Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.06.2016 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Natională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. prin A.J.F.P. Tulcea a solicitat:
(i) anularea deciziei nr. 1235/09.12.2015 emisă de D.G.F.P. Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii;
(ii) admiterea în tot a contestaţiei formulate, cu consecinţa anulării dispoziţiei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2015 în sumă totală de 2.791.586 RON, a dispoziţiei de măsuri nr. 170385/31.08.2015 prin care s-a diminuat pierderea fiscală, a deciziei de impunere nr. x/31.08.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.482.584 RON, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.08.2015;
(iii) anularea oricăror acte subsecvente actelor atacate;
(iv) suspendarea efectelor actelor administrative atacate, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze;
(v) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata efectuate în cauză.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 13 din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:
- a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Galaţi;
- a anulat în parte decizia nr. 1235/09.12.2015, decizia de impunere nr. x/31.08.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.08.2015, în ceea ce priveşte suma de 319.929 RON reprezentând impozit pe profit, suma de 202.785 dobânzi/majorări de întârziere şi 47.859 RON penalităţi de întârziere şi suma de 697.807 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată, 324.979 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 91.539 RON penalităţi de întârziere şi dispoziţia de măsuri nr. 170385/31.08.2015;
- a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2015;
- a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.108 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
1.3. Prin decizia nr. 3501 din data de 14 iulie 2020, Înalta Curte a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 13 din 25 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1235/09.12.2015, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.082015 şi a dispoziţiei de măsuri nr. 170385/31.08.2015, menţinând dispoziţiile privind anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/31.08.2015.
1.4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016*.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 212 din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
- a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii exercitate de reclamantă cu privire la sumele menţionate în raportul de inspecţie fiscală ce nu au făcut obiectul deciziei de impunere nr. x/31 08 2015;
- a respins acţiunea ca inadmisibilă cu privire la sumele menţionate în raportul de inspecţie fiscală ce nu au făcut obiectul deciziei de impunere nr. x/31 08 2015;
- a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, cu privire la decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1235/09.12.2015; decizia de impunere nr. x/31.08.2015 şi dispoziţia de măsuri nr. 170385/31.08.2015;
- a obligat reclamanta la plata către expertul judiciar B. a sumei de 2500 RON cu titlu de onorariu suplimentar pentru efectuarea completării la raportul de expertiză;
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei, anularea în tot a deciziei nr. 1235/09.12.2015 emise de D.G.R.F.P. Galaţi- Serviciul Soluţionare Contestaţii, admiterea contestaţiei administrative, anularea dispoziţiei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2015 a dispoziţiei de măsuri nr. 170385/31.08.2015 prin care s-a diminuat pierderea fiscală, a deciziei de impunere nr. x/31.08.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.482.584 RON, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.08.2015, dar şi a actelor subsecvente actelor atacate, cu cheltuieli de judecată fond şi recurs.
Criticile recurentei-reclamante se subscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind următoarele:
1. Instanţa în mod greşit a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la sumele menţionate în raportul de inspecţie fiscală ce nu au făcut obiectul deciziei de impunere.
Recurenta-reclamantă arată că prin contestaţia administrativă s-a îndreptat inclusiv împotriva raportului de inspecţie fiscală, iar prin completările aduse contestaţiei în lunile septembrie - noiembrie 2015 a precizat clar obiectul căii de atac administrative şi operaţiunile contabile greşit interpretate şi recalificate de organul fiscal, precum şi suma totală a obligaţiilor fiscale suplimentare contestate. De altfel, raportul de inspecţie fiscală este act premergător deciziei de impunere, atacabil odată cu această decizie.
Or, prin decizia de soluţionare a contestaţiei o parte din această contestaţie a fost respinsă, ca fiind fără obiect, aspect confirmat de instanţa de fond, cu ignorarea criticilor îndreptate atât împotriva deciziei de impunere cât şi a raportului de inspecţie fiscală.
A se limita admisibilitatea contestaţiei la sumele indicate în decizia de impunere, deşi contestaţia vizează întregul operaţiunilor controlate (transpuse în sume), analizate greşit şi nelegal de către organul fiscal, reprezintă o încălcare a dreptului contribuabilului de acces la o instanţă.
Instanţa este chemată să verifice în primul rând legalitatea constatărilor inspecţiei fiscale, iar contestaţia nu trebuie limitată la sumele indicate de contribuabilul-contestator, ci trebuie să se ţină seama de raţionamentul exprimat de acesta. Constatările şi măsurile luate de organul fiscal trebuie analizate ca un tot unitar, reprezentând o înlănţuire de tip cauză-efect. Legea nu distinge atunci când conferă contribuabilului dreptul la acţiune şi nu limitează acest drept la indicarea sumelor pe care reclamantul le consideră nejustificate, ci este un drept absolut de a contesta aspectele considerate vătămătoare şi nelegale din conţinutul actului fiscal contestat.
În concluzie, instanţa avea obligaţia să se pronunţe pe toate operaţiunile fiscale ce au fost greşit recalificate de către organul fiscal, fie prin raportul de inspecţie fiscală, fie prin decizia de impunere sau prin decizia dată în soluţionarea contestaţiei, toate aceste acte fiind contestate prin acţiunea introductivă.
Orice act administrativ fiscal care conţine măsuri (inclusiv raportul de inspecţie fiscală, dacă prin acesta se stabilesc respectivele măsuri) urmează a fi considerat act administrativ fiscal, atacabil conform art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.
Or, instanţa de fond a ignorat limitele învestirii, neanalizând sub unele aspecte criticate actul administrativ producător de efecte juridice.
2. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 19, 21 şi 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Validând raţionamentul din decizia de soluţionare a contestaţiei, instanţa a reţinut că operaţiunile menţionate în raportul de inspecţie fiscală nu au la bază documente justificative.
Făcând trimitere la jurisprudenţa CJUE în cauzele C-18/13 şi C-285/11, recurenta-reclamantă arată că acordarea dreptului de deducere a TVA este un principiu fundamental al sistemului european de TVA.
În procedura inspecţiei fiscale nu au fost solicitate explicaţii contribuabilului, aşa cum prevede art. 113 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru clarificarea aspectelor referitoare la documentele justificative aferente operaţiunilor verificate.
Organul fiscal nu a controlat contabilitatea primară în care se regăsesc documentele constatate lipsă cu ocazia inspecţiei fiscale. De asemenea, nu a solicitat lămuriri cu privire la repartizarea cheltuielilor şi la activităţile producătoare de venituri. Reclamanta nu a fost informată că echipa de inspecţie nu a găsit contracte, comenzi de transport şi alte documente contabile. Ca urmare, organul fiscal a declarat nereale operaţiunile, fără a-şi motiva realmente soluţia adoptată.
Pe de altă parte, soluţia instanţei de fond este neîntemeiată raportat la actele prezentate de reclamantă în cursul judecăţii şi care reprezintă documente justificative pentru cheltuielile a căror deductibilitate a fost refuzată.
Expertul desemnat să realizeze lucrarea de specialitate în cauză a analizat, în mare parte, punct cu punct documentele pe care organul fiscal le-a considerat inexistente. Cu toate acestea, judecătorul fondului nu a evaluat întreg materialul probator, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile.
2.a) Spre exemplu, în relaţia cu C., reclamanta face dovada că serviciile de transport i-au fost efectiv prestate de către această societate, instanţa reţinând nefondat că nu ar fi fost prezentate documente justificative. Astfel de documente sunt contractele şi comenzile de transport, facturile şi plăţile făcute în baza acestora, toate verificate pe calea expertizei. Nevalidarea concluziilor raportului de expertiză relevă interpretarea trunchiată a dispoziţiilor legale care reglementează înregistrările contabile.
Comenzile de transport au fost ignorate de organul fiscal, deşi acestea reflectă clar bunurile şi cantităţile transportate.
2.b) Cu privire la cheltuiala cu chiria în sumă de 312.584 RON, de asemenea considerată nedeductibilă, în lipsa documentelor justificative, recurenta-reclamantă arată că sancţiunea pentru nedefalcarea pe ani a costurilor cu chiria nu poate conduce la considerarea cheltuielii ca fiind nedeductibilă. În relaţia cu D. şi E., reclamanta a prezentat contractele de închiriere, pe baza cărora cei doi locatori au emis facturi în anul 2009.
O corectă tratare a situaţiei din punct de vedere al independenţei exerciţiului financiar anual, ar fi presupus înregistrarea în fiecare an de contract în contul de cheltuieli, cu cont corespondent facturi nesosite şi TVA neexigibilă, pentru a se putea calcula impozitul pe profit într-un mod care să reflecte fidel profitul reclamantei, în conformitate cu OMFP nr. 2374/2007.
Chiar dacă reclamanta nu a procedat aşa, se puteau corecta erorile. În orice caz, cheltuiala nu poate fi considerată nedeductibilă, diferenţa constând numai în anul în care ea se deduce. În cazul de faţă, o parte din cheltuială trebuia adăugată la pierderea fiscală a anului 2008.
În ceea ce priveşte dreptul de deducere a TVA, potrivit art. 146 din Codul fiscal, condiţia acordării dreptului de deducere este deţinerea facturii în original, condiţie îndeplinită de reclamantă.
2.d) Cât priveşte suma de 62.154 RON reprezentând cheltuieli cu energia refacturată de F. S.R.L. şi D. S.R.L., recurenta-reclamantă arată că avea obligaţia de plată a energiei electrice pentru spaţiile primite în comodat sau închiriate, conform contractelor. În relaţia cu F. s-a stabilit obligaţia sa de a achita 25% din valoarea energiei electrice, conform convenţiei părţilor referitoare la împărţirea cheltuieliilor de acest tip.
Instanţa a considerat nelegal că operaţiunile ar fi fictive, fără să justifice această concluzie abuzivă.
În ceea ce priveşte relaţia cu D., recurenta-reclamantă trimite la contractul de închiriere a terenului în suprafaţă de 2 ha, închiriere la care a recurs în scopul depozitării stufului recoltat, contract amendat prin acte adiţionale ulterioare, şi reziliat abia în luna ianuarie 2011.
2.d) Cât priveşte cheltuielile cu serviciile avocaţiale, în mod eronat instanţa de fond a reţinut lipsa documentelor justificative referitoare la prestarea serviciilor.
Reclamanta a prezentat contractele de asistenţă juridică, iar activitatea avocaţilor nu se reflectă în devize sau situaţii de lucrări, aşa cum pretinde organul fiscal, ci în rapoarte de activitate, în cazul contractelor în care s-a prevăzut tarifarea orară. Or, astfel de rapoarte de activitate au însoţit facturile emise şi au fost prezentate de către reclamantă.
2.e) Cât priveşte suma de 2.048.124 RON, reprezentând cheltuieli cu prestări de servicii efectuate de G., H., I., J., K., L., de asemenea s-a reţinut nelegal lipsa contractelor şi a celorlalte documente justificative care atestă realitatea operaţiunilor.
Pentru relaţia cu J., reclamanta a prezentat contractul de proiectare, livrare, montaj şi punere în funcţiune nr. 871/2010.
Pentru relaţia cu K., a prezentat contractul de prestări servicii nr. x/2011, însoţit de procesul-verbal de recepţie nr. x/2011.
Recurenta arată că toate contractele menţionate au anexe şi alte documente justificative, care însă nu au fost cerute de organul fiscal.
În mod nefondat instanţa a reţinut că reclamanta nu a prezentat un contract din care să rezulte în concret ce servicii au fost prestate în relaţia cu societatea L.. În relaţia cu această societate nu a fost vorba de o prestare de servicii, iar factura a fost stornată, aşa cum rezultă şi din concluziile expertizei contabile.
2.f) Cu privire la cheltuiala de 2.500 RON cu chiria plătită lui M., arată că aceasta este o cheltuială aferentă contractului de închiriere nr. x/2005, spaţiul închiriat fiind destinat activităţilor de birou ale societăţii reclamante.
2.g) Cu privire la suma de 7.907 RON reprezentând plata serviciilor de inspecţie şi certificare efectuate de PFA Bucur şi N., arată că a fost încheiat contractul nr. x/2012 şi că în mod nejustificat s-a reţinut nedemonstrarea realităţii operaţiunii, câtă vreme reclamanta a dovedit că a avut loc certificarea unei amenajări piscicole, necesară accesării unei finanţări.
2.h) Suma de 145.113 RON reprezintă cheltuieli cu azotat de amoniu, var bulgăre şi clorură de sodiu. Achiziţia acestor materiale este atestată de contractele încheiate, iar cheltuiala era necesară pentru conservarea resurselor şi protejarea mediului, fiind deductibilă conform art. 21 alin. (2) lit. l) din Codul fiscal. Au fost indicate organului fiscal locurile în care substanţele au fost utilizate, după norma tehnologică nr. 7/1989, specifică activităţii de acvacultură. Noţiunea de devize sau situaţii de lucrări nu este aplicabilă unei astfel de activităţi. De asemenea, în contabilitatea primară se regăsesc bonurile de consum cu care au fost scoase din gestiune produsele, aspect reflectat în raportul de expertiză, ignorat de către instanţa de fond.
2.i) Instanţa a reţinut greşit şi că două imobile au ieşit din patrimoniul reclamantei, deşi antecontractele încheiate cu O. S.R.L. nu s-au concretizat în transferul dreptului de proprietate. Veniturile societăţii au fost majorate de organele de inspecţie fiscală cu suma de 991.148 RON reprezentând preţ vânzare mijloace fixe conform a două facturi emise de reclamantă în 2010, însă vânzările propriu-zise nu s-au produs, conform antecontractelor transferul dreptului de proprietate urmând să aibă loc numai la îndeplinirea condiţiei radierii ipotecilor instituite asupra imobilelor.
Ca atare, sumele încasate nu reprezintă venituri, ci au fost înregistrate în contul de avansuri pentru vânzare mijloace fixe, iar bunurile nu au părăsit patrimoniul societăţii, regăsindu-se în balanţa mijloacelor fixe, astfel că pentru sumele reprezentând preţul vânzării nu se poate stabili impozit pe venit.
2.j) Cât priveşte factura emisă de P., reclamanta a făcut dovada existenţei Codul fiscal pe factura emisă de această societate, respectând dispoziţiile art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, coroborate cu art. 6 din Legea contabilităţii. Prin urmare, cheltuiala în mod incorect nu a fost luată în considerare la calculul impozitului pe profit.
2.k) În ceea ce priveşte relaţia cu Q., cheltuiala cu combustibilul a fost făcută pentru autoturismul achiziţionat de reclamantă în leasing, destinat utilizării de către administratorul societăţii.
S-a reţinut greşit ca fiind nerespectată condiţia destinării achiziţiei în scopul operaţiunilor taxabile. Potrivit art. 21 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal sunt deductibile cheltuielile de transport efectuate pentru salariaţi şi administratori, iar normele metodologice nu cer să se dovedească calitatea persoanei care efectuează deplasarea şi nu impun obligativitatea vreunui ordin de deplasare.
De asemenea, prin hotărârea recurată în mod greşit a fost îngrădit dreptul de deducere a TVA aferentă tuturor operaţiunilor de achiziţii anterior menţionate. Dreptul de deducere este un principiu fundamental al sistemului de TVA, care nu poate fi limitat. Recurenta-reclamantă citează jurisprudenţa CJUE în cauzele C-18/13, Macs Pen Eood, C-285/11 Bonik, C-516/14 Barlis.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Trimiţând în prealabil la obiectul contestaţiei administrative aşa cum a fost precizat de reclamantă la solicitarea expresă a organului de soluţionare a contestaţiei, intimata - pârâtă arată că această contestaţie a fost soluţionată în limitele precizate în actul de sesizare al reclamantei, în raport de criticile formulate împotriva deciziei de impunere, prin care nu s-au preluat toate aspectele considerate relevante de inspecţia fiscală.
În consecinţă, organul de soluţionare s-a pronunţat, în limitele sesizării, asupra acelor obligaţii fiscale stabilite prin decizia de impunere în referire la operaţiunile economice indicate expres de recurenta-reclamantă, cu menţionarea furnizorilor.
Luând în considerare dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, limitele în care a fost soluţionată contestaţia administrativă fiscală sunt şi limitele învestirii instanţei de contencios administrativ.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei de soluţionare nr. 1235/2015 în limitele stabilite de recurenta-reclamantă prin contestaţia administrativă, controlul de legalitate asupra raportului de inspecţie fiscală putând avea loc numai relativ la aspectele surprinse în decizia de impunere şi care au fost contestate efectiv de către recurenta-reclamantă prin contestaţia administrativă şi, subsecvent, prin cererea de chemare în judecată.
La pct. 3 al deciziei de soluţionare a contestaţiei s-a menţionat că reclamanta nu a indicat motivele contestării anumitor măsuri dispuse şi nu a prezentat dovezile pe care îşi întemeiază afirmaţiile pentru fiecare sumă contestată. Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu a dovedit că operaţiunile scriptice corespund unor tranzacţii reale şi legal desfăşurate.
Or, o condiţie pentru deductibilitatea cheltuielii este aceea a efectuării acesteia în scopul realizării de venituri impozabile, potrivit art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, aceasta însemnând că bunurile/serviciile/lucrările au fost efectiv livrate/prestate/executate.
De asemenea, în privinţa dreptului de deducere a TVA, este necesar să se demonstreze că achiziţiile au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, potrivit art. 145 alin. (2) din Codul fiscal.
Totodată, prezentarea facturii prevăzute de art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, în principiu, este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere, însă nu exclude dreptul organului de inspecţie fiscală, prevăzut de art. 11 din Codul fiscal, de a investiga şi a dovedi că operaţiunea afirmată prin prezentarea facturii nu are scop economic.
Comenzile de transport prezentate în relaţia cu C. nu corespund decât în parte facturilor şi nu există alte documente care să ateste prestarea serviciilor de transport (de felul documentelor de ieşire din gestiune a bunurilor transportate, scrisori ce trăsură, dovezi ale comunicării respectivelor comenzi către transportator).
În ceea ce priveşte cheltuielile cu chiria, astfel de cheltuieli reprezentând chiria din anii anteriori nu pot afecta profitul anului 2009. Contractele nu au dată certă şi nu s-a dovedit organului fiscal că alte facturi ar fi fost emise anterior de acelaşi locator, în baza aceluiaşi contract.
În relaţia cu D. S.R.L., nu s-a dovedit în timpul inspecţiei fiscale existenţa unui contract şi nici necesitatea efectuării cheltuielilor pentru activitatea desfăşurată.
Cheltuielile cu energia electrică refacturată de F. în 2009 şi 2010 nu au fost recunoscute pentru că nu s-a prezentat o anexă a convenţiei încheiată între părţi, care să permită stabilirea consumului efectiv de energie pentru activitatea reclamantei.
Cheltuielile cu onorariile avocaţilort nu au fost recunoscute pentru că nu s-a demonstrat prestarea efectivă a serviciilor.
La fel în cazul serviciilor prestate de J. S.R.L. şi K. S.R.L., pentru care nu există documente justificative care să ateste prestarea efectivă.
În relaţia cu L. S.R.L., nu rezultă în concret ce servicii au fost prestate de societatea menţionată reclamantei, în sumă de 1.996.333 RON şi de ce erau necesare în scopul desfăşurării activităţii reclamantei.
Deşi recurenta-reclamantă susţine că factura nr. x/30.09.2011 nu se regăseşte în jurnalul pentru cumpărări şi nu a produs efecte financiar-contabile, afirmaţia sa nu este susţinută de niciun mijloc de probă.
Cheltuiala cu chiria in cuantum de 2.500 RON a fost făcută în baza unei facturi emise după încetarea contractului (prin ajungere la termen).
În privinţa cheltuielii de inspecţie şi certificare, de asemenea nu s-a putut stabili ce servicii au fost prestate.
În mod similar, cheltuielile cu achiziţiile de azot, clorură var şi lapte praf reclamanta nu a demonstrat efectuarea operaţiunilor de intrare a bunurilor în gestiunea sa.
Cheltuielile cu achiziţia de combustibil, în vederea efectuării de deplasări în interesul societăţii trebuie justificate prin înscrisuri pe baza cărora să se poată determina că vehiculul a fost utilizat exclusiv în scopul activităţii economice. În situaţia în care o astfel de dovadă nu este făcută, sunt aplicabile dispoziţiile art. 145 indice 1 Codul fiscal, deductibilitatea cheltuielilor fiind limitată la 50%, aşa cum corect a reţinut organul de soluţionare a contestaţiei.
În ceea ce priveşte decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, trebuie să se constate că soluţia pronunţată de instanţă în primul ciclu procesual a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare cu trimitere şi a intrat în puterea lucrului judecat.
Cât priveşte dispoziţia de măsuri nr. 170385/2015, aceasta nu are natură administrativ fiscală şi se poate contesta doar în cadrul procedurii speciale instituite de O.U.G. nr. 94/2011.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului dedus judecăţii
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. O primă critică din recurs priveşte declararea ca inadmisibilă a cererii, în măsura în care se îndreaptă împotriva unor sume/constatări din raportul de inspecţie fiscală care nu s-au reflectat în conţinutul deciziei de impunere nr. x/31.08.2015, respectiv în obligaţii fiscale de plată suplimentare.
Instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii în anulare îl constituie decizia de soluţionare a contestaţiei administrative şi, pe cale mediată, decizia de impunere, astfel că nu este admisibilă cererea în măsura în care obiectul acesteia depăşeşte ceea ce s-a contestat pe cale administrativă sau în măsura în care se referă la aspecte care, deşi menţionate în raportul de inspecţie fiscală, nu au făcut obiectul deciziei de impunere.
Prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1235/2015 a fost respinsă ca fiind fără obiect contestaţia administrativă declarată de reclamantă cu privire la impozitul pe profit în sumă de 81.152 RON şi TVA în sumă de 62.795 RON, cu motivarea că organele de inspecţie fiscală nu au stabilit prin decizia de impunere respectivul impozit şi respectiva sumă de TVA. Astfel, nu toate sumele înscrise în anexele raportului de inspecţie fiscală nr. x/2015 au influenţat rezultatele controlului, respectiv anumite constatări nu s-au concretizat în obligaţii de plată suplimentare.
Se înţelege că sumele anterior arătate sunt aferente unor cheltuieli a căror analiză din perspectivă fiscală a avut loc prin raportul de inspecţie fiscală, fără valorificarea concluziilor prin decizia de impunere.
Recurenta-reclamantă critică soluţia de inadmisibilitate pronunţată de instanţa de fond, susţinând că raportul de inspecţie fiscală este atacabil odată cu decizia de impunere, iar contestaţia administrativă a fost îndreptată nu numai împotriva deciziei de impunere, ci şi a constatărilor din raportul de inspecţie fiscală. Ca atare, apreciază recurenta-reclamantă că instanţa era chemată să verifice inclusiv legalitatea constatărilor din raportul de inspecţie fiscală.
Înalta Curte constată că raportul de inspecţie fiscală, în conformitate cu art. 109 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este operaţiune administrativă prealabilă emiterii actului administrativ fiscal, reprezentat de decizia de impunere. Nu raportul de inspecţie fiscală materializează obligaţii fiscale noi, ci decizia de impunere, care este titlul de creanţă, conform art. 110 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură fiscală.
Drept urmare, în temeiul art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportul de inspecţie fiscală este atacabil odată cu actul administrativ fiscal pe care îl fundamentează, respectiv în cazul de faţă, odată cu decizia de impunere şi dispoziţia de măsuri referitoare la diminuarea pierderii fiscale, sub condiţia ca dispoziţiile sale, sub forma unor constatări cu implicaţii fiscale, să stea la baza unor măsuri luate prin decizia de impunere sau prin dispoziţia referitoare la diminuarea pierderii fiscale.
Statutul raportului de inspecţie fiscală de act premergător deciziei de impunere impune concluzia că acesta poate fi supus controlului de legalitate în contencios administrativ numai în măsura în care susţine dispoziţii ale deciziei de impunere, nu şi în situaţia în care eventuale constatări rămân fără efect în plan fiscal.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă se referă la "măsuri" adoptate prin raportul de inspecţie fiscală, pe care avea dreptul să le atace, conform art. 205 din Codul de procedură fiscală, însă nu indică în concret nicio astfel de măsură care, reflectându-se exclusiv în raportul de inspecţie fiscală, este producătoare de efecte juridice în ceea ce o priveşte. De asemenea, nu a indicat operaţiuni care, primind o anume calificare prin raport, s-ar găsi "într-o înlănţuire de tip cauză-efect" cu alte operaţiuni care au condus la stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare, după cum susţine.
Ca atare, este nefondată critica referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond a limitelor învestirii, în sensul neanalizării pe fond a cererii în măsura în care priveşte numai raportul de inspecţie fiscală.
2. Cât priveşte operaţiunile economice care au generat impunerea suplimentară sau diminuarea pierderii fiscale şi care au fost analizate pe fond, recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea art. 19, art. 21 şi art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Faţă de confirmarea de către instanţă a legalităţii şi temeiniciei actelor administrative fiscale care reţin nedeductibilitatea unor cheltuieli şi a TVA aferente, în lipsa documentelor justificative care să ateste realitatea operaţiunilor de achiziţii, recurenta-reclamantă formulează un prim rând de critici de ordin general, prin care susţine că instanţa nu a ţinut seama că organul fiscal nu a cerut explicaţii şi nici documentele înregistrate în contabilitatea primară a societăţii, ce sunt apte să dovedească realitatea operaţiunilor. De asemenea, arată că nu a fost valorificat probatoriul cu înscrisuri şi expertiza contabilă, administrat în acelaşi scop, al dovedirii realităţii operaţiunilor.
Înalta Curte constată că reclamanta a avut posibilitatea, în etapa judiciară, să prezinte documentele justificative a căror lipsă a fost invocată în procedura administrativă, fie de organul fiscal, fie de organul de soluţionare a contestaţiei. Drept urmare, o eventuală încălcare de către organul de inspecţie fiscală a dispoziţiilor art. 94 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în cadrul constatării şi investigării fiscale a actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei, respectiv nesolicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabilului, nu poate constitui motiv de nelegalitate al actelor emise întrucât vătămarea generată de o astfel de încălcare nu ar putea fi plasată decât pe tărâmul probator, care a avut o deplină manifestare în etapa judiciară a litigiului. Recurenta-reclamantă a dispus de cadrul procesual în care să exprime poziţia sa cu privire la operaţiunile reîncadrate şi în care să prezinte documentele justificative pe care le deţine.
Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru recunoaşterea deductibilităţii cheltuielilor şi a dreptului de deducere a TVA aferente va fi analizată punctual în cele ce urmează, raportat la criticile concrete formulate prin recurs. Cu privire, însă, la rolul raportului de expertiză contabilă realizat în cauză, trebuie arătat că acesta face parte din ansamblul probatoriului administrat, a cărui apreciere a revenit instanţei de fond, în conformitate cu art. 264 din C. proc. civ.. Deci, pronunţarea unei soluţii care infirmă unele dintre concluziile raportului de expertiză nu reprezintă un motiv de nelegalitate al hotărârii.
Expertiza nu a urmărit, aşa cum ar fi fost cazul, verificarea punctuală, pe fiecare operaţiune dintre cele analizate de către organul fiscal, a documentelor justificative de care se prevalează reclamanta. Expertul contabil a procedat la o proprie evaluare a situaţiei fiscale, în loc să lămurească, raportat la motivele nedeductibilităţii reţinute prin actele administrative fiscale, dacă documentele justificative la a căror lipsă s-a referit organul fiscal se regăsesc sau nu în contabilitatea societăţii reclamante. Ca atare, conţinutul raportului de expertiză nu sprijină susţinerile reclamantei referitoare la existenţa documentelor justificative.
În continuare, vor fi analizate punctual criticile din recurs referitoare la evaluarea care a avut loc prin sentinţă asupra operaţiunilor înregistrate în contabilitatea societăţii reclamante.
2.a) În relaţia cu C. S.R.L., reclamanta arată că realitatea operaţiunilor constând în servicii de transport ce i-au fost prestate de societatea amintită nu poate fi pusă la îndoială câtă vreme au fost prezentate organului fiscal şi instanţei de judecată contractul de transport şi comenzile de transport plasate transportatorului, deopotrivă cu facturile fiscale în baza cărora s-au făcut plăţile. Mai arată recurenta-reclamantă că aceste operaţiuni au fost verificate pe calea expertizei şi că nevalidarea concluziilor raportului de expertiză relevă interpretarea trunchiată a dispoziţiilor legale referitoare la deductibilitatea cheltuielilor (art. 19 şi art. 21 din Codul fiscal) şi a dreptului de deducere a TVA aferente (art. 145, 146 din acelaşi Cod).
Instanţa de fond a confirmat nedeductibilitatea cheltuielilor şi a TVA aferente serviciilor de transport mărfuri, constatând, ca şi organul de soluţionare a contestaţiei administrative, lipsa documentelor justificative care să ateste realitatea operaţiunilor.
Înalta Curte reţine că efectivitatea operaţiunilor de transport mărfuri trebuie demonstrată de contribuabil prin prezentarea unor documente justificative, precum foi de parcurs sau scrisori de trăsură şi avizele de însoţire a mărfurilor transportate. Astfel de documente sunt apte să demonstreze că serviciile de transport au fost efectiv prestate. Doar încheierea contractului de transport şi emiterea unor comenzi de transport (nu în toate cazurile corelate cu facturile de care se prevalează reclamanta), despre care nu se dovedeşte că au fost transmise în mod efectiv transportatorului, nu sunt suficiente pentru a reţine caracterul efectiv al operaţiunilor. Nu comenzile de transport sunt cele care reflectă bunurile şi cantităţile transportate, aşa cum susţine reclamanta, ci avizele de însoţire a mărfurilor şi scrisorile de trăsură, ca documente care trebuie să însoţească mărfurile pe timpul transportului.
Acest aspect reiese, de altfel, şi din comenzile de transport de care se prevalează reclamanta, conform cărora mărfurile trebuiau însoţite de factură, CMR şi declaraţii de conformitate şi calitate. Or, astfel de documente nu au fost prezentate nici în etapa administrativă şi nici în etapa judiciară a litigiului.
Cât priveşte concluziile raportului de expertiză, instanţa de recurs constată că expertul nu a procedat la o verificare punctuală a operaţiunilor din perspectiva documentaţiei justificative de ordin contabil apte să demonstreze caracterul efectiv al operaţiunilor de transport. Ca atare, o concluzie afirmativă a expertului, referitoare la deductibilitatea cheltuielii şi a TVA aferente, ce nu se bazează pe un conţinut al lucrării de specialitate care să fi identificat în evidenţa contabilă a societăţii reclamante documentele justificative la a căror lipsă s-a referit organul fiscal, nu poate fi valorificată în sensul urmărit de reclamantă.
Potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) şi m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologie de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile a căror prestare efectivă nu este dovedită cu documente justificative.
De asemenea, în materia TVA, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, persoana impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile. Or în cauză, aşa cum s-a arătat anterior, recurenta-reclamantă nu a dovedit că a utilizat în scopul activităţii sale economice serviciile de transport facturate de C. S.R.L..
2.b) O a doua critică punctuală se referă la nedeductibilitatea cheltuielii cu chirii şi a TVA aferente, în cazul cărora de asemenea organul fiscal a constatat lipsa documentelor justificative, iar organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că deşi au fost prezentate în etapa de soluţionare a contestaţiei contractele de închiriere încheiate cu locatorii D. S.R.L. şi E., sumele cu titlu de chirie au fost facturate şi achitate în 2009 inclusiv pentru perioade anterioare respectivului exerciţiu anual financiar contabil, motiv pentru care nu poate fi recunoscută deductibilitatea cheltuielii.
Reclamanta recunoaşte prin recurs că înregistrările sale contabile nu au fost fidele, respectiv a înregistrat în anul 2009 cheltuieli cu chiriile corespunzătoare anilor anteriori, însă consideră că situaţia reprezintă doar o eroare de înregistrare, care nu ar trebui să aibă influenţe fiscale câtă vreme operaţiunile sunt reale, iar cheltuiala a fost în mod efectiv făcută pentru activitatea economică desfăşurată.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu aduce critici argumentului hotărâtor referitor la înregistrarea cheltuielilor cu chiria din anii anteriori în anul 2009, cu nerespectarea principiului contabil al independenţei fiecărui exerciţiu financiar. Având în vedere şi că perioada anterioară anului 2009 nu a făcut obiectul inspecţiei fiscale, o cheltuială aferentă perioadei anterioare nu poate fi recunoscută la nivelul anului 2009, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, conform căruia profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile dintr-un an fiscal.
Însă, în egală măsură nu poate fi refuzată deductibilitatea cheltuielii pentru sumele plătite cu titlu de chirii aferente anului de facturare şi plată, respectiv 2009, în relaţia cu locatorii D. S.R.L. şi E., faţă de care au fost prezentate contractele de închiriere. O astfel de cheltuială este deductibilă, conform art. 21 alin. (1) din Codul fiscal. De asemenea, chiria fiind facturată cu TVA, reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă cheltuielii înregistrate pentru anul 2009, conform art. 145 alin. (1) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.
2.c) Cât priveşte suma de 62.154 RON reprezentând cheltuieli cu energia electrică refacturată de F. S.R.L. şi D. S.R.L., instanţa de fond de asemenea a confirmat nedeductibilitatea cheltuielii, declarată de organul fiscal pentru lipsa documentelor justificative.
Înalta Curte constată că în relaţia cu F. S.R.L., nu s-a pus problema nerealităţii operaţiunii de comodat, iar modalitatea de alocare a cheltuielilor convenită cu F. rezultă din convenţia părţilor referitoare la împărţirea costurilor cu energia electrică pe platforma industrială Jurilovca. Este excesivă nerecunoaşterea deductibilităţii cheltuielii pe motivul prezentat în decizia de soluţionare a contestaţiei, potrivit căruia facturile emise de F. nu corespund ca sume unui calcul exact conform convenţiei părţilor.
Reclamanta a prezentat convenţia cu F., iar organul fiscal a cunoscut modalitatea convenită de părţi de repartizare a cheltuielilor cu energia furnizată pentru desfăşurarea activităţilor pe platforma industrială, aşa încât avea posibilitatea de a refuza deductibilitatea unor eventuale diferenţe care nu corespund convenţiei părţilor, iar nu de a declara nedeductibilă întreaga cheltuială. O astfel de soluţie nu corespunde dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal. De asemenea, neacordarea dreptului de deducere a TVA aferente contravine art. 145 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.
Alta este concluzia în privinţa aceluiaşi tip de cheltuială în relaţia cu D. S.R.L. întrucât contractul de închiriere încheiat cu aceasta se referă la un teren de depozitare a stufului şi nu are nicio clauză referitoare la repartizarea unor cheltuieli cu energia electrică. Ca atare, în această privinţă în mod corect a fost reţinută lipsa documentelor justificative care să ateste realitatea furnizării de energie electrică, respectiv destinarea acesteia operaţiunilor economice ale reclamantei şi modalitatea de repartizare a cheltuielii.
2.d) În privinţa cheltuielilor cu serviciile avocaţiale, instanţa de fond a stabilit cu aplicarea greşită a legii că lipsesc documente justificative care să ateste realizarea operaţiunilor, câtă vreme documente de felul celor indicate în actele administrative fiscale (devize şi situaţii de lucrări) nu sunt specifice unor astfel de servicii.
Reclamanta a prezentat contractele de asistenţă juridică, două dintre acestea referindu-se la prestarea serviciilor de asistenţă juridică în litigii anume aflate pe rolul instanţelor, iar în ce priveşte cel de al treilea contract au fost depuse rapoarte de activitate specifice tarifării orare pentru servicii de consultanţă juridică. Deşi şi în acest caz o parte din servicii au fost prestate în 2010 (conform rapoartelor de activitate), însă au fost facturate şi plătite în 2011, având în vedere că ambii ani au făcut parte din perioada supusă inspecţiei fiscale, instanţa de recurs consideră că este excesivă şi formală poziţia autorităţilor fiscale de a refuza deductibilitatea cheltuielilor pe motivul înregistrării lor în exerciţiul financiar al anului următor, fără luarea în calcul a acestei cheltuieli în exerciţiul financiar anual căruia îi corespunde.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, fiind dovedită prestarea serviciilor avocaţiale, soluţia de nedeductibilitate a cheltuielilor contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal. De asemenea, în măsura în care serviciile au fost facturate cu TVA, neacordarea dreptului de deducere contravine art. 145 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.
2.e) Pentru operaţiunile derulate cu J. ca şi cu K., recurenta-reclamantă susţine că deţine documente justificative care atestă realitatea serviciilor/lucrărilor de proiectare, montaj, punere în funcţiune.
Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, au fost prezentate numai contractele şi devize de lucrări, lipsind documente care să ateste efectiva realizare a lucrărilor, cum ar fi situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie.
Din aceste motive, constată că, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologie de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu sunt deductibile cheltuielile pretinse.
De asemenea, nu este deductibilă TVA aferentă, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal.
Cât priveşte relaţia cu RFD L., recurenta-reclamantă nu formulează prin cererea de recurs critici concrete, ci recunoaşte că nu i-au fost prestate serviciile pretinse în sumă de 1.996.333 RON (cu TVA aferentă de 473.444 RON).
2.f) În privinţa cheltuielii cu chiria plătită lui M. de 2500 RON, neregula la care se referă sentinţa este aceea a facturării chiriei în 2013, ulterior expirării termenului contractual. Or, criticile recurentei-reclamante nu se raportează la aceste considerente.
2.g) Cu privire la suma de 7.907 RON reprezentând servicii de inspecţie şi certificare, în mod corect recurenta-reclamantă susţine că a fost demonstrată realitatea operaţiunii în raport de specificul serviciilor prestate în scopul certificării unei amenajări piscicole. Astfel, au fost prezentate contractul şi certificatul de conformitate obţinut.
2.h) Cât priveşte cheltuielile cu azotat de amoniu, var bulgăre, clorură de sodiu, etc., recurenta- reclamantă susţine deductibilitatea cheltuielilor în temeiul art. 21 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal, arătând că astfel de cheltuieli erau necesare pentru conservarea resurselor şi protejarea mediului, respectivele substanţe fiind utilizate pentru întreţinerea bazinelor piscicole.
Înalta Curte constată că motivul nedeductibilităţii a fost lipsa documentelor care să ateste intrarea în gestiune a respectivelor materiale şi eliberarea din gestiune, spre utilizare. Or, astfel de dovezi nu au fost prezentate nici pe parcursul judecăţii, soluţia de nedeductibilitate sprijinindu-se pe aceleaşi dispoziţii ale art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.
Recurenta-reclamantă arată că utilizarea produselor a avut loc conform Normei tehnologice nr. 7/1989, însă aceasta se referă la dozarea îngrăşămintelor minerale în bazinele piscicole, neţinând locul documentelor de ieşire din gestiune/utilizare în anumite bazine.
2.i) Cât priveşte veniturile din vânzările de imobile/mijloace fixe către O. S.R.L., Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 19 din Codul fiscal, socotind venit suma de 991.148 RON, încasată de reclamantă de la promitenta-cumpărătoare, cu titlu de avansuri, în baza antecontractelor de vânzare-cumpărare.
Pe calea expertizei contabile s-a stabilit că reclamanta a înregistrat corect sumele în contul de avansuri. Imobilele nu au fost înstrăinate în anul 2010, figurând în proprietatea reclamantei şi în anul 2016 (când s-a realizat expertiza).
Nefiind încheiate acte de vânzare-cumpărare, iar încasarea sumelor având loc cu titlu de avans, înregistrat ca atare, în mod greşit instanţa de fond a confirmat actele administrative fiscale în privinţa calificării sumei anterior menţionate ca venit ce se ia în calcul pentru stabilirea profitului impozabil.
2.j) Cât priveşte cheltuiala cu factura nr. x/11.02.2009 emisă de P., deductibilitatea a fost refuzată pe motivul nemenţionării în factură a codului de identificare fiscală a furnizorului, aspect care nu se verifică din conţinutul facturii, prezentate în cadrul probatoriului.
2.k) Cât priveşte diferenţele suplimentare de TVA aferentă achiziţiilor de combustibilul de la Q., recurenta-reclamantă invocă greşit dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, arătând că nu era necesară prezentarea de foi de parcurs, ordine de deplasare, etc.
Textul menţionat se referă la cheltuieli de transport efectuate de salariaţi sau administrator, iar nu la cheltuieli aferente vehiculelor rutiere utilizate în scopul activităţii economice.
Motivul nerecunoaşterii dreptului de deducere a fost neîndeplinirea condiţiei ca achiziţiile să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal. Or, îndeplinirea condiţiei menţionate se dovedeşte prin justificarea utilizării vehiculului, cu foi de parcurs, în scopul activităţii economice.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula în parte decizia de soluţionare nr. 1235/09.12.2015, decizia de impunere x/31.08.2015, dispoziţia de măsuri nr. 170385/31.08.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.08.2015, în ceea ce priveşte considerarea drept venit a sumei de 991.148 RON, primită cu titlu de avans de la O. S.R.L. şi în ceea ce priveşte nerecunoaşterea nedeductibilităţii unora dintre cheltuieli, şi anume: chiria plătită de reclamantă pentru anul 2009 în relaţia cu locatorii D. S.R.L. şi E. şi TVA aferentă; cheltuiala cu energia electrică refacturată de F. S.R.L.; cheltuiala în sumă de 7.997 RON cu serviciile de inspecţie şi certificare prestate de PFA Bucur şi N. S.R.L.; cheltuiala de 4.655 RON facturată de P. S.R.L.; cheltuielile cu serviciile de avocatură prestate de avocat R.., avocat S.. şi T..
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Deşi recurenta-reclamantă se referă şi la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.08.2015, legalitatea acesteia nu a făcut obiectul cauzei în rejudecare, rămânând definitivă soluţia pronunţată în primul ciclu procesual.
În temeiul art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, fond şi recurs, reprezentând taxe de timbru, onorariu de expert şi onorariul de avocat, micşorat conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 212 din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.
Anulează în parte Decizia de soluţionare nr. 1235/09.12.2015, Decizia de impunere x/31.08.2015, Dispoziţia de măsuri nr. 170385/31.08.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.08.2015, în ceea ce priveşte considerarea drept venit a sumei de 991.148 RON, primită cu titlu de avans de la O. S.R.L. şi în ceea ce priveşte nerecunoaşterea nedeductibilităţii următoarelor:
- cheltuieli cu chiria plătită de reclamantă pentru anul 2009 în relaţia cu locatorii D. S.R.L. şi E. şi TVA aferentă;
- cheltuiala cu energia electrică refacturată de F. S.R.L.;
- cheltuiala în sumă de 7.997 RON cu serviciile de inspecţie şi certificare prestate de PFA Bucur şi N. S.R.L.;
- cheltuiala de 4.655 RON facturată de P. S.R.L.;
- cheltuielile cu serviciile de avocatură prestate de avocat R.., avocat S.. şi T..
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.