Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 668 din 29 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţate în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 160 din data de 21.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Reşiţa, în baza art. 396 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen. totul cu aplicarea art. 79 alin. (3) C. pen., art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 41 şi art. 43 alin. (5) C. pen. şi art. 77 lit. a) C. pen. a condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, în stare de recidivă postexecutorie.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 234 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe o durată de 5 (cinci) ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii de la data de 18.11.2022 (ora 23.30) până la 19.11.2022 (ora 23.30), durata arestului preventiv de la data de 19.11.2022, la zi.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de inculpatul A..
În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen. totul cu aplicarea art. 79 alin. (3) C. pen., art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 41 şi art. 43 alin. (5) C. pen. şi art. 77 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B., la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, în stare de recidivă postexecutorie.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 234 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe o durată de 5 (cinci) ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B. durata reţinerii de la data de 18.11.2022 (ora 23.30) până la 19.11.2022 (ora 23.30), durata arestului preventiv de la data de 19.11.2022, la zi.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de inculpatul B..
În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen. totul cu aplicarea art. 79 alin. (3) C. pen., art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 41 şi art. 43 alin. (3) C. pen. şi art. 77 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul C., la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, în stare de recidivă postcondamnatorie.
În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 234 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe o durată de 5 (cinci) ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe durata executării pedepsei principale.
De asemenea, a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare prin sentinţa dată este săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de infracţiunea pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 16/23.01.2019 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/2018, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 385/A din 15.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de 4 ani, stabilit conform art. 91 alin. (1) şi art. 92 alin. (1) C. pen.
În baza art. 96 alin. (4) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen. a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 16/23.01.2019 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/2018, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 385/A din 15.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, aplicată prin prezenta sentinţă, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. raportat art. 67 alin. (2) raportat la art. 234 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe o durată de 5 (cinci) ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. (5) rap la art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. l) şi lit. n) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a se afla în localitatea Reşiţa, dreptul de a comunica şi de a se apropia de persoana vătămată D., pe durata executării pedepsei principale.
De asemenea, a constatat executate pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen. şi aplicate inculpatului C. pe o durată de un an de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 16/23.01.2019 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/2018, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 385/A din 15.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raporat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului C. durata reţinerii de la data de 18.11.2022 (ora 23.30) până la 19.11.2022 (ora 23.30), durata arestului preventiv de la data de 19.11.2022, la zi.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de inculpatul C..
A luat act că inculpaţii au achitat părţii civile daunele materiale în cuantum de 5.800 RON şi daune morale în cuantum de 2.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii A., B. şi C..
Prin decizia penală nr. 668 din 29 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C..
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că inculpaţii au avut o înţelegere prealabilă şi un mod de lucru pe care l-au mai folosit anterior de a obţine de la persoane vulnerabile, prin constrângere sub forma ameninţărilor sau a distrugerii unor bunuri, de sume de bani. Astfel, la data de 18.11.2022, inculpaţii s-au deplasat în Municipiul Reşiţa, cu scopul de a identifica o persoană vârstnică căreia să-i propună să-i facă o reparaţie la jgheaburi sau la burlane contra unei sume modice (15 RON), iar după ce persoana vătămată ar accepta şi le-ar permite accesul în curtea locuinţei, aceştia să îi schimbe o parte din jgheaburi/burlane, contrar voinţei persoanei vătămate şi apoi să solicite o sumă de bani foarte mare (12.800 de RON), cu mult peste suma de bani de care ar putea dispune persoana vătămată, iar în cazul în care nu le este remisă să procedeze la ameninţări împotriva acesteia până obţin sumele de bani disponibile pe care le deţine victima.
În cauză, din momentul în care inculpaţii au intrat în curtea locuinţei persoanei vătămate, au procedat la constrângerea psihică a acesteia prin faptul că au demontat şi distrus burlanele/jgheaburile existente care nu aveau nevoie de reparaţii, deşi persoana vătămată s-a împotrivit verbal de mai multe ori, iar apoi le-au înlocuit cu unele confecţionate pe loc şi i-au cerut persoanei vătămate 12.800 de RON, deşi persoana vătămată le-a cerut insistent să nu-i facă lucrarea întrucât jgheaburile şi burlanele sunt noi şi nu are decât 15 RON.
Când persoana vătămată a refuzat să le plătească banii, inculpaţii au ameninţat-o că îi vor distruge acoperişul sau îi vor da foc la casă, astfel încât persoana vătămată, aflată sub imperiul temii cauzate de ameninţarea inculpaţilor, s-a dus în casă să caute bani. În timp ce persoana vătămată s-a dus în casă, a fost urmărită de inculpatul A. care atunci când a văzut că persoana vătămată îşi numără banii, a venit şi prin ameninţare, obligând-o să-i arate coţinutul poşetei, a determinat-o pe persoana vătămată să-i dea toţi banii pe care îi avea, în sumă de 5800 de RON. În acest timp, inculpatul B. stătea la uşa locuinţei şi striga să le fie plătită toată suma de bani, de 12.800 de RON, că în caz contrar nu vor pleca din locuinţa persoanei vătămate. Inculpatul C. a stat şi el în curte şi profera aceleaşi ameninţări asupra persoanei vătămate.
După ce a luat de la persoană vătămată suma de 5800 de RON, inculpatul A. a insistat ca aceasta să le dea şi diferenţa de bani, până la 12.800 de RON şi i-au spus să vină cu ei cu maşina până la un bancomat. În aceste împrejurări, persoana vătămată l-a convins pe inculpatul A. să iasă din cameră, spunându-i că se îmbracă şi a sunat-o pe martora E. căreia i-a spus că are nevoie de 3000 de RON deoarece la ea în curte se află trei bărbaţi care refuză să plece, iar martora a auzit că un bărbat îi cerea banii persoanei vătămate şi o ameninţa că îi dă foc la casă. Când persoana vătămată le-a spus inculpaţilor că nu are de unde să le mai dea bani. dar că urmează să ajungă fiica ei acasă, aceştia au părăsit imobilul.
În mod legal şi întemeiat s-a apreciat de instanţa de apel că prima instanţă a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de şantaj, prev. de art. 207 alin. (3) C. pen.. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 C. pen. şi distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen.
Curtea de apel a reţinut că, din momentul în care inculpaţii au pătruns în curtea persoanei vătămate, aceştia au exercitat acte de ameninţare împotriva acesteia, întrucât i-au demontat şi distrus burlanele şi jgheaburile existente, deşi persoana vătămată s-a împotrivit. Apoi, din momentul în care i-au cerut suma de 12.800 de RON, inculpaţii nu i-au dat persoanei vătămate niciun răgaz să reflecteze dacă să le dea banii, ci au constrâns-o în mod continuu cu ameninţări până când aceasta le-a remis banii. Având în vedere simultaneitatea exercitării acţiunii de constrângere prin ameninţare să le dea o sumă de bani, cu momentul în care, sub constrângere, persoana vătămată le-a înmânat inculpaţilor banii, fapta nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, care se caracterizează printr-o perioadă de timp mai lungă între actul de ameninţare şi remiterea de către victimă a sumei de bani, ci fapta constituie infracţiunea de tâlhărie.
În motivarea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie calificată, în şantaj, inculpaţii au susţinut că de fapt din momentul în care aceştia au intrat în curtea persoanei vătămate şi până ce aceasta le-a remis banii, s-a scurs circa o oră şi jumătate, fiind astfel îndeplinită condiţia trecerii unui interval de timp îndelungat, astfel ca fapta să nu mai poată constitui infracţiunea de tâlhărie.
Curtea de apel a mai observat că actele de executare ale infracţiunii de tâlhărie au început când inculpaţii i-au cerut persoanei vătămate suma 12.800 de RON prin ameninţare, iar nu din momentul intrării inculpaţilor în curtea locuinţei persoanei vătămate. Când au intrat în curtea locuinţei persoanei vătămate, inculpaţii i-au spus că îi vor face o reparaţie de lipit burlanul contra sumei de 15 RON. Fapta inculpaţilor care au demontat şi distrus burlanele şi jgheaburile existente, deşi persoana vătămată s-a împotrivit, în mod repetat, verbal, ar putea constitui infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., care însă ar putea intra în concurs cu infracţiunea de tâlhărie calificată, ale căror acte de executare au început când inculpaţii i-au cerut persoanei vătămate suma de 12.800 de RON prin ameninţări.
Prin urmare, s-ar pune problema schimbării încadrării juridice a faptelor inculpaţilor din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen. şi de tâlhărie calificată prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., însă acest lucru ar însemna agravarea situaţiei inculpaţilor în propriul apel ceea ce este interzis de art. 418 alin. (1) din C. proc. pen.
Coroborând toate probele administrate în cauză, s-a apreciat că rezultă neîndoielnic că inculpaţii au săvârşit fapta de tâlhărie calificată descrisă mai sus, cu intenţie, aceasta fiind nejustificată şi imputabilă, astfel că în mod întemeiat prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor.
Decizia penală din apel nu a fost comunicată inculpaţilor la locul de deţinere, ci la domiciliul procesual ales, la cabinet de avocat F., la data de 04.07.2023 .
În raport cu acest aspect, data până la care inculpaţii aveau posibilitatea de declarare a recursului în casaţie este 4 august 2023, inclusiv.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, au declarat recurs în casaţie, la data de 27 iulie 2023, inculpaţii A., B. şi C., prin apărător ales, avocat F. (împuternicire avocaţială la dosarul de recurs în casaţie al Curţii de Apel Timişoara), invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În motivarea recursului în casaţie s-a arătat, în esenţă, că faptele reţinute în sarcina lor nu au corespondenţă în modelul abstract rezultat din norma de incriminare a infracţiunii de tâlhărie calificată, nefiind realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, respectiv nu există o corespondentă deplină între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut în norma de incriminare.
De asemenea, s-a solicitat suspendarea executării hotărârii, în temeiul art. 441 C. proc. pen.
Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate parchetului şi intimatei părţi civile D., iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 noiembrie 2023, procedură de comunicare a recursurilor în casaţie era îndeplinită, astfel că la data de 6 decembrie 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C., Înalta Curte a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., motiv pentru care, prin încheierea din data de 12 decembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acestora şi a fixat termen de judecată, la data 16 ianuarie 2024, pentru soluţionarea căilor de atac exercitate. De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de inculpaţii A., B. şi C..
Analizând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A., B. şi C., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurenţilor inculpaţi, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tâlhărie calificată pentru care aceştia au fost condamnaţi, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracţiuni, astfel cum sunt incriminate de prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie calificată, recurenţii inculpaţi au arătat că, în speţă, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv lipseşte acţiunea de constrângere (ca acţiune mijloc) şi cea de furt (ca acţiune scop, precum şi varianta calificată privind violarea de domiciliu. De asemenea, s-a susţinut că nu au existat ameninţări care să creeze un pericol iminent actual care să determine victima să reacţioneze în acelaşi moment cu ameninţările prin remiterea banilor, presupusa violenţă psihică nefiind realizată odată cu începerea actelor de executare a furtului. În aceste condiţii, s-a apreciat de către recurenţii inculpaţi că factorul timp, respectiv trecerea unui interval de timp de lungă durată de la actele de ameninţare şi până la actul de remitere, fac imposibilă încadrarea faptelor în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie. S-a mai criticat decizia recurată inclusiv din perspectiva încadrării juridice, prin prisma reţinerii formei calificate, susţinându-se că nu a existat o violare de domiciliu.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., constă în aceea că inculpaţii au avut o înţelegere prealabilă şi un mod de lucru pe care l-au mai folosit anterior, de a obţine de la persoane vulnerabile, prin constrângere sub forma ameninţărilor sau a distrugerii unor bunuri, de sume de bani. Astfel la data de 18.11.2022, inculpaţii s-au deplasat în Municipiul Reşiţa, cu scopul de a identifica o persoană vârstnică căreia să-i propună să-i facă o reparaţie la jgheaburi sau la burlane contra unei sume modice (15 RON), iar după ce persoana vătămată ar accepta şi le-ar permite accesul în curtea locuinţei, aceştia să îi schimbe o parte din jgheaburi/burlane, contrar voinţei persoanei vătămate şi apoi să solicite o sumă de bani foarte mare (12.800 de RON), cu mult peste suma de bani de care ar putea dispune persoana vătămată, iar în cazul în care nu le este remisă să procedeze la ameninţări împotriva acesteia până obţin sumele de bani disponibile pe care le deţine victima.
În cauză, s-a reţinut că din momentul în care inculpaţii au intrat în curtea locuinţei persoanei vătămate, au procedat la constrângerea psihică a acesteia prin faptul că au demontat şi distrus burlanele/jgheaburile existente care nu aveau nevoie de reparaţii, deşi persoana vătămată s-a împotrivit verbal de mai multe ori, iar apoi le-au înlocuit cu unele confecţionate pe loc şi i-au cerut persoanei vătămate 12.800 de RON, deşi persoana vătămată le-a cerut insistent să nu-i facă lucrarea întrucât jgheaburile şi burlanele sunt noi şi nu are decât 15 RON.
Când persoana vătămată a refuzat să le plătească banii, inculpaţii au ameninţat-o că îi vor distruge acoperişul sau îi vor da foc la casă, astfel încât persoana vătămată aflată sub imperiul temerii cauzate de ameninţarea inculpaţilor, s-a dus în casă să caute bani. În timp ce persoana vătămată s-a dus în casă, a fost urmărită de inculpatul A. care atunci când a văzut că persoana vătămată îşi numără banii, a venit şi prin ameninţare, obligând-o să-i arate coţinutul poşetei, a determinat-o pe persoana vătămată să-i dea toţi banii pe care îi avea, în sumă de 5800 de RON. În acest timp, inculpatul B. stătea la uşa locuinţei şi striga să le fie plătită toată suma de bani, de 12.800 de RON, că în caz contrar nu vor pleca din locuinţa persoanei vătămate. Inculpatul C. a stat şi el în curte şi profera aceleaşi ameninţări asupra persoanei vătămate.
După ce a luat de la persoană vătămată suma de 5800 de RON, inculpatul A. a insistat ca aceasta să le dea şi diferenţa de bani, până la 12.800 de RON şi i-au spus să vină cu ei cu maşina până la un bancomat. În aceste împrejurări, persoana vătămată l-a convins pe inculpatul A. să iasă din cameră, spunându-i că se îmbracă şi a sunat-o pe martora E. căreia i-a spus că are nevoie de 3000 de RON deoarece la ea în curte se află trei bărbaţi care refuză să plece, iar martora a auzit că un bărbat îi cerea banii persoanei vătămate şi o ameninţa că îi dă foc la casă. Când persoana vătămată le-a spus inculpaţilor că nu are de unde să le mai dea bani, dar că urmează să ajungă fiica ei acasă, aceştia au părăsit imobilul.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurenţii inculpaţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. art. 233 C. pen. - art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., ce constă în "Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea" faptă săvârşită " prin violare de domiciliu".
Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de tâlhărie calificată, constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Aşadar, elementul material caracteristic acestei infracţiuni este format din două acţiuni conjugate - pe de o parte, acţiunea principală furtul simplu sau calificat, iar pe de altă parte, constrângerea prin violenţă sau ameninţare, lipsirea de libertate în mod ilegal ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra pentru săvârşirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru asigurarea scăpării făptuitorului care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă). Această componentă a elementului material, acţiunea principală a tâlhăriei se realizează sub oricare dintre variantele infracţiunii de furt simplu sau calificat săvârşit cu scopul de însuşire sau folosire. Violenţele sau ameninţările întrebuinţate constituie acţiunea adiacentă, necesară pentru întregirea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, dacă au exercitat sau erau de natură să exercite o puternică constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia au fost îndreptate.
În cauză, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tâlhărie calificată corespund faptei reţinute în concret în sarcina recurenţilor inculpaţi. Astfel, elementul material al infracţiunii complexe reţinute în sarcina recurenţilor inculpaţi s-a concretizat în punerea în executare a acţiunii adiacente de ameninţare, în mod continuu, prin constrângerea psihică a victimei, respectiv prin faptul că au demontat şi distrus burlanele/jgheaburile existente care nu aveau nevoie de reparaţii, prin faptul că în cazul în care nu vor fi remişi banii nu vor pleca din locuinţa victimei, prin faptul că îi vor da foc la casă, creându-i, aşadar, persoanei vătămate o stare de temere, aceasta fiind determinată să le dea toţi banii pe care îi avea, în sumă de 5800 de RON.
Prin urmare, s-a reţinut, pe baza probelor, săvârşirea de către inculpaţi a unei acţiuni principale de luare a unui bun mobil, suma de 5800 RON, din posesia persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept, precum şi a unei acţiunii secundare de ameninţare a persoanei vătămate, prin constrângere psihică, ameninţări comise de către inculpaţi cu scopul de a înlesni săvârşirea furtului, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestora.
Cât priveşte susţinerea recurenţilor inculpaţi că nu ar fi existat o violare de domiciliu, Înalta Curte constată că aceasta se referă la încadrarea juridică şi, prin urmare, o atare critică excedează analizei în actualul stadiu procesual, în egală măsură fiind şi cea referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod temeinic cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, în infracţiunea de şantaj.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin mare parte din criticile formulate (inexistenţa unei constrângeri psihice ori cele legate de intensitatea acestora, diferenţa de timp între acţiunea de ameninţare şi remiterea banilor), care, de altfel, au constituit şi motive de apel şi au fost analizate de către instanţa de apel, prin decizia recurată, se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpaţilor, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Natura acestor critici formulate de recurenţi ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.
Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenta probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora.
Criticile recurenţilor referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.
Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 668/A din data de 29 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 668/A din data de 29 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2024.