotărârii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în consecinţă şi explicit că nu aceeaşi ar fi soluţia în cazul în care art. 49 CDFUE ar fi incident:
"De altfel, trebuie să se distingă cauzele C-357/19, C-840/19 şi C-811/19 de cea în care s-a pronunţat Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B. (C-42/17, EU:C:2017:936), în care Curtea a statuat că, dacă instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, ea nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). În schimb, cerinţele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenţei rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 şi C-811/19."
Curtea de apel constatat că înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naţionale pentru asigurarea efectivităţii dreptului UE nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă ce reglementează principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, în nicio situaţie.
Pentru o mai bună înţelegere a conţinutului raţionamentului Curtea de apel a citat considerentele relevante din cauza C-42/17, cunoscută drept Taricco II:
"46. La rândul lor, instanţele naţionale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen., au obligaţia să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârşit o infracţiune sunt respectate (a se vedea în acest sens Hotărârea Taricco, punctul 53).
47. În această privinţă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29 şi jurisprudenţa citată).
48. În special, în ceea ce priveşte aplicarea unor sancţiuni penale, revine instanţelor naţionale competente sarcina de a se asigura că drepturile inculpaţilor care decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor sunt garantate.
49. Or, potrivit instanţei de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate în cazul neaplicării dispoziţiilor în cauză ale C. pen. în cadrul procedurilor pendinte în faţa acesteia, întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunţarea Hotărârii Taricco, că articolul 325 TFUE ar impune instanţei naţionale, în condiţiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziţii.
50. Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi instanţe, instanţa naţională nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
51. În această privinţă, este necesar să se amintească importanţa, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, pe care o prezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
52. Acest principiu, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, se impune statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, conform articolului 51 alin. (1) din cartă, ceea ce se întâmplă atunci când acestea prevăd, în cadrul obligaţiilor care le sunt impuse de articolul 325 TFUE, aplicarea unor sancţiuni penale pentru infracţiunile din domeniul TVA-ului. Astfel, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu poate să contravină principiului menţionat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Belvedere Costruzioni, C-500/10, EU:C:2012:186, punctul 23).
53. În plus, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor face parte din tradiţiile constituţionale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa şi alţii, C-331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum şi Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) şi a fost consacrat prin diferite tratate internaţionale, în special la articolul 7 alin. (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C-303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).
54. Din Explicaţiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit articolului 52 alin. (3) din cartă, dreptul garantat la articolul 49 din aceasta are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin CEDO.
55. În ceea ce priveşte cerinţele care decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, trebuie să se arate, în primul rând, că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, referitor la articolul 7 alin. (1) din CEDO, că, potrivit acestui principiu, dispoziţiile penale trebuie să respecte anumite cerinţe de accesibilitate şi de previzibilitate în ceea ce priveşte atât definiţia infracţiunii, cât şi stabilirea pedepsei (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 15 noiembrie 1996, Hotărârea Cantoni împotriva Franţei, CE:ECHR:1996:1115JUD001786291, § 29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 7 februarie 2002, Hotărârea E.K. împotriva Turciei, CE:ECHR:2002:0207JUD002849695, § 51, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 29 martie 2006, Hotărârea Achour împotriva Franţei, [Marea Cameră] CE:ECHR:2006:0329JUD006733501, § 41, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 septembrie 2011, Hotărârea OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, CE:ECHR:2011:0920JUD001490204, §§ 567-570).
56. În al doilea rând, trebuie subliniat că cerinţa privind precizia legii aplicabile, care este inerentă principiului menţionat, implică faptul ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei pertinente şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării care este dată acestuia de instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctul 162).
57. În al treilea rând, principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C-554/14, EU:C:2016:835, punctele 62-64, precum şi jurisprudenţa citată).
58. În această privinţă, astfel cum s-a constatat la punctul 45 din prezenta hotărâre, cerinţele privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea, inerente principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, se aplică, în ordinea juridică italiană, şi regimului de prescripţie pentru infracţiuni în materie de TVA.
59. Rezultă, pe de o parte, că revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din Hotărârea Taricco, potrivit căreia dispoziţiile în cauză ale C. pen. împiedică aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, în ordinea juridică italiană, la o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte stabilirea regimului de prescripţie aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile. Dacă această situaţie se regăseşte în mod efectiv în speţă, instanţa naţională nu are obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen.
60. Pe de altă parte, cerinţele menţionate la punctul 58 din prezenta hotărâre se opun ca, în proceduri cu privire la inculpaţi care au săvârşit infracţiuni în materie de TVA înainte de pronunţarea Hotărârii Taricco, instanţa naţională să lase neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen.. În acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotărârea menţionată, că acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.
61. Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 şi 59). Revine, aşadar, legiuitorului naţional obligaţia de a lua măsurile necesare, astfel cum s-a constatat la punctele 41 şi 42 din prezenta hotărâre.
62. Având în vedere consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind TVA-ul, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii." (subl. ns.).
Totodată Curtea de apel a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60 şi 75).
Curtea de apel mai reţine şi că în Decizia nr. 67 din 25.10.2022, ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut: În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema delimitării dintre normele de drept material şi cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Curtea a statuat că dispoziţiile art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziţie legală calificată în dreptul naţional ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanţial) în măsura în care aceasta are o influenţă asupra severităţii pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate şi va intra în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 110 - 113].
Curtea de apel argumentează că şi Curtea Constituţională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni şi a elaborat în jurisprudenţa sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual. S-a reţinut că aşezarea normei în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, fiind necesară analizarea şi a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuţie. Mai mult, dincolo de simpla calificare a unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în C. proc. pen. nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1483/2011).
Curtea de apel a examinat principiul legalităţii incriminării. Conform Curţii de apel, din jurisprudenţa CEDO rezultă că principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prevăzut de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea lor şi interzic retroactivitatea legii mai severe în ceea ce le priveşte pe acestea. De asemenea, luând în considerare modul în care sunt reglementate în dreptul intern al statelor semnatare ale Convenţiei, Curtea a statuat că dispoziţiile legale prin care se prelungesc termenele de prescripţie încă neîmplinite pentru anumite infracţiuni nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării, întrucât nu definesc infracţiuni şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru acestea şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. CEDO nu a statuat încă în jurisprudenţa sa asupra naturii şi modului de aplicare a unor dispoziţii legale privind modificarea unor termene de prescripţie deja împlinite la data apariţiei actului normativ modificator.
Totodată, se reţine că, deşi art. 7 din Convenţie nu face referire la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (mitior lex), CtEDO a considerat în jurisprudenţa sa că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului.
În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale arătate anterior, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării. Concret, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării şi pedepsei normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, arătând că "legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie care impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit" (parag. 26). Mai mult, cu referire la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, Curtea de apel a reţinut că "prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (parag. 31).
Curtea de apel în concluzie, a reţinut că standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale. Totodată, Curtea de apel are în vedere că, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, "este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile".
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă. În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (parag. 61).
Pentru toate aceste considerente, Curtea de apel a constatat că nu pot fi înlăturate de la aplicare deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României în materia prescripţiei răspunderii penale, în nicio ipoteză, soluţie ce reiese atât din considerentele hotărârii CJUE din 21 decembrie 2021 coroborate cu cele din Hotărârea Taricco II cât şi din considerentele Decizia nr. 67 din 25.10.2022, ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Hotărârea din apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău şi inculpaţilor A. şi C. la 06 martie 2023, părţii civile Agenţia pentru finanţarea investiţiilor rurale la 08 martie 2023 şi inculpatului B. la 14 martie 2023.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 21 martie 2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., prin prisma căruia a susţinut că în mod greşit, în privinţa inculpaţilor A. şi B. s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Criticile formulate de Ministerul Public au avut în vedere stabilirea greşită a momentului de la care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale, pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză, în sensul că depunerea înscrisurilor false şi inexacte în vederea obţinerii sprijinului financiar nerambursabil de 40.000 euro în cadrul Măsurii 112 s-a realizat la 25 octombrie 2013, încheierea contractului de finanţare a avut loc la 13 martie 2014, cererea de plată pentru tranşa a doua a fost depusă în data de 14 iulie 2015, iar, ca urmare a acestor acţiuni, E. a obţinut pe nedrept suma totală de 178.840 RON, compusă din 107.304 RON, reprezentând tranşa I de plată, virată la 28 martie 2014, şi respectiv 71.536 RON, reprezentând tranşa II de plată, virată la 08 octombrie 2015, sumă ce a fost însuşită parţial de A., B. şi E.. Parchetul a învederat că momentul de la care trebuie să curgă termenul de prescripţie este cel al producerii prejudiciului ca urmare a depunerii celei de-a doua cereri de plată, şi anume 08 octombrie 2015.
Parchetul a subliniat că al doilea act material din 14 iulie 2015 reprezintă un act de complicitate care intră în sfera aceleiaşi infracţiuni, de instigare la infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, întrucât instigarea constituie o formă de participaţie principală în raport cu complicitatea. În consecinţă, s-a apreciat că, din situaţia de fapt descrisă, rezultă comiterea unei pluralităţi de acte de executare, ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, aşa încât data de la care curge termenul de prescripţie este data la care s-a produs ultimul rezultat.
Parchetul a precizat că, deşi cele două acte materiale nu pun în discuţie unicitatea infracţiunii, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi calculat de la data primei plăţi (28 martie 2014), întrucât a existat o activitate infracţională desfăşurată şi pe parcursul implementării proiectului, activitate ce a constat în depunerea de înscrisuri false în susţinerea celei de-a doua cereri de plată, fără de care tranşa a doua nu ar fi fost încasată. În caz contrar, dacă s-ar considera că infracţiunea ar fi fost comisă la data depunerii cererii de finanţare sau cel mai târziu la data primei cereri de plată, aceasta ar echivala cu scoaterea din sfera ilicitului penal a actelor de complicitate comise ulterior de inculpatul A., cu ocazia depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, întrucât complicitatea ulterioară nu este sancţionată penal.
Totodată, s-a apreciat de către Parchet că Decizia nr. 5/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este incidentă în cauză, întrucât prin această hotărâre s-a stabilit data începerii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple al căror rezultat se prelungeşte în timp, fără vreo intervenţie din partea făptuitorului. Or, în cauză, este vorba despre o unitate naturală de infracţiune, al cărei ultim act de executare a fost comis la data de 14 iulie 2015, cu prejudiciul produs la 08 octombrie 2015.
Pentru aceleaşi motive, Parchetul a considerat că termenul de prescripţie nu s-a împlinit nici în cazul inculpatului B., întrucât, potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. pen.., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. S-a arătat că, deşi inculpatul nu s-a mai ocupat de administrarea exploataţiei zootehnice după perioada martie 2015, din probele administrate a rezultat că acesta cunoştea că a fost depusă cererea de plată pentru tranşa a doua şi era interesat de încasarea unei părţi din această tranşă. În plus, B. i-a adus reproşuri inculpatului A. pentru modul netransparent şi inechitabil în care a procedat la împărţirea banilor încasaţi din această tranşă.
Pentru motivele arătate, Parchetul a apreciat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale, motiv pentru care, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea Deciziei penale nr. 196 din 02 martie 2023 a Curţii de Apel Bacău în ceea ce priveşte soluţia de încetare a procesului penal faţă de A. şi B..
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată inculpatului A. la 23 martie 2023, inculpatei C. şi părţii civile Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale la 27 martie 2023, iar inculpatului B. la 03 aprilie 2023 (având în vedere că înştiinţarea a fost afişată la 27 martie 2023).
La dosar au fost depuse concluzii scrise de către intimatul inculpat A. şi de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.
Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 aprilie 2023. La înaintarea dosarului în calea de atac procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie era îndeplinită.
Prin încheierea din 02 mai 2022, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Deciziei penale nr. 196 din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2018 privind inculpaţii A. şi B. şi a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 7.
A fost fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 30 mai 2023, pentru când au fost citaţi intimaţii inculpaţi A. şi B., la adresele din dosar, s-au încunoştinţat apărătorii aleşi ai intimaţilor cu privire la termenul acordat în cauză, dispunându-se ca, în cazul în care nu confirmă prezenţa, să se emită adresă către Baroul Bucureşti pentru a desemna câte un apărător din oficiu pentru intimaţii inculpaţi.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, a căror îndeplinire conduce la admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen.., Înalta Curte a constatat că cererea îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen.., Decizia penală nr. 196 din 02 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.
Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, prin procuror şef F. şi procuror G., fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 435 C. proc. pen.. - art. 436 C. proc. pen.
S-a mai constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.., întrucât cuprinde numele şi prenumele procurorilor care au exercitat calea de atac şi organul judiciar din care fac parte, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanelor care au întocmit-o.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. cu argumentarea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal în privinţa inculpaţilor A. şi B., având în vedere că la momentul pronunţării deciziei, 02 martie 2023, nu era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale calculat de la 08 octombrie 2015, respectiv de la data producerii prejudiciului generat de ultimul act de executare (constând în depunerea, la 14 iulie 2015, a cererii de plată a tranşei a doua din fondurile nerambursabile), critică ce poate fi examinată prin prisma motivului de casare indicat.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.
Prin motivele de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a susţinut că, în privinţa inculpaţilor A. şi B., în mod greşit, s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, raportându-se la data efectuării primei plăţi, respectiv la data de 28 martie 2014. Parchetul a susţinut că, deşi în cauză a fost reţinută o infracţiune unică, nu este incidentă Decizia nr. 5/2019, întrucât aceasta are în vedere o infracţiune de rezultat în care autorul săvârşeşte actele ce constituie elementul material al infracţiunii fără a face, ulterior, alte demersuri, iar prejudiciul se produce în timp. Aşadar, termenul de prescripţie a răspunderii penale trebuia calculat din data de 08 octombrie 2015, când a fost obţinută cea de-a doua tranşă de bani.
Analizând critica formulată în recurs în casaţie, se constată că în urma stabilirii vinovăţiei inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii incriminate de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pe considerentul împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale, de 8 ani. Problema de drept din prezenta cauză este de a analiza dacă, în raport de data săvârşirii infracţiunii,astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, a fost a fost sau nu stabilit corect de către instanţa de apel, prin raportare la Decizia nr. 5/2019, recurs în interesul legii, momentul împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale. Rezolvarea acesteia decurge din infracţiunea pentru care s-a stabilit vinovăţia inculpaţilor (în raport de care se stabileşte durata termenului de prescripţie a răspunderii penale) şi din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel (în raport de care se stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale). Instanţa de recurs în casaţie analizează dacă, în raport de întreaga activitate infracţională, descrisă în considerentele deciziei instanţei de apel ca având relevanţă pentru vinovăţia inculpaţilor A. şi B., în ceea ce priveşte infracţiunea incriminată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a fost sau nu stabilit corect momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripţie a răspunderii penale, respectiv dacă în raport de acest moment a intervenit sau nu prescripţia răspunderii penale, prin împlinirea termenului de prescripţie generală. Competenţa de analiză a cauzei în recurs în casaţie nu vizează şi încadrarea juridică dată actelor de conduită pentru care s-a stabilit vinovăţia inculpaţilor, respectiv dacă participaţia penală a fost corect evaluată juridic sub forma instigării şi autoratului, participaţiei proprii sau participaţie improprii, ori dacă infracţiunile aveau sau nu o formă continuată, astfel că aceste apărări ale inculpaţilor nu au relevanţă în calea de atac promovată de Ministerul Public.
Odată ce instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpaţilor dovedită, criticile referitoare la încadrarea juridică a faptei, chiar dacă ar fi fost reale, câtă vreme priveau elemente care nu afectează tipicitatea infracţiunilor, nu afectează soluţia referitoare la recursul în casaţie fondat pe art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., singura cale de atac cu care a fost învestită instanţa. Soluţia instanţei de apel urmează a fi analizată în raport de situaţia de fapt reţinută prin decizie cu privire la actele materiale faţă de care s-a reţinut vinovăţia inculpaţilor.
În ceea ce îl priveşte pe A. instanţa de apel a reţinut vinovăţia sa ca fiind dovedită pentru mai multe acte materiale ale căror ultime consecinţe patrimoniale s-au produs la data de 08 octombrie 2015. În ceea ce îl priveşte pe B., instanţa de apel a reţinut de asemenea mai multe acte materiale, a căror dată ultimă s-a situat în octombrie 2013, ca şi faptul că exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A..
Infracţiunea pentru comiterea căreia s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale este incriminată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi are următorul conţinut: Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Cele ce preced, arată că infracţiunea incriminează modalităţi alternative ale conduitei interzise, astfel încât, chiar reţinând-se forma simplă a infracţiunii, existenţa mai multor acţiuni sau inacţiuni dintre cele incriminate, determină un moment de început al curgerii termenului de prescripţia a răspunderii penale diferit de cel reţinut de instanţa de apel, care s-a raportat doar la primul act de conduită şi rezultatul acestuia.
În cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, (...) comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune. A raţiona în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaşte o succesiune de acte subsumate unei infracţiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuţiile ulterioare actului iniţial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale şi, prin aceasta, să devină lipsite de consecinţe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracţiunii. (ÎCCJ, completul de cinci judecători, Decizia nr. 38 din data de 2 mai 2023, Dosar nr. x/2019)
Pentru a stabili momentul de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, instanţa de apel a făcut aplicarea argumentelor jurisprudenţei în unificarea practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 5 din 2019, recurs în interesul legii (M.Of. nr. 334 din 2 mai 2019), care a analizând data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor intenţionate la care elementul material al laturii obiective constă într-o singură acţiune, dar în cazul cărora urmarea imediată (paguba, folosul necuvenit care constituie rezultatul prevăzut de norma de incriminare) se realizează într-un anumit interval de timp, uneori îndelungat, stabilind că strict în această situaţie. şi anume cea a infracţiunilor ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune şi a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
Din considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. 5 din 2019 reiese şi că în ceea ce priveşte calificarea infracţiunilor (...) comise prin mai multe acte materiale, la care se referă unele dintre hotărârile definitive ataşate (...) recursului în interesul legii, aceasta a fost stabilită în funcţie de particularităţile fiecărei cauze în parte, nefiind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca în acest recurs în interesul legii să stabilească dacă, în speţele citate, încadrarea juridică a faptelor a fost sau nu corectă şi care dintre formele unităţii infracţionale ar fi trebuit reţinute.
Din cele ce preced, rezultă că argumentele juridice care au condus la soluţia Deciziei nr. 5/2019, recurs în interesul legii, au avut în vedere o situaţie particulară şi anume cea a infracţiunii care constă într-o singură acţiune sau inacţiune. raţionamentul neputând fi extins la infracţiunile la care probele stabilesc existenţa mai multor acţiuni sau inacţiuni, fiecare dintre acestea legate de o urmare proprie, astfel încât soluţia recursului în casaţie depinde de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, respectiv dacă a fost reţinută o infracţiune care a constat într-o singură acţiune sau inacţiune sau o infracţiune simplă compusă din mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte.
Ca stare de fapt, cu relevanţă pentru soluţionarea recursului în casaţie, se reţin aceleaşi elemente pe parcursul urmăririi penale, judecăţii în fond şi judecăţii în apel, astfel că nu există incertitudine cu privire la identitatea actelor de conduită care au făcut obiectul acuzaţiei şi respectiv soluţiei pronunţate de instanţa de fond, respectiv cea de apel şi la previzibilitatea consecinţelor acestora cu privire la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale::
a) Instanţa de apel a constatat ca fiind corectă situaţia de fapt descrisă în considerentele sentinţei. Tribunalul a reţinut mai multe acte materiale distincte atât în ceea ce îl priveşte pe B. cât şi pe A. (...)Instanţa reţine că în data de 25.10.2013 inculpatul B. a depus la H. înscrisuri false sau inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro, în cadrul Măsurii 112 intitulată "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău". Astfel, în cererea de finanţare inculpatul a menţionat inexact că soţia acestuia, E. (în prezent E.), ar fi beneficiara sprijinului financiar nerambursabil. În realitate, beneficiarii reali ai acestui proiect erau inculpaţii B. şi A., aspecte confirmate inclusiv de martora E..
(...) Cu aceeaşi ocazie, inculpatul B. a depus şi declaraţia din data de 25.10.2013, în care a menţionat în mod nereal că titulara cererii este membră a familiei de fermieri I. din localitatea Plopana, jud. Bacău, având calitatea de nepoată, şi a lucrat peste 50% din timpul de lucru în cadrul fermei J. din comuna Plopana, jud. Bacău în perioada mai 2012 - iunie 2013, un număr de 5 ore/zi. De asemenea, inculpatul a depus şi declaraţia numitului J. din data de 25.10.2013 în care se menţiona în mod nereal că E. a lucrat în cadrul fermei pe care sus-numitul o administrează, în perioada mai 2012 - iunie 2013, un număr de 5 ore/zi.
(...) Cererea de plată pentru a doua tranşă a fost depusă de către E. în data de 14.07.2015, fiind înregistrată la OJFIR Bacău sub nr. x/14.07.2015. Cu aceeaşi ocazie, sus-numita a depus mai multe înscrisuri, unele dintre aceste fiind nereale.
(...) Cu aceeaşi ocazie, a depus raportul de execuţie din data de 14.07.2015, precum şi declaraţia de cheltuieli din aceeaşi dată, în care a menţionat în mod nereal că titulara a implementat proiectul şi că a îndeplinit toate măsurile prevăzute în planul de afaceri, una dintre acestea referindu-se la cumpărarea unui teren agricol. În realitate, exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A., fără ca E. să fi desfăşurat în această perioadă vreo activitate/măsură în cadrul exploataţiei zootehnice.
Împreună cu aceste înscrisuri, a depus şi contractul de vânzare cumpărare, autentificat la Biroul Individual Notarial K. sub nr. x din data de 16.12.2014, încheiat între vânzătorii L., M. şi N. şi E. Întreprindere Individuală-cumpărător, privind achiziţia fictivă a terenului agricol mai sus menţionat.
De menţionat că aceste înscrisuri au fost depuse la iniţiativa şi cu ajutorul acordat de inculpatul A.. Contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date suspectei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc. Contractul de vânzare-cumpărare fictiv a fost întocmit, totodată, la iniţiativa şi sub coordonarea acestuia.
După întocmirea/procurarea acestor înscrisuri, inculpatul A. le-a remis lui E. pentru a le semna şi depune la OJFIR Bacău. Scopul urmărit de către inculpatul A., prin comiterea acestor fapte, a fost acela de a dobândi o parte din suma aferentă celei de-a doua tranşe.
Cererea de plată pentru a doua tranşă a fost depusă de către E. în data de 14.07.2015, împreună cu mai multe înscrisuri, unele dintre aceste fiind nereale, respectiv declaraţia pe propria răspundere din data de 14.07.2015, Raportul de execuţie din data de 14.07.2015, precum şi declaraţia de cheltuieli din aceeaşi dată, în conţinutul cărora se menţiona, în esenţă, că beneficiara ar fi prestat activităţi agricole anterior depunerii cererii de finanţare şi că s-a instalat în calitate de conducător al exploataţiei agricole. De asemenea, s-a menţionat în mod nereal că beneficiara a îndeplinit toate măsurile prevăzute în planul de afaceri, una dintre acestea referindu-se la cumpărarea unui teren agricol, însă în realitate, exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A., fără ca martora E. să fi desfăşurat în această perioadă vreo activitate/măsură în cadrul exploataţiei zootehnice.
(...)Din probele administrate reiese că aceste înscrisuri au fost depuse la iniţiativa şi cu ajutorul acordat de inculpatul A., iar contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date martorei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc. Contractul de vânzare-cumpărare fictiv a fost întocmit, totodată, la iniţiativa şi sub coordonarea acestuia.
După întocmirea/procurarea acestor înscrisuri, inculpatul A. le-a remis martorei E. pentru a le semna şi depune la OJFIR Bacău. Scopul urmărit de către inculpatul A., prin comiterea acestor fapte, a fost acela de a dobândi o parte din suma aferentă celei de-a doua tranşe.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond, în acord cu considerentele sentinţei, preluate în decizia instanţei de apel, a reţinut de asemenea, în mod explicit, vinovăţia pentru a comiterea mai multor acte materiale:
Faptele inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:
- instigare la infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, (...) constând în aceea că l-a determinat şi ajutat pe B., soţul suspectei E., să depună în data de 25.10.2013 la H. înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro în cadrul Măsurii 112 pentru proiectul intitulat "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău", înscrisuri care atestau în mod inexact şi nereal că sus-numita ar fi beneficiara proiectului şi că ar îndeplini condiţiile de eligibilitate.
(...) Ca urmare a depunerii înscrisurilor false şi inexacte, în data de 13.03.2014, a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x/13.03.2014 între Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit-România, reprezentată de Centru Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi şi E. Întreprindere Individuală în baza căruia, autoritatea contractantă se obliga să acorde un sprijin financiar nerambursabil de maximum 40.000 de euro (echivalentul a maximum 178.892 RON).
În implementarea aceluiaşi proiect, sus-numitul a întocmit cererea de plată pentru tranşa a doua, împreună cu înscrisuri false, pe care le-a pus la dispoziţia suspectei E. pentru a fi semnate şi depuse la OJFIR Bacău în data de 14.07.2015. (...)
Folosirea acestor înscrisuri a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de către .E. - a sumei totale de 178.840 RON, compusă din 107.304,00 RON ce reprezenta tranşa I de plată (virată la data de 28.03.2014) şi respectiv 71.536,00 RON ce reprezenta tranşa II de plată (virată la data de 08.10.2015), sumă ce a fost parţial însuşită de A., B. şi E..(...)
Fapta inculpatului B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la iniţiativa şi cu ajutorul inculpatului A., la data de 25.10.2013, a depus la H. înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro în cadrul Măsurii 112 pentru proiectul intitulat "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău".
Astfel, sus-numitul a semnat şi depus cererea de finanţare în care a menţionat inexact că beneficiara proiectului este E., soţia sa, în condiţiile în care beneficiarii reali erau inculpaţii B. şi A..
În aceleaşi împrejurări, B. a semnat şi depus declaraţia din data de 25.10.2013, în care a menţionat în mod nereal că titulara cererii este membră a familiei de fermieri I. din localitatea Plopana, jud. Bacău, având calitatea de nepoată, şi a lucrat peste 50% din timpul de lucru în cadrul fermei J. din comuna Plopana, jud. Bacău în perioada mai 2012 - iunie 2013, un număr de 5 ore/zi.
Totodată, sus-numitul a depus declaraţia numitului J. din data de 25.10.2013 în care se menţiona în mod nereal că E. a lucrat în cadrul fermei pe care sus-numitul o administrează, în perioada mai 2012- iunie 2013, un număr de 5 ore/zi.
În baza acestor înscrisuri, în data de 13.03.2014 a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x/13.03.2014 între Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit-România, reprezentată de Centru Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi şi E. Întreprindere Individuală, în baza căruia autoritatea contractantă se obliga să acorde un sprijin financiar nerambursabil de maxim 40.000 de euro (echivalentul a maxim 178.892 RON).
Folosirea acestor înscrisuri a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de către E. a sumei totale de 178.840 RON, compusă din 107.304,00 RON RON ce reprezenta tranşa I de plată (virată la data de 28.03.2014) şi respectiv 71.536,00 RON ce reprezenta tranşa II de plată (virată la data de 08.10.2015), sumă ce a fost parţial însuşită de A., B. şi E..
În ceea ce priveşte faptele reţinute de către instanţa de apel, Curtea de apel a stabilit vinovăţia inculpaţilor A. şi B. pentru faptele deduse judecăţii, (...)În cauză, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă, administrate echitabil atât în acuzare cât şi în apărare pe tot parcursul cercetărilor penale, cu declaraţiile nuanţate date de inculpaţii A. şi B., rezultă că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare probelor, a respectat dispoziţiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii în sensul că a descris în detaliu faptele săvârşite, a analizat probele care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a indicat elementele de fapt şi temeiul de drept care justifică soluţia dată în cauză. (...) Raportat la acuzaţia reţinută în sarcina inculpatului A. respectiv l-a determinat şi ajutat pe B., soţul lui E., să depună în data de 25.10.2013 la H. înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro în cadrul Măsurii 112 pentru proiectul intitulat "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău", înscrisuri care atestau în mod inexact şi nereal că sus-numita ar fi beneficiara proiectului şi că ar îndeplini condiţiile de eligibilitate; şi, ca urmare a depunerii înscrisurilor false sau inexacte, în data de 28.03.2014 Centru Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi a virat în contul bancar al lui E. suma de 107.304,00 RON, reprezentând 60% din valoarea sprijinului. (...) inculpatul A. a acordat consiliere activă inculpatului B. cu privire la întocmirea dosarului de finanţare, pe numele titularei E.. În lipsa acestei consilieri, inculpatul B., cel mai probabil nu ar fi depus proiectul de finanţare pe numele E., soţia sa la acea dată. (...)
După instalarea sa ca director al OJPDRP Bacău (în prezent OJFIR Bacău), la data de 13.04.2013, acţiunile inculpatului A. de acordare a ajutorului celor doi soţi au fost constante.
Cererea de plată pentru a doua tranşă a fost depusă de către E. în data de 14.07.2015, împreună cu mai multe înscrisuri, unele dintre aceste fiind nereale, respectiv declaraţia pe propria răspundere din data de 14.07.2015, Raportul de execuţie din data de 14.07.2015, precum şi declaraţia de cheltuieli din aceeaşi dată, în conţinutul cărora se menţiona, în esenţă, că beneficiara ar fi prestat activităţi agricole anterior depunerii cererii de finanţare şi că s-a instalat în calitate de conducător al exploataţiei agricole. De asemenea, s-a menţionat în mod nereal că beneficiara a îndeplinit toate măsurile prevăzute în planul de afaceri, una dintre acestea referindu-se la cumpărarea unui teren agricol, însă în realitate, exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A., fără ca martora E. să fi desfăşurat în această perioadă vreo activitate/măsură în cadrul exploataţiei zootehnice.
(...) Din probele administrate reiese că aceste înscrisuri au fost depuse la iniţiativa şi cu ajutorul acordat de inculpatul A., iar contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date martorei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc. Contractul de vânzare-cumpărare fictiv a fost întocmit, totodată, la iniţiativa şi sub coordonarea acestuia. După întocmirea/procurarea acestor înscrisuri, inculpatul A. le-a remis martorei E. pentru a le semna şi depune la OJFIR Bacău. Scopul urmărit de către inculpatul A., prin comiterea acestor fapte, a fost acela de a dobândi o parte din suma aferentă celei de-a doua tranşe.
Cele ce preced arată că în cauza de faţă nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de către completul de recurs în interesul legii în Decizia nr. 5/2019, şi anume o infracţiune simplă al cărei element material este format dintr-o singură acţiune sau o singură inacţiune. Instanţa de fond şi cea de apel au reţinut ca acte relevante pentru conţinutul infracţiunii depunerea de către martora E., cu sprijinul lui A., a unei declaraţii pe propria răspundere din data de 14.07.2015 şi a unui raport de execuţie din data de 14.07.2015, care au condus la virarea celei de a doua tranşe de plată la data de 08 octombrie 2015, sumă ce a fost însuşită parţial de A., respectiv de către B.. Instanţa de apel reţine şi că aceste înscrisuri au fost depuse la iniţiativa şi cu ajutorul acordat de inculpatul A., iar contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date martorei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc. Contractul de vânzare-cumpărare fictiv a fost întocmit, totodată, la iniţiativa şi sub coordonarea acestuia. După întocmirea/procurarea acestor înscrisuri, inculpatul A. le-a remis martorei E. pentru a le semna şi depune la OJFIR Bacău. Scopul urmărit de către inculpatul A., prin comiterea acestor fapte, a fost acela de a dobândi o parte din suma aferentă celei de-a doua tranşe, precum şi faptul că exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A..
În consecinţă, stabilirea datei de început a curgerii termenului de prescripţie generală de 8 ani anterior anului 2015, în ceea ce îl priveşte pe A., este contrară situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel. Chiar dacă, astfel cum a susţinut apărarea actele din anul 2015 sunt acte de complicitate, iar inculpatul A. a fost trimis în judecată şi găsit vinovat pentru participaţie penală sub forma instigării la săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, complicitatea este un act de participaţie secundară în raport de instigare. Atunci când instigatorul continuă activitatea infracţională prin sprijinirea autorilor pe care i-a determinat să comită infracţiunea, actele de complicitate se absorb în cele de instigare, atât în cazul participatei proprii cât şi în cazul participaţiei improprii, astfel că subiectul răspunde pentru o singură formă de participaţie, cea a instigării, actele de conduită distincte având relevanţă pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, contrar susţinerilor apărării, răspunderea instigatorului este distinctă de răspunderea penală a autorului care comite fapta prevăzută de legea penală (instigatorul răspunde, atunci când actele sale au avut un rezultat, când instigarea a fost reuşită, chiar dacă autorul nu răspunde penal), şi independentă de forma de vinovăţie reţinută pentru unul sau altul dintre autorii instigaţi sau susţinuţi, ulterior instigării, în actele de conduită prevăzute de legea penală (instigatorul răspunde, atunci când se probează vinovăţia sa sub forma intenţiei, iar instigarea sa a avut rezultat, chiar dacă autorul acţionează fără vinovăţie, ori dacă unul dintre autorii instigaţi a fost trimis în judecată şi un altul nu a fost trimis în judecată). În consecinţă, instigatorul răspunde, atunci când actele sale au avut un rezultat, când instigarea a fost reuşită, pentru toate actele materiale care îi sunt imputabile conform situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, indiferent dacă instigarea a vizat o persoană trimisă în judecată ca inculpat ori un martor, iar termenul general de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport de întreaga activitate infracţională.
Totodată, contrar apărării inculpaţilor, în raport de argumentele ce preced, se constată că în speţă nu este incidentă dezlegarea dată prin Decizia nr. 5/2019 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen., prin care s-a stabilit:
"prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
Astfel, obiectul recursului în interesul legii a vizat doar infracţiunile simple ce constau într-o unică acţiune sau inacţiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, În cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, săvârşirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracţiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârşirea faptei şi în alte modalităţi regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanţă penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al conţinutului infracţiunii obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune. Contrar susţinerilor apărării, acest moment al epuizării are relevanţă penală, el marcând data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data în raport de care se stabileşte legea penală aplicabilă întregii activităţi ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. (ÎCCJ, completul de cinci judecători, Decizia nr. 38 din data de 2 mai 2023, Dosar nr. x/2019)
Unitatea naturală colectivă de infracţiune presupune, aşadar, o anumită desfăşurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracţiunii, cel al săvârşirii primei modalităţi alternative a elementului material şi un moment distinct al epuizării, echivalent datei săvârşirii ultimei variante normative.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, criticile Ministerului Public sunt fondate în ceea ce priveşte încetarea procesului penal faţă de A., termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani nefiind împlinit la data de 02 martie 2023, când a fost pronunţată decizia din apel.
În ceea ce îl priveşte pe B. ultimele acte materiale imputabile acestuia au avut ca dată 25.10.2013 (instanţa de apel menţine situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, astfel cum rezultă din cele ce preced). Chiar dacă instanţa de apel reţine şi că tranşa II de plată de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (virată la data de 08.10.2015) a fost împărţită între A., B. şi E., nu poate fi ignorat faptul că data ultimului act material imputabil lui B., conform acuzaţiei şi situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, este 25.10.2013. Ulterior acestei date documentele pe baza cărora a fost obţinută cea de a doua tranşă de bani au fost depuse de martora E., conform celor reţinute de instanţa de apel, cu ajutorul acordat de inculpatul A., iar contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date martorei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc.. Totodată instanţa de apel reţine şi că exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, în luna iulie 2015, de către inculpatul A.. În consecinţă, termenul general de prescripţie a răspunderii penale a inculpatului B. se împlinise la data de 02 martie 2023, când a fost pronunţată decizia din apel.
Faţă de cele ce preced, va admite recursul în casaţie formulat de recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 196 din 02 martie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, din Dosarul nr. x/2018.
Va casa în parte decizia recurată numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie cu privire la acesta.
Menţine celelalte dispoziţiile ale deciziei penale recurate.
În baza art. 449 alin. (4) C. proc. pen., va menţine actele de procedură efectuate până la momentul declarării deschise a dezbaterilor cu privire la fondul apelurilor de la termenul din data de 01 noiembrie 2022.
Va anula formele de executare cu privire la cheltuielile judiciare la care a fost obligat inculpatul A..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie formulat de recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 196 din 02 martie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, din Dosarul nr. x/2018.
Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie cu privire la acesta.
Menţine celelalte dispoziţiile ale deciziei penale recurate.
În baza art. 449 alin. (4) C. proc. pen., menţine actele de procedură efectuate până la momentul declarării deschise a dezbaterilor cu privire la fondul apelurilor de la termenul din data de 01 noiembrie 2022.
Anulează formele de executare cu privire la cheltuielile judiciare la care a fost obligat inculpatul A..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2023.
Opinie concurentă
În primul rând, arăt că îmi însuşesc în totalitate argumentele prezentate în cuprinsul prezentei decizii cu privire la inculpatul B., însă, apreciez, totodată, că soluţia de admitere a recursului în casaţie, cu consecinţa casării deciziei atacate numai cu privire la inculpatul A. şi trimiterii cauzei spre rejudecarea la aceeaşi instanţă se fundamentează pe următoarele considerente:
Cu titlu prealabil arăt că exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie urmăreşte verificarea de către instanţa supremă a conformităţii hotărârii penale definitive cu acele regulile de drept, care se circumscriu cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă în această fază o reapreciere a situaţiei de fapt, stabilită cu autoritate de lucru judecată de către instanţa de apel, sau o reevaluare a încadrării juridice dată faptelor în sensul schimbării/dispunerii asupra acesteia, ci doar înlăturarea acelor încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare în textul anterior menţionat.
Ca atare, examinarea cazului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", invocat în prezenta cauză de către parchet, se realizează prin raportare la starea de fapt descrisă prin decizia penală ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac.
Astfel, prin Decizia penală nr. 196 din 02 martie 2023, Curtea de Apel Bacău a reţinut, cu titlu definitiv, că inculpatul A. l-a determinat şi ajutat pe inculpatul B. (...) să depună în data de 25.10.2013 la H. înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro în cadrul Măsurii 112 pentru proiectul intitulat "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău", înscrisuri care atestau în mod inexact şi nereal că sus-numita ar fi beneficiara proiectului şi că ar îndeplini condiţiile de eligibilitate. (...) Cert este că inculpatul A. a acordat consiliere activă inculpatului B. cu privire la întocmirea dosarului de finanţare, pe numele titularei E.. În lipsa acestei consilieri, inculpatul B., cel mai probabil nu ar fi depus proiectul de finanţare pe numele E., soţia sa la acea dată. (...) Inculpatul B. a recunoscut că a depus cererea de plată pentru tranşa I în data de 14.03.2014, împrejurare ce rezultă şi din declaraţia martorei E., cât şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţific întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău (din care reiese că semnătura este efectuată de inculpatul B.). Ca urmare a depunerii înscrisurilor false sau inexacte, în data de 28.03.2014, Centru Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi a virat în contul bancar al lui E. suma de 107.304,00 RON, reprezentând 60% din valoarea sprijinului, din care, potrivit extraselor de cont ale lui E., (...), reiese că suma de 16.710,00 RON a fost retrasă eşalonat în numerar în perioada 31.03.2014 - 05.05.2014 cu titlul "cv plăţi diverse", iar diferenţa de 90.000,00 RON a fost retrasă în data de 01.04.2014 cu titlul "cv achiziţionare teren agricol conform antecontract ataşat şi declaraţie", însă sumele retrase din bancă au fost însuşite în parte de inculpaţii B. şi A., iar diferenţa a fost folosită pentru implementarea proiectului.
Cererea de plată pentru a doua tranşă a fost depusă de către E. în data de 14.07.2015, împreună cu mai multe înscrisuri, unele dintre aceste fiind nereale, respectiv declaraţia pe propria răspundere din data de 14.07.2015, raportul de execuţie din data de 14.07.2015, precum şi declaraţia de cheltuieli din aceeaşi dată, în conţinutul cărora se menţiona, în esenţă, că beneficiara ar fi prestat activităţi agricole anterior depunerii cererii de finanţare şi că s-a instalat în calitate de conducător al exploataţiei agricole. De asemenea, s-a menţionat în mod nereal că beneficiara a îndeplinit toate măsurile prevăzute în planul de afaceri, una dintre acestea referindu-se la cumpărarea unui teren agricol, însă în realitate, exploataţia zootehnică a fost administrată până în luna martie 2015 de către inculpatul B., iar ulterior, până la data depunerii cererii de plată pentru tranşa a doua, de către inculpatul A., fără ca martora E. să fi desfăşurat în această perioadă vreo activitate/măsură în cadrul exploataţiei zootehnice. (...) aceste înscrisuri au fost depuse la iniţiativa şi cu ajutorul acordat de inculpatul A., iar contribuţia acestuia din urmă a constat în întocmirea înscrisurilor care au însoţit cererea de plată, inclusiv înscrisurile false mai sus menţionate, în îndrumările date martorei E. cu ocazia deplasărilor efectuate la diferite instituţii publice pentru obţinerea unor înscrisuri etc. Contractul de vânzare-cumpărare fictiv a fost întocmit, totodată, la iniţiativa şi sub coordonarea acestuia. După întocmirea/procurarea acestor înscrisuri, inculpatul A. le-a remis martorei E. pentru a le semna şi depune la OJFIR Bacău. Scopul urmărit de către inculpatul A., prin comiterea acestor fapte, a fost acela de a dobândi o parte din suma aferentă celei de-a doua tranşe.
În cauză, inculpatul B. a fost trimis în judecată şi condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar inculpatul A. pentru participaţie sub forma instigării la comiterea acestei infracţiuni, faptă sancţionată şi pedepsită de dispoziţiile art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În secţiunea a 41-a, intitulată "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene" din acest act normativ, legiuitorul a incriminat, în art. 181 alin. (1), fapta de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Pornind de la situaţie de fapt reţinută şi încadrarea juridică dată faptelor imputate celor doi inculpaţi, instanţa de apel, în vederea identificării datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, a făcut trimitere la Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi publicată în M. Of. nr. 334/02.05.2019, prin care au fost interpretate, cu titlu obligatoriu pentru instanţele de judecată, dispoziţiile art. 174 C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza I C. pen., în sensul că "prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit".
În acest context, s-a stabilit că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip, respectiv de la data de 28 martie 2014, în cazul inculpaţilor A. şi B..
Contrar celor stabilite de instanţa de control judiciar, apreciez că dezlegarea dată de Înalta Curte în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către organele judiciare, nu este incidentă în cauză în raport cu situaţia de fapt stabilită în apel şi cu obiectul recursul în interesul legii în discuţiei care a vizat exclusiv infracţiunile simple ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune (ca element material al laturii obiective), dar care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp.
Or, în speţă, activitatea infracţională a inculpatului A., circumscrisă elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma participaţiei penale a instigării, nu s-a materializat într-o singură acţiune, aşa cum rezultă din cele stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel.
Astfel, faptele inculpatului au îmbrăcat forma unor acţiuni distincte, comise la o distanţă mai mare de 1 an, acestea constând în faptul că l-a determinat şi ajutat pe B. să depună, la data de 25.10.2013, la H., înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro, înscrisuri care atestau în mod inexact şi nereal că E. (soţia inculpatului, în prezent E. ca urmare a divorţului), ar fi beneficiara proiectului şi că ar îndeplini condiţiile de eligibilitate, iar urmare a prezentării acestor acte a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x/13.03.2014 între Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit - România, reprezentată de Centru Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Iaşi şi E., în valoare totală de 178.840 RON, fiind virată prima tranşă în sumă de 107.304,00 RON, la data de 28.03.2014, precum şi că a întocmit cererea de plată pentru tranşa a doua şi alte înscrisuri false (declaraţia pe propria răspundere din data de 14.07.2015, raportul de execuţie din data de 14.07.2015, declaraţia de cheltuieli din aceeaşi dată, în conţinutul cărora se menţiona, în esenţă, că beneficiara ar fi prestat activităţi agricole anterior depunerii cererii de finanţare, s-a instalat în calitate de conducător al exploataţiei agricole şi a îndeplinit toate măsurile prevăzute în planul de afaceri) pe care le-a pus la dispoziţia suspectei E. pentru a fi semnate şi depuse la OJFIR Bacău, în data de 14.07.2015.
Aşadar, activitatea inculpatului A., anterioară depunerii înscrisurilor false şi inexacte la data de 25.10.2013, care nu s-a limitat doar la a-l determina pe inculpatul B. să-şi însuşească şi să execute în calitate de autor rezoluţia infracţională, aceasta materializându-se, totodată, şi în acţiuni de înlesnire/ajutor în realizarea acţiunii tipice, îmbracă atât forma actelor de instigare şi cât şi cea a celor de complicitate la comiterea de către B. a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Însă, într-o atare situaţie, forma de participaţie penală principală absoarbe forma de participaţie secundară, adică, în concret, instigarea absoarbe complicitatea, cu consecinţa calificării juridice a unor asemenea acte în forma de participaţie a instigării.
De asemenea, ajutorul dat de inculpatul A. numitei E., beneficiara proiectului finanţat din fonduri europene nerambursabile, concretizat în punerea la dispoziţia acesteia de acte false şi inexacte, pe care, ulterior, la data de 14.07.2015, le-a depus la OJFIR Bacău, solicitând plata celei de-a doua tranşe în valoare de 71.536,00 RON, sumă ce i-a fost virată la 08.10.2015, aşa cum s-a stabilit definitiv în apel, reprezintă acte de complicitate, care însă nu pot fi absorbite în forma principală de participaţie, adică în instigare, întrucât participaţia penală are un caracter accesoriu ceea ce presupune implicarea într-o faptă penală a altei persoane, aspect ce exprimă dependenţa conduitei instigatorului sau, după caz, a complicelui de fapta principală a autorului căreia îi se ataşează.
Ca atare, participarea inculpatului A. la comiterea de către inculpatul B. a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ce constă în faptul că "la data de 25.10.2013, acesta a depus la H., la iniţiativa şi cu ajutorul inculpatului A., înscrisuri false şi inexacte în vederea obţinerii unui sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 40.000 de euro în cadrul Măsurii 112 pentru proiectul intitulat "Instalarea ca şef de exploataţie a tinerei fermiere E. în ferma zootehnică din comuna Plopana, jud. Bacău", se grefează pe fapta autorului, calificarea juridică făcându-se, astfel, în raport cu aceasta [instigare conform art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], în timp ce contribuţia aceluiaşi inculpat în ceea ce priveşte depunerea, la data de 14.07.2015, de acte false şi inexacte de către E. la OJFIR Bacău în scopul de a obţine plata celei de-a doua tranşă, se raportează la această din urmă faptă şi constituie participaţie improprie în forma complicităţii [art. 52 alin. (3) C. pen..], având în vedere că beneficiara proiectului a avut calitatea de suspectă în cauză, fiind cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, însă, prin Rechizitoriul nr. x/2016 din 29 iunie 2018 al DNA - Serviciul Teritorial Bacău s-a dispus clasarea, constatându-se că nu a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, împrejurare care nu înlătură răspunderea penală a complicelui în situaţia în care se stabileşte că a acţionat cu intenţie. În cauză, instanţa de apel a reţinut că a fost probată vinovăţia sub forma intenţiei în cazul inculpatului A..
În acest context, apreciez, contrar celor susţinute de parchet în motivarea căii de atac a recursului în casaţie, că activitatea ilicită reţinută în cauză nu se încadrează în unitatea naturală colectivă.
Deşi unitatea naturală colectivă nu este definită în C. pen., în doctrină s-a arătat că reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiuni ce se distinge prin faptul că acţiunea care reprezintă elementul material al infracţiunii este formată dintr-o pluralitate de acte materiale, iar pentru a se constata existenţa unei asemenea unităţi de infracţiuni trebuie îndeplinite mai multe condiţii: unitatea de acţiune (care implică unitatea manifestării de voinţă, unitatea spaţio-temporală şi omogenitatea materială a actelor), omogenitatea juridică şi unitatea de subiect pasiv. Cu toate că doctrina nu vorbeşte de unitatea de subiect activ, este de la sine înţeles că actele de executare care compun acţiunea ce intră în structura unităţii naturale colective trebuie realizate de aceeaşi persoană.
Or, în cauză, în raport cu cele anterior menţionate, rezultă că această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, la data de 25.10.2013, actele false şi inexacte au fost depuse de inculpatul B., în timp ce, la data de 14.07.2015, înscrisurile false şi inexacte au fost predate de beneficiara proiectului, adică de fosta soţie a acestui inculpat. Ca atare, în lipsa unităţii de subiect activ, contribuţia fiecărui participant este calificată juridic prin raportare la fapta autorului, situaţia în care dacă aceeaşi persoană execută acte de instigare şi/de complicitate pentru fapte comise de autori diferiţi, întotdeauna, suntem în prezenţa concursului de infracţiuni, nefiind îndeplinite condiţiile unităţii naturale de infracţiuni.
În concluzie, având în vedere că în cauză nu este aplicabilă dezlegarea dată prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în raport cu care s-a stabilit data de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul inculpatului A., se impune trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă care o va rejudeca în limitele în care a fost desfiinţată decizia atacată, cu respectarea dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen. şi art. 418 C. proc. pen., sens în care se vor judeca căile ordinare de atac numai cu privire la persoana care le-a declarat şi cea la care se referă şi numai în raport cu calitatea pe care o are apelantul, fără a putea să-i fie creată acestuia o situaţie mai grea, urmând să se identifice, în funcţie şi de calificare juridică a activităţii infracţionale, de când curge termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dacă acesta s-a împlinit.
GGC - NN