Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13.02.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 261.772,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractului cadru de prestări servicii din 10.10.2016 şi a sumei de 52.356 RON, cu titlu de penalităţi, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu data scadenţei debitului şi până la data redactării acţiunii, precum şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
La 23.07.2018 pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să oblige reclamanta să predea toate documentele tehnice aferente lucrărilor executate, necesare pentru completarea cărţii tehnice a construcţiei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 882/04.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea principală, cererea reconvenţională şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 221/A/09.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 226.746,07 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, plus penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la 02.07.2017 până la data plăţii debitului; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.071,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a menţinut dispoziţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale şi a obligat intimata-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 29.318,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.
În susţinere, după prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a dezvoltat următoarele critici:
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, pronunţând decizia recurată cu nesocotirea limitelor obiectului procesului şi a cadrului procesual din apel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 20 şi, respectiv, ale art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că intimata avea obligaţia, în raport cu art. 249 C. proc. civ., să arate din ce provin pretenţiile reclamate în sumă de 261.772,48 RON şi, respectiv, de 52.356 RON, însă, întrucât aceasta nu a putut demonstra în mod direct prestarea unor lucrări/servicii, s-a limitat la afirmaţia conform căreia au fost efectuate lucrări în valoare de 681.856,52 RON, din care a fost achitată suma de 420.084,04 RON, rămânând un rest pentru care a fost demarat prezentul litigiu.
Potrivit recurentei, pentru a stabili limitele devolutive ale apelului, în mod nelegal, instanţa de apel i-a pus în vedere pârâtei să precizeze ce lucrări recunoaşte ca fiind efectuate de către reclamantă şi ce lucrări au fost achitate, în contextul în care reclamanta nu a putut indica, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., lucrările ce fac obiectul facturii în litigiu, pe care îşi întemeiază pretenţiile.
A mai susţinut că instanţa de apel, prin acordarea sumei aferente unor lucrări efectuate în prima etapă care, potrivit intimatei, nu fac obiectul cauzei, a depăşit obiectul litigiului.
Totodată, a arătat că instanţa de apel a ignorat poziţia sa procesuală atunci când a arătat că raţionamentul expus de partea adversă este deficitar şi nedovedit.
De altfel, în opinia recurentei, a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanţa de prim-control judiciar a refuzat să verifice susţinerile sale, în sensul că nu au putut fi demonstrate lucrările în valoare de 226.746,07 RON.
Circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că soluţia pronunţată de către instanţa de apel nu are corespondent în motivele deciziei, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Sub acest aspect, a arătat că instanţa de prim-control judiciar nu a examinat, în mod real, problemele esenţiale deduse judecăţii, ci s-a limitat la aprecieri cu caracter general şi la preluarea susţinerilor intimatei-reclamante ad litteram.
În continuare, a redat un paragraf din hotărârea recurată şi a afirmat că instanţa de apel a înlăturat eronat susţinerile intimatei-reclamante referitoare la plăţile etapizate, evidenţiind inadvertenţele dintre considerentele reţinute şi încheierile din 06.10.2021 şi 03.11.2021, când a fost rectificată valoarea lucrărilor din etapa a doua.
Recurenta a afirmat că instanţa de apel a ignorat apărările sale, cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.266 C. civ.
Sub acest aspect, a arătat că părţile nu au prevăzut în contract o etapizare a lucrărilor şi a plăţilor, iar sumele pe care le-a avansat către intimata-reclamantă au fost cu titlu de avans, context în care era necesară raportarea tuturor plăţilor efectuate la valoarea lucrărilor executate.
În continuare, a afirmat că intimata nu a făcut dovada pretenţiilor sale, sens în care a detaliat situaţia de fapt referitoare la modul în care s-au desfăşurat raporturile dintre cele două părţi şi la cele două etape ale executării lucrărilor, plăţile efectuate în avans, concluziile raportului de expertiză, lucrările suplimentare, la faptul că ulterior rezilierii contractului a continuat lucrările necesare finalizării şi deschiderii imobilului sediu C. cu alţi prestatori.
Recurenta a mai afirmat că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1.556 C. civ. şi că, în raport cu art. 2.1 din contract, a solicitat intimatei-reclamante să îi pună la dispoziţie toate documentele de achiziţie a materialelor puse în operă în cadrul lucrărilor executate, certificatele de conformitate şi de performanţă a acestora, registrul proceselor-verbale de lucrări ascunse şi procesele-verbale de constatare privind stadiul realizării construcţiei.
Potrivit recurentei, această obligaţie legală ce îi incumbă intimatei-reclamante derivă din cuprinsul Normelor de întocmire a Cărţii tehnice a construcţiei, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii. Or, partea adversă a refuzat cu rea-credinţă să pună la dispoziţie documentele solicitate.
De altfel, obligaţia antreprenorului de a da socoteală beneficiarului cu privire la serviciile prestate şi cheltuielile efectuate rezultă şi din interpretarea art. 1.866 C. civ., recurenta, apreciind că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile precitate atunci când a reţinut că reclamanta nu avea obligaţia să prezinte pârâtei facturile de achiziţie a materialelor.
A mai susţinut că nu poate fi obligată la plata lucrărilor suplimentare nedovedite de către intimată, în condiţiile în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
De asemenea, recurenta a afirmat că soluţia instanţei de apel este greşită şi în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor contractuale în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, întrucât, în lipsa predării situaţiilor de lucrări aferente facturii nr. x/09.10.2017, nu se putea determina o dată de la care aceste penalităţi au început să curgă.
La 09.05.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
La termenul din 09.11.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia pe fond.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin criticile circumscrise primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta impută instanţei de apel, sub un prim aspect, încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 alin. (2), a dispoziţiilor art. 20 şi ale art. 477-478 C. proc. civ.
În opinia recurentei, aceste dispoziţii legale au fost încălcate, în contextul în care instanţa de prim-control judiciar i-a pus în vedere să indice ce lucrări recunoaşte ca fiind efectuate de către reclamantă şi ce lucrări au fost achitate, de vreme ce această obligaţie aparţinea reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. De asemenea, a arătat că depăşirea obiectului procesului rezultă şi din soluţia dată de această instanţă prin includerea în valoarea pretenţiilor încuviinţate a sumei de 63.136,11 RON, aferentă lucrărilor executate de reclamantă în etapa I de execuţie, potrivit raportului de expertiză în instalaţii, lucrări, care nu făceau obiectul procesului.
Potrivit art. 9 alin (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.
Totodată, art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. stabileşte că judecătorul soluţionează litigiul în conformitate cu "regulile de drept care îi sunt aplicabile"; acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. "În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare (...)".
Aşadar, dacă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizările necesare, asigurându-se şi în acest mod de respectarea principiului disponibilităţii.
Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în mod legal, dând deplină expresie principiului fundamental al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii şi de poziţia procesuală a părţilor, în special a pârâtei - care la termenul din 27.05.2020 a susţinut că o parte din lucrările aferente situaţiei de lucrări depuse în dovedirea pretenţiilor de către reclamantă au fost executate şi plătite -, a pus în vedere acesteia să indice valoarea acestor lucrări.
Demersul instanţei de prim-control judiciar nu poate fi calificat ca o încălcare a normelor legale invocate de autorul căii de atac, ci ca o măsură dispusă în procesul de stabilire şi lămurire exactă a situaţiei de fapt, impusă în sarcina instanţei de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme, pe de o parte, pârâta-beneficiară a susţinut că lucrările au fost achitate, iar, pe de altă parte, reclamanta-executantă a pretins achitarea preţului aferent unor cantităţi de lucrări.
De remarcat este şi faptul că, deşi i s-a pus în vedere să indice lucrările achitate, aşa cum rezultă chiar din înscrisul "precizări", aflat la dosarul de apel, recurenta-pârâtă nu a dat curs solicitării instanţei de prim-control judiciar, susţinând în aceeaşi manieră ca şi în recurs, că solicitarea instanţei nu este în concordanţă cu cadrul procesual sub aspect obiectiv.
În acest context, autoarea căii de atac nu mai poate reclama încălcarea limitelor judecăţii în apel şi vătămarea drepturilor sale procesuale, instanţa supremă reţinând că aceasta nu s-a conformat dispoziţiei instanţei de apel de la termenul din 27.05.2020, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe.
Nici criticile privind depăşirea obiectului procesului şi a limitelor învestirii instanţei de apel din perspectiva încuviinţării la plată a sumei aferente lucrărilor de instalaţii reţinute de expertul judiciar ca fiind efectuate în etapa I a derulării relaţiilor contractuale dintre părţi, nu pot fi primite.
Aceasta, întrucât, la termenul din 03.11.2021, ambele părţi în litigiu au învederat instanţei de prim-control judiciar faptul că lucrările aferente instalaţiilor civile au fost împărţite în mod artificial de către expert în două etape şi că lucrările evaluate de acesta şi disputate nu au legătură cu cele efectuate în prima etapă contractuală, care au şi fost achitate.
Aşa fiind, critica recurentei apare ca fiind străină de obiectul analizei instanţei de apel, sens în care va fi înlăturată.
În continuare, analizând argumentele recurentei privind refuzul instanţei de prim-control judiciar de a verifica susţinerile sale referitoare la împrejurarea că pretenţiile intimatei nu au fost dovedite, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, sub pretextul încălcării principiului rolului activ al judecătorului, recurenta îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel dată capătului principal al acţiunii, mai exact, faţă de modul în care aceasta a stabilit situaţia de fapt, a evaluat probatoriul cauzei şi a determinat valoarea lucrărilor neachitate.
Or, aceste chestiuni îmbracă valenţe de netemeinicie, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanţei de recurs, în actuala reglementare.
Un alt set de critici, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează nemotivarea deciziei atacate, din perspectiva lipsei motivelor pe care se sprijină soluţia pronunţată, a existenţei în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei.
În susţinerea primei ipoteze avut în vedere de acest text de lege, recurenta arată că instanţa de apel nu a analizat elementele esenţiale deduse judecăţii şi a ignorat apărările sale privind plăţile şi lucrările efectuate în temeiul contractului pe care s-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii.
Sub aspectul existenţei unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei, a apreciat că, în mod eronat s-a reţinute că indicarea sumei de 635.703,27 RON, achitată în avans pentru cea de-a doua etapă contractuală, s-ar fi realizat de recurentă prin precizările depuse după închiderea dezbaterilor şi că ea ar fi recunoscut pe tot parcursul procesului faptul că plăţile efectuate pentru lucrările aferente celei de-a doua etape contractuale ar fi fost în sumă de 420.084,04 RON, în condiţiile în care, prin încheierea din 03.11.2020 s-a rectificat încheierea din 06.10.2020 în sensul că, în mod eronat s-a reţinut că recurenta ar fi susţinut că pentru etapa a 2-a de execuţie a contractului ar fi achitat suma de 420.084,04 RON.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.
În speţă, examenul considerentelor deciziei atacate impune concluzia că aceasta este amplu şi corespunzător motivată, instanţa de apel prezentând de o manieră coerentă raţionamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunţarea soluţiei statuate în dispozitiv. Această instanţă a avut în vedere ansamblul argumentelor esenţiale ale părţilor, un material probator vast, administrat în etapele procesuale devolutive, iar considerentele prezentate sunt adaptate naturii cauzei şi nu sunt apte să conducă la concluzia că instanţa de apel nu a analizat elementele esenţiale deduse judecăţii. Din acest punct de vedere, decizia recurată îndeplineşte cerinţele motivării, astfel cum acestea sunt impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii reprezentând o chestiune de conţinut şi nu de cantitate.
Împrejurarea că, judecând cauza, instanţa de apel nu a îmbrăţişat teza propusă de recurentă pentru stabilirea valorii lucrărilor executate şi neachitate în etapa a 2-a de execuţie, nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată, de vreme ce raţionamentul instanţei de prim-control judiciar este expus cu claritate şi are caracter exhaustiv.
În ceea ce priveşte criticile autoarei căii de atac privind existenţa în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării, iar pe de altă parte, cea de-a doua ipoteză se referă la situaţia în care hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura cauzei.
Or, niciuna dintre susţinerile recurentei nu se încadrează în cele două ipoteze ale textului de lege citat, de vreme ce ele deduc judecăţii în recurs doar anumite aspecte asupra cărora instanţa de apel a apreciat în baza probatoriului administrat şi a susţinerilor ambelor părţi în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanţa de recurs, întrucât o astfel de analiză nu s-ar putea realiza decât în contextul verificării elementelor factuale şi probatorii, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac în actualul context legislativ, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, se cuvine notat faptul că valoarea lucrărilor achitate de către recurentă raportat la cele executate în cea de-a doua etapă contractuală, a fost reţinută de instanţa de apel coroborat cu susţinerile ambelor părţi, şi nu cu cele arătate prin încheierea din 06.10.2020.
Un ultim set de critici de casare vizează motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.266, art. 1.556 şi ale art. 1.866 C. civ.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine faptul că susţinerile recurentei privind încălcarea normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor nu respectă exigenţele impuse de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acestea depăşesc cadrul procesual din apel, în contextul în care, în etapa procesuală anterioară, prin apărările formulate pe parcursul judecăţii, autoarea prezentei căi de atac a susţinut faptul că executarea lucrărilor ce fac obiectul contractului s-a realizat în 2 faze de execuţie.
Or, potrivit textului de lege citat, controlul de legalitate în recurs nu poate viza decât aspectele deduse judecăţii în calea de atac anterioară în termenul legal, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat sau a omis să se pronunţe, perspectivă din care, analiza chestiunilor invocate omisso medio apare ca fiind inadmisibilă şi nu poate fi primită.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1.566 şi art. 1.866 C. civ., precum şi a Normelor de întocmire a Cărţii Tehnice a construcţiei, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii.
Aceasta, întrucât, în apel, asupra susţinerilor părţii recurente referitoare la obligaţia intimatei-executante de a prezenta documentele de achiziţie, instanţa de prim-control judiciar a reţinut că, faţă de dispoziţiile contractuale, intimata-executantă nu avea obligaţia de a prezenta actele doveditoare de achiziţie şi că verificarea calităţii şi a cantităţilor de lucrări executate, precum şi a calităţii materialelor revenea reprezentantului beneficiarului, care ar fi trebuit să fie dirigentele de şantier, astfel că împrejurarea neangajării lui nu poate fi imputată executantului.
Or, împotriva raţionamentului instanţei de apel autoarea căii de atac nu a formulat nicio critică în recurs, aceasta limitându-se la a relua apărările expuse în notele scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, fără a se raporta şi a combate argumentele instanţei de prim-control judiciar reţinute în justificarea soluţiei pronunţate.
De asemenea, se remarcă că prevederile art. 1.566 şi ale art. 1.866 C. civ., precum şi Normele de întocmire a Cărţii Tehnice a construcţiei, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii, au fost invocate prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, asupra cărora instanţa de apel a reţinut că nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Faţă de această împrejurare, susţinerile recurentei apar ca fiind străine de considerentele instanţei de apel, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că ele excedează obiectului verificărilor în recurs, care, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., sunt limitate la examinarea conformităţii hotărârii, în condiţiile legii, cu normele de drept aplicabile.
Străine de considerentele hotărârii recurate sunt şi susţinerile autoarei căii de atac prin care reproşează instanţei de apel faptul că, în mod eronat, a apreciat că recurenta a recunoscut recepţia lucrărilor aferente facturii în litigiu, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, în măsura în care aspectele în legătură cu care s-a reţinut recunoaşterea părţii vizează comunicarea situaţiilor de lucrări deduse judecăţii, şi nu recepţia lor.
Nici criticile referitoare la penalităţile de întârziere nu pot fi primite, întrucât excedează controlului de legalitate în recurs, având în vedere că prin acestea se aduc în discuţie elemente factuale ce privesc stabilirea momentului transmiterii situaţiilor de lucrări pretinse la plată, care se circumscriu unor aspecte ce vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.
În apel, stabilirea datei la care situaţiile au fost predate, 26.06.2017, s-a bazat pe o amplă cercetare a probelor, care scapă cenzurii instanţei de recurs, iar maniera în care a fost realizată nu a fost contestată în recurs, intrând în puterea lucrului judecat.
De aceea, simpla susţinere a faptului că sunt eronate situaţiile de lucrări aferente facturii pretinse la plată, fără a combate raţionamentul instanţei de apel expus sub acest aspect, din perspectiva încălcării unor norme legale, nu este de natură să imprime criticilor valenţe de nelegalitate, astfel încât, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte le va înlătura de la analiză.
În concluzie, reţinând că în cauză măsura casării deciziei atacate nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de autoarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei în această etapă procesuală, ca parte căzută în pretenţii, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, avansate cu ocazia soluţionării căii de atac, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. împotriva deciziei civile nr. 221/A/09.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.