Şedinţa publică din data de 09 ianuarie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 431 C. proc. pen., a fost respinssă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 243 din 09 martie 2022 a aceleiaşi instanţe, dată în dosarul nr. x/2019, acesta fiind obligat la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Totodată, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 432 alin. (4) C. proc. pen., în interpretarea indicată de contestatorul A..
Pentru a decide astfel, examinând admisibilitatea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat A. prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Curtea a reţinut, între altele, că în cadrul acestei prime etape procesuale se verifică îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu ale acestei căi extraordinare de atac, prevăzute de art. 426 şi art. 431 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte o hotărâre penală definitivă, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea cererii se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 C. proc. pen. şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.
În acest context, a constatat că cererea formulată de petentul contestator vizează o hotărâre penală definitivă, anume decizia penală nr. 243 din 09 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale date în primă instanţă, care a fost desfiinţată în parte şi, în rejudecare, între altele, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. 1968, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen.
Totodată, Curtea a reţinut că, în motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a arătat că faptele au fost săvârşite în perioada 2008 - 2010, iar hotărârea de condamnare s-a pronunţat în anul 2022, astfel încât, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/2022, prescripţia răspunderii penale a intervenit în data de 31 decembrie 2020.
Curtea a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., temeiul de drept invocat de contestator, se poate formula contestaţie în anulare în situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, calea extraordinară de atac fundamentată pe acest motiv putând fi introdusă oricând, conform dispoziţiilor art. 428 alin. (2) C. proc. pen.
În plus, s-a constatat că, prin cererea formulată, însăşi contestatorul a menţionat că anterior prezentei cereri a mai formulat două contestaţii în anulare, una fiind respinsă ca neîntemeiată prin decizia penală nr. 490 din 09 martie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, iar cealaltă fiind respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 1229/A/2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al aceleiaşi instanţe.
Curtea a constatat că sunt nefondate alegaţiile contestatorului în sensul că prezenta cerere are un alt temei de drept, vizând prescripţia generală a răspunderii penale, reţinând că ambele decizii anterior menţionate au vizat contestaţii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. privitor la prescripţia răspunderii penale. Astfel, s-a observat că, prin decizia penală nr. 490 din 09 martie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, - dosar care a avut ca obiect desfiinţarea deciziei penale nr. 243 din data de 09 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, în dosarul nr. x/2019, rejudecarea apelului şi, pe fond, constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale - instanţa a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. reţinând, în esenţă, că aplicarea (pretins) greşită într-o cauză pendinte, precum cea în care a fost pronunţată hotărârea definitivă a cărei anulare se solicită, a dispoziţiilor art. 5 C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanţial), precum cele privind prescripţia răspunderii penale, prin reţinerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituţională prin decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură şi, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare.
Ulterior, prin decizia nr. 1229/A/20.06.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de condamnat reţinându-se, în esenţă, autoritatea de lucru judecat ca urmare a faptului că prin contestaţia în anulare dedusă judecăţii de acelaşi contestator condamnat, se invocă aceleaşi temeiuri juridice şi apărări (identitate de obiect, cauză şi persoană), anume prescripţia răspunderii penale.
Prin urmare, în raport cu aspectele invocate de contestator şi cu situaţia menţionată anterior, Curtea a constatat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare din perspectiva existenţei autorităţii de lucru judecat, având în vedere că problema juridică adusă în discuţie de contestator prin promovarea căii de atac a fost deja tranşată definitiv în cadrul unei alte contestaţii în anulare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, respectiv dosarului nr. x/2023 al aceleiaşi instanţe. Sub acest aspecte, s-a arătat că autoritatea de lucru judecat împiedică repunerea în discuţie a aspectelor tranşate cu titlu definitiv, împiedică instanţa să reexamineze pretenţiile contestatorului şi atrage inadmisibilitatea noii contestaţii în anulare promovate.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de acelaşi contestator, Curtea a apreciat că şi aceasta este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Sub acest aspect, s-a constatat că, din analiza prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii: excepţia să fie ridicată în faţa instanţei judecătoreşti; excepţia să privească neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei; excepţia să fie ridicată la cererea uneia dintre părţi; excepţia să vizeze prevederi legale ce nu au constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
S-a observat că, în speţă, o parte din aceste cerinţe sunt îndeplinite întrucât excepţia a fost ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, la cererea uneia dintre părţi, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale, însă nu este întrunită condiţia de admisibilitate ca dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, care vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecăţii, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepţiei, iar stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Altfel spus, cerinţa relevanţei reprezintă expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanţa reprezintă situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, iar un element în aprecierea relevanţei îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.
Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., în interpretarea indicată de contestatorul A., este inadmisibilă, întrucât textul de lege criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere soluţia de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare, generată de faptul că există autoritate de lucru judecat întrucât a fost invocat acelaşi temei juridic care a fost deja examinat printr-o hotărâre definitivă şi, astfel, nu mai poate fi adus în discuţie, dar şi împrejurarea că numai după admiterea în principiu se poate proceda la analiza pe fond a cazului de contestaţie în anulare invocat, ceea ce în speţă nu se mai poate realiza.
În plus, s-a arătat că în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., decizia prin care se respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă este definitivă, în acelaşi sens fiind şi decizia nr. 5/HP/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat că hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 C. proc. pen. împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac este definitivă.
Ca urmare, Curtea a constatat că, în speţă, a fost criticat un text legal, art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care nu are legătură cu cauză, câtă vreme respingerea ca inadmisibilă şi lipsa căii de atac este dată de dispoziţiile art. 431 C. proc. pen.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, a formulat recurs contestatorul A., învederând, în esenţă, prin apărătorul desemnat din oficiu că, în speţă, sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Examinând recursul formulat de contestatorul A., prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.
Astfel, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă (alin. (1) şi (2); să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare (alin. (1); să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. (3) şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1).
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Verificând, din această perspectivă, solicitarea formulată de recurentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că aceasta nu întruneşte cumulativ toate cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât, deşi a fost invocată de o parte din dosar, în faţa unei instanţe de judecată şi se referă la prevederi aflate în vigoare care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale, textul de lege criticat nu are legătură cu cauza în care a fost invocată excepţia.
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile menţionate în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii respectivului text de lege (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Rezultă, aşadar, că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi la înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest sens, se constată că obiectul cauzei cu care a fost învestită Curtea de Apel Bucureşti îl reprezintă contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A., în temeiul art. 426 lit. b) C. proc. pen., acesta invocând intervenirea prescripţiei generale a răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele pentru care a fost condamnat prin decizia penală nr. 243 din data de 09 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală, în dosarul nr. x/2019.
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 431 C. proc. pen., examinarea acestei căi extraordinare de atac presupune parcurgerea obligatorie a unei prime etape procesuale, în care instanţa legal învestită verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare. Numai după constatarea ca admisibilă în principiu a căii extraordinare de atac instanţa trece la următoarea etapă, şi anume la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare, în procedura reglementată de art. 432 C. proc. pen., în cadrul căreia este îndrituită să analizeze pe fond cazul de contestaţie în anulare invocat.
Înalta Curte reţine, însă, că, în speţă, ceea ce a analizat, prin hotărârea atacată, Curtea de Apel Bucureşti este admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, prilej cu care a constatat că cererea contestatorului nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege, întrucât în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat prin raportare la două decizii pronunţate de aceeaşi instanţă în cauze având acelaşi obiect, motiv pentru care a dispus respingerea căii extraordinare de atac ca inadmisibilă, în temeiul art. 431 C. proc. pen. Prin urmare, acesta este textul de lege pe care şi-a fundamentat soluţia prima instanţă.
Or, ceea ce a criticat recurentul pentru neconformitate cu legea fundamentală sunt dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care se referă la calea de atac ce poate fi formulată împotriva sentinţei dată în contestaţie în anulare şi la caracterul definitiv al deciziei dată în apel, hotărâri ce se pronunţă numai după parcurgerea etapei procesuale reglementată de art. 432 C. proc. pen., etapă care, în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, nu a fost atinsă, de vreme ce procesul a fost finalizat în procedura examinării admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac.
În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că textul de lege criticat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurent nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia pronunţată în speţă, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.
Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiţia reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus respingerea ca atare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A..
Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 ianuarie 2024.