Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 66/F din data de 11.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a Penală, în dosarul nr. x/2019, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 din C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpata A. cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi spălarea banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (actualmente încriminată prin art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019), ca efect al împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.
În temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. şi art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 (art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002), rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială de la inculpata A. a sumelor de 2.500.000 de euro, respectiv 900.000 de euro (în echivalent în RON la cursul oficial de schimb al BNR, de la data executării acestei măsuri de siguranţă).
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 249 alin. (1), (2), (4) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a popririi luată faţă de inculpata A. prin ordonanţa din 15.12.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie şi măsura sechestrului asigurator instituită faţă de aceeaşi inculpată prin încheierea din data de 01.10.2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 902 din 15.11.2018 a unui Complet de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, până la concurenţa sumelor de 2.500.000 de euro, respectiv 900.000 de euro (în echivalent în RON la cursul oficial de schimb al BNR de la data executării măsurii) în vederea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 din C. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare aferente fazelor de urmărire penală, cameră preliminară şi judecată în primă instanţă au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 272 alin. (1) şi (2) rap. la art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpata A., (avocat C.), în cuantum de 220 RON, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiţiei şi va rămâne în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 18 iunie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor A. - cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de "trafic de influenţă", prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi "spălarea banilor", prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. şi B. - cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de "mărturie mincinoasă", prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpaţilor, în esenţă, s-au reţinut, în fapt, următoarele:
Inculpata A. în toamna anului 2011, a acceptat promisiunea făcută de D., prin intermediul lui E. de a-i oferi suma de 5.000.000 de dolari pentru a-şi exercita influenţa asupra factorilor de decizie din cadrul Ministerului Economiei şi a celor din cadrul S.C. F. S.A., în vederea menţinerii, în parametrii deja negociaţi (preţ şi cantitate de energie furnizată), a contractelor încheiate de firmele lui D. (între care S.C. G. SA) cu S.C. F. S.A., sumă din care a primit, în noiembrie 2011, în scopul arătat, prin intermediul lui E. şi al H., suma de 3.800.000 dolari, dar şi o creanţă de 900.000 de euro, reprezentând banii împrumutaţi de D., prin firma sa I. (controlată prin interpuşi) lui J., împrumut garantat cu un pachet de acţiuni la S.C. K. S.R.L.
Totodată, la finalul anului 2011 (luna noiembrie), inculpata A. a preluat de la o firmă controlată de D., respectiv de la I., o creanţă de 900.000 de euro, folosindu-se de interpunerea lui L. şi a firmei sale M., pentru a ascunde că era beneficiara reală a acestei sume, dar şi adevărata natură a provenienţei banilor. Creanţa de 900.000 de euro reprezenta împrumutul acordat de D. lui J. în anul 2010, împrumut garantat cu un pachet majoritar de acţiuni la S.C. K. S.R.L.
Inculpatul B., cu ocazia audierii sale în calitate de martor în dosarul nr. x/2015, a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la anumite aspecte esenţiale (din care se deduce că A. este beneficiara reală a creanţei cedate de I. către M.) despre care a fost întrebat. Astfel, inculpatul B. a declarat mincinos că:
- nu a avut şi nu are cunoştinţă de împrejurarea că A. este beneficiara reală a creanţei cedate de I. către M., creanţă care i-ar fi permis acesteia să controleze S.C. K. S.R.L., să dobândească părţi sociale ale societăţii comerciale, să se implice în politica editorială a cotidianului K.;
- nu a trimis-o pe H. la avocaţii (N. şi O.) care se ocupau de întocmirea documentelor privind preluarea de către B. a părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L. (inclusiv a datoriilor şi a garanţiilor), astfel încât să-i comunice A. ce documente urmează a fi semnate, să o ţină la curent cu evoluţia negocierilor, a încheierii actelor;
- îi comunica A. date privind situaţia financiară a ziarului K. şi indicatori de performanţă, doar pentru a se lăuda, pentru a o încunoştinţa că publicaţiei K. îi "merge bine".
- nu i-a cerut A. acordul pentru a publica anumite articole în K., ci doar s-a sfătuit, s-a consultat cu aceasta, doar "verifica veridicitatea" informaţiilor obţinute.
Pentru stabilirea acestei situaţii de fapt, procurorul de caz a avut în vedere mijloacele de probă ataşate în volumele 1 - 41 ale dosarului de urmărire penală nr. x/P/2017.
În faţa primei instanţe de judecată, după ce la termenul din data de 28 septembrie 2020 s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, după ce le-a pus în vedere inculpaţilor A. şi B. dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., aceştia au precizat, în prezenţa apărătorilor lor aleşi, că nu doresc să uzeze de procedura simplificată de judecare a cauzei, bazată pe recunoaşterea învinuirii, fiind dispusă efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii de drept comun, conform prevederilor art. 374 alin. (5) şi 10 şi art. 376 C. proc. pen.
Drept urmare, în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţa a procedat, în mod nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, la ascultarea martorilor E., H., P., J., L., Q., N., O., R., S., T. şi U..
În privinţa martorului V., din verificările efectuate în baza de date a D.E.P.A.B.D. a rezultat că acesta a decedat la data de 02 septembrie 2017, iar cu privire la martorul W., de asemenea, s-a constatat imposibilitatea de audiere în cursul cercetării judecătoreşti, din pricina unor probleme de sănătate care l-au împiedicat în mod obiectiv să se prezinte în faţa instanţei de fond, astfel încât, în raport cu aceste probe s-a dispus a se face aplicarea prevederilor art. 383 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., urmând ca la soluţionarea cauzei să fie avute în vedere declaraţiile date de aceşti martori în faza urmăririi penale.
Totodată, la solicitarea inculpatei A., încuviinţată de către instanţă, au fost audiaţi în apărare martorii X. şi Y. şi au fost comunicate de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, în plicuri sigilate, atât documentele cu caracter confidenţial referitoare la acordarea statutului de martor ameninţat persoanelor audiate sub identitatea protejată de Z., AA. şi BB., cât şi suporţii optici conţinând înregistrările audio-video ale declaraţiilor acestor martori cu identitate protejată.
La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2021, Curtea a adus la cunoştinţa părţilor faptul că într-o procedură nepublică, desfăşurată în camera de consiliu, în contextul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 248/2019, prin care a fost declarat neconstituţional textul art. 126 alin. (6) din C. proc. pen., a procedat la verificarea menţinerii condiţiilor care au justificat acordarea statutului de martor ameninţat şi instituirea unor măsuri de protecţie pentru persoanele audiate sub numele de Z., AA. şi BB., iar în urma ascultării nemijlocite a punctului de vedere exprimat personal de către fiecare dintre martorii cu identitate protejată, precum şi a concluziilor procurorului, a hotărât,
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 08 aprilie 2021 (ataşată în mapa de documente cu caracter confidenţial), Curtea a apreciat că nu se mai menţin în actualitate condiţiile care au justificat acordarea statului de martor ameninţat pentru persoanele audiate sub numele de Z., AA. şi BB., astfel că a ridicat statutul de martor protejat pentru cele trei mai sus menţionate şi a constatat încetată măsura de protecţie a datelor de identitate ale martorilor, hotărâre care a fost luată, pe de o parte, în scopul respectării şi garantării dreptului la apărare al inculpaţilor şi la un proces echitabil, iar pe de altă parte, în vederea unei juste soluţionări a cauzei, pentru lămurirea completă şi corectă a tuturor circumstanţelor acesteia şi aflarea adevărului judiciar în speţă.
În acest context, Curtea a dispus introducerea datelor de identitate reală ale martorilor Z., AA. şi BB. în sistemul informatic ECRIS, sens în care a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, să comunica, printr-un document public, aceste date în vederea citării şi audierii martorilor în etapa procesuală a cercetării judecătoreşti.
Ca atare, printr-o adresă întocmită în data de 22 aprilie 2021 şi primită la registratura instanţei în data de 27 aprilie 2021, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie a comunicat datele reale de identificare ale martorilor cu identitate protejată, sens în care a precizat că martorul audiat sub identitatea de Z. este D., martorul audiat sub identitatea de BB. este CC., iar martorul audiat sub numele de AA. este DD.
În continuare, după ce martorilor D., CC. şi DD. li s-a adus la cunoştinţă de către instanţă că prin încheierea din camera de consiliu din data de 08 aprilie 2021 s-a dispus ridicarea statutului de martor protejat ce le-a fost acordat de către organul de urmărire penală şi s-a constatat încetată măsura de protecţie a datelor lor de identitate, aceştia au fost citaţi şi audiaţi în mod nemijlocit, sub identitatea lor reală.
În cadrul probei cu înscrisuri ce i-a fost încuviinţată, inculpata A. a depus la dosarul cauzei, în xerocopie, contractele de vânzare-cumpărare de energie electrică, încheiate între S.C. F. S.A şi S.C. G. S.R.L. cu anexele aferente.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, Curtea nu a putut proceda la audierea inculpaţilor, întrucât, deşi în repetate rânduri acestora li s-a adus la cunoştinţă posibilitatea legală de a-şi exercita dreptul la apărare prin formularea de declaraţii în legătură cu faptele pentru care au fost trimişi în judecată, aceştia, sub diverse pretexte, s-au prevalat în fapt de dreptul la tăcere.
La data de 07 aprilie 2022, inculpata A. a fost arestată pe teritoriul statului bulgar, ca urmare a emiterii pe numele acesteia de către Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, a mandatului european de arestare nr. x din 07 aprilie 2022, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/05 iunie 2018, motiv pentru care în vederea îndeplinirii procedurii de citare şi a asigurării participării ei personale la judecarea cauzei, Curtea a procedat la emiterea şi transmiterea către autorităţile judiciare bulgare a unui ordin european de anchetă. În baza acestei solicitări venite din partea instanţei române, la termenul de judecată din data de 06 iunie 2022, a fost realizată o videoconferinţă cu Tribunalul din Blagoevgrad, în cadrul căreia inculpata A., personal şi asistată atât de către apărătorii aleşi aflaţi în faţa instanţei române, cât şi de către un apărător desemnat de către autorităţile bulgare, precum şi în prezenţa unui interpret de limba bulgară, a precizat că, în contextul pronunţării Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale a României prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., înţelege să solicite a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată şi nu cere continuarea procesului penal.
Ulterior, după ce inculpata A. a fost predată de către autorităţile judiciare bulgare, prin punerea în executare a mandatului european de arestare nr. x emis la data de 07.04.2022 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza MEPI nr. x/05.06.2018, Curtea a solicitat Tribunalului din Blagoevgrad şi Curţii de Apel din Sofia să comunice dacă în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare, inculpata a invocat beneficiul conferit de regula specialităţii sau a renunţat în mod expres la acest beneficiu, să înainteze la dosarul cauzei hotărârile judecătoreşti în baza cărora s-a dispus predarea inculpatei către autorităţile din România, precum şi să analizeze, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, cererea de consimţământ formulată cu privire la judecarea inculpatei A. în cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2019, care se referă la presupuse fapte anterioare predării.
Urmare a acestor demersuri ale instanţei, la dosarul cauzei au fost ataşate Hotărârea nr. 81 din 19.04.2022 a Tribunalului Judeţean Blagoevgrad, dată în dosarul nr. x/2022, prin care s-a dispus îndeplinirea mandatului european de arestare nr. x/07.04.2022 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală şi predarea persoanei solicitate A., în stare de arest preventiv, către statul român solicitant, precum şi Hotărârea nr. 165 din 10.06.2022 a Curţii de Apel din Sofia, prin care a fost confirmată în mod definitiv Hotărârea nr. 81/19.04.2022 a Tribunalului Judeţean Blagoevgrad, sub toate aspectele sale, ambele fiind traduse în limba română. Totodată, Tribunalul Judeţean Blagoevgrad, prin Hotărârea nr. 182 din 12.10.2022, dată în dosarul nr. x/2022 şi înaintată la dosarul prezentei cauze, şi-a dat acordul pentru ca inculpata A. să fie judecată cu privire la infracţiunile ce fac obiectul judecăţii în cauza pendinte, respectiva hotărâre fiind confirmată de către Curtea de Apel din Sofia, printr-o hotărâre definitivă din data de 16.11.2022 (documente, de asemenea, traduse în limba română).
La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2022, inculpatul B. a transmis la dosarul cauzei prin email o notificare prin care a solicitat să se ia act că, având în vedere incidenţa prescripţiei răspunderii penale faţă de acuzaţia formulată împotriva sa, nu cere continuarea procesului penală, în condiţiile art. 18 C. proc. pen.
La rândul său inculpata A., asistată de apărătorii săi aleşi, la acelaşi termen de judecată din data de 12 decembrie 2022, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului cauzei, a reiterat poziţia procesuală de solicitare a încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În cursul judecăţii în primă instanţă, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. (text normativ adoptat prin Legea nr. 6/2018 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021), măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpata A., respectiv măsura asiguratorie a popririi luată prin ordonanţa din 15.12.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie şi măsura sechestrului asigurator dispusă prin încheierea din data de 01.10.2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 902 din 15.11.2018 a unui Complet de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, au fost menţinute în mod succesiv prin încheierile din data de 12.04.2021, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2019/a2, din data de 29.03.2022, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2019/a3, respectiv din data de 14 martie 2023, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2019/a4.
În ceea ce priveşte acţiunea penală, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma obiectului judecăţii, astfel cum este definit în art. 371 din C. proc. pen., Curtea a reţinut că, potrivit art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., numai în caz de continuare a procesului penal, la cererea inculpaţilor, se poate pronunţa o soluţie de achitare a acestora, dacă se constată, ca urmare a continuării judecăţii, incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.
În speţă, prin prisma dispoziţiilor legale anterior citate, întrucât inculpaţii, fiind în mod expres întrebaţi, nu au solicitat continuarea procesului penal, Curtea a constatat că, pentru a se pronunţa asupra cererii acestora de încetare a procesului penal, nu se poate raporta decât la faptele reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei şi la încadrările juridice anterior menţionate.
Ca atare, pentru infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatei A., prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (ca lege penală mai favorabilă), norma de incriminare prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni.
În aceste condiţii, s-a apreciat că termenul prescripţiei generale a răspunderii penale are o durată de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, astfel cum prevede art. 154 alin. (2) teza I din acelaşi cod, această dată fiind în speţă, prin prisma faptei care constituie obiectul judecăţii, cel mai târziu luna noiembrie a anului 2011, când inculpata A. a primit de la D. prin intermediul lui E. şi al H. suma de 2.500.000 de euro, pentru a-şi exercita influenţa asupra factorilor de decizie din cadrul Ministerului Economiei şi a celor din cadrul S.C. F. S.A., în vederea menţinerii, în parametrii deja negociaţi (preţ şi cantitate de energie furnizată), a contractelor încheiate de firmele lui D. (între care S.C. G. SA) cu S.C. F. S.A. şi, de asemenea, în acelaşi scop a primit o creanţă de 900.000 de euro, care reprezenta un împrumut acordat de D., prin firma sa I. (controlată prin interpuşi) lui J., garantat cu un pachet de acţiuni la S.C. K. S.R.L.
De asemenea, pentru infracţiunea de spălarea banilor, reţinută în sarcina aceleiaşi inculpate, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/20002 (actualmente încriminată în aceleaşi condiţii prin dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019), pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 ani la 10 ani.
În consecinţă, termenul prescripţiei generale a răspunderii penale are o durată tot de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, astfel cum prevede art. 154 alin. (2) teza a I din acelaşi cod, aceasta dată fiind în speţă, prin prisma faptei care constituie obiectul judecăţii, luna noiembrie 2011, când inculpata A., folosindu-se de interpunerea lui L. şi a firmei sale M., a preluat de la firma controlată de D., respectiv de la I., creanţa de 900.000 de euro (care reprezenta împrumutul acordat de D. lui J. în anul 2010, ce fusese garantat cu un pachet majoritar de acţiuni la S.C. K. SRL), pentru a ascunde că era beneficiara reală a acestei sume, dar şi adevărata natură a provenienţei banilor.
Totodată, se reţine că în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., norma de incriminare prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, astfel că raportat la durata pedepsei prevăzută de lege pentru această infracţiune, termenul prescripţiei generale a răspunderii penale are o durată de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, astfel cum prevede art. 154 alin. (2) teza I din acelaşi cod, această dată fiind în speţă, prin prisma faptei care constituie obiectul judecăţii, 25 octombrie 2017 (când inculpatul a fost audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015).
Referitor la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, având în vedere deciziile nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din data de 09 iunie 2022) ale Curţii Constituţionale şi decizia nr. 67/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din data de 28 noiembrie 2022) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prima instanţă de judecată a constatat că, în speţă, legea penală mai favorabilă aplicabilă, în mod global, ambilor inculpaţi este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022), perioadă în care nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile astfel numai termenele de prescripţie generală, cu o durată de 8 ani, respectiv 5 ani (stabilită conform explicaţiilor din considerentele ce preced), care au început să curgă la datele anterior menţionate, împlinindu-se astfel, conform art. 186 alin. (1) din C. pen., în luna noiembrie 2019 (în cazul inculpatei A.), respectiv la data de 24 octombrie 2022 (în cazul inculpatului B.).
Raportat la datele anterior menţionate, Curtea a constatat că în situaţia inculpatei A., în mod obiectiv, nu putea să intervină suspendarea cursului prescripţiei generale a răspunderii penale, conform art. 156 alin. (1) din C. pen., pe durata celor 60 de zile de stare de urgenţă din perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, întrucât, la data instituirii acesteia, termenul acelei prescripţii era deja împlinit.
În plus, potrivit art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi, respectiv, art. 64 alin. (5) din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020, judecata nu a fost suspendată de drept, pe durata stării de urgenţă, în cauzele privind, între altele, infracţiunea de spălarea banilor, astfel că suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale, nu a operat nici în privinţa inculpatului B., chiar dacă termenul de prescripţie nu era împlinit la data decretării stării de urgenţă.
În consecinţă, constatând împlinirea termenului prescripţiei generale a răspunderii penale, Curtea, a dispus încetarea procesului penal, atât faţă de inculpata A., cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi spălarea banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (actualmente încriminată în aceleaşi condiţii prin art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019), cât şi faţă de inculpatul B., cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen.
În continuare, contrar susţinerilor apărătorilor inculpatei A., Curtea a constatat că intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu împiedică luarea de măsuri de siguranţă în procesul penal (precum cea a confiscării speciale) şi luarea sau menţinerea de măsuri asigurătorii, în legătură cu cele dintâi.
Referitor la măsura de siguranţă a confiscării speciale, s-a reţinut de prima instanţă, mai întâi, că situaţia de fapt dovedită prin mijloacele de probă administrate în cauză se prezintă astfel:
Martorul D., considerat de presa vremii "cel mai deştept băiat din energie", începând cu anul 1996 a obţinut prin intermediul firmelor înfiinţate sau controlate de el, de la F. S.A., prin încredinţare directă, în baza unor contracte cu valoare foarte mare, energie electrică la preţuri situate cu mult sub preţul pieţei, pe care apoi a revândut-o, inclusiv către întreprinderi de stat, realizând astfel profituri considerabile.
Unul dintre aceste contracte deosebit de păgubitoare pentru statul român a fost contractul de vânzare energie electrică pe care S.C. F. S.A. - companie cu capital de stat la conducerea căreia în perioada de referinţă a încheierii şi prelungirii acestor contracte s-au aflat persoane apropiate martorului D. - l-a încheiat la data de 14 ianuarie 2004, cu S.C. G. S.R.L., modificat şi apoi prelungit prin 19 acte adiţionale (ultimul încheiat la 21 decembrie 2010). Prin încheierea şi executarea acestui contract, S.C. F. S.A. a fost prejudiciată cu suma de 1.441.038.270 RON, această sumă, alături de celelalte pagube înregistrate de S.C. F. S.A. ca urmare a vânzării de energie electrică sub costul pieţei, fiind calculate în procedura de insolvenţă a acestei societăţi şi, totodată, invocate ca argumente pentru denunţarea contractelor considerate păgubitoare.
În anul 2004, când firmele controlate de D. au încheiat contracte de vânzare energie electrică cu S.C. F. S.A., ca traderi de energie electrică, la conducerea Ministerului Economiei s-a aflat naşul său, iar compania naţională F. S.A. era condusă de EE., un apropiat al lui D., care a fost menţinut în funcţia de director general al acestei companii, până în anul 2009, când la solicitarea expresă a Preşedintelui statului de la acea vreme, FF., a fost îndepărtat de la conducerea S.C. F. S.A., tocmai pentru că era perceput ca fiind "omul lui D.".
În acel context, GG., căruia, potrivit înţelegerii politice realizate în coaliţia de guvernare instaurată în anul 2008, îi revenise dreptul de a desemna persoana care să conducă S.C. F. S.A., a optat să-l numească pe acest post, în locul lui EE., pe R., o altă veche cunoştinţă a lui D..
Poziţia publică a Preşedintelui României din acel moment, FF., exprimată de acesta în mod repetat în spaţiul media şi confirmată inclusiv prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale de martorul HH., care în perioada decembrie 2008 - septembrie 2010 a ocupat funcţia de ministru al economiei, era în sensul de a influenţa chiar o decizie guvernamentală care să conducă la rezilierea contractelor bilaterale păgubitoare încheiate de către S.C. F. S.A cu dealerii de energie.
În pofida acestei poziţii ferme a Preşedintelui statului, aceste contracte încheiate cu traderii de energie, nu numai că nu au fost reziliate, ci, în timpul mandatului de conducere al directorului general R., multe dintre acestea au fost prelungite anticipat de către Consiliul de Administraţie al S.C. F. S.A., urmare a unei decizii asumată politic de către reprezentanţii II. aflat la guvernare.
În acest sens, potrivit declaraţiei martorului HH., dată în cursul urmăririi penale, acesta, în calitate de ministru al economiei, în cadrul discuţiilor avute cu directorul S.C. F. S.A., R., şi-a exprimat un punct de vedere favorabil prelungirii acestor contracte, sub acest aspect luând în considerare pe de o parte faptul că, potrivit opiniei specialiştilor consultaţi, o eventuală reziliere unilaterală a acestor contracte ar fi putut atrage consecinţe negative pentru F. S.A., care ar fi putut fi obligată la despăgubiri, iar pe de altă parte, împrejurarea că, în condiţiile în care fusese aprobată strategia de restructurare a S.C. F. S.A., prin această reorganizare se ajungea practic la o reziliere unilaterală a acestor contracte.
De asemenea, din declaraţiile date de martorul R., atât în timpul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, a rezultat că şi acesta a fost de acord cu prelungirea contractelor de vânzare de energie electrică, motivat de faptul că prin actele adiţionale încheiate, în schimbul acceptării solicitării societăţilor cocontractante de prelungire anticipată a duratei contractelor pe o perioadă suplimentară de 5 ani, S.C. F. S.A. a obţinut, pe de o parte, creşterea preţului energiei vândute către acestea, iar pe de altă parte, flexibilizarea condiţiilor contractuale, în sensul introducerii clauzei ce permitea renegocierea anuală a preţului, aspecte confirmate şi de conţinutul actului adiţional nr. x din 21.12.2009 la Contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. 33/CE/14.01.2004, respectiv art. 2 şi 4.
În acelaşi sens, cu prilejul audierii sale în cursul urmăririi penale, martorul V. (decedat la data de 02 septembrie 2017) a menţionat că, deşi personal era împotriva continuării derulării contractelor bilaterale încheiate cu traderii de energie, totuşi, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. F. S.A. a votat în consiliu pentru prelungirea acestor contracte, întrucât societăţile cu care s-a negociat nu au fost de acord cu creşterea tarifului energiei decât în aceste condiţii, decizia prelungirii contractelor fiind impusă de partid şi transmisă de către ministrul HH.
Faptul prelungirii acestor contracte încheiate între S.C. F. S.A. şi traderii de energie, a stârnit indignarea Preşedintelui FF., care în luna noiembrie 2011, într-o emisiune tv, a lansat în spaţiul public critici dure la adresa directorului general al S.C. F. S.A., R., astfel că la scurtă vreme după acest incident, noul ministru al economiei JJ., l-a anunţat pe directorul R. că va fi schimbat din funcţie începând cu data de 01.01.2011, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat prin acordul părţilor.
În acest context, pe lângă faptul că odată cu prelungirea anticipată a contractului de vânzare-cumpărare energie electrică încheiat de S.C. G. S.R.L. cu S.C. F. S.A., preţul energiei contractate a căpătat accente de incertitudine prin introducerea posibilităţii de renegociere anuală a acestuia, începând cu data de 04 mai 2011, S.C. F. S.A. a declanşat o nouă rundă de negocieri cu privire la modificarea clauzelor contractelor încheiate cu traderii de energie.
În acest sens, astfel cum reiese din nota informativă nr. x/13.05.2011 şi din adresa nr. x/13.05.2011, S.C. F. S.A. a invitat principalii săi cinci clienţi la renegocierea unor clauze contractuale privind cantitatea de energie furnizată, preţul şi durata contractelor, argumentele invocate vizând, între altele, evoluţia preţurilor pentru contracte similare pe piaţa europeană şi Raportul Băncii Mondiale privind piaţa de energie din România (prin care se aduceau critici, în special, cu privire la nivelul preţului energiei şi la durata contractelor bilaterale), însă propunerile venite din partea S.C. F. S.A. au fost respinse de partenerii contractuali.
Despre aceste inconveniente resimţite de D. în desfăşurarea afacerii cu energie cumpărată de la S.C. F. S.A. a amintit în declaraţiile sale şi martorul E., care a precizat că la un moment dat S.C. G. S.R.L. a avut probleme în derularea contractului, în sensul că se schimbau des directorii de la S.C. F. S.A. şi fiecare dintre aceştia dorea să modifice ceva în contract, reprezentanţii S.C. G. S.R.L. fiind chemaţi pentru negocierea preţului.
Pe de altă parte, pe fondul atacurilor virulente dezlănţuite în mod repetat în spaţiul public de către importante personaje politice ale momentului (în special de către Preşedintele României FF. şi de către A., considerată o colaboratoare apropiată a preşedintelui), la adresa persoanei sale şi a afacerilor profitabile pe care de vreme îndelungată le derula cu compania de stat F. S.A., martorul D. a luat în calcul şi opţiunea vânzării acestei afaceri, iar în acest sens, o ofertă mai serioasă a identificat-o în cursul anului 2010, ca venind din partea unui fond de investiţii din Qatar, care avansase suma de 1,3 miliarde de dolari.
Numai că pentru realizarea cu succes a acestei tranzacţii, mai ales în condiţiile în care noua conducere a S.C. F. S.A. dorea renegocierea sau, eventual, chiar încetarea contractelor încheiate cu dealerii de energie, deşi trecuseră doar câteva lui de la prelungirea acestora, era imperios necesar ca autorităţile statului să nu-i deranjeze, măcar pentru moment, contractul pe care prin intermediul S.C. G. S.R.L. îl derula cu S.C. F. S.A. şi ca politicienii influenţi să nu-i fie ostili în public.
Sub acest aspect, este de reţinut faptul că potrivit declaraţiilor martorei DD., director financiar în cadrul S.C. G. S.R.L., audiată în cursul urmăririi penale sub identitatea protejată de "KK.", iar în cursul cercetării judecătoreşti sub identitatea reală, pentru realizarea acestei vânzări către Fondul suveran de investiţii din Qatar era importantă continuarea contractului cu F. S.A., iar martorul E., a relatat că în cursul anului 2010, a aflat de la D., cu care avea nu numai o veche relaţie de prietenie, dar şi o strânsă relaţie de colaborare profesională, că acesta intenţiona să vândă S.C. G. S.R.L., însă pentru a realiza această vânzare, avea nevoie de linişte, întrucât niciun străin nu ar fi cumpărat o societate care era atacată politic, adică de principalele persoane cheie ale momentului.
În acest context, martorul D. a înţeles că pentru a garanta un viitor sigur afacerii cu energie pe care, prin intermediul S.C. G. S.R.L. o derula în baza contractelor încheiate cu F. S.A. era necesar să caute sprijin chiar de la cei care îl criticaseră foarte aspru, respectiv inculpata A., percepută drept o colaboratoare apropiată a Preşedintelui FF., aspect confirmat de acesta atât prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale sub identitatea protejată de "Z.", cât şi cu prilejul audierii sale de către instanţa de fond, sub identitatea reală.
Un prim demers în acest sens, a fost întreprins la începutul anului 2011, când, cu prilejul sosirii în ţară a unor reprezentanţi ai Fondului suveran de investiţii din Qatar, martorul D. i-a cerut lui E., care se lăudase în faţa lui că o cunoaşte personal pe inculpata A., să le prilejuiască oamenilor de afaceri din Qatar o întrevedere cu aceasta.
Ca atare, astfel cum a rezultat din declaraţiile martorului E., care în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea S.C. G. S.R.L., ar fi urmat să primească şi el un comision important, acesta a luat legătura cu inculpata A., care îndeplinea funcţia de ministru al turismului şi dezvoltării regionale şi pe care, aducându-i la cunoştinţă că D. intenţionează să-şi vândă afacerea unui fond de investiţii din Qatar, a rugat-o să primească delegaţia reprezentanţilor acestui fond. Potrivit susţinerilor aceluiaşi martor, în condiţiile în care inculpata A. era cea care atacase foarte vehement în media S.C. G. S.R.L., rostul acestei întâlniri era acela de a-i convinge pe oamenii de afaceri din Qatar că societatea pe care intenţionau să o cumpere de la D. nu avea probleme.
Cu prilejul audierii sale în cursul urmăririi penale (în cursul judecăţii aceasta prevalându-se de dreptul la tăcere), inculpata A. a recunoscut efectuarea acestei vizite la ministerul pe care îl conducea, precum şi că a aflat că martorul D. dorea să-şi vândă compania G., care intermedia vânzarea de energie ieftină de la F. către diferiţi consumatori, unei firme din Qatar, menţionând că a acceptat această întâlnire, tocmai din cauza scandalului uriaş pe care îl avea cu D. pe această temă, dorindu-şi practic să asigure o linişte politică în vederea realizării transferului societăţii, pentru că dacă ar fi fost un scandal în România, cu siguranţă s-ar fi blocat tranzacţia şi nu s-ar fi vândut societatea.
Susţinerile inculpatei, în sensul că ar fi aflat despre motivul vizitei oamenilor de afaceri din Qatar şi despre relaţia lor cu D., abia ulterior acelei întrevederi şi nu de la martorul E., ci de la H. sunt contrazise de probatoriul administrat, întrucât martora H. a menţionat că ea nu a avut cunoştinţă despre vizita delegaţiei din Qatar şi nu îşi aminteşte ca E. să-i fi spus că D. intenţiona să vândă firma S.C. G. S.R.L., astfel că ar fi avut nevoie de o imagine bună în presă, adică să nu mai fie atacat de A., de unde rezultă că această martoră nu-i putea furniza inculpatei informaţii pe care ea însăşi nu le deţinea, iar martorul E., care a şi participat personal la această întâlnire, a precizat că, în contextul discuţiilor protocolare care au avut loc cu acel prilej, deşi nu a fost abordată în concret vreo chestiune referitoare la S.C. G. S.R.L, totuşi inculpata A. a amintit în trecere că această societate este una dintre companiile importante din România, ceea ce dovedeşte că aceasta era pe deplin conştientă, încă de la momentul vizitei, de ce au venit cei din Qatar în România la invitaţia lui D., iar alegaţia sa referitoare la performanţele economice ale S.C. G. S.R.L. nu a fost pur întâmplătoare.
Totodată, reprezentanţii Fondului suveran de Investiţii din Qatar au mai avut o întâlnire cu premierul LL., precum şi cu reprezentanţii altor instituţii centrale, prin organizarea acestor întrevederi intenţionându-se, astfel cum a declarat martora DD. (audiată în cursul urmăririi penale sub identitatea protejată de "AA."), convingerea celor din Qatar că S.C. G. S.R.L. are susţinere de la cel mai înalt nivel pentru proiectele pe care dorea să le aducă la îndeplinire, iar contractele sale cu F. S.A., care tocmai fuseseră prelungite, se derulau în condiţii optime.
În continuare, pe fondul presiunilor pe care negocierile iniţiate de noua conducere a S.C. F. S.A. începând cu luna mai 2011, cu privire la creşterea preţului de vânzare a energiei electrice şi la diminuarea cantităţilor de energie furnizată către dealerii de energie, le generau asupra stabilităţii afacerii derulate de S.C. G. S.R.L., respectiv al preocupării ca această afacere să fie lăsată să funcţioneze în linişte, fără atacuri din partea factorului politic, martorul D. s-a hotărât să acţioneze mai aplicat, în sensul că după discuţiile prealabile pe care le avusese cu martorul E. la sfârşitul anului 2010 despre modalitatea în care ar putea realiza aceste deziderate, i-a cerut acestuia să o abordeze personal pe inculpata A., percepută ca persoana care putea interveni pentru a nu-i fi deranjate afacerile, căreia să-i promită în concret anumite sume de bani, în schimbul cărora aceasta să intervină pe lângă reprezentanţii Ministerului Economiei şi ai S.C. F. S.A. pentru menţinerea în parametri deja negociaţi a contractelor de vânzare-cumpărare energie electrică.
Drept urmare, în cursul verii anului 2011, martorul E. a iniţiat mai multe întrevederi cu inculpata A., iar în cadrul acestor discuţii care au avut loc în biroul acesteia de la ministerul pe care îl conducea, martorul E. a abordat, printre alte subiecte, şi problemele care îl preocupau pe D. în legătură cu derularea afacerii cu energie cumpărată de la S.C. F. S.A.
La un moment dat însă, discuţiile dintre martorul E. şi inculpata A. au devenit mai nuanţate, în sensul că cel dintâi i-a spus celei din urmă că D. ar fi dispus să îi ofere o sumă de câteva milioane de dolari sau euro, făcând referire la o sumă cu şase cifre sau şase zerouri, pentru a fi lăsat în pace să-şi desfăşoare afacerile cu F., însă dat fiind faptul că inculpata A. era o persoană extrem de precaută, iar martorul E. începuse să spună prea deschis lucruri periculoase, aceasta l-a trimis pe martor să discute aceste aspecte cu colaboratoarea sa apropiată, martora H.
Ulterior acestei discuţii, conformându-se celor indicate de către inculpata A., martorul E. a contactat-o pe martora H., în perioada iulie- august 2011, prilej cu care i-a explicat acesteia mai deschis care erau solicitările lui D. în schimbul sumei de bani oferite, în sensul că acesta doreşte ca inculpata A. să intervină pe lângă reprezentanţii S.C. F. S.A. pentru a fi menţinute contractele încheiate de firmele sale cu acea companie.
Ca atare, asumându-şi rolul de intermediar între martorul E. şi inculpata A., martora H. i-a adus la cunoştinţă inculpatei A. cele ce îi fuseseră spuse de către E., respectiv că acesta vine din partea lui D., care era dispus să ofere o sumă de bani pentru a fi ajutat cu contractele cu F. Conform afirmaţiilor martorei H., la această primă discuţie avută cu inculpata A. în legătură cu propunerile şi cererile venite din partea martorului D. nu s-a vorbit despre vreun cuantum al sumei care era oferită de acest martor şi, deşi inculpata, nu a afirmat că va rezolva problema lui D., totuşi nici nu a respins solicitările acestuia, ci, mai degrabă atitudinea acesteia a fost în sensul că o să vadă despre ce este vorba, să verifice dacă îi poate ajuta sau nu.
În perioada următoare, astfel cum reiese din declaraţiile concordante ale celor doi, martorul E. a vizitat-o de mai multe ori pe H., interesându-se ce a spus inculpata A. în legătură cu oferta şi solicitările venite din partea lui D., iar la un moment dat, ducând discuţia într-o zonă mai concretă, martorul E. a avansat suma de 5 milioane de dolari, afirmând faţă de martora H. că aceasta este suma pe care D. era dispus să i-o dea inculpatei A., pentru ca aceasta să intervină la funcţionarii în drept, astfel încât să se permită firmelor sale să-şi ducă mai departe contractele încheiate cu S.C. F. S.A., în termenii agreaţi.
Aceste aspecte au fost apoi, de îndată şi întocmai, comunicate inculpatei A. de către martora H., care a precizat că auzind aceste lucruri, inculpata s-a arătat vizibil mirată de cuantumul sumei oferite, iar din atitudinea ei a înţeles că nu respinge respectiva propunere, în sensul că inculpata nu a menţionat că nu va interveni în sprijinul lui D., ci mai degrabă că rămâne de văzut ce se va întâmpla în continuare.
Referitor la contextul, momentul şi modul în care au fost predate/primite foloasele necuvenite, obiect al infracţiunii de trafic de influenţă şi la cuantumul acestora, din analiza coroborată a persoanelor direct implicate în această operaţiune (martorii D., audiat în cursul urmăririi penale sub pseudonimul "Z.", DD., audiată în faza urmăririi penale sub identitatea protejată de "AA.", E. şi H., Curtea a reţinut următoarele aspecte:
În perioada septembrie - noiembrie 2011, pe fondul anevoioaselor negocieri care se purtau cu reprezentanţii S.C. F. S.A. în legătură cu derularea contractelor de furnizare energie electrică şi după ce a reflectat o anumită perioadă de timp asupra conţinutului ofertei pe care martorul E. îi spusese că i-o făcuse în numele său inculpatei A., prin intermediul martorei H. (de 5 milioane de dolari), martorul D. a hotărât să onoreze această promisiune, pe de o parte, prin remiterea sub formă de cash a unei sume de bani, iar pe de altă parte, prin cedarea unei creanţe în valoare de 900.000 de euro, pe care prin firma I. (pe care o controla prin interpuşi) o deţinea faţă de martorul J. şi care era garantată cu un pachet de părţi sociale aparţinând S.C. K. S.R.L. (despre această din urmă tranzacţie urmând a se face vorbire într-o secţiune distinctă a considerentelor acestei hotărâri).
Ca atare, dat fiind faptul că încă de la sfârşitul anului 2010, martorul D. îi încredinţase martorei DD., directul financiar al S.C. G. S.R.L., spre păstrare în seiful de la sediul acestei societăţi, o sacoşă sigilată în interiorul căreia se afla echivalentul sumei de 2.500.000 euro, reprezentând economii personale, aproximativ în luna octombrie 2011, acesta a sunat-o pe martora anterior menţionată şi i-a comunicat că în perioada imediat următoare va fi căutată de martorul E. căruia trebuie să-i predea pachetul cu bani pe care i-l dăduse să-l păstreze în seif.
Totodată, în contextul aspectelor discutate anterior, martorul D. l-a contactat telefonic şi pe martorul E. căruia i-a spus că poate să meargă la sediul G. S.R.L. şi să o caute pe contabila DD., care urma să îi dea banii pe care trebuia să-i ducă inculpatei A.
Astfel, după ce s-a pus de acord cu colaboratoarea inculpatei A., martora H., în sensul că poate să aducă banii proveniţi de la D., într-o zi din luna noiembrie 2011, martorul E. s-a deplasat la sediul S.C. G. S.R.L., unde a preluat de la martora DD. geanta cu bani pe care a dus-o apoi la sediul II. din Aleea x, unde, în cadrul unei întrevederi foarte scurte, a predat-o martorei H.
În cât priveşte cuantumul sumei de bani pe care martorul D. a remis-o inculpatei A., prin intermediarii E. şi H., Curtea nu a putut fi de acord cu susţinerea acuzării în sensul că aceasta ar fi reprezentat echivalentul a 3.800.000 de dolari, în mai multe valute, din următoarele considerente:
Astfel, sub acest aspect, s-a reţinut că atât în declaraţiile date în cursul urmăririi penale sub identitatea ascunsă de "Z.", cât şi cu prilejul audierii sale cu identitatea reală în cursul cercetării judecătoreşti, martorul D. a precizat fără nicio ezitare că suma de bani pe care o lăsase spre păstrare subalternei sale, martora DD. a fost echivalentul a 2.500.000 de euro, astfel încât nu avea cum să-i dea lui E. mai mulţi decât avea în acel pachet.
Totodată, martora DD., audiată în cursul urmăririi penale cu identitatea atribuită de "AA.", iar în faţa instanţei de fond cu identitatea reală, a precizat că, deşi atunci când a primit spre păstrare sacoşa sigilată în care se aflau economiile personale ale lui D. nu i s-a spus ce sumă de bani se afla în interiorul acesteia, ulterior, când a fost sunată de către D. pentru a preda acel pachet cu bani martorului E., a aflat că era vorba despre echivalentul sumei de 2.500.000 de euro, în mai multe valute.
La rândul său martorul E., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale a precizat că a observat că în interiorul genţii pe care a primit-o la sediul S.C. G. S.R.L. de la martora DD. şi a predat-o martorei H. se aflau mai multe teancuri de bani în diverse valute (dolari, RON şi euro), dar nu a cunoscut în concret despre ce sumă de bani era vorba, iar cu prilejul audierii sale de către instanţa de fond a relatat că a aflat ulterior de la martorul D. că în geanta respectivă s-ar fi aflat cam 2,5 milioane de dolari.
Prima instanţă nu a primit în mod necenzurat afirmaţia acuzării, în sensul că în această privinţă prezintă relevanţă exclusiv declaraţia martorei H., întrucât doar aceasta este cea care a văzut acea hârtie aflată în interiorul genţii cu bani, pe care erau scrise sumele predate şi ştie ce cheltuieli au fost făcute din acei bani, deoarece, prin raportare la propriile susţineri, s-a reţinut că această martoră a ajuns la concluzia că în geanta respectivă s-ar fi aflat suma totală de 3.800.000 de dolari, nu printr-o numărare efectivă a banilor, ci doar pe baza unor simple deducţii, în sensul că, pe de o parte, prin adunarea sumelor menţionate în euro, RON şi valută pe bileţelul care se afla deasupra bancnotelor din genată se obţinea suma totală de 3,800.000 de dolari, iar pe de altă parte, pornind de la premisa că suma promisă de D., prin intermediul lui E., era de 5.000.000 de dolari, iar din calculele făcute cu E., valoarea de 900.000 de euro a creanţei preluate de la firma controlată de D. echivala cu suma de 1.200.000 de euro, rezulta că în geantă ar fi trebuit să se regăsească diferenţa de 3.800.000 de dolari. Mai mult decât atât, deşi cu prilejul audierii sale în faţa instanţei de fond, H. a precizat că a ţinut o evidenţă scrisă a tuturor cheltuielilor pe care le-a efectuat din suma de bani primită de la E., totuşi aceasta a menţionat că după ce a terminat de cheltuit toţi banii, a rupt respectiva listă, astfel încât, în acest moment există o imposibilitate obiectivă de a contabiliza cuantumul total al cheltuielilor făcute din aceşti bani.
În consecinţă, Curtea a conchis că suma de bani pe care martorul D. a remis-o prin intermediari inculpatei A., sub formă de cash, în vederea traficării influenţei acesteia, a fost echivalentul a 2.500.000 de euro, adică exact atât cât însuşi cumpărătorul de influenţă a afirmat că a fost de acord să plătească în scopul satisfacerii intereselor lui de afaceri.
Referitor la neconcordanţele care se desprind din declaraţiile martorilor DD., E. şi H. cu privire la împrejurările şi modalitatea remiterii acestei sume de bani, în sensul că martora DD. afirmă că banii pe care i-a predat lui E. se aflau într-o plasă, o sacoşă mai mare (probabil de rafie), martorul E. menţionează că a transportat banii de la G. la sediul II. din Aleea x într-o geantă neagră tip sport, iar acolo a lăsat-o într-o cameră, în prezenţa martorei H., iar aceasta din urmă precizează că din câte îşi aminteşte geanta (valiza, trolerul) cu bani i-a fost predată pe un hol din sediul II., de către E. sau de o persoană trimisă de acesta, nu sunt de natură să inducă dubii cu privire la însuşi faptul probator al remiterii sumei de 2,5 milioane de euro, întrucât este posibil ca rememorarea acestor detalii să fi fost afectată de factorul timp, după cum este la fel de posibil, ca în vederea transportării lor în siguranţă, banii să fi fost puşi într-o geantă tip sport sau de voiaj.
Revenind la cronologia faptelor obiect al judecăţii, Curtea a reţinut că, potrivit susţinerilor martorei H., după primirea banilor, aceasta i-a comunicat inculpatei A. că au venit banii de la E. şi a întrebat-o ce să facă cu ei, inculpata răspunzându-i să-i ţină acolo că o să-i spună ulterior ce să facă cu ei.
De asemenea, martora a mai declarat că, toţi aceşti bani au fost cheltuiţi cu ştirea şi potrivit indicaţiilor inculpatei A. Astfel, o parte importantă din banii respectivi a fost folosită pentru achiziţionarea serviciilor din precampania şi campania electorală din anul 2012 (materiale electorale, plăţi către trusturi de media şi alţi jurnalişti care-şi desfăşurau activitatea în sediul II., plata postacilor, etc.), alte sume, pe care chiar inculpata i le-a cerut, au fost date inculpatului B. pentru a finanţa K., astfel încât să fie plătite salariile angajaţilor, precum şi, conform unei presupuneri proprii, pentru plata părţilor sociale ale K., iar despre toate aceste cheltuieli martora întocmise la acea vreme o evidenţă scrisă, pe care din când în când o prezenta inculpatei A.
În perioada următoare remiterii banilor, martorul E. a abordat-o de mai multe ori pe martora H., înainte de discuţiile pe care reprezentanţii formali ai firmelor lui D. le aveau cu negociatorii S.C. F. S.A., context în care îi aducea la cunoştinţă ce urma să se discute în cadrul acelor întâlniri şi ce şi-ar fi dorit D. să se întâmple la acele negocieri, cerându-i totodată să-i transmită aceste aspecte inculpatei A., rugăminţi cărora, afirmă martora, de regulă, le-a şi dat curs. Însă, întrucât intervenţiile la care se aştepta D. din partea inculpatei A., nu aveau loc sau nu se vedeau în rezultatele negocierilor purtate cu reprezentanţii S.C. F. S.A. în legătură cu derularea contractelor de vânzare energie electrică, martorul E. o căuta tot mai insistent pe H., reproşându-i că nu se întâmplase nimic din cele discutate cu ea anterior, iar la un anumit moment, dat fiind faptul că şi martora simţea o oarecare tensiune, întrucât ştia că s-au dat banii, iar E. se plângea că nu s-a rezolvat nimic, i-a cerut inculpatei A. să se întâlnească personal cu E. şi să-i spună ce are de spus. Mai afirmă martora H., că în acelaşi context i-a reproşat inculpatei A. "Banii ăştia va trebui să-i dai înapoi", ia aceasta i-a replicat "De ce? Ţi i-a cerut cineva?".
Ca atare, E. a avut o întrevedere cu inculpata A., prilej cu care acesta s-a asigurat în prealabil că inculpata are cunoştinţă despre faptul că banii proveniţi de la D. au fost primiţi de H., după care, plângându-se că nu e în regulă şi că trebuie făcut ceva în legătură cu aşteptările lui D., aceasta i-a promis că îi va contacta pe ministrul economiei şi pe directorul S.C. F. S.A., lucru care de altfel s-a şi întâmplat.
Astfel, aşa cum relatează martora H., după ce inculpata A. l-a contactat telefonic pe ministrul economiei S., a trimis-o pe ea să discute cu acesta, iar cu prilejul acelei întâlniri i-a expus ministrului problema legată de G., care urma a fi discutată în Consiliul de Administraţie al S.C. F. S.A., însă ministrul nu s-a arătat dispus a se implica în rezolvarea acelei probleme, invocând împrejurarea că este de foarte scurt timp ministru, că nu-i cunoaşte pe cei din Consiliul de Administraţie al F. şi că oricum urmează să se facă noi numiri.
Chiar dacă prezintă situaţia într-o altă nuanţă, martorul S. confirmă această întrevedere cu martora cu H., precizând că aceasta l-a chestionat cu privire la subiectul contractelor bilaterale încheiate de S.C. F. S.A. cu băieţii deştepţi din energie, care era o chestiune intens dezbătută în spaţiul public la acel moment, dar nu i-a cerut lucruri ilegale, el nefăcând altceva decât să îi reitereze poziţia pe care o exprimase deja în public şi care era în sensul renegocierii sau denunţării unilaterale a acestor contracte.
Or în condiţiile în care, martora H. nu era o persoană cu aspiraţii la funcţii politice alese în al cărei discurs public să se regăsească tema de campanie a afacerilor prospere dezvoltate de băieţii deştepţi din energie în detrimentul companiei de stat F. şi nici atribuţiile sale de serviciu nu presupuneau vreo legătură cu acest subiect, singura explicaţie plauzibilă a întrevederii pe care aceasta a avut-o cu martorul S., din postura acestuia de ministru al economiei, nu poate fi decât aceea pe care însăşi martora a oferit-o în mod invariabil, conform celor anterior menţionate.
În acelaşi registru se înscrie şi discuţia pe care la începutul anului 2012, inculpata A. a avut-o personal cu directorul general interimar al S.C. F. S.A., martorul T. Astfel, potrivit celor relatate de martorul T., cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o la sediul II. din Aleea x, acesta a fost invitat prin intermediul lui MM. să meargă să discute cu inculpata A.. În cadrul acestei discuţii care a avut loc în biroul inculpatei A., aceasta l-a întrebat despre situaţia curentă a S.C. F. S.A. şi care este stadiul renegocierii contractelor de furnizare a energiei electrice, în general, martorul răspunzându-i că negocierile de până la acel moment nu au dat rezultatele scontate şi că se caută în continuare soluţii de reziliere a contractelor.
Această întâlnire a inculpatei A. cu directorul general interimar al F. este confirmată şi de martora H., care a precizat că din discuţiile purtate cu inculpata a aflat că în cadrul respectivei întâlniri cei doi discutaseră problema contractelor firmelor lui D. cu S.C. F. S.A.
Întrucât în urma demersurilor efectuate, inculpata A. a ajuns la concluzia că nu exista vreun risc imediat pentru denunţarea contractelor de vânzare energie încheiate cu F., din coroborarea declaraţiilor martorilor E. şi H. rezultă că, aceasta din urmă i-a comunicat lui D., prin intermediul lui E., că vor fi menţinute aceste contracte atâta timp cât II. se afla la guvernare, aspect confirmat şi de martorul D., inclusiv în declaraţia dată în faţa instanţei de fond.
Pe de altă parte, în cadrul aceleiaşi oferte iniţiale de 5.000.000 de dolari care îi fusese făcută de către E., în numele lui D., pentru a-şi trafica influenţa în interesul afacerilor cu energie electrică ale acestuia din urmă, inculpata A. a făcut demersuri şi pentru a prelua prin interpuşi o creanţă în valoare de 900.000 de euro, care reprezenta un împrumut acordat de D. printr-un off-shore controlat de acesta şi care era garantată prin instituirea unui gaj asupra a 50% din părţile sociale ale K. S.R.L.
Circumstanţele şi modalitatea în care au fost perfectate aceste tranzacţii se înfăţişează după cum urmează:
Astfel, în condiţiile în care S.C. K. S.R.L. se confrunta cu dificultăţi financiare, J., a cărui familie deţinea majoritatea părţilor sociale ale acestei societăţi, s-a împrumutat cu suma de 900.000 de euro de la I. Cipru, o firmă controlată de D. Contractul de împrumut a fost semnat la data de 16.09.2010 şi prevedea ca dată de restituire a împrumutului 01.04.2011, însă ulterior, data scadenţei a fost modificată succesiv, până în data de 17.11.2011. Restituirea împrumutului a fost garantată cu un gaj instituit în favoarea creditorului I. asupra a 50% din părţile sociale ale S.C. K. S.R.L. Din partea I., ambele contracte au fost semnate de către avocatul W.
Pe fondul dificultăţilor financiare cu care se confrunta în managementul K., J. a hotărât să vândă părţile sociale ale acestei societăţi, făcându-şi cunoscută această intenţie în cercurile politice şi de afaceri.
În acest context, inculpata A., care ştia de la B., dar şi de la soţul său de la acea vreme, martorul P., că preluarea părţilor sociale ale S.C. K. presupunea şi asumarea unei datorii faţă de D., a convenit cu B. să se implice împreună în această afacere.
Ca atare, în lunile mai şi iunie 2011, J. şi S.C. NN. S.A. au încheiat cu inculpatul B. două promisiuni de vânzare-cumpărare, având ca obiect diferite procente din părţile sociale ale K.
Dovadă că inculpata A. era interesată de preluarea părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L. stă chiar corespondenţa electronică purtată de aceasta cu inculpatul B. Astfel, la începutul lunii septembrie 2011, B. i-a trimis inculpatei A. un email cu privire la evoluţia vânzărilor publicaţiei, iar apoi spre jumătatea lunii septembrie 2011, tot prin email i-a transmis un draft al contractului de garanţie reală mobiliară, rugând-o să îl studieze.
Însă cu toate că J. avea încheiate aceste înţelegeri cu inculpatul B., cel dintâi a mai căutat şi alţi oameni de afaceri care aveau interesul şi forţa financiară să preia părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., printre aceştia numărându-se şi OO. La câteva dintre întâlnirile pe care acesta le-a avut cu J. legat de această temă, a participat şi martorul P., la acea vreme soţul inculpatei A.
Înainte de data stabilită pentru preluarea părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L. B. s-a întâlnit cu OO., prilej cu care a aflat de la acesta, spre marea sa uimire, că de fapt OO. era cel care urma să dobândească prin PP. 90% din părţile sociale ale editurii şi că el ar fi trebuit să se retragă din afacere.
În aceste condiţii, în data de 20.09.2011, B. i-a transmis un email inculpatei A. în cuprinsul căruia i-a relatat despre cele aflate de la OO. cu privire la preluarea părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L. şi şi-a exprimat dezamăgirea că a fost folosit ca paravan, implicându-se inclusiv cu bani, pentru ca ulterior să fie scos din afacere. Face referire în acelaşi email la proiectul comun prin care hotărâseră că e o oportunitate să cumpere K. pe o piaţă în cădere şi în condiţii financiare foarte bune şi totodată, îi transmite resemnat că dacă aşa a hotărât ea să se desfăşoare lucrurile, îi respectă decizia.
Urmare a supărării exprimate de către inculpatul B., semnarea contractului de vânzare-cumpărare a părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L. s-a amânat, iar în perioada următoare, din corespondenţa purtată pe email între inculpaţii B. şi A. rezultă că cei doi s-au înţeles să preia împreună S.C. K. S.R.L., iar inculpatul B. să fie proprietar la vedere.
Astfel, din această corespondenţă se reţine că în luna octombrie şi în prima jumătate a lunii noiembrie 2011, B. i-a comunicat inculpatei A. date financiare din activitatea S.C. K. S.R.L. şi, de asemenea, că inculpata A. era consultată şi decidea ce anume trebuia să se publice ori nu în ziarele editurii.
Potrivit propriilor declaraţii, despre intenţia inculpatei A. de a cumpăra S.C. K. S.R.L., pe numele lui B., a luat la cunoştinţă şi colaboratoarea sa apropiată, martora H., căreia inculpata A. i-a trimis un draft al contractului de vânzare-cumpărare a părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L., cu rugămintea de a-l consulta, manifestându-şi totodată preocuparea de a se asigura că inculpatul B. nu va putea să vândă marca "K." fără ştirea sa.
În acelaşi context, martora H., prin intermediul inculpatului B. a fost pusă în legătură cu avocaţii care negociau vânzarea-cumpărarea părţilor sociale (martorii N. şi O.), rolul participării sale la aceste discuţii fiind acela de a o informa pe inculpata A. cu privire la evoluţia negocierilor şi a încheierii actelor şi să exprime, acolo unde era cazul, punctul de vedere al acesteia.
Totodată, din coroborarea declaraţiilor martorilor H., E. şi D., pe fondul intenţiei inculpatei A. de a achiziţiona prin interpuşi părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., s-a ajuns la înţelegerea ca aceasta să preia printr-o cesiune cu titlu gratuit şi creanţa în valoare de 900.000 de euro care aparţinea în fapt lui D. şi care era garantată cu jumătate din părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., ca parte componentă a sumei de 5 milioane de dolari promisă iniţial de D. pentru rezolvarea problemelor contractuale cu S.C. F. S.A., sens în care H. a fost pusă în legătură şi a purtat discuţii şi cu avocaţii lui D., martorii W. şi RR.
Numai că pentru a ascunde împrejurarea că ea era beneficiara reală a contravalorii creanţei provenită de la firma controlată de D., dar şi adevărata natură a provenienţei banilor, inculpata A. s-a gândit să recurgă la un artificiu juridic, în sensul de a realiza operaţiunile juridice aferente acestei tranzacţii în numele şi pe seama unei terţe entităţi cu care în mod aparent nu avea nicio legătură.
Ca atare, inculpata a apelat în acest scop la sprijinul martorului L., căruia i-a cerut să preia formal prin firma sa M. creanţa de la I., controlată de D.
În acest sens, prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale şi menţinută întocmai cu prilejul audierii lui în etapa cercetării judecătoreşti, martorul L. a menţionat că a fost contactat de către inculpata A., care i-a spus că trebuie să preia cotidianul K., că cineva are o datorie către ea şi că are nevoie de o societate necunoscută care să se implice în această tranzacţie. Totodată, martorul a mai precizat, că fără a discuta alte detalii ale tranzacţiei, inculpata i-a spus că această operaţiune nu implică niciun fel de costuri financiare pentru el sau pentru societate şi că de încheierea actelor se va ocupa H., motiv pentru care ulterior a ţinut legătura cu aceasta.
Insinuările formulate de către apărătorii aleşi ai inculpatei A. în sensul că implicarea M. în preluarea creanţei aparţinând I. s-ar fi realizat din iniţiativa şi la solicitarea martorului P., au fost respinse în mod categoric de către martorul L., care a precizat în mod constant că despre preluarea creanţei prin intermediul M. a discutat doar cu inculpata A. şi cu martora H., iar nu şi cu P. şi, de asemenea, sunt contrazise şi de susţinerile martorului P., care oricum în discordanţă cu realităţile faptice desprinse din probatoriul cauzei, a afirmat că undeva prin anul 2009 (n.n. deci nu în 2011), în intenţia de a cumpăra părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., ceea ce presupune şi asumarea datoriei faţă de firma lui D. (n.n. în 2009 nu fusese încheiat nici măcar contractul de împrumut dintre J. şi I.), l-a rugat pe martorul L. să preia el această creanţă, dar tranzacţia nu s-a finalizat.
În continuarea demersurilor întreprinse pentru preluarea acestei creanţe, inculpata A. i-a cerut martorei H. să ia legătura cu L. şi să stabilească cu acesta detaliile preluării creanţei de către M. de la I., ceea ce aceasta a şi făcut, explicându-i totodată, la solicitarea martorului L., în ce anume consta tranzacţia care urma a fi încheiată prin intermediul firmei pe care o controla.
Drept urmare, la data de 15.11.2011, între J., S.C. NN. S.A. şi X., în calitate de vânzători şi B., în calitate de cumpărător a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect 90% din părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., preţul de vânzare fiind de 869.740 RON (adică 200.000 de euro la un curs de 4.3487 RON pentru 1 euro).
Totodată, prin contractul de novaţie încheiat în aceeaşi zi de 15.11.2011, I., în calitate de creditor, a fost substituită cu titlu gratuit de M., iar J., în calitate de debitor, de B., iar data rambursării împrumutului a fost modificată, fiind stipulat un termen de "2 ani de la data la care va avea loc finalizarea în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (…) dar în orice caz nu mai devreme de 17 noiembrie 2013. În măsura în care nici noul creditor, nici noul debitor nu îşi exercită opţiunea în baza contractului de opţiuni de cumpărare de acţiuni încheiat în luna noiembrie 2011, în intervalul de timp de 2 ani menţionat mai sus, data de rambursare a împrumutului va fi prelungită o singură dată, cu o perioadă suplimentară de 2 ani."
Prin acelaşi contract s-a extins gajul la 90% din părţile sociale ale S.C. K. S.R.L. şi s-a prevăzut că "în toate cazurile în care creditorul gajist are dreptul de a executa obligaţiile garantate, însuşirea acţiunilor gajate reprezintă singura reparaţie de care poate beneficia creditorul gajist în faţa debitorului gajist, creditorul gajist devenind proprietarul acţiunilor gajate, iar datoriile acoperite cu garanţii mobiliare fiind considerate achitate integral, fără nicio excepţie şi indiferent de valoarea nominală sau valoarea de piaţă a acţiunilor gajate." Au fost incluse, de asemenea, şi clauze speciale de protecţie a creditorului în situaţia înstrăinării sau grevării cu sarcini a mărcilor comerciale sau a domeniului web. Valoarea creanţei a fost menţinută:
"Cu excepţia cazurilor prevăzute expres în prezentul contract, ceilalţi termeni şi celelalte condiţii din contractul de împrumut, inclusiv cu privire la întreaga sumă a împrumutului datorat în baza contractului de împrumut (adică 900.000 euro) se vor aplica în relaţia dintre noul creditor şi noul debitor, începând cu data novaţiei".
Tot în noiembrie 2011, a fost încheiat şi contractul de "opţiuni cu privire la părţi sociale". Potrivit acestui contract B. se obliga să vândă până la 90% din părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., către M., la simpla manifestare a intenţiei acesteia; de asemenea, M. se obliga să cumpere de la B., toate părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., la simpla exprimare a voinţei acestuia. Manifestarea de voinţă trebuia să intervină în termen de 2 ani de la data la care B. dobândea părţile sociale amintite. Indiferent la iniţiativa cui, M. dobândea părţile sociale la preţul de 100.000 de euro B. avea însă dreptul să răscumpere până la 20% din acţiuni, la un preţ de 550.000 de euro.
Rezultă aşadar din clauzele acestei convenţii că B. se obliga să vândă 100 % din părţile sociale, pentru suma de 100.000 de euro, putând însă să răscumpere imediat 20% din ele la un preţ de 550.000 de euro, ori valorile la care s-au convenit aceste tranzacţii denotă că, de fapt, B. deţinea la vedere, ca interpus, şi părţile sociale ale inculpatei A.
Pentru garantarea restituirii împrumutului de către noul debitor, dar şi a dreptului de opţiune cu privire la cumpărarea părţilor sociale de către M., tot în luna noiembrie 2011, a fost instituit un gaj, asupra părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L.
La data de 22.12.2011, printr-un act adiţional a fost modificat contractul de vânzare cumpărare de părţi sociale, prevăzându-se în mod expres că entitatea către care se vor transfera împrumuturile rambursabile este M.
În februarie 2012, în scopul de a atribui în mod aparent un caracter oneros preluării creanţei de la I., a fost semnat un act adiţional la contractul de împrumut, prin care s-a prevăzut că:
"Noul creditor este de acord să îi plătească creditorului iniţial, ca preţ al novaţiei contractului (…) suma de 300.000 euro (…) În cazul în care novaţia contractului (…) nu are loc, indiferent de motiv, creditorul iniţial este de acord să ramburseze noului creditor, suma de 300.000 de euro (…) în termen de cel mult zece zile de la cererea în scris a noului creditor în acest sens."
Pentru efectuarea plăţii, A., prin intermediul martorei H., i-a cerut lui E. datele necesare efectuării plăţii către I., conform actului adiţional încheiat. Acesta a solicitat avocatului W., printr-un email, datele conturilor bancare ale I., spunându-i că a fost rugat acest lucru de către "persoana care a preluat creanţa". Avocaţii colaboratori ai lui W. au obţinut aceste date din Cipru şi i le-au transmis lui E. pe un bileţel, care prin intermediul martorei H. a ajuns la L.
Plata trebuia să fie una simulată, urmând ca apoi martorul E. să restituie banii plătiţi. Scopul acestei plăţi formale era aşadar acela ca tranzacţia efectuată să lase urme prin conturi. În final, însă, plata astfel gândită nu a mai fost făcută.
Că inculpata A. a avut iniţiativa acestei plăţi simulate o mărturiseşte nu doar martora H., care a precizat că inculpata A. voia neapărat să se plătească o sumă de bani în contul creanţei, dar şi martorul L., care a menţionat că la ceva timp după semnarea documentelor aferente tranzacţiei a fost contactat din nou de A., care i-a spus că ar trebui să facă o plată în contul acestei tranzacţii pentru "a părea reală".
De asemenea, probatoriul administrat în cauză oferă numeroase alte dovezi care atestă dincolo de orice dubiu că inculpata A. era adevăratul titular al majorităţii părţilor sociale ale S.C. K. S.R.L..
Astfel, din coroborarea declaraţiilor martorilor H. şi U., rezultă că după o anumită perioadă de timp de la data încheierii tranzacţiilor privitoare la părţile sociale ale S.C. K. S.R.L., inculpata A., pentru a se lămuri asupra situaţiei financiare a firmei, i-a solicitat martorului P. să trimită un contabil, colaborator al său, să facă verificările necesare.
În consecinţă, la solicitarea lui P., martorul U. s-a deplasat la sediul K. pentru a verifica starea financiară a societăţii şi eventual să vină cu sugestii utile, iar după ce acesta a asistat la câteva şedinţe ale Consiliului de Administraţie i-a recomandat inculpatului B. că ar fi putut fi reduse cheltuielile de personal prin atribuirea către angajaţi a unor tichete de masă.
La solicitarea inculpatului B., martorul U. l-a însoţit pe acesta la sediul II., pentru a-i expuse şi inculpatei A. soluţia găsită, soluţie cu care aceasta a fost de acord.
Martorul P., deşi a confirmat şi el aceste aspecte legate de consultanţa de specialitate pe care a acordat-o martorul U. în legătură cu situaţia financiară a S.C. K. S.R.L., acesta a precizat totuşi că a apelat la serviciile acelui martor la solicitarea inculpatului B., însă această susţinere este apreciată de Curte ca fiind nesinceră, întrucât dacă inculpata A. ar fi fost total străină de situaţia economico-financiară a respectivei societăţi, nu există nicio justificare plauzibilă în considerarea căreia, ar fi trebuit ca acesteia să îi fie expusă soluţia utilă identificată de martorul U., cu care, de altfel, inculpata a şi fost de acord, potrivit relatărilor martorului.
În acelaşi timp, există o bogată corespondenţă electronică purtată prin email între inculpaţii B. şi A., care ilustrează cu puterea evidenţei că aceasta din urmă era în mod susţinut şi activ implicată atât în activitatea economică a S.C. K. S.R.L., cât şi în politica editorială a publicaţiilor K., acesteia fiindu-i astfel raportate date privind evoluţia financiară a celor două publicaţii, evoluţia cotei de piaţă, cum arată prima pagină a publicaţiilor, poprirea conturilor de trezorerie, formularea de opoziţii către ANAF faţă de cesiunea părţilor sociale, desemnarea lichidatorului judiciar şi aprobarea planului de reorganizare, situaţia împrumuturilor firmei.
Din aceeaşi corespondenţă, a rezultat că inculpatei A. i se comunicau drafturi de articole, interviuri ce urma a fi publicate în K., pentru ca ea să îşi exprime acordul (spre exemplu, articole care-l vizau pe SS., TT., L., UU., VV., WW., etc.). De asemenea, inculpata îi dădea indicaţii lui B. în legătură cu subiectele care ar trebui sau nu abordate în articolele de presă, acesta conformându-se solicitărilor ei fără nicio obiecţiune.
În acelaşi sens, s-a mai reţinut că, la un moment dat, inculpatul B. şi-a pus chiar problema ca din cauza dificultăţilor financiare cu care se confruntau, S.C. K. S.R.L. să intre în insolvenţă, context în care, pentru a se pune la adăpost faţă de creditori, inculpata A. şi-a exprimat preocuparea de a scoate marca "K." dintre activele societăţii.
Ori împrejurarea că inculpata A. era atât de preocupată de politica economică, financiară şi editorială a S.C. K. S.R.L. demonstrează cât se poate de limpede, în pofida explicaţiilor total neconvingătoare ale celor doi inculpaţi, că aceasta era omul din umbră care controla în fapt S.C. K. S.R.L. şi avea interese financiare în legătură cu această societate.
Din perspectiva condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 C. pen., Curtea a constatat că toate apărările pe care inculpata A. le-a formulat fie personal, cu prilejul audierii sale în cursul urmăririi penale, fie prin intermediul apărătorilor săi aleşi, cu ocazia administrării probatoriului pe parcursul procesului penal, în sensul că banii nu au fost daţi pentru ca ea să facă vreo intervenţie în vederea menţinerii contractelor încheiate de firmele lui D. cu F., ci ca o sponsorizare pentru II. şi în scopul ca ea şi alţi oameni politici importanţi să nu mai atace public aceste afaceri şi că nu a promis nicio astfel de intervenţie în sensul menţionat de acuzare, sunt vădit nefondate.
Astfel, contrar acestor apărări, s-a reţinut de prima instanţă, în raport cu probatoriul administrat, că ideea de a-i fi oferită inculpatei A. suma de 5 milioane de dolari a survenit în contextul în care, deşi în urmă cu numai câteva luni de zile, prin actul adiţional nr. x, semnat în luna decembrie 2010, contractul de vânzare energie electrică încheiat între S.C. F. S.A. şi S.C. G. S.R.L. tocmai ce fusese prelungit pe o perioadă suplimentară de 5 ani (însă cu flexibilizarea unora dintre condiţiile contractuale referitoare la preţ şi la cantitatea de energie furnizată), totuşi începând cu luna mai a anului 2011, noua conducere a S.C. F. S.A. declanşase un amplu şi susţinut proces de renegociere a clauzelor acestor convenţii, atât sub aspectul sub aspectul majorării preţului energiei vândute, cât şi sub aspectul diminuării cantităţilor de energie furnizată, punându-se chiar şi problema unei posibile denunţări unilaterale a acestor contracte, astfel că scopul principal al solicitării intervenţiei inculpatei A. în schimbul acelei generoase oferte l-a constituit menţinerea în parametri deja negociaţi a clauzelor respectivelor contracte privitoare la preţ şi la cantitatea de energie vândută.
Cu alte cuvinte, prin oferirea sumei de 5 milioane de dolari inculpatei A. şi remiterea ulterioară către aceasta a unor foloase necuvenite în valoare de 3.400.000 de euro, martorul D. a urmărit nu numai ca afacerile sale având ca obiect intermedierea vânzării de energie furnizată de F. S.A. să nu mai fie atacate în spaţiul public de către factorul politic, dar şi ca prin exercitarea influenţei pe care inculpata A. era percepută că o are prin prisma calităţii sale de membru marcant al partidului aflat la guvernare şi a strânsei relaţii de colaborare cu Preşedintele statului, să asigure protejarea şi stabilitatea acestor afaceri, prin menţinerea derulării în condiţii cât mai profitabile a convenţiilor încheiate cu F. S.A., cu atât mai mult cu cât aceasta era una dintre condiţiile care ar fi putut garanta succesul demersurilor de înstrăinare a S.C. G. S.R.L. către Fondul de investiţii din Qatar, fără a fi nicidecum vorba despre vreo sponsorizare a II. condiţionată de încetarea atacurilor publice la adresa afacerilor cu energie desfăşurate de firmele controlate de D.
Aceste aspecte au rezultat cu certitudine din coroborarea declaraţiilor constante ale martorilor E., DD. (audiată în cursul urmăririi penale sub numele de "AA." şi H. şi chiar din declaraţia dată în cursul urmăririi penale de către martorul D. sub identitatea de "Z.".
Este adevărat că la momentul audierii lui în cursul cercetării judecătoreşti, martorul D. a manifestat o atitudine oarecum favorabilă apărărilor inculpatei, precizând că oferirea şi remiterea de foloase necuvenite inculpatei A. nu ar fi fost făcute pentru protejarea contractelor de vânzare energie sau pentru prelungirea acestora, întrucât acestea fuseseră deja prelungite, astfel că nu ar fi avut de ce să o roage pe A. ceva în acest sens, ci pentru a fi lăsat să-şi desfăşoare afacerile în linişte, fără atacuri în media, însă aceste afirmaţii ale martorului nu pot fi luate în considerare de către instanţă ca exprimând adevărul judiciar, întrucât, pe de o parte, fiind întrebat în mod explicit de către instanţă, el însuşi a precizat că îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale ca martor cu identitate protejată, iar pe de altă parte, celelalte probe la care s-a făcut referire în considerentele ce preced contrazic aceste noi alegaţii ale martorului, fiind dimpotrivă în consonanţă cu cele declarate de el în prima etapă a procesului penal.
De altfel, sub acest aspect, inclusiv martorul Y. a afirmat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, că din discuţiile purtate cu H. a înţeles că a primit sau că urma să primească o sumă de 3 milioane sau 5 milioane de dolari de la E., condiţionată de rezolvarea unor probleme în domeniul energiei şi având în vedere că H. avea o relaţie apropiată cu inculpata, consideră că aceasta din urmă avea cunoştinţă de suma primită la partid. Modificarea radicală de atitudine pe care acest martor a manifestat-o cu prilejul audierii sale în faza cercetării judecătoreşti, când a afirmat că de fapt sponsorizarea era condiţionată de încetarea campaniei de denigrare a băieţilor deştepţi din energie, motivată de starea emoţională nefastă avută la momentul audierilor din etapa urmăririi penale, nu poate constitui o justificare rezonabilă şi plauzibilă pentru retractarea susţinerilor iniţiale, care, de altminteri, sunt în concordanţă cu celelalte probe pe baza cărora instanţa a stabilit situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatei A.
Pe de altă parte, aceleaşi mijloace de probă la care s-a făcut trimitere în considerentele ce preced, ilustrează că inculpatei A. i-au fost aduse la cunoştinţă datele şi informaţiile referitoare la natura şi conţinutul ofertei ce i-a fost transmisă din partea lui D., precum şi la scopul în considerarea căruia a fost făcută această ofertă, astfel că, acţionând în mod voit şi conştient, aceasta, deşi nu a verbalizat în mod expres promisiunea de intervenţie solicitată de cumpărătorul de influenţă D., totuşi prin conduita în concret manifestată, de acceptare tacită a ofertei cu toate condiţionalităţile ei, a lăsat să se subînţeleagă disponibilitatea de a-şi exercita influenţa de care dispune în scopul protejării şi susţinerii intereselor de afaceri ale martorului D. Mai mult decât atât, nu numai că inculpata nu a manifestat o atitudine de respingere sau de refuz al ofertei venite din partea martorului D., dar a şi primit prin intermediar foloasele materiale remise de acesta, dispunând ulterior asupra modului de cheltuire a sumelor de bani primite sub formă de cash şi, totodată, în considerarea acestei promisiuni de facto făcute cumpărătorului de influenţă, a şi întreprins unele minime demersuri pe lângă funcţionarii în drept vizaţi de acesta pentru a constata dacă exista în mod real vreun pericol iminent care să afecteze afacerile lui D. cu F. S.A.
Împrejurarea că sumele de bani încasate în numerar au fost folosite într-o proporţie semnificativă în interesul partidului din care inculpata făcea parte nu prezintă nicio relevanţă în speţă, întrucât, potrivit normei de încriminare a infracţiunii de trafic de influenţă, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase este sancţionată nu doar atunci când este făcută în interes personal, ci şi atunci când este făcută pentru altul.
În raport cu aspectele anterior menţionate, Curtea a constatat că, deşi pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi spălarea banilor, în care faptele reţinute în sarcina inculpatei A. se încadrează juridic (fiind incriminate ca atare atât de legea penală în vigoare în perioada când au fost săvârşite - art. 257 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cât şi de legea penală actuală - art. 291 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, care constituie legea penală mai favorabilă, conform art. 5 C. pen.), acţiunea penală s-a stins prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, totuşi se impune confiscarea specială de la inculpată a sumelor de 2.500.000 de euro, respectiv 900.000 de euro (în echivalent în RON la cursul oficial de schimb al BNR, de la data executării acestei măsuri de siguranţă).
În acest sens, s-a reţinut, mai întâi, că, potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (1) lit. d) din C. pen., confiscarea specială este o măsură de siguranţă care se ia faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, chiar şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă şi al cărei scop este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea comiterii faptelor prevăzute de legea penală, astfel cum prevede art. 107 alin. (1), (2), (3) din C. pen.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 (în noua reglementare, art. 51 alin. (1) in Legea nr. 129/2019) în cazul infracţiunii de spălare a banilor, se aplică prevederile privind confiscarea bunurilor din C. pen., iar, conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, a rezultat că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi de a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, s-a apreciat este suficient să se constate că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi este incidentă una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a)-f) C. pen., fără să fie necesară angajarea răspunderii penale a vreunei persoane.
Această concluzie este susţinută şi de un argument normativ de ordin procesual, desprins din interpretarea prevederilor art. 5491 C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Astfel, în condiţiile în care, potrivit acestui text normativ, legiuitorul a reglementat posibilitatea conferită judecătorului de cameră preliminară de a lua măsura de siguranţă a confiscării speciale în cazul dispunerii unei soluţii de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanţa investită cu judecarea cauzei poate dispune această măsură de siguranţă, atunci când constată ea însăşi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sub aspectul examinat.
De altfel, printr-o veche jurisprudenţă a instanţei supreme, s-a precizat în mod explicit că "măsurile de siguranţă ale confiscării speciale se dispun şi în ipoteza în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripţia operează numai în ce priveşte răspunderea penală, iar nu şi în ce priveşte măsurile de siguranţă" (Tribunal Suprem, Decizia nr. 614/1984).
Această orientare jurisprudenţială a instanţei supreme a fost reiterată şi în numeroase alte decizii de dată recentă, sens în care Curtea face trimitere la decizia penală nr. 87 din data de 05 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - penal x, în dosarul nr. x/2019, Decizia nr. 119 din 16 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018).
Totodată, Curtea a notat că în doctrină s-a arătat, cu relevanţă în speţă, că măsura de siguranţă a confiscării speciale susţine protejarea societăţii, împiedicând, între altele, ca un comportament de natură penală să profite făptuitorului, întrucât este în interesul general al societăţii ca activitatea infracţională să nu fie profitabilă celui care o săvârşeşte şi, de asemenea, să fie prevenită perpetuarea unui circuit ilicit al bunurilor provenite dintr-o astfel de activitate, arătându-se şi că starea de pericol care este necesar a fi înlăturată prin dispunerea confiscării speciale nu este legată de persoana făptuitorului, ci de împrejurările referitoare la acele bunuri.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, confiscarea specială constituie o sancţiune penală, fiind asimilată unei veritabile pedepse în sensul art. 7 din CEDO (cauza Welch contra Regatului Unit), iar, din acest motiv, trebuie să i se asigure persoanei vizate de această măsură posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta apărările şi de a pune în discuţie elemente relevante, în cadrul unei proceduri contradictorii care să respecte principiul egalităţii armelor, fără ca, în caz de încetare a procesului penal, pe motiv de prescripţie a răspunderii penale, să-i fie încălcată prezumţia de nevinovăţie (cauza G.I.E.M. contra Italiei).
Prin Hotărârea din 28 iunie 2018, pronunţată în această din urmă cauză (G.I.E.M. S.R.L. şi alţii împotriva Italiei), instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a concluzionat că măsurile de confiscare constituie "pedepse" în sensul art. 7 din Convenţie. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noţiunii de "pedeapsă", în sensul art. 7 determină aplicabilitatea acestei dispoziţii, chiar şi în absenţa unei proceduri penale în sensul art. 6 (paragraful 233). De asemenea, Curtea a mai stabilit că chiar şi în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al infracţiunii (paragraful 245).
Din perspectiva acestor considerente de ordin teoretic şi jurisprudenţial, Curtea a constatat că în cauza pendinte este legal posibilă aplicarea faţă de inculpata A. a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, întrucât acesteia i-a fost asigurată respectarea deplină a principiului egalităţii armelor şi, de asemenea, exercitarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare (componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO), atât prin efectuarea unei cercetări judecătoreşti complete în cadrul căreia inculpata împreună cu cei patru apărători aleşi au participat în mod nemijlocit la administrarea probatoriului pe care s-au întemeiat acuzaţiile descrise în actul de sesizare a instanţei, inclusiv la audierea sub identitatea lor reală a martorilor cărora în cursul urmăririi penale le fusese atribuit statutul de martori ameninţaţi, cât şi prin oferirea în cadrul dezbaterilor contradictorii ce au avut loc pe fondul cauzei, a posibilităţii neîngrădite de a se apăra în mod activ faţă de solicitarea Parchetului de confiscare specială a sumelor de bani provenite din săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi spălarea banilor, respectiv prin analizarea pe fond, conform celor menţionate în considerentele ce preced, a aspectelor relevante privitoare la caracterul penal şi nejustificat al faptelor pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpatei, fără ca aceasta să fi cerut continuarea procesului penal, nefiindu-i astfel încălcată nici prezumţia de nevinovăţie (care a fost, însă, răsturnată prin probatoriul administrat în cauză).
În consecinţă, dat fiind faptul că intervenţia prescripţiei generale înlătură numai răspunderea penală a inculpatei A., iar nu şi caracterul penal al faptelor reţinute în sarcina acesteia, iar sumele de 2.500.000 de euro, respectiv 900.000 de euro dobândite de inculpata A. au o provenienţă ilicită, fiind dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, acestea vor fi supuse măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în scopul înlăturării stării de pericol ce rezultă din dobândirea de foloase patrimoniale în afara cadrului legal.
Totodată, constatând că măsurile asiguratorii aflate în fiinţă în cauza pendinte faţă de inculpata A. sunt proporţionale cu circumstanţele concrete care au justificat instituirea lor - comiterea de către inculpată a unor infracţiuni pentru care legea stabileşte cu caracter obligatoriu necesitatea instituirii de măsuri asiguratorii (trafic de influenţă şi spălarea banilor), dar şi necesare pentru realizarea scopurilor avute în vedere la dispunerea lor - prezervarea patrimoniului inculpatei în vederea garantării aducerii la îndeplinire a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, s-a dispus menţinerea lor.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpata A., dar şi participantul J.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 mai 2023, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. x, cu prim termen de judecată la data de 6 iunie 2023.
Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că, în mod eronat, prima instanţa de judecată a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. - pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, si spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., şi faţă de B. - pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen., considerând că s-a împlinit termenul prescripţiei generale a răspunderii penale.
Sub acest aspect, s-a solicitat să se aibă în vedere că necesitatea interpretării dreptului Uniunii Europene rezultă din imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi interpretată prin Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie.
S-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), apreciindu-se că legătura cauzei cu dreptul U.E., în opinia parchetului, este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
De asemenea, s-a apreciat de către parchet că, în mod neîntemeiat, prima instanţă de judecată a dispus, în temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. şi art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 [art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002] raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., confiscarea specială de la inculpata A. a sumei de 2.500.000 de euro, sumă într-un cuantum redus faţă de suma de 3.800.000 de dolari reţinută în rechizitoriu, deşi probatoriul administrat susţine teza acuzării.
Prin adresa x/2023 din 13 septembrie 2023, parchetul a completat motivele de apel, întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), după ce a consacrat încă o dată supremaţia dreptului Uniunii, faptul că instanţele naţionale nu sunt ţinute să respecte deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi nici Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care prin respectarea acestora ar fi împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, creându-se astfel un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.
S-a mai arătat că în considerentele cauzei C-42/17, M.A.S. şi M.B. (cunoscută şi ca Taricco 2), Curtea a stabilit că revine instanţelor naţionale obligaţia de a verifica dacă o situaţie similară cu cea din cauza Taricco (1) ar conduce, în ordinea juridică naţională, "la o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte regimul de prescripţie aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile", iar "dacă această situaţie se regăseşte în mod efectiv în speţă, instanţa naţională nu are obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen.".
În aceste condiţii, instanţa de apel învestită cu soluţionarea cauzei avea obligaţia de a verifica dacă, o situaţie similară cu cea din cauza Taricco 1 în materie de prescripţie a răspunderii penale, se regăseşte în mod efectiv şi în cauză, iar subsecvent acestei analize, să stabilească dacă are sau nu obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţii legale din dreptul intern care ar stabili un standard naţional de protecţie incompatibil cu dreptul Uniunii.
Or, prin raportare la considerentele Hotărârilor Taricco 2 şi Taricco 1, situaţia din cauza privind-o pe inculpatul A. este absolut diferită în materia prescripţiei răspunderii penale, lucru care impune respectarea regulilor din dreptul Uniunii în materie de prescripţie pentru infracţiunile de "corupţie în general", astfel cum au fost stabilite în cauza Euro Box Promotion.
Nefiind incidentă soluţia de excepţie din cauza C.J.U.E. Taricco 2 (M.A.S. M.B.), prin care instanţelor naţionale li se permite totuşi să aplice cu prioritate un standard naţional stabilit prin dispoziţii legale contrare dreptului Uniunii, în măsura în care această aplicare este strâns legată de respectarea principiului legalităţii incriminării infracţiunilor şi a pedepselor, s-a apreciat că instanţa de apel este ţinută de respectarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie în privinţa infracţiunilor de "corupţie în general", astfel cum s-a stabilit în mod expres în privinţa României prin Hotărârea Euro Box Promotion, S.C. XX. s.a. şi Asociaţia "YY. s.a.".
Prin motivele de apel, inculpata A. a criticat sentinţa penală din perspectiva faptului că, deşi s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penal, judecătorul de fond a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse de către organele de urmărire penală în vederea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.
În acest sens, s-a precizat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 15, art. 18, art. 23, art. 107, art. 108 şi art. 112 din C. pen., ar rezulta, cu uşurinţă, faptul că legiuitorul a prevăzut obligaţia organelor judiciare de a aplica măsurile de siguranţă, dintre cele enumerate în mod limitativ la dispoziţiile art. 108 din C. pen., în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 107 alin. (1) din acelaşi act normativ în sensul în care acestea sunt necesare pentru înlăturarea unei stări de pericol, dar şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
În legătură cu sintagma "fapte prevăzute de legea penală" prin raportare la dispoziţiile art. 1 din C. pen., s-a arătat că este evident că legiuitorul s-a referit la actele de conduită interzise prin actul normativ menţionat anterior cu condiţia ca acestea să fie considerate ca fiind infracţiuni în accepţiunea legiuitorului.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut două situaţii în care săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu constituie infracţiune şi anume situaţiile reglementate de Capitolul al II-lea denumit "Cauzele Justificative", respectiv cele reglementate de Capitolul al III-lea din C. pen. denumit "Cauzele de neimputabilitate".
Aceeaşi concluzie derivă, în opinia apărării, şi din dispoziţiile art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ unde legiuitorul a înţeles să definească infracţiunea.
Interpretând per a contrario dispoziţiile legale precitate rezultă faptul că, în oricare dintre situaţiile în care o persoană fizică şi/sau juridică săvârşeşte, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală, ar trebui să fie trasă la răspundere penală şi, implicit, să i se poată aplica sancţiuni de drept penal, inclusiv măsura confiscării speciale, atunci când se impune.
Cu toate acestea, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., legiuitorul nu a specificat, în concret, în care dintre aceste situaţii, se pot aplica măsurile de siguranţă.
Or, în situaţia dedusă judecăţii, judecătorul de fond nu a dovedit existenţa vreuneia dintre condiţiile prevăzute de către legiuitorul la dispoziţiile legale precitate, ci s-a limitat la a invoca aspectele statuate de către Tribunalul Suprem prin Decizia cu nr. 614/1984, precum şi alte hotărâri judecătoreşti pronunţate de către instanţele naţionale.
În cauza dedusă judecăţii, prima instanţă, deşi a fost învestită cu solicitarea de a se dispune încetarea procesului penai, în raport de dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a efectuat o adevărată judecată asupra mijloacelor de probă administrate, pronunţându-se cu privire la acuzaţia descrisă în actul de sesizare şi stabilind întrunirea elementelor constitutive pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi inculpaţi
Or, aşa cum rezultă din interpretarea literară a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de către legiuitor în mod limitativ determină, de îndată, fie imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale, fie imposibilitatea exercitării acţiunii penale.
În aceeaşi ordine de idei, s-a precizat faptul că, prin Directiva cu nr. 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 03 aprilie 2014, s-a statuat că "Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a instrumentelor şi a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiţia să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune, care poate rezulta şi în urma unor proceduri in absentia".
Prin urmare, instanţa de judecată avea obligaţia de a se limita la cererea formulată de către inculpaţi cu care fusese învestită, existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de disp. art. 16 alin. (1) din C. proc. pen. având efectul de a stopa efectul obligatoriu al exercitării acţiunii penale.
Astfel, această modalitate de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale propusă de către Curtea de Apel Bucureşti, în opinia apărării, încalcă, flagrant, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), art. 396 şi 397 din C. proc. pen., toate coroborate cu dispoziţiile art. 107 şi 112 din C. pen., această acţiune realizându-se doar cu scopul de a putea justifica menţinerea măsurilor asigurătorii în vedere aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
În cauză, a formulat apel şi numitul J., însă, prin cererea din data de 30 octombrie 2023 formulată prin cabinetul de avocatură ZZ., acesta a solicitat să se ia act de retragerea căii de atac formulate, fiind ataşată împuternicirea avocaţială emisă pentru activităţile de redactare, semnare, depunere cerere de retragere a apelului formulat în dosarul nr. x/2019.
Procedura în faţa instanţei de apel
Prin încheierea din data de 19 septembrie 2023 a fost admisă proba testimonială formulată de reprezentantul Ministerului Public şi, în consecinţă, s-a procedat la audierea martorei H. la termenul din data de 31 octombrie 2023 .
Prin încheierea din 3 octombrie 2023, au fost respinse cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de înaintare a unei cereri Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţie, a Legii nr. 172/2022 şi a Legii nr. 173/2022, formulate de inculpata A.
De asemenea, în ceea ce priveşte cererea formulată de apelanta A., prin apărători aleşi, de a solicita emiterea unei adrese privind acţiunile civile promovate de numitul J., aceasta a fost respinsă prin încheierea din 31 octombrie 2023, având în vedere existenţa altor mijloace procedurale în ceea ce priveşte soluţia ce s-ar dispune în cele două acţiuni civile şi soluţia care va fi pronunţată în prezentul dosar.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor invocate de procuror şi de inculpata A., cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, supuse verificărilor potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prioritar, Înalta Curte constată că apelurile declarate în cauză se referă, pe de o parte, la greşita încetare a procesului penal urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (apelul parchetului), motiv care o priveşte doar pe apelanta intimată inculpată A., iar, pe de altă parte, se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale (apelurile parchetului şi apelantei intimate inculpate) dispusă doar în ceea ce o priveşte pe apelanta intimată inculpată A., apelul parchetului vizând cuantumul sumei confiscate, iar cel al inculpatei, legalitatea soluţiei de confiscare.
Prin urmare, întrucât niciunul dintre apeluri nu îl vizează pe inculpatul B., în raport cu dispoziţiile art. 417 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este învestită numai cu modul de soluţionare a acţiunii penale în ceea ce o priveşte pe intimata inculpată A..
În ceea ce priveşte apelul declarat de către numitul J., Înalta Curte constată că, prin cererea din data de 30 octombrie 2023 formulată prin cabinetul de avocatură ZZ., acesta a solicitat să se ia act de retragerea căii de atac declarate, fiind ataşată împuternicirea avocaţială emisă pentru activităţile de redactare, semnare, depunere cerere de retragere a apelului formulat în dosarul nr. x/2019.
Conform art. 415 alin. (1) C. proc. pen., "Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel".
Întrucât s-a invocat de către apărătorul ales al intimatului inculpat B. faptul că, pe de o parte, cererea de retrage a apelului a fost semnată de către avocatul ales şi nu de către numitul J., iar, pe de altă parte, aceasta a fost depusă la registratura instanţei de către un avocat stagiar, care nu are dreptul de a pune concluzii la instanţa supremă, se constată că această activitate este reglementată de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995, care se realizează prin:
a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;
c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;
d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, cererea de retragere a apelului nu este semnată de către apelant, ci de către apărătorul acestuia, însă posibilitatea retragerii prin mandatar special a apelului este expres prevăzută de art. 415 alin. (1) C. proc. pen. - "sau prin mandatar special", iar menţiunile din împuternicirea avocaţială depusă la dosar, şi anume, că este emisă pentru activităţile de redactare, semnare, depunere cerere de retragere a apelului formulat în dosarul nr. x/2019, reprezintă tocmai expresia mandatului special acordat în acest sens de către apelantul-inculpat apărătorului său ales.
Este nerelevantă susţinerea referitoare la posibilitatea avocatului stagiar de a pune concluzii în faţa instanţei supreme, în condiţiile în care activitatea desfăşurată în concret de către avocatul stagiar nu a fost aceea de a formula concluzii în faţa instanţei supreme în sensul de a se lua act de retragerea apelului în şedinţa de judecată, fiind vorba doar despre o activitate administrativă, de depunere la dosar a unei cereri. În plus, potrivit art. 415 alin. (1) teza a III-a C. proc. pen., declaraţia de retragere putea fi făcută chiar şi la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, în speţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin urmare, Înalta Curte va lua act de manifestarea de voinţă a numitului J., în sensul retragerii cererii de apel declarat în cauză.
În continuare, analizând apelul parchetului sub aspectul greşitei încetări a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale în ceea ce o priveşte pe apelanta intimată inculpată A., Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la condiţiile de tragere la răspundere penală a inculpatei A., se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) şi (4) C. pen. în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, "cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză şi termenele prevăzute de art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".
Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, Curtea a declarat, prin decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 09 iunie 2022, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., reţinând că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraf 73).
Până la momentul publicării acestei decizii, la data de 09 iunie 2022, în Monitorul Oficial, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022, prin care a pus în acord dispoziţiile care reglementează cursul prescripţiei răspunderii penale cu normele constituţionale, sens în care a reglementat că, la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care potrivit legii, trebui comunicat suspectului sau inculpatului".
Subsecvent deciziilor anterior menţionate şi modificărilor legislative intervenite în materia întreruperii cursului răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, a stabilit, cu caracter obligatoriu, că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.".
Drept urmare, în intervalul temporal 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu au existat în legislaţia penală substanţială cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 C. pen., motiv pentru care noua codificare, în forma în vigoare anterior modificării, prin O.U.G. nr. 71/2022, a dispoziţiilor art. 155 din C. pen., reprezintă, în condiţiile art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă pentru apelantă intimată inculpată, având în vedere că pe vechiul C. pen. verificarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale impune calcularea termenului de prescripţie specială (format din termenul general plus încă jumătate din acesta), aşa cum prevede art. 124 C. pen. (1969), în forma în vigoare înainte de a fi modificat prin Legea nr. 63/2012, care face trimitere la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), text care reglementează termenul general de prescripţie în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 de ani, în condiţiile în care termenul general a fost întrerupt, conform art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), de efectuarea unor acte care, potrivit legii, se comunică inculpatului.
Astfel, se observă că pentru infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina apelantei intimate inculpate, prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (ca lege penală mai favorabilă), norma de incriminare prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni, iar termenul prescripţiei generale a răspunderii penale are o durată de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, conform art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. cel mai târziu luna noiembrie a anului 2011 (când inculpata A. a primit de la D. prin intermediul lui E. şi al H. suma de 2.500.000 de euro, pentru a-şi exercita influenţa asupra factorilor de decizie din cadrul Ministerului Economiei şi a celor din cadrul S.C. F. S.A., în vederea menţinerii, în parametrii deja negociaţi - preţ şi cantitate de energie furnizată, a contractelor încheiate de firmele lui D., între care S.C. G. S.A., cu S.C. F. S.A. şi, de asemenea, în acelaşi scop a primit o creanţă de 900.000 de euro, care reprezenta un împrumut acordat de D., prin firma sa I., controlată prin interpuşi, lui J., garantat cu un pachet de acţiuni la S.C. K. SRL).
Pentru infracţiunea de spălarea banilor, reţinută în sarcina apelantei intimate inculpate, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/20002 (actualmente încriminată în aceleaşi condiţii prin dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019), pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 ani la 10 ani, iar termenul prescripţiei generale a răspunderii penale are o durată tot de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi curge de la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 154 alin. (2) teza a I din C. pen., din luna noiembrie 2011 (când inculpata A., folosindu-se de interpunerea lui L. şi a firmei sale M., a preluat de la firma controlată de D., respectiv de la I., creanţa de 900.000 de euro, care reprezenta împrumutul acordat de D. lui J. în anul 2010, ce fusese garantat cu un pachet majoritar de acţiuni la S.C. K. S.R.L., pentru a ascunde că era beneficiara reală a acestei sume, dar şi adevărata natură a provenienţei banilor).
Având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) şi art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menţionate, se constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit pentru apelanta intimată inculpată, în raport cu cele două infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată, la sfârşitul lunii noiembrie 2019.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, prima instanţă a constatat împlinirea termenului prescripţiei generale a răspunderii penale şi a dispus încetarea procesului penal, faţă de inculpata A., cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi spălarea banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (actualmente încriminată în aceleaşi condiţii prin art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019).
Cât priveşte aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracţiunile ce fac obiectul cauzei, nu intră sub incidenţa Hotărârii CJUE anterior menţionate, aşa cum rezultă din interpretarea acesteia şi din jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie.
Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea a statuat că "articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că:
1) instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;
2) instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În raport cu cele statuate de Curte în această cauză şi de jurisprudenţa sa constantă cu privire la interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE (Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii), se impun următoarele observaţii:
Sub un prim aspect, sesizarea Curţii a avut ca obiect o cauză în care se dispusese definitiv condamnarea pentru infracţiuni de evaziune fiscală şi de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzute art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi art. 7 raportat la art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003, fapte comise în anul 2010, fiind, astfel, aplicabilă Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; potrivit art. 1 din această Convenţie constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comutaţilor Europene:
"a) în materie de cheltuieli orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; la necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect; b) în materie de venituri orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect."
În al doilea rând, Curtea a menţionat expres că nu se apleacă şi asupra cauzelor de corupţie deoarece "în măsura în care, potrivit informaţiilor aduse la cunoştinţa (n.n. sa), faptele în discuţie în litigiul principal nu constituie fapte de corupţie, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă" (paragr. 65)
În al treilea rând, prin Hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, Curtea a statuat că:
"Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România"; de asemenea, Curtea a reţinut că: «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noţiunea menţionată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, aşa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenţia menţionată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupţie. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupţie pot fi legate de cazuri de fraudă şi, invers, că săvârşirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupţie, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situaţii, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupţie" (paragr. 186).
În al patrulea rând, Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţie şi-a încetat efectele, urmare a abrogării prin Decizia nr. 1786/2023 a Comisiei Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 229 din 18 septembrie 2023.
Aşadar, în raport cu obiectul litigiului care a generat sesizarea în Cauza C-107/23 (infracţiunii de evaziune fiscală), cu interpretarea dată în jurisprudenţa constantă a Curţii, inclusiv prin Hotărârea Euro Box Promotion, expresiei de "orice activitate ilegală" care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE (noţiunea menţionată "acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii"), cu data comiterii faptelor imputate apelantei intimate inculpate (anul 2011, când era încă în vigoare Convenţia PIF) şi, nu în ultimul rând, cu faptul că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 care instituia în sarcina României "obligaţia de a accelera lupta împotriva corupţiei, în special a celei de nivel înalt prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie şi a unor sancţiuni efective şi disuasive în cazul unor astfel de infracţiuni" a fost abrogată, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, prin faptele de trafic de influenţă şi de spălare de bani nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Ca atare, jurisprudenţa Curţii anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU, nu este incidentă în speţă, motiv pentru care Înaltei Curţi nu-i incumbă obligaţia de a lăsa neaplicate deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale şi de a da prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
Referitor la cererea de repunere pe rol a cauzei pentru a discuta efectele Ordonanţei din 9 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-131/23, Înalta Curte o găseşte neîntemeiată, având în vedere tocmai faptul că, aşa cum s-a arătat mai sus, Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 a fost abrogată prin Decizia nr. 1786/2023 a Comisiei Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 229 din 18 septembrie 2023, astfel că analiza incidenţei ordonanţei în prezenta cauză nu se impune a fi efectuată.
Referitor la apelul declarat de apelanta intimată inculpată A., privind legalitatea dispunerii confiscării speciale în situaţia în care s-a dispus încetarea procesului penal urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, deşi nu a solicitat continuarea procesului penal, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte dispoziţia de confiscare specială de la apelanta intimată inculpată A. ce a făcut obiectul infracţiunilor de trafic de influenţă şi de spălare a banilor, Înalta Curte constată că:
- potrivit art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent,
- conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 (în noua reglementare, art. 51 alin. (1) in Legea nr. 129/2019) în cazul infracţiunii de spălare a banilor, se aplică prevederile privind confiscarea bunurilor din C. pen.,
- iar prin dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., legiuitorul a prevăzut că sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
De asemenea, dispoziţiile art. 107 din C. pen., cu titlu marginal "Scopul măsurilor de siguranţă" prevăd următoarele:
(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi este incidentă una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) - f) din C. pen.
Suplimentar jurisprudenţei invocate de către prima instanţă (atât cea naţională, cât şi cea europeană) şi situaţiei rezultate din interpretarea art. 5491 din C. proc. pen., în aceeaşi ordine de idei Înalta Curte are în vedere şi că, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut în paragraful 16 că "sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă", această din urmă statuare a instanţei de contencios constituţional regăsindu-se şi în considerentele instanţei de contencios al drepturilor omului în cauza Telbiş şi Viziteu împotriva României, asupra căreia vom reveni infra.
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. S.R.L. şi alţii împotriva Italiei - hotărârea din 28 iunie 2018, a concluzionat că "măsurile de confiscare constituie "pedepse în sensul art. 7 din Convenţie. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noţiunii de "pedeapsă", în sensul art. 7, determină aplicabilitatea acestei dispoziţii, chiar şi în absenţa unei proceduri penale în sensul art. 6" (paragraful 233).
(...) "chiar şi în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al infracţiunii" (paragraful 245).
"Curtea trebuie aşadar să stabilească dacă, deşi infracţiunea de care a fost acuzat domnul [...] s-a prescris, aceasta poate să ţină seama de elementele constitutive ale acestei infracţiuni, constatate de instanţele naţionale, pentru a concluziona că a existat, în esenţă, o declaraţie prin care s-a stabilit răspunderea şi care poate servi drept condiţie prealabilă, necesară impunerii unei sancţiuni compatibile cu art. 7 din Convenţie" (paragraful 258).
"[...] acest regim are ca scop combaterea impunităţii, ceea ce rezultă dintr-o situaţie în care, prin efectul combinat al infracţiunilor complexe şi al termenelor de prescripţie relativ scurte, autorii unor astfel de infracţiuni se sustrag în mod sistematic de la urmărirea penală şi, în special, de la consecinţele activităţilor lor infracţionale [a se vedea, mutatis mutandis, ElMasri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 192, CEDO 2012]" (paragraful 260)
"Curtea nu poate face abstracţie de aceste considerente în aplicarea art. 7 în speţă, în măsura în care instanţele în cauză au acţionat cu respectarea strictă a dreptului la apărare, astfel cum este consacrat la art. 6 din Convenţie. De aceea, consideră că, în cazul în care instanţele sesizate constată că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii [...], dispunând totodată încetarea procesului penal doar ca urmare a intervenţiei prescripţiei, aceste constatări pot fi considerate, în esenţă, o condamnare în sensul art. 7, care nu este încălcat în acest caz". (paragraful 261)
Deosebit de importante sunt şi considerentele din Decizia nr. 586/2016 a Curţii Constituţionale, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, instanţa de contencios constituţional statuând că "[...] asigurarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este obligatorie", iar "[...] lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale, [...], este de natură a încălca dreptul acestora la un proces echitabil".
Or, dacă acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal - ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale - trebuie să fie soluţionată în situaţia împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (în acord cu deciziile instanţelor de contencios constituţional şi al drepturilor omului), cu atât mai mult trebuie dispusă o soluţie şi în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă - a majori ad minus.
În cauza de faţă, sunt realizate condiţiile anterior expuse pentru posibilitatea dispunerii confiscării speciale, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia generală înlătură doar răspunderea penală a inculpatei A., nu şi caracterul penal al faptei deduse judecăţii.
Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază existenţa unei practici judiciare naţionale generalizate, care vine într-o continuitate, fără întrerupere, cu privire la aplicarea confiscării speciale în ipoteza în care se dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În acest sens, s-a constatat că instanţa de contencios al drepturilor omului a sancţionat din perspectiva previzibilităţii orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru Pridhorni împotriva României, pct. 39-48).
În doctrină (D. Roets, La non-rétroactivité de la jurisprudence penale in malam partem consacrée par la CEDH, op. cit., p. 125) s-a arătat în mod întemeiat că hotărârea din cauza Pessino contra Franţei, precum şi, în mod similar, hotărârea din cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României constituie o extensiune logică a jurisprudenţei Curţii Europene, în conformitate cu care jurisprudenţa face parte din blocul de legalitate (lato sensu), fiind consacrat, astfel, principiul neretroactivităţii interpretărilor jurisprudenţiale in malam partem care nu sunt previzibile. Astfel, Curtea Europeană vine să acorde protecţie individului nu numai împotriva aplicării retroactive a legii penale mai grele, ci şi împotriva aplicării retroactive a interpretării de către jurisprudenţă a regulilor de drept, dacă astfel se produc consecinţe mai grele pentru individ, iar acesta nu putea să prevadă la momentul săvârşirii faptei o asemenea schimbare. În acest mod, sunt înlăturate consecinţele inechitabile ale aplicării retroactive a interpretării jurisprudenţiale in malam partem, întrucât individul nu putea să prevadă, la momentul acţiunii sau inacţiunii sale, că acestea sunt fapte ce atrag răspunderea penală.
În raport de aceste consideraţii, inculpata avea posibilitatea să prevadă, în mod obiectiv, că, în atare condiţii - ale încetării procesului penal urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, indiferent de opţiunea sa de a solicita sau nu continuarea procesului penal -, instanţa se va pronunţa în mod obligatoriu şi asupra măsurilor de siguranţă.
Chiar dacă se invocă faptul că nu ar fi fost finalizată cercetarea judecătorească în faţa primei instanţe, Înalta Curte are în vedere, în raport cu soluţia privind confiscarea specială, faptul că probele administrate până la momentul în care apelanta intimată inculpată a precizat că nu doreşte continuarea procesului penal (12 decembrie 2022) sunt suficiente pentru dispunerea măsurii de siguranţă, iar, pe de altă parte, aceasta a avut posibilitatea inclusiv în faţa instanţei supreme să propună probe în apărare, să combată fiecare probă ce a fost administrată şi să ofere explicaţii ori de câte ori a considerat necesar.
Situaţia prezentată în cauza Didu contra României este diferită faţă de cea din prezenta cauză, având în vedere faptul că, în faţa instanţei supreme, a fost administrată proba testimonială constând în audierea martorei H., solicitată, într-adevăr, de către parchet, cu privire la care chiar apărarea inculpatei, potrivit încheierii de şedinţă din 19 septembrie 2023, a învederat că îi profită acesteia .
De asemenea, contrar apărării apelantei inculpate A., Înalta Curte are în vedere următoarele statuări ale CEDO în cauza Telbiş şi Viziteu împotriva României:
76. În ceea ce priveşte confiscarea în lipsa unei condamnări penale, Curtea a observat deja în jurisprudenţa sa că despre normele juridice comune la nivel european şi chiar la nivel universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracţiuni grave precum corupţia, spălarea banilor şi infracţiuni de trafic de droguri fără a fi necesară existenţa în prealabil a unei condamnări penale. În al doilea rând, sarcina de a proba originea licită a bunurilor prezumate a fi fost dobândite ilicit poate, în mod legitim, să fie transferată părţilor adverse în astfel de proceduri de confiscare fără caracter penal, inclusiv în proceduri civile in rem. În al treilea rând, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu numai asupra produselor provenite direct din săvârşirea de infracţiuni, ci asupra bunurilor, inclusiv asupra oricăror venituri şi alte avantaje indirecte, obţinute prin convertirea sau transformarea produselor provenite direct din săvârşirea de infracţiuni sau amestecarea acestora cu alte bunuri, posibil legale. În cele din urmă, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu doar persoanelor direct suspectate de săvârşirea de infracţiuni, ci şi oricăror părţi terţe care deţin drepturi de proprietate fără necesara bona fide, cu scopul de a masca rolul lor ilegal în acumularea averilor ilicite în cauză (a se vedea Gogitidze şi alţii, citată anterior, pct. 105, şi supra, pct. 38-43 şi 68).
78. Curtea consideră că constatările sale referitoare la art. 6 § 1 (a se vedea supra, pct. 53- 58) sunt, de asemenea, relevante în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte întrebarea dacă procedurile interne au acordat reclamantelor o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza în faţa autorităţilor, pentru a contesta în mod efectiv măsura confiscării (a se vedea, mutatis mutandis, Veits, citată anterior, pct. 74). În această privinţă, Curtea acordă deopotrivă importanţă concluziilor Curţii Constituţionale, care a constatat că dispoziţiile din C. pen. aplicate în cauza de faţă au fost în conformitate atât cu Constituţia, cât şi cu jurisprudenţa Curţii (a se vedea supra, pct. 37). În plus, decizia instanţelor interne de a nu confisca o parte din bunurile sechestrate arată prudenţa autorităţilor în abordarea cauzei, în lumina dreptului intern şi a recomandărilor Curţii Constituţionale (a se vedea supra, pct. 18 şi 34).
79. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în desfăşurarea procedurii care să sugereze fie că reclamantelor nu li s-a acordat o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza, fie că constatările instanţelor interne au fost marcate de un arbitrar evident. Măsura confiscării a fost aplicată de instanţele naţionale pe baza unei probabilităţi ridicate ca bunurile în cauză să fi avut o origine ilicită (a se vedea supra, pct. 30), coroborată cu incapacitatea reclamantelor de a proba contrariul (a se vedea supra, pct. 31).
În ceea ce priveşte temeinicia dispoziţiei de confiscare a sumei de 2.500.000 de euro, în loc de suma de 3.800.000 de dolari menţionată în rechizitoriu şi care a făcut obiect de critică în apelul procurorului, Înalta Curte reţine următoarele: persoanele îndreptăţite să cunoască suma pe care martorul D. o păstra în seiful firmei sale şi pe care, cu implicarea contabilei DD. şi prin intermediul martorului E., i-a remis-o în integralitate martorei H. pentru inculpata A., sunt martorii D. şi H..
Astfel, cel dintâi este persoana care, prin depuneri succesive, a strâns în seif suma respectivă, iar cea de-a doua, a primit şi folosit în integralitate suma respectivă, vizualizând şi un bilet care s-ar fi aflat peste banii în cauză, în care s-ar fi precizat ce sumă se regăsea în pachet, în RON, în euro şi, respectiv, în dolari. şi martorii DD. şi E. s-au aflat pe rând în posesia sumei în cauză, dar, potrivit declaraţiilor acestora, au aflat cuantumul acestei sume abia după remiterea sa, neprocedând, în mod nemijlocit, la o stabilire a cuantumului şi neexistând probe care să combată declaraţiile celor doi martori sub acest aspect.
Declaraţiile martorilor D. şi H. nu concordă sub aspectul cuantumului sumei predate, respectiv primite, primul menţionând că ar fi vorba despre 2.500.000 de euro, iar cea de-a doua de 3.800.000 de dolari.
Faţă de susţinerea parchetului potrivit căreia, martorul D. nu a numărat efectiv banii care se aflau în pachetul remis inculpatei A., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, acest martor nu a pretins că ar fi procedat, înainte de remiterea sumei de bani, la o numărare a acestora, limitându-se la a cere contabilei DD. să predea în integralitate această sumă de bani. Însă, în condiţiile în care martorul D. este cel care a strâns suma respectivă în seif, prin depuneri succesive, acesta avea posibilitatea reală de a cunoaşte cuantumul total al sumei acumulate.
Detaliile pe care martora H. le-a furnizat cu privire la modalităţile în care a fost cheltuită suma primită, nu sunt suficiente pentru a stabili, pe baza acestora, cuantumul sumei totale primite şi cheltuite, în condiţiile în care martora menţionează destinaţii date banilor remişi, dar nu şi cuantumul sumelor care au primit aceste destinaţii. În unele cazuri, sumele sunt precizate, chiar şi cu aproximaţie (de exemplu, 10.000 de euro remişi unui consilier evreu, circa 400.000 de dolari achitaţi lui AAA. pentru materialele electorale aduse din China), însă, în alte cazuri, martora nu menţionează niciun element în funcţie de care să se stabilească măcar cu aproximaţie suma cheltuită (spre exemplu:
"i-am înmânat A., în câteva rânduri, diverse sume de bani").
În aceste condiţii, având în vedere şi că aceasta nu a fost în măsură să prezinte organelor judiciare bileţelul pe care a pretins că l-a găsit în geanta cu care i-au fost aduşi banii, deasupra banilor, pe care ar fi fost scrise sumele în dolari, euro şi RON, nici lista cu cheltuielile făcute din suma primită, Înalta Curte nu poate concluziona că s-a probat, mai presus de orice îndoială rezonabilă, faptul că suma totală remisă a fost echivalentul a 3.800.000 de dolari.
În raport de faptul că declaraţiile martorilor D. şi H. nu concordă sub aspectul sumei predate, respectiv primite, iar declaraţiile lor nu se coroborează cu alte mijloace de probă care să pună în lumină elemente de fapt relevante în stabilirea sumei în cauză, principiul in dubio pro reo obligă la reţinerea ca probată a predării, respectiv primirii celei mai mici dintre sumele menţionate, în concret, a sumei de 2.500.000 de euro.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 66/F din data de 11.04.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a Penală, în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 415 din C. proc. pen., va lua act de retragerea apelului declarat de apelantul J. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelanta intimată inculpată A. la plata sumei de 600 RON, iar pe apelantul J. la plata sumei 300 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. respinge, ca nefondate, apelurile declarate Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 66/F din data de 11.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a Penală, în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 415 din C. proc. pen. ia act de retragerea apelului declarat de apelantul J. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă pe apelanta intimată inculpată A. la plata sumei de 600 RON, iar pe apelantul J. la plata sumei 300 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea deciziei la dispoziţia părţilor şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 04.06.2024.