Şedinţa publică din data de 03 octombrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 28 din data de 09 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de către procuror.
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B., trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata S.C. C. S.R.L., trimisă în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.
S-a disjuns latura civilă de latura penală soluţionată prin prezenta hotărâre şi s-a dispus formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 06.04.2023, cu citarea părţilor.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute:
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din data de 02.11.2018 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra imobilelor deţinute de inculpatul A. constând în: - apartament compus din 3 camere situat în Reşiţa,b-dul x, nr. 26, et, 2. ap. 9, jud, Caraş-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reşiţa; - apartament compus din 2 camere situat în Reşiţa, str. x jud. Caraş-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reşiţa; - unitate individuală alimentară situată în jud. Caraş-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reşiţa.;
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din data de 19.11.2018 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra conturilor bancare, în Ici, valută, respectiv depozite deschise de persoana juridică S.C. C. S.R.L. la D. S.A., E. S.A. şi F. şi prin ordonanţa din data de 15.01.2019, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra imobilelor aparţinând persoanei juridice S.C. C. S.R.L., constând în: teren curţi - construcţii, intravilan, în suprafaţă-de 2.614 m,p. şi construcţia CI - pavilion administrativ, cu o suprafaţă construită la sol de 514 m.p, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară ni. x UAT Codlea deţinut de inculpata S.C. C. S.R.L. -CUI - x, nr. înregistrare O.R.C. - x până Ia concurenţa sumei de 1.038.209 euro;
- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din data de 21.10.2019 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra imobilelor deţinute de inculpatul B., respectiv bunuri mobile şi imobile (asupra cotelor deţinute) aflate în proprietatea tabulară a acestuia, respectiv;
- unitate individuală constând în apartamentul 3 camere, dependinţe şi teren intravilan aferent, situat în Reşiţa, Str. x, ap, 9, jud. Caras Severin, înscris în cartea funciara nr. x.
- unitate individuală constând în apartament 1 cameră, dependinţe şi teren intravilan aferent, situai în localitatea Văliug, jud. Caras Severin, înscris în cartea funciară nr. x,
- unitate individuală constând în casă nr. C393, anexe şi teren intravilan în suprafaţă de 360 mp, situată în localitatea Sicheviţa, jud. Caras Severin, înscrisă în cartea funciară nr. x
- părţi sociale în cadrul următoarelor persoane juridice:
- S.C. G. S.R.L. - cu sediul îu jud. Caraş-Severin. respectiv un număr dc 2 părţi sociale cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 9,09%;
- S.C. H. S.R.L. -/. cu sediul în jud. Caraş-Severin, respectiv un număr de 20 părţi sociale cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 100%;
- S.C. I. S.R.L. - cu sediul în jud. Caraş-Severin, respectiv un număr de 7 părţi sociale cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 8,75%.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara.
Prin decizia penală nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a respins apelul declarat de DNA - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 28 din data de 09.03.2023 a Tribunalului Caraş-Severin, ca nefondat.
Împotriva deciziei penale nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA Serviciul Teritorial Timişoara, la data de 27 iunie 2023.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 19 iulie 2023, când s-a stabilit termen la data de 19 septembrie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
În cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA Serviciul Teritorial Timişoara a formulat cerere de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
I. Cererea de recurs în casaţie
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA Serviciul Teritorial Timişoara a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
În acest sens, a arătat că în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpaţii A., B., S.C. C. S.R.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., pe considerentele că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
A considerat că instanţa de apel a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
De asemenea, a precizat că termenul de prescripţie pentru infracţiunile deduse judecăţii este de 10 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1), lit. b) C. pen., termen de prescripţie care începe sa curgă din anul 2012, data săvârşirii infracţiunii, ulterior a fost întrerupt la data de 12.10.2018, respectiv 15.10.2019, de la această dată curgând un nou termen de prescripţie.
În acest sens, a învederat că din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (Decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Totodată, Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
A susţinut că, deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, este de precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul în care consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie.
Or, în acest context faptic şi normativ, este evident că prin prisma jurisprudenţei C.J.U.E. (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion) şi având în vedere Ordonanţa dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu acelaşi obiect referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de prescripţie aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale, pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018.
Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupţie, evaziune fiscală şi contrabandă), potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile.
A apreciat că se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei C.J.U.E. din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al I.C.C.J. a lăsat neaplicată o altă decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41, pronunţată la data de 07.04.2022 în dosarul x/2018 al I. C. civ..J)
Faţă de aspectele menţionate, a considerat că în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
În temeiul dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, casarea deciziei penale, prin care s-a dispus, în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., B., S.C. C. S.R.L., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., pe considerentele că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
II. Cererea de sesizare a CJUE în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
întrebare preliminară (I):
Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penate mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naţionale (decizia Curţii Constituţionale a României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022) cu caracter retroactiv privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?
În acelaşi domeniu şi în aceleaşi condiţii ar trebui lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate să rezulte din decizia unei jurisdicţii constituţionale şi nu din voinţa legiuitorului.
întrebare preliminară (2):
Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale, mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie, dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a H.P. nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022 şi nu din voinţa legiuitorului şi dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?
În acelaşi domeniu şi în aceleaşi condiţii ar trebui de asemenea lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate rezulta din interpretarea conţinutului unei norme de către jurisdicţia constituţională contrar interpretării date până în acel moment de către instanţa supremă, interpretare care era la rândul ei conformă cu jurisprudenţa anterioară a jurisdicţiei constituţionale.
întrebare preliminară (3):
Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 si art. 49 alin. (1) teza a III a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale contrară jurisprudenţei constante a instanţei supreme (care interpreta legea în sensul existenţei cazurilor de întrerupere şi în conformitate cu o jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale nr. 297/2018) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate in cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?
întrebare preliminară (4):
Art. 325 TFUE şi Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naţionale rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat decizia Curţii Constituţionale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripţie nu poate fi întreruptă (cu consecinţa creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA), în condiţiile în care împlinirea termenului general de prescripţie este ea însăşi rezultatul nerespectării art. 325 TFUE şi a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?
Prin încheierea din 19 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. s-a admis în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În cauza de faţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor A., B., S.C. C. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.
Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat, în raport de infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, respectiv folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, prin raportare la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii şi s-a împlinit în vara anului 2022.
Examinând criticile formulate în recurs în casaţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va efectua examenul de legalitate al deciziei recurate dintr-o dublă perspectivă:
- a incidenţei, ratione materiae, a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023), precum şi a jurisprudenţei anterioare a Curţii;
- a respectării cadrului legal de către instanţa de apel atunci când a constatat că răspunderea penală este înlăturată ca efect al intervenirii prescripţiei.
Înalta Curte constată că în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 întrucât o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Curtea de Apel Timişoara a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă în luna iunie 2012, data consumării infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în luna august 2020, având în vedere şi suspendarea cursului termenului prescripţiei pe durata stării de urgenţă instituite pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, în baza art. 43 alin. (2) şi (8) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (5), (13) din Decretul nr. 240/2020, astfel că soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme la care am făcut referire.
Cu privire la invocarea hotărârii pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Înalta Curte notează că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 30 mai 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
Acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Înalta Curte reţine totodată că primează principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a CJUE în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE, faţă de precizările Parchetului de la termenul din data de 03 octombrie 2023, în sensul renunţării la cererea de sesizare a CJUE, Înalta Curte, va lua act de renunţarea la cererea de sesizare CJUE în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
Va respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Ia act de renunţarea la cererea de sesizare CJUE în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
II. Respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 octombrie 2023.