Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 22 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au respins, ca inadmisibile, cererile formulate de inculpaţii A., B., C. şi D. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Astfel, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta a fost invocată în faţa instanţei judecătoreşti investită cu soluţionarea cererilor de recurs în casaţie formulate de autorii excepţiei, textul de lege criticat fiind în vigoare la data solicitării.
Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Din această perspectivă, a constatat că inculpaţii A., B., C. şi D. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. în măsura în care textul de lege nu prevede ca şi caz de recurs în casaţie omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal.
Or, în speţă, Înalta Curte a apreciat că, în realitate, recurenţii - inculpaţi urmăresc modificarea textului criticat în sensul dorit, prin completarea lui cu prevederi noi (aplicarea art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi ipotezei în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal), ceea ce ar echivala, însă, cu o încălcare a separaţiei puterilor în stat, întrucât instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Constituţie şi de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurenţii C., A. şi B. au formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Sub un prim aspect, au apreciat că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile conferite de lege puterii judecătoreşti, prin realizarea unei veritabile examinări a fondului excepţiei, atribut ce revine exclusiv instanţei de contencios constituţional.
Sub un al doilea aspect, în opinia recurenţilor, în mod greşit instanţa de fond a extins conţinutul noţiunii de "pertinenţă" definit în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca fiind o "legătură cu soluţionarea cauzei" şi a apreciat că nu ar fi îndeplinită această cerinţă de admisibilitate, criticile de neconstituţionalitate nu sunt veritabile critici şi vizează omisiuni legislative, urmărind modificarea legii.
Analizând recursurile formulate de recurenţii C., A. şi B. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din economia dispoziţiilor art. 2, art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului a posteriori implică examinarea prealabilă a patru cerinţe de admisibilitate, expres prevăzute de lege. Această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor condiţii cumulative:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- individualizarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei contestate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare şi care nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).
În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor de admisibilitate evocate.
Astfel, excepţia a fost ridicată de recurenţii C., A. şi B., în faţa instanţei judecătoreşti învestite cu examinarea, conform procedurii prevăzute de art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., a admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie formulat împotriva Deciziei penale nr. 607 din data de 28 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv:
Art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., conform căruia:
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
Aşa cum rezultă din conţinutul normei citate, dispoziţia criticată sub aspectul neconstituţionalităţii vizează unul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, respectiv greşita apreciere asupra unei cauze de încetare a procesului penal.
Excepţia neconstituţionalităţii acestei dispoziţii legale a fost ridicată în faza procesuală a verificării admisibilităţii în principiu a căii de atac extraordinare a recursului în casaţie declarat de autorii excepţiei şi întemeiat formal pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Înalta Curte observă că excepţia are legătură cu soluţionarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, fiindcă în această fază se verifică, formal, potrivit art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. tocmai indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora, astfel încât în lipsa prevederii întocmai în norma legală a cazului de casare, recursul în casaţie nu ajunge în faza următoare a judecării căii de atac.
În consecinţă, forma în care este reglementat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. pe care recurentul l-a invocat are înrâurire directă asupra soluţiei ce se pronunţă asupra admisibilităţii recursului în casaţie.
Aşadar, excepţia privind neconstituţionalitatea formei de legiferare a cazului de casare invocat în speţă are legătură cu soluţionarea cauzei cu care este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume cu soluţionarea recursului în casaţie, vizând tocmai temeiul său de drept.
Pe de altă parte, şi raportat la obiectul criticilor formulate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte apreciază că exigenţa vizând legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită nu doar în planul aplicabilităţii textelor criticate în cauza dedusă judecăţii, ci şi în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurenţilor.
De asemenea, excepţia invocată îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât, până la data pronunţării prezentei încheieri, Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederii legale criticate.
Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenţii C., A. şi B. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitatea a dispoziţiei art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este în sensul că aceasta este întemeiată.
Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. reglementează cazul de casare ce constă, în esenţă, în greşita apreciere de către instanţa de judecată asupra unei cauze de încetare a procesului penal. Viciul de neconstituţionalitate este atras de forma de legiferare a temeiului căii de atac, legiuitorul prevăzând că doar aprecierea eronată în sensul afirmării existenţei cauzei de încetare poate declanşa calea de atac, nu şi aprecierea eronată în sensul negării existenţei cauzei de încetare.
Exclusiv din cauza formei de legiferare a cazului de casare, numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a încetat procesul penal pot fi atacate pentru acest motiv, nu şi celelalte hotărâri în care totuşi persistă aceeaşi judecată eronată, asupra aceleiaşi chestiuni.
Ca atare, forma de legiferare a cazului de casare de la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. implică limitarea arbitrară a dreptului de a exercita recursul în casaţie împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti în care eroare de judecată poartă asupra aceleiaşi chestiuni.
Or, în această materie, jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a României a fost în sensul de a asigura exercitarea deplină a dreptului de a exercita calea de atac, fără vreo limitare atrasă de tipul hotărârii ce se atacă.
Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 540/2016, publicată în M.Of. nr. 841/24.10.2016, s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din C. proc. pen., ce excludeau atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate în apel de către Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 651/2017, publicată în M.Of. nr. 1000/18.12.2017, Curtea Constituţională a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen., ce excludeau atacarea cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 573/2018, publicată în M. Of. nr. 959/13.11.2019, s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din C. proc. pen., ce excludeau exercitarea recursului în casaţie împotriva soluţiilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Prin Decizia nr. 208/2022, publicată în M. Of. 510/24.05.2022 Curtea Constituţională a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., ce excludeau exercitarea recursului în casaţie împotriva soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În această Decizie, la punctul 32, instanţa de contencios constituţional a reţinut că din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, parag. 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, parag. 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.
Ca atare, permiterea de către legiuitor a atacării cu recurs în casaţie doar a unei categorii de hotărâri definitive, respectiv numai a celor de încetare a procesului penal, nu şi a celor de condamnare este nejustificată obiectiv, pentru că ambele categorii de hotărâri definitive pot fi pronunţate ca urmare a unei erori de judecată ce poartă asupra cauzei de încetare a procesului penal şi ambele categorii au ca urmare înfrângerea principiului legalităţii, în aceeaşi măsură.
Prin urmare, textul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este susceptibil să încalce prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 sub aspectul accesului liber la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, dar şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţia României, referitor la legalitatea aplicării pedepsei.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile formulate de recurenţii C., A. şi B. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.
Va desfiinţa încheierea recurată şi în consecinţă:
Va admite cererea recurenţilor şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de recurenţii C., A. şi B. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.
Desfiinţează încheierea recurată şi în consecinţă:
Admite cererea recurenţilor şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 octombrie 2023.
GGC - NN