Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023
Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 269 din 21.06.2018, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara şi partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti.
Prin decizia penală nr. 203/A din 27.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a admis apelurile împotriva sentinţei penale nr. 269 din 21.06.2018, pronunţate de Tribunalul Arad, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, fiind menţinute toate actele de procedură întocmite în cauză cu excepţia sentinţei penale apelate.
Prin sentinţa penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare pentru faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar în temeiul art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene.
S-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o durată de 2 ani.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen.
În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpaţii B., A. C., D. şi E., precum părţile civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.
Prin decizia penală nr. 142/A din 28.01.2021, Curtea de Apel Timişoara, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67/09.03.2020, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul x/2015
De asemenea, a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpaţii C., D. şi E., precum şi de către părţile civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, fără însă a se modifica soluţia în latura penală a cauzei faţă de inculpatul A..
Împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, a formulat contestaţie în anulare, inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 61/CA din 09 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 432 din C. proc. pen. cu trimitere la art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015, a desfiinţat, în parte, decizia penală nr. 142/A/28.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2015, respectiv în ceea ce îl priveşte pe contestatorul A. şi rejudecând apelul declarat de acesta, în limitele motivului de contestaţie în anulare:
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67 din 09.03.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015 în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi rejudecând, în latura penală, în limitele motivului de contestaţie în anulare:
În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. şi art. 153, art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara.
Prin încheierea din data de 21 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte, secţia penală s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
S-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casaţie, la completul C3, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, la data de 20 septembrie 2023, cu citarea intimatului inculpat A. şi asigurarea apărării.
Prin încheierea mai sus menţionată, s-a constatat admisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de procuror, reţinându-se că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat soluţia de încetare a procesului penal din cuprinsul hotărârii recurate, considerând nelegală aplicarea cauzei care înlătură răspunderea penală prevăzute de art. 153 din C. pen. privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale, astfel că, s-a apreciat că aceste motive invocate de procuror se circumscriu, din punct de vedere strict formal, cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, a susţinut, cu privire la greşita încetare a procesului penal că instanţa de apel în mod greşit a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Procurorul a susţinut că prin efectele pe care deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 le-au produs la nivelul normei (art. 155 alin. (1) din C. pen.), aceste dispoziţii de drept penal substanţial au intrat sub incidenţa art. 5 din C. pen., deoarece de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, până la data modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, textul legal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
În acest sens, a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este sancţionată de legiuitor cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, aceeaşi pedeapsă fiind aplicabilă şi complicelui, conform art. 49 din C. pen.. Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani şi se calculează, conform alin. (2), de la data emiterii facturii fiscale nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L..
Aşadar, a apreciat că termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul contestatorului A. s-a împlinit la data de 17.05.2019, anterior deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015.
S-a mai arătat că, prin ordonanţa din data de 27.11.2015, s-a dispus extinderea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, inculpatului fiindu-i adusă la cunoştinţă fapta pentru care este cercetat. S-a apreciat că termenul de prescripţie începe sa curgă de la data de 17.05.2011, data săvârşirii infracţiunii. Totodată, a menţionat că termenul de a fost întrerupt la data de 27.11.2015.
Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripţiei anterior pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 218 din 25.06.2018, nu mai este incidenţă situaţia de vid legislativ generată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022. Procurorul a amintit că, în considerente acestei decizii, la paragraf 73, s-a arătat:
"... că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ 09.06.2022 care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea prescripţiei răspunderii penale".
A mai susţinut că din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi contrabalansat de cerinţele echităţii substanţiale. În acest sens, procurorul a făcut referire faptul că de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Astfel, a arătat că O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei CCR nr. 358/2022, deci anterior ca această decizie să poată produce efecte.
S-a mai evocat aceea că în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deciziile instanţei constituţionale, dacă afectează aceste interese, devin inaplicabile.
Faţă de aceste aspecte, a susţinut că se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o alta decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (decizia penala 41 din data de 07.04.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al I. C. civ..J).
În şedinţa de judecată din data de 01 noiembrie 2023, procurorul a făcut referire la decizia C 107/2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. şi, implicit, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită de inculpatul A..
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a criticat decizia apelată, arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpatului.
Prin decizia ce formează obiectul recursului în casaţie, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cadrul primei campanii viticole din anii 2010-2011, inculpatul C. a apelat la inculpatul A. care era administrator la inculpata S.C. G. S.R.L. şi i-a cerut ca societatea respectivă să emită o factură către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru lucrări de pregătire a terenului care nu au fost efectuate în realitate de către inculpata S.C. G. S.R.L., această factură fiind depusă la APIA de către inculpatul C. în vederea obţinerii de ajutor din fonduri europene. Inculpatul A. a cunoscut faptul că inculpatul C. are nevoie de o factură fictivă pe o valoare atât de mare, în vederea fraudării fondurilor europene, prin decontare ilegală de către APIA şi a acceptat să-l ajute pe inculpat, astfel că S.C. G. S.R.L. a emis factura fiscală nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru încasarea lucrărilor de nivelare şi desfundat mecanic.
De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul A. în calitate de profesionist -administrator al S.C. G. S.R.L., a ştiut că inculpatul C. îi solicită o factură fictivă în vederea justificării ajutorului financiar din fonduri europene la APIA, deoarece inculpatul C. nu putea avea alt interes pentru solicitarea unei facturi fictive pe o valoare atât de ridicată, şi cu toate acestea inculpatul A. a emis factura respectivă cu scopul de a-l ajuta pe inculpatul C. să săvârşească infracţiunea. Curtea apreciază că nu i se poate reţine răspunderea inculpatului A. doar pentru suma inserată pe factura fictivă, ci în calitate de complice, trebuie să i se reţină răspunderea pentru întreg prejudiciu constând în ajutorul financiar încasat fără drept de către S.C. F. S.R.L. din fonduri europene, acordat în cadrul Măsurii I din prima campanie, mai ales că factura fictivă de 372.000 RON are o pondere însemnată (reprezintă aproximativ o cincime) din sprijinul financiar de 1.916.267 RON
Instanţa de apel, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
Procurorul a mai apreciat că termenele de prescripţie a răspunderii penale, care au fost întrerupte prin acte de procedură efectuate în cauză, anterior datei de 25 iunie 2018, sunt şi rămân întrerupte, de la acel moment începând să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa faptului că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel.
Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa de recurs în casaţie constată că solicitarea se bazează inclusiv pe hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie - Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU.
Cu privire la această din urmă susţinere se precizează, prioritar, că invocarea hotărârii respective se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
În legătură cu acest argument, se notează că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate; pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Astfel, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Ca atare, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie - Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate. Aşadar, legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal din data de 09.03.2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie - Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din Hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă, în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
În limitele procesuale menţionate, instanţa de recurs în casaţie constată că, raportat la perioadele în care au fost săvârşite infracţiunea de complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, prescripţia răspunderii penale a fost considerată intervenită, în mod corect, prin raportare la termenul general de prescripţie şi data soluţionării definitive a apelului, când a fost pronunţată decizia penală nr. 61/CA din data de 09 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, ţinând seama de considerentele deciziei nr. 67/25.10.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, avute în vedere de instanţa de apel.
Se reaminteşte că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta este lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).
Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale s-a statuat că Decizia nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).
De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând incidente termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).
Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de recurs în casaţie constată că, instanţa de apel a considerat în mod legal că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor de prescripţie generală a răspunderii penale, prevăzute de art. 154 din C. pen.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, pentru infracţiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită de inculpatul A., (în anul 2011, data emiterii facturii fiscale nr. x/17.05.2011), pentru care art. 155 C. pen. prevede un termen de prescripţie generală a răspunderii penale de 8 ani, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale la data pronunţării deciziei în apel. Or, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt împlinite.
În aceste condiţii, este neîntemeiat motivul de recurs în casaţie prin care procurorul a invocat neintervenirea prescripţiei răspunderii penale prin prisma faptului că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, pentru cele două infracţiuni în discuţie, şi ar fi trebuit calculat termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, iar nu cel al prescripţiei generale a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat A..
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul A., în cuantum de 350 RON, va rămâne în sarcina statului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara împotriva deciziei penale nr. 61/CA din data de 09 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2023.
Opinie separată
Cu opinie separată, în sensul admiterii recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi desfiinţării deciziei penale recurate şi menţinerii soluţiei dispuse prin decizia penală nr. 142/A din data de 28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.
Istoric dosar. Prin sentinţa penală nr. 269 din 21.06.2018, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Prin decizia penală nr. 203/A din 27.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a admis apelurile împotriva sentinţei penale nr. 269 din 21.06.2018, pronunţate de Tribunalul Arad, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, fiind menţinute toate actele de procedură întocmite în cauză cu excepţia sentinţei penale apelate.
Prin sentinţa penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare pentru faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar în temeiul art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene şi a dispus suspendarea executării.
Prin decizia penală nr. 142/A din 28.01.2021, Curtea de Apel Timişoara, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67/09.03.2020, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul x/2015, soluţia faşă de acesta rămânând nemodificată.
Prin decizia penală nr. 61/CA din 09 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din 28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015, s-a desfiinţat, în parte, decizia penală şi, rejudecând, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală nr. 67 din 09.03.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015 şi, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. şi art. 153, art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Contestaţia în anulare a fost pronunţată la data de 09 martie 2023, după sesizarea CJUE la data de 22 februarie 2023, sesizare transmisă tocmai în contextul judecării unei contestaţii în anulare pentru infracţiuni ce implicau interesele financiare ale Uniunii şi în contextul în care problematica evocată de instanţa de trimitere făcea referire la aceea că Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale sunt susceptibile să afecteze un "număr considerabil de cauze", inclusiv cauze soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuţie prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuţie în litigiul principal (paragraf 89).
Prin încheierea din data de 21 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte, secţia penală s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională.
Problematica în cauză
În dezacord cu opinia majoritară apreciez că, în cauză, natura infracţiunii şi interpretarea oferită de instanţa de la Luxemburg (CJUE) prin hotărârea din 24 iulie 2023 impunea constatarea aplicării în mod greşit a instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa menţinerii deciziei nr. 142/A din data de 28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Dezacordul poartă, în esenţă, asupra efectelor hotărârii Curţii Europene de Justiţie (Marea Cameră), în cauza C-107/23 PPU pronunţată la data de 24 iulie 2023, în ipoteza în care soluţia de condamnare definitivă a fost modificată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, soluţionată după sesizarea CJUE şi asupra admisibilităţii şi eficienţei recursului în casaţie exercitat faţă de o decizie pronunţată în cadrul contestaţiei în anulare ce a schimbat soluţia definitivă din condamnare în încetarea procesului penal.
Deciziile Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În jurisprudenţa obligatorie şi relevantă a Curţii Constituţionale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.
Instanţa de control constituţional a reţinut că: (...) trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297/2018 (...). În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (...). Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale (Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 358/2022, par. 60, par. 73, par. 76).
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, de asemenea cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prin hotărârea din 24 iulie 2023, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră a pronunţat în cauza C-107/23 PPU [Lin]:,,1) Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale ale acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
2) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct."
În considerentele hotărârii s-a arătat că: adoptarea unor norme care guvernează prescripţia răspunderii penale pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii intra, la data faptelor din litigiul principal, în competenţa statelor membre. Totuşi, în exercitarea acestei competenţe, statele respective sunt ţinute să respecte obligaţiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimševičs şi BCE/Letonia, C 202/18 şi C 238/18, EU:C:2019:139, punctul 57, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 216]. (par. 82)
În al doilea rând, articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA ului, se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, şi anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C 574/15, EU:C:2018:295, punctul 36 şi jurisprudenţa citată). (par. 85)
Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. (par. 91); Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 203) (par. 92)
În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată). (par. 97)
În consecinţă, obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă. (par. 109)
În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212). (par. 123)
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale. (par. 124)
Noţiunea de fraudă gravă şi baza factuală reţinută în cauză
În cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cadrul primei campanii viticole din anii 2010-2011, inculpatul C. a apelat la inculpatul A. care era administrator la inculpata S.C. G. S.R.L. şi i-a cerut ca societatea respectivă să emită o factură către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru lucrări de pregătire a terenului care nu au fost efectuate în realitate de către inculpata S.C. G. S.R.L., această factură fiind depusă la APIA de către inculpatul C. în vederea obţinerii de ajutor din fonduri europene. Inculpatul A. a cunoscut faptul că inculpatul C. are nevoie de o factură fictivă pe o valoare atât de mare, în vederea fraudării fondurilor europene, prin decontare ilegală de către APIA şi a acceptat să-l ajute pe inculpat, astfel că S.C. G. S.R.L. a emis factura fiscală nr. x/17.05.2011 către S.C. F. S.R.L. în valoare de 372.000 RON pentru încasarea lucrărilor de nivelare şi desfundat mecanic.
De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul A., în calitate de profesionist-administrator al S.C. G. S.R.L., a ştiut că inculpatul C. îi solicită o factură fictivă în vederea justificării ajutorului financiar din fonduri europene la APIA, deoarece inculpatul C. nu putea avea alt interes pentru solicitarea unei facturi fictive pe o valoare atât de ridicată, şi cu toate acestea inculpatul A. a emis factura respectivă cu scopul de a-l ajuta pe inculpatul C. să săvârşească infracţiunea. Curtea apreciază că nu i se poate reţine răspunderea inculpatului A. doar pentru suma inserată pe factura fictivă, ci în calitate de complice, trebuie să i se reţină răspunderea pentru întreg prejudiciu constând în ajutorul financiar încasat fără drept de către S.C. F. S.R.L. din fonduri europene, acordat în cadrul Măsurii I din prima campanie, mai ales că factura fictivă de 372.000 RON are o pondere însemnată (reprezintă aproximativ o cincime) din sprijinul financiar de 1.916.267 RON.
Astfel, se constată că obiectul cauzei îl constituie infracţiunea de complicitate la prezentarea de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ce face parte din Secţiunea a 41- a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".
Prejudiciul cauzat urmare a infracţiunii săvârşite, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel, este superior sumei de 50.000 euro, impus de articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel încât, infracţiunea ce constituie obiectul prezentei cauze intră sub incidenţa deciziei CJUE menţionate.
Convenţia PIF instituie obligaţia statelor membre de a pedepsi cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive cel puţin cazurile de fraudă gravă şi, defineşte ca fiind "gravă" orice fraudă mai mare de 50.000 euro. Directiva a înlocuit Convenţia PIF începând cu data de 6 iulie 2019, astfel că aplicabilitatea sa se va evalua de la acest moment pentru viitor. În cauza pendinte faptele sunt săvărşite în anul 2011, astfel că este aplicabilă Convenţia PIF şi, în mod evident, hotărârile CJUE emise în interpretarea normelor sale.
Hotărârea Curţii Europene în cauza C-107/23 din 24.07.2023 este una declarativă, ce vine să expliciteze, să interpreteze norma. Astfel, în privinţa aplicabilităţii deciziei CJUE, în opinie separată, apreciez că interpretarea oferită de instanţa de la Luxembourg face corp comun cu norma interpretată şi se aplică de la momentul intrării sale în vigoare, fiind relevantă în cauza pendinte.
În acest context, deciziile instanţei de contencios constituţional şi cea a instanţei supreme în unificare jurisprudenţială nu ar mai putea produce efecte în contra sau lipsi de eficienţă dispoziţiile şi dreptului unional, ci aceste principii ori reguli juridice urmează a se armoniza.
Subsecvent pronunţării deciziei CJUE, instanţele naţionale au avut de evaluat o problematică nouă, respectarea cerinţei de predictibilitate a actului de justiţie sub aspectul dreptului la un proces echitabil sau incidenţa unei problematici în considerarea 6 din Convenţia EDO, continuând a fi considerată de actualitate şi relevantă şi cea în considerarea art. 7 din Convenţie. Interpretarea oferită de instanţa europeană ce impune instanţelor naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale nu ar trebui să afecteze principiul previzibilităţii deoarece, astfel cum s-a arătat în chiar considerentele hotărârii preliminare din cauza C-107/23 din 24.07.2023 CJUE, aceasta nu modifică legea, ci are ca efect interpretarea normei, norma de drept urmând a se aplica tuturor raporturilor anterioare hotărârii, efectele producându-se de la momentul la care norma interpretată a intrat în vigoare. Nu se poate pune problema unei afectări a principiului previzibilităţii, cât timp norma ar avea acelaşi conţinut anterior deciziilor instanţei de control constituţional sau instanţei supreme. Totuşi, realitatea jurisprudenţială a înregistrat soluţii de caz, (încetarea procesului penal) anterior pronunţării hotărârii preliminare, în dosare al căror obiect ar fi intrat sub incidenţa deciziei CJUE, constituind fraude grave ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, soluţii definitive la momentul pronunţării deciziei CJUE şi la care justiţiabilii şi instanţele se vor raporta.
În dezbaterea problematicii efectelor Hotărârii CJUE (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 din 14 iulie 2023 privind prescripţia răspunderii penale, la data de 4 decembrie 2023, secţia penală a Înaltei Curţi a evaluat posibilitatea ori chiar necesitatea obţinerii unui aviz consultativ privind chestiuni de principiu referitoare la drepturile definite de Convenţia EDO în baza Protocolului nr. 16, finalitate neatinsă.
Ca urmare, devine necesară o evaluare a principiilor relevante problematicii, explicitate de CtEDO în jurisprudenţa anterioară.
În decizia pronunţată în cauza Cristian Borcea împotriva României (cererea nr. x/14), CtEDO a arătat (paragrafele 64 şi urm.):
În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, (…) aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, "întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată". Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 149, şi Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează, şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. (paragraf 64)
Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat puteau angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanşa acţiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150, paragraf 65).
În Hotărârea Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, Curtea Europeană a considerat rezonabilă aplicarea de către instanţele naţionale a principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte legile de procedură, în speţă, aplicarea imediată în privinţa procedurilor în curs a legilor de modificare a normelor de prescripţie. Potrivit Curţii, aplicarea imediată a unei legi care prelungeşte termenele de prescripţie nu aduce atingere articolului 7 din CEDO, "întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul că împiedică, ca efect al aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie atunci când faptele imputate nu au fost prescrise niciodată". Curtea a calificat, aşadar, normele de prescripţie drept "legi de procedură", observând că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pentru acestea şi pot fi interpretate în sensul că impun o condiţie prealabilă examinării cauzei (54, 55, 58).
Curtea a statuat în sensul că articolul 7 din CEDO nu se opune, aşadar, aplicării imediate în privinţa procedurilor în curs (tempus regit actum) a unei legi care prelungeşte termenele de prescripţie, atunci când faptele reproşate nu au fost prescrise niciodată şi în lipsa arbitrarului.
Ca urmare, dacă termenul de prescripţie nu ar fi fost împlinit la data de 24 iulie 2023 (data pronunţării hotărârii preliminare din cauza C-107/23 din 24.07.2023 CJUE), jurisprudenţa CtEDO nu s-ar opune aplicării, în cauzele pendinte la acel moment, a unor termene de prescripţie mai lungi.
În plus, indiferent de durata termenului de prescripţie, inculpaţii nu puteau să ignore împrejurarea că faptele imputate constituie infracţiuni şi erau susceptibile să angajeze răspunderea penală, să conducă, în cazul unei condamnări definitive, la aplicarea unei sancţiuni cu evaluarea legii mai favorabile.
Sub acest aspect poate fi de interes şi evaluarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Anterior pronunţării CJUE, soluţiile de încetare a procesului penal valorificau o curgere neîntreruptă a termenului general, de la data săvârşirii faptei, în baza deciziilor cu forţă obligatorie ale CCR şi ale Înaltei Curţi. Astfel, trebuie decelat dacă interpretarea unei norme privind prescripţia răspunderii penale prin decizii obligatorii în dreptul intern cu caracter mai favorabil, ce a condus la soluţii de încetare a procesului penal, anterior pronunţării CJUE, a creat o aşteptare legitimă oricărui justiţiabil, ce se circumscrie noţiunii de proces echitabil.
Ulterior deciziilor CCR şi ale ÎCCJ, până la pronunţarea CJUE, justiţiabilii aveau reprezentarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale în baza unui termen general împlinit. În contextul împlinirii termenului general, anterior Deciziei CJUE, nu s-ar putea nega beneficiul legii mai favorabile ce are susţinere jurisprudenţială în cazul instanţelor naţionale. A nega acestor inculpaţi beneficiul soluţiei încetării procesului penal ar echivala cu încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
Necesitatea respectării şi asigurării principiului predictibilităţii actului de justiţie se opune ignorării jurisprudenţe anterioare constante şi pronunţării unor soluţii diferite. O astfel de reformare jurisprudenţială sau rezolvare eminamente diferită unei situaţii juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecăţii şi incidenţei instituţiei prescripţiei, ar putea pune în discuţie şi încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO, atât timp cât, în cazul unor situaţii similare se pot pronunţa soluţii ireconciliabile şi evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudenţe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal).
Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în cauze anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept incidente, orientează soluţia în dosarele subsecvente. De asemenea, desfiinţarea hotărârilor definitive, poate conduce la încălcarea principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi unor efecte negative asupra actului de justiţie şi sistemul judiciar însuşi.
De asemenea, în privinţa recursului în casaţie jurisprudenţa anterioară a arătat: analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă. În această interpretare, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei. - extras din Decizia nr. 615/R din data de 12 octombrie 2023, dosar nr. x/2020, ÎCCJ.
În prezenta cauză particularitatea este dată de faptul că recursul în casaţie este îndreptat, nu împotriva deciziei din apel, ci împotriva deciziei pronunţate, pe fondul acţiunii penale, în cadrul contestaţiei în anulare soluţionate după sesizarea CJUE. Astfel, soluţia definitivă de condamnare din data de 28.01.2021, anterioară hotărârii preliminare a CJUE din cauza C-107/23 din 24.07.2023 şi Deciziei CCR nr. 358/2022 (ulterioară însă Deciziei CCR nr. 297/2018, publicată în M.Of. nr. 518 din 25 iunie 2018), a fost schimbată, în cadrul contestaţiei în anulare, prin decizia penală nr. 61/CA din 9.03.2023, din condamnare în încetarea procesului penal, pe considerentul incidenţei prescripţiei generale, deci, implicit, în contextul repunerii în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Hotărârea CJUE, ce a fost pronunţată în urma cererii adresate de o instanţă naţională, învestită cu o contestaţie în anulare, se opune (nu validează) mecanismului desfiinţării soluţiei de condamnare, în căi extraordinare de atac, în cazul unor infracţiuni ce vizează interesele financiare ale UE, iar interpretarea sa este obligatorie în orice proces penal, indiferent de faza procesuală în care acesta a ajuns. Astfel, prin hotărârea (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 din 14 iulie 2023 s-a statuat în sensul că: dispoziţiile dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Cazul de recurs în casaţie, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", ar trebui considerat incident îndiferent de cadrul procesual ori faza procesuală ce a condus la rejudecarea acţiunii penale cu consecinţa pronunţării unei soluţii nelegale în contextul evaluării incidenţei instituţiei prescripţiei.
Concluzie
Subsecvent Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi în considerarea efectelor hotărârii preliminare a CJUE din cauza C-107/23 din 24.07.2023, în intervalul 25.06.2018 - 30.05.2022 (25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale; 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022) nu au existat cazuri de întrerupere a prescripţiei, astfel că se va stabili:
- dacă, anterior datei de 25 iunie 2018, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este socotit împlinit în lipsa unor acte întreruptive;
- dacă, anterior datei de 25 iunie 2018 au intervenit acte întreruptive de prescripţie, se va calcula termenul general de prescripţie a răspunderii penale de la data ultimului act întreruptiv, conform art. 155 alin. (2) din C. pen. (după fiecare act întreruptiv începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Împlinirea termenelor în situaţiile evocate devine cauză eficientă de stingere a acţiunii penale.
În nicio ipoteză, raportat la codul în vigoare, durata termenului general de prescripţie calculat, mai întâi, de la data comiterii faptei şi, în condiţiile neîmplinirii sale anterior primei decizii CCR, de la data ultimul act întreruptiv anterior datei de 25 iunie 2018, se va socoti împlinit fără să poată, în mod obiectiv, să depăşească durata termenului de prescripţie specială, ce este dublul termenului general [art. 155 alin. (4), termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni].
Soluţie
Revenind la cauza de faţă, lege penală mai favorabilă a fost reţinută ca fiind C. pen. în vigoare. În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, se constată că infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.
Conform art. 155 alin. (4) din C. pen., termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a întrerupt eficient prin actele de procedură comunicate inculpatului anterior datei de 25 iunie 2018.
Data săvârşirii faptei este 17.05.2011 de la care, dacă ar curge neîntrerupt un termen de prescripţie general de 8 ani, s-ar fi împlinit, la data de 16.05.2019, însă termenul a fost eficient întrerupt prin comunicarea actului de sesizare a instanţei, în anul 2015. Astfel, în cauză au fost efectuate acte întreruptive de prescripţie anterior datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018, ce şi-au produs ori consumat efectele.
Dacă termenul general s-ar calcula de la momentul comunicării actului de sesizare a instanţei, emis la data de 10 decembrie 2015, la momentul pronunţării deciziei instanţei de apel nr. 142/A din 22.01.2021, termenul general de prescripţie a răspunderii penale nu era împlinit (s-ar fi împlinit în anul 2023).
Termenul de prescripţie specială de 16 ani, calculat de la data săvârşirii faptei, respectiv 17.05.2011, conform legii apreciate mai favorabile, se împlinea la data de 16.05.2027, ulterior deciziei pronunţate în cadrul contestaţiei în anulare la data de 9.03.2023.
Ca urmare, se impunea desfiinţarea deciziei penale recurate şi menţinerea soluţiei dispuse prin decizia penală nr. 142/A din data de 28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.