Şedinţa publică din data de 12 martie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de recurentul A., reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 502/10.04.2023 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x în baza art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie calificată.
În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, care se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., care se execută de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În baza art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa de 7 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.
În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului A. pe o durată de cel mult 60 de zile, aceasta urmând a fi verificată cel mai târziu la data de 08.06.2023.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 1067/P din data de 09 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 502/10.04.2023 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul penal nr. x/2022
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul A..
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente de 3 ani închisoare, 6 ani închisoare şi 1 an închisoare.
S-a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare.
S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 6 ani închisoare la 4 ani închisoare.
S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 1 an închisoare la 9 luni închisoare.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 11 luni, reprezentând o treime din suma pedepselor ce nu se execută, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 4 ani şi 11 luni închisoare, în regim de detenţie, alături de pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi aplicată prin sentinţa penală atacată.
În baza art. 72 din C. pen. şi art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. şi durata executată prin măsura arestării preventive şi măsura arestului la domiciliu de la data de 10.04.2023 la zi.
S-a înlăturat din cuprinsul sentinţei penale apelate dispoziţiile contrare deciziei penale de faţă şi s-au menţinut celelalte dispoziţii.
În esenţă, instanţa de apel a constatat că pe baza unei juste evaluări a mijloacelor de probă administrate în cauză, prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului A., sub aspectul comiterii celor trei infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, pronunţând în mod legal şi temeinic o soluţie de condamnare la diferite pedepse cu închisoare, în modalitatea executării în regim de detenţie a pedepsei rezultante, cu respectarea exigenţelor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.
Curtea a observat că, în faza de judecată a apelului inculpatul A., aflat la acea dată în stare de deţinere, a formulat un denunţ, prin intermediul soţiei sale B., înregistrat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa sub nr. x/2023, care a condus la identificarea şi trimiterea în judecată a inculpatului C., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. (3) alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen.
În această cauză, inculpatul a fost audiat ca martor, însuşindu-şi acest denunţ şi relatând aspecte cu relevanţă în stabilirea adevărului, referitoare la deţinerea şi vânzarea de droguri de către inculpatul C. la festivalul muzical D., la care participa de mai mulţi ani, astfel încât Curtea a constatat că faţă de A. sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, privind reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei.
Curtea a reţinut că în categoria infracţiunilor grave se includ şi infracţiunile de trafic de droguri, astfel că inculpatul A. beneficiază de cauza de reducere a pedepselor, dat fiind faptul că demersurile acestuia de a denunţa infracţiuni legate de droguri răspund exigenţelor impuse prin Decizia pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 79/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei penale nr. 1067/P din 09.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie la data de 28.11.2023 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că, deşi în aparenţă s-a reţinut şi aplicat art. 19 din Legea nr. 682/2002, în realitate pedepsele aplicate recurentului au fost dispuse cu aplicarea greşită a legii, în alte limite decât cele prevăzute de lege, în sensul că nu s-a procedat la o redozare a pedepselor, inculpatul nebeneficiind de o reducere a pedepselor, instanţa de apel intervenind artificial în procesul de individualizare judiciară a pedepselor; cu titlu de exemplu a arătat că în cazul infracţiunii de furt calificat s-a redus pedeapsa stabilită de instanţa de fond de 3 ani la 2 ani închisoare, deşi, în realitate, în opinia sa, trebuia să se reducă pedeapsa stabilită de instanţa de fond la jumătate, respectiv la 1 an şi 6 luni, raţionamentul fiind similar în cazul tuturor infracţiunilor.
Ca urmare a reţinerii cauzei legale de reducere a pedepselor, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, şi având în vedere că nu a existat un apel al procurorului sau al persoanei vătămate cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor inculpatului, recurentul a considerat că instanţa de apel nu putea modifica, în defavoarea sa, aspectele legate de limitele individualizării judiciare stabilite de instanţa de fond.
Recurentul a menţionat că principiul non reformatio in pejus interzice crearea unei situaţii mai grele pentru cel ce a declarat apel, iar o situaţie mai grea poate fi rezultată din modificarea limitelor ori condiţiilor individualizării judiciare.
În opinia sa, se impunea ca, la stabilirea pedepselor, instanţa de apel să aibă în vedere limitele minime şi maxime ale pedepselor prevăzute pentru infracţiunile săvârşite, reduse la jumătate, cu păstrarea modalităţii de individualizare realizată de instanţa de fond.
Recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se reducă pedepsele aplicate, iar în urma contopirii să se stabilească o pedeapsă legală în cuantum de jumătate din cea stabilită de instanţa de apel.
Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1067/P din data de 09 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.
Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator, să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată sau să procedeze la o reindividualizare a pedepselor aplicate. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.
Astfel, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanţa supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurent în prezentul demers judiciar (şi în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză, deşi instanţa de apel a a reţinut şi aplicat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în realitate instanţa de apel nu a procedat la o redozare a pedepselor, recurentul nebeneficiind de o reducere a pedepselor şi, din acest punct de vedere, în opinia sa, nu a fost respectat principiul non reformatio in pejus, în sensul că în propria cale de atac instanţa de apel i-ar fi agravat situaţia, în sensul că nu a avut în vedere limitele minime şi maxime ale pedepselor aplicate de prima instanţă pentru infracţiunile săvârşite, ce ar fi trebuit reduse la jumătate de către instanţa de apel, cu păstrarea modalităţii de individualizare realizată de instanţa de fond.
Contrar acestui punct de vedere, Înalta Curte constată că această critică nu aduce în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".
Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, categoria de fapte vizate de denunţ, stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă etc.
În consecinţă, reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de recurs în casaţie legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare în calea de atac a recursului în casaţie a însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator.
Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurentului, că în cauză nu a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, acestuia nefiindu-i agravată situaţia juridică în propria cale de atac. Aplicarea strict legală a art. 19 din Legea nr. 682/2002 de către instanţa de apel are ca efect reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei prevăzute de lege, nu a limitelor pedepselor aplicate; pe de altă parte, procesul de individualizare judiciară a pedepselor, chiar dacă este efectuat în apel, nu poate fi cenzurat în recursul în casaţie pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
Verificând strict limitele legale ale pedepselor aplicate prin decizia recurată, Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 1067/P din 09.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen.
- 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen.
- 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 371 din C. pen.
În urma contopirii pedepselor, instanţa de apel a aplicat recurentului pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 11 luni închisoare.
Înalta Curte constată că pentru infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani şi urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 an şi 6 luni la 5 ani. Pentru această infracţiune, prin decizia recurată, s-a stabilit o pedeapsă de 2 ani, pedeapsă care este în limitele legale.
Pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen. se observă că pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani şi urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 an şi 6 luni la 5 ani. Astfel, pedeapsa de 4 ani închisoare stabilită de instanţa de apel este în limitele legale.
De asemenea, se reţine că infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 lună şi 15 zile la 1 an, iar pedeapsa de 9 luni închisoare stabilită de instanţa de apel este în limitele legale.
Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a reţinut în sarcina recurentului circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen., nu i-a dat eficienţă în procesul de individualizare a pedepsei.
Procedând în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., Înalta Curte constată că inculpatului i se aplică pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 11 luni, reprezentând o treime din suma pedepselor ce nu se execută, pedeapsa principală rezultantă pe care recurentul A. trebuie să o execute fiind 4 ani şi 11 luni închisoare, pedeapsă care este, de asemenea, în limitele legale.
Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanţei de recurs în casaţie este confirmată de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare şi nici modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate, "ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză" (decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanţei supreme, publicată pe www.x.ro).
Referitor la principiul non reformatio in pejus, Înalta Curte observă că acesta nu a fost încălcat, cu atât mai mult cu cât cauza de reducere a pedepsei a survenit direct în faza apelului; ca atare, nu se poate pretinde nici măcar că în lipsa apelului procurorului în defavoarea inculpatului, instanţa de apel trebuia să reducă la jumătate pedepsele aplicate de către prima instanţă, pentru simplul motiv că prima instanţă nu a individualizat pedepsele cu luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei invocată direct în apel, şi survenită exclusiv în faza apelului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul E. împotriva deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1067/P din data de 09.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2024.