Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 2 februarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.953.095,76 RON, reprezentând debit neachitat de debitorul principal C. S.R.L. şi garantat de fideiusorul B. faţă de reclamantă, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 1350 şi urm., art. 2280 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa nr. 456 din 11 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul B. prin întâmpinare şi admisă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1 953 095,76 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale neachitate, emise în perioada 09.11.2017-27.12.2017.
Totodată, a fost respinsă cererea accesorie formulată de pârât, vizând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 625 din 22 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., fiind completat dispozitivul sentinţei nr. 456 din 11 mai 2021 pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 23.135,95 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.
2. Împotriva sentinţei nr. 456 din 11 mai 2021 şi a sentinţei nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat apel pârâtul B., solicitând anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată, precum şi suspendarea soluţionării prezentei cauze până la soluţionarea dosarului privind insolvenţa societăţii C. S.R.L. şi a dosarelor asociate, cu plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 86 din 9 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea dosarului privind insolvenţa societăţii C. S.R.L., fiind respinsă cererea de suspendare anterior menţionată.
De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal până la soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 456 din 11 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
A fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 456 din 11 mai 2021 şi a sentinţei nr. 625 din 22 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa şi, în consecinţă au fost anulate sentinţele atacate şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Prin încheierea din 29 martie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis sesizarea din oficiu de îndreptare eroare materială a deciziei nr. 86 din 9 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, în sensul a se dispune "Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.R.L".
3. Împotriva deciziei nr. 86 din 9 martie 2022 şi a încheierii din 29 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, reclamanta A. S.R.L., a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 2361 pronunţată la 10 noiembrie 2022, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În esenţă, instanţa supremă a statuat că instanţa de apel, prin soluţia de anulare a sentinţelor atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, a încălcat dispoziţiile imperative prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, precum şi asupra tuturor apărărilor formulate de intimat prin întâmpinare aşa cum rezultă din considerentele hotărârii primei instanţe.
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că vor fi avute în vedere de către instanţa de trimitere criticile recurentei privind îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii fideiusorului B., care s-a obligat faţă de A. S.R.L. să execute obligaţia debitorului C. S.R.L. dacă acesta din urmă nu o execută, precum şi criticile ce au vizat încheierea de îndreptare a erorii materiale, din 29 martie 2022.
4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, sub nr. x/2021*, care prin decizia nr. 245 din 21 iunie 2023 a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 456 din data de 11 mai 2021 şi a sentinţei nr. 625 din data de 22 iunie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.R.L.
5. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 23.05.2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a formulat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel şi recurs.
Într-o primă critică a arătat recurentul-pârât că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material care sancţionează cu nulitatea absolută încheierea unui contract de fideiusiune cu nerespectarea formei cerute ad validitatem, fiind incidente şi dispoziţiile de drept procesual ce atrag nulitatea. În acest sens recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2280, art. 2282 C. civ., art. 274-276 C. proc. civ.
S-a susţinut de către autorul memoriului de recurs că, din interpretarea dispoziţilor art. 2280 C. civ. rezultă că obiectul contractului de fideiusiune este identic cu cel al contractului principal încheiat între creditor şi debitor, reţinerea instanţei de apel în sensul că fideiusiunea are un obiect diferit fiind contrară acestor dispoziţii de drept material.
De asemenea, a apreciat recurentul ca fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ., menţionând că în cazul fideiusiunii unilaterale este necesară îndeplinirea formalităţii "bun şi aprobat" şi menţionarea în lit. a) sumei garantate, pentru a fi respectată forma solemnă a contractului de fideiusiune.
A mai criticat recurentul-pârât statuarea instanţei de apel, în sensul că pentru formarea valabilă a contractului de fideiusiune este suficient acordul de voinţe, precizând totodată că, potrivit art. 2282 C. civ., contractul de fideiusiune este un contract solemn, forma scrisă autentică ori sub semnătură privat fiind cerută ad validitatem.
În acest sens a arătat titularul memoriului de recurs că prin procesul-verbal din 29.01.2018, fără a avea vreo legătură cu societatea C. S.R.L. şi fără vreun beneficiu de pe urma încheierii unei presupuse fideiusiuni nu s-ar fi obligat la plata unei datorii al cărui cuantum nu era cunoscut.
A mai adăugat recurentul că forma solemnă este menită să protejeze interesele fideiusorului, asigurând consimţământul avizat al acestuia la formarea obligaţiei de a garanta executarea obligaţiei altuia, iar aceasta nu trebuie confundată cu forma cerută ad probationem, confuzie pe care a făcut-o instanţa de apel.
De asemenea, s-a mai susţinut că reclamanta nu se prevalează de un înscris autentic sau de unul sub semnătură privată pentru a-şi dovedi drepturile pretinse prin cererea de chemare în judecată, contrar dispoziţiilor art. 2282 C. civ., ci doar de un început de dovadă scrisă, faţă de prevederile art. 276 C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod greşit şi fără nicio analiză a considerat că ar fi îndeplinite aceste dispoziţii legale.
Recurentul-pârât a apreciat ca fiind nulă clauza prin care s-ar fi obligat la suportarea datoriei societăţii C. S.R.L. faţă de prevederile art. 2282 C. civ., instanţa încălcând dispoziţiile art. 6 şi 7 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO prin calificarea unui înscris care reprezintă cel mult un început de dovadă scrisă ca fiind un contract de fideiusiune.
Autorul cererii de recurs a mai învederat că nu a recunoscut niciodată actul juridic unilateral invocat de reclamantă, invocând nulitatea acestuia prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe. Acest înscris nu respectă formalitatea impusă de art. 275 C. proc. civ., nefiind prevăzută menţiunea "bun şi aprobat" şi nici vreo sumă de bani care trebuia plătită în ipoteza în care debitorul principal nu îşi executa obligaţia.
Recurentul-reclamant a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut prevederile art. 1266 C. civ. ca reguli de interpretare a convenţiei, incidente în cauză fiind dispoziţiile art. 1269 din acelaşi cod, potrivit cu care contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă.
În continuare, o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încheierea din 23 mai 2023, prin care a fost încălcat rolul activ al instanţei de judecată reglementat de art. 22 C. proc. civ.. Prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins solicitarea pârâtului ce avea ca obiect emiterea unei adrese pentru a se comunica date cu privire la restituirea către reclamantă a sumei de 311.835,62 RON cu titlu de TVA în temeiul dispoziţilor art. 287 lit. d) din Codul fiscal, ca urmare a insolvenţei debitoarei C. S.R.L. În acest sens, a arătat recurentul-pârât că respectiva adresa era utilă soluţionării cauzei, întrucât pretenţia dedusă judecăţii ar fi fost cu 19% diminuată, suma fiind returnată reclamantei de la bugetul de stat, având în vedere aprobarea planului de reorganizare a debitoarei.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată şi soluţia privind respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului privind insolvenţa debitoarei C. S.R.L., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. A apreciat recurentul-pârât că de soluţionarea dosarului nr. x/2018 depinde întinderea creanţei ce face obiectul prezentului dosar.
O ultimă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează soluţia instanţei de apel referitoare la beneficiul de discuţiune, invocat în subsidiar de către apelant, pentru ipoteza în care se trece peste sancţiunea nulităţii. În acest sens a precizat recurentul-pârât că nu există nicio clauză prin care să fi renunţat la beneficiul de discuţiune. Deschiderea procedurii insolvenţei nu echivalează cu imposibilitatea recuperării creanţei de la debitoarea C. S.R.L. şi nici nu înseamnă că bunurile acesteia sunt neurmăribile, cum greşit a apreciat instanţa de apel, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi art. 2294 C. civ.
A mai apreciat titularul memoriului de recurs că beneficiul de discuţiune nu are efect doar dilatoriu, ci, în măsura achitării creanţei de către C. S.R.L., are ca efect şi diminuarea creanţei pretinse de către intimata-creditoare.
În final, recurentul-pârât, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi suspendarea judecării prezentei cauzei până la finalizarea dosarului ce are ca obiect insolvenţa debitoarei C. S.R.L.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la 05 septembrie 2023.
La 27 octombrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului în privinţa criticilor ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi probatoriul administrat în cauză şi respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul-pârât B., în data de 20.11.2023, a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor formulate de intimata-reclamantă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Prin rezoluţia din data de 24 noiembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 16 ianuarie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
Recurentul-pârât invocă nulitatea încheierii din 23 mai 2023, cu referire la respingerea de către instanţa de apel a cererii de emitere a unei adrese către organele fiscale, în vederea precizării eventualelor sume de restituit cu titlu de TVA către intimata-intervenientă accesorie (debitoarea garantată de pârât).
Înalta Curte constată că sunt întemeiate apărările intimatei-reclamante. Astfel, în legătură cu completarea probelor administrate la prima instanţă, legea recunoaşte dreptul suveran de apreciere al instanţei de control judiciar devolutiv asupra necesităţii probei pentru soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, prin care se urmăreşte verificarea situaţiei de fapt. Această apreciere nu se poate cenzura în recurs nici sub pretextul nerespectării principiului rolului activ al instanţei, nefiind o critică pertinentă a încheierii atacate, potrivit art. 488 C. proc. civ.
În fapt, singura critică este legată de pretinsa nemotivare a respingerii probei propuse, care se reîncadrează din oficiu din motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată, însă, că rejudecarea cauzei de către instanţa de apel a avut loc în condiţiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., întrucât decizia anterioară a fost casată de instanţa supremă pentru încălcarea regulilor de procedură privind anularea sentinţei, constatându-se că prima instanţă a cercetat, în realitate, fondul cauzei. Astfel, judecata după casare a reînceput de la actul de procedură desfiinţat prin decizia Înaltei Curţi.
Acesta este contextul procedural în care instanţa de apel, prin încheierea recurată, a soluţionat cererea de probatorii a pârâtului.
Considerentele instanţei de apel sunt corespunzătoare obligaţiei de motivare instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport cu actul de procedură analizat, critica fiind nefondată.
În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât critică şi soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii formulate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Vătămarea suferită de recurentul-pârât în calitate de fideiusor, în sensul art. 175 C. proc. civ., este pusă în legătură cu necesitatea stabilirii cu prioritate în cadrul dosarului de insolvenţă a societăţii garantate, a cuantumului creanţei de încasat de către intimata-reclamantă de la această debitoare aflată în reorganizare.
Potrivit art. 413 alin. (pct. 1) C. proc. civ., suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul altei judecăţi.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere aceste reguli de procedură incidente.
De altfel, nu au fost criticate prin memoriul de recurs, în cadrul acestui motiv de casare, raţionamentele logico-juridice ce au fundamentat soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii apelului.
Prin decizia recurată, s-a reţinut că fideiusiunea este o obligaţie accesorie, dar că în ipoteza pierderii beneficiului de discuţiune fideiusorul poate fi urmărit înainte ori în acelaşi timp cu debitorul principal.
În legătură cu eventualitatea recuperării creanţei de la debitoarea aflată în reorganizare, s-a reţinut că pârâtul fideiusor are drept de regres potrivit art. 2305 C. civ. şi drept de subrogare în dreptul creditorului potrivit art. 1593 C. civ., concluzionându-se că în dosarul de insolvenţă nu se tranşează niciun drept de care să depindă soluţionarea cauzei pendinte, în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute criticile recurentului-pârât privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, soluţia instanţei de apel fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor procedurale incidente.
Recurentul-pârât invocă în cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nulitatea absolută a fideiusiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor legale privind forma prevăzută de art. 2282 C. civ., precum şi aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 274 – 276 C. proc. civ.
Pentru început, Înalta Curte constată că recurentul-pârât face referire în mod repetat la sentinţa primei instanţe, critici lipsite de obiect, din moment ce în recurs se analizează decizia pronunţată de instanţa de apel.
Prin urmare, Înalta Curte va analiza doar criticile de nelegalitate care se referă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.
Înalta Curte mai reţine că o parte din criticile formulate sunt analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că dispoziţiile art. 274 – 276 se regăsesc în C. proc. civ., sediul materiei privind dovedirea actelor juridice (probele) la care se referă recurentul-pârât reprezentându-l legea procesuală.
Pe de altă parte, recurentul-pârât invocând caracterele şi condiţiile de validitate ale fideiusiunii formulează şi critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Conform art. 1171 C. civ., fideiusiunea este un contract unilateral care generează obligaţii doar în sarcina debitorului fideiusor, instanţa de apel identificând corect caracterele juridice ale acesteia.
Înalta Curte mai reţine că invocarea regulilor de procedură instituite prin art. 309 alin. (3) şi art. 329 C. proc. civ., privind proba cu martori şi prezumţii şi inadmisibilitatea acestora, întrucât legea cere forma scrisă a fideiusiunii pentru validitate, nu prezintă relevanţă în demonstrarea nelegalităţii deciziei atacate, din moment ce instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile procedurale menţionate, cu încălcarea regulilor de admisibilitate a probelor.
Recurentul-pârât a invocat în calea devolutivă de atac nulitatea convenţiei de fideiusiune şi, în consecinţă, nelegalitatea obligării sale la plata creanţei garantate, întrucât nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2282 C. civ. privind forma scrisă, deci de contract solemn potrivit art. 1174 alin. (3) C. civ., motive reiterate în recurs.
Înalta Curte reţine că, în acord cu aceste dispoziţii de drept material, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiei formei scrise a contractului instituită ad validitatem, constatând că fideiusiunea a fost asumată de pârât printr-o clauză inserată în cuprinsul procesului-verbal din 29 ianuarie 2018 semnat de părţile în litigiu, deci printr-un înscris sub semnătură privată, în sensul art. 272 C. proc. civ.
Având în vedere criticile recurentului-pârât privind denaturarea de către instanţa de apel a cadrului judecăţii determinat prin cererile şi apărările formulate, se impune observarea diferenţelor dintre contract şi înscrisul care îl constată, potrivit art. 1241 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, recunoaşterea acestuia s-a reţinut, prin decizia atacată, în legătură cu existenţa şi semnarea procesului-verbal din 29 ianuarie 2018, în înţelesul de instrumentum şi nu de negotium.
Astfel, au fost analizate motivele de apel invocate, inclusiv cel privind nulitatea determinată de neîndeplinirea formei, în sensul de element esenţial al actului juridic.
Recurentul-pârât îşi reia prin memoriul de recurs teza calificării înscrisului constatator al convenţiei drept început de dovadă scrisă potrivit art. 273 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în lipsa formalităţii "bun şi aprobat" prevăzute de art. 275 C. proc. civ., cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., de sancţionare a nerespectării acestei formalităţi speciale. Astfel, recurentul-pârât susţine că nerespectarea exigenţelor impuse de art. 275 C. proc. civ., prin care se instituie un fine de primire de ordin formal, este afectată valabilitatea ca mijloc de probă a titlului convenţiei, ceea ce atrage nevalabilitatea fideiusiunii.
Înalta Curte constată că evaluarea înscrisului menţionat prin prisma art. 275 şi art. 276 C. proc. civ., urmată de analiza eventualei incidenţe a sancţiunii ce intervine în cazul nerespectării formalităţii speciale prevăzute de lege, a avut loc în cadrul considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. şi cu limitele învestirii.
În legătură cu invocarea excepţiei nulităţii absolute a fideiusiunii, vor fi înlăturate apărările intimatei-reclamante care, în lipsa unui recurs principal ori incident nu mai poate contesta confirmarea instanţei de apel, în temeiul art. 476 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a posibilităţii pârâtului de a invoca motive şi mijloace de apărare noi în apel ori asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat prin sentinţă.
Formalitatea impusă din perspectivă probatorie este instituită pentru cazul în care prin înscrisul sub semnătură privată este constatată o obligaţie unilaterală de plată a unei sume de bani ori cantitate de bunuri fungibile, în vederea protecţiei debitorului şi pentru evitarea preconstituirii unor probe prin semnătura dată în alb.
Art. 275 C. proc. civ. nu instituie, însă, o formulă sacramentală.
Instanţa de apel a reţinut corect domeniul de incidenţă a acestui text legal de strictă interpretare. Analizând conţinutul concret al înscrisului care nu se rezumă la conţinutul unui contract unilateral, de garantare a unei obligaţii asumate între profesionişti, precum şi acordul de voinţă a părţilor în directă legătură cu raportul juridic dedus judecăţii, a motivat că lipsa formulei ca atare "bun şi aprobat" nu este de natură să atragă nulitatea operaţiunii juridice convenite sub aspectul garantării personale a obligaţiei de către pârât, atâta timp cât într-un mod lipsit de echivoc, din redactarea clauzei de fideiusiune rezultă că pârâtul a ştiut la ce se obligă.
De altfel, este de observat că, pe fond, pârâtul a susţinut, în cadrul procesului, asumarea obligaţiei de plată a debitoarei, dar sub o condiţie şi anume, a urmăririi prioritare de către creditoare a acesteia, inclusiv în procedura insolvenţei.
Recurentul-pârât s-a prevalat în temeiul art. 1204 C. civ. de nulitatea fideiusiunii în sensul lipsei unui consimţământ exprimat în cunoştinţă de cauză asupra întinderii obligaţiilor de garantare asumate ori a stării de insolvabilitate a debitoarei obligaţiei principale.
Şi această condiţie de fond instituită prin art. 2282 C. civ. a fost analizată, instanţa de apel confirmând concluziile primei instanţe, în sensul că din conţinutul înscrisului sub semnătură privată rezultă toate elementele ce caracterizează raportul juridic obligaţional, subiectele, natura şi întinderea obligaţiilor de plată determinabile, garantate de pârât, ceea ce exclude ipoteza unei "error in negotio", obligaţia asumată expres şi neechivoc de pârât fiind de esenţa fideiusiunii.
Confirmând apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte formulează observaţia că în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân, potrivit legii, în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond.
În legătură cu aspectul necunoaşterii şi neasumării stării de insolvabilitate a debitoarei garantate, se observă că pârâtul nu a invocat dolul sau frauda.
Înalta Curte subliniază că garanţiile personale constituie un mijloc specific de asigurare a executării obligaţiilor, având funcţia de consolidare a şanselor creditorului de recuperare a creanţei.
Astfel, fideiusiunea prezintă pentru creditor tocmai acest avantaj ca, în cazul insolvenţei debitorului, să poată urmări patrimoniul garantului fără a mai suporta concurenţa altor creditori ai debitorului.
Prin asumarea obligaţiei de plată a creanţei debitoarei, în mod expres, printr-un înscris sub semnătură privată, creditorului din raportul obligaţional principal (în speţă intimata-reclamantă) i s-a garantat de către pârâtul-fideiusor îndeplinirea obligaţiei în cazul în care debitoarea principală (intervenienta accesorie) nu o execută.
Instanţa de apel a operat în mod corect distincţia între obiectul principal al contractului şi obiectul obligaţiei asumate contractual de către pârât.
Nu pot fi reţinute criticile recurentului-pârât, întrucât pentru ipoteza în care din titlul constatator rezultă doar intenţia de a se garanta, fără a se indica expres întinderea obligaţiei de garantare, prin stabilirea unor limite în sensul unei fideiusiuni parţiale, ca de exemplu sub o condiţie suspensivă ori rezolutorie care o face mai puţin oneroasă, legea stabileşte prin art. 2290 alin. (1) C. civ. ce intră în conţinutul acesteia, analiza instanţei de apel cuprinzând şi verificarea acestor reguli de drept substanţial.
Totodată, în cazul neexecutării obligaţiilor de către debitor, potrivit dispoziţiilor art. 648 alin. (1) C. proc. civ., creditorul poate urmări concomitent sau după caz, separat şi terţii care au garantat plata datoriilor debitorului.
Recurentul-pârât nu formulează critici în legătură cu considerentele instanţei de apel care a analizat şi regula privind pluralitatea de exemplare potrivit art. 274 C. proc. civ.
În concluzie, analiza instanţei a cuprins motivele de apel în legătură cu neîndeplinirea condiţiei instituite ad validitatem, ca excepţie de la principiul consensualismului, criticile în sensul unei pretinse aprecieri ca suficient a simplului acord de voinţă a părţilor ignorând în mod vădit conţinutul considerentelor din decizia recurată.
Înalta Curte constată de asemenea, că recurentul-pârât nu a dovedit nelegalitatea deciziei atacate în legătură cu respectarea garanţiilor procesului echitabil, din moment ce înscrisul sub semnătură privată dovedind raportul juridic dedus judecăţii a fost analizat şi evaluat potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acestuia din punct de vedere al condiţiilor de formă şi de fond.
Art. 275 C. proc. civ., pentru cazul unor eventuale neconcordanţe, este şi o aplicaţie a art. 1269 alin. (1) C. civ. potrivit cu care îndoiala este în favoarea celui care se obligă ("in dubio pro reo"), incidenţa acestei reguli de drept urmând a fi analizată în cadrul criticilor următoare referitoare la interpretarea contractului circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În legătură cu motivele de apel care făceau referire expres la voinţa reală a părţilor în litigiu, instanţa de apel în mod corect a aplicat prevederile art. 1266 C. civ. privind interpretarea contractelor după voinţa concordantă, respectiv după voinţa internă a părţilor.
Obligaţia de a garanta, expresă şi neechivocă a pârâtului nu a fost dedusă din alte elemente probatorii în afara titlului constatator (procesul-verbal din 29 ianuarie 2018).
Nu pot fi primite criticile privind ignorarea regulii favorabile debitorului-garant "in dubio pro reo" instituite prin art. 1269 C. civ., Înalta Curte constatând că, prin decizia recurată, a fost valorificată ordinea legală de ierarhizare a regulilor de interpretare.
Astfel, doar în ipoteza în care, în urma aplicării art. 1266 – 1268 C. civ., prevederile convenţionale rămân neclare, se poate recurge la regulile subsidiare de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., ceea ce s-a motivat că nu a fost cazul în speţă, în lipsa unei clauze neclare cu privire la limitele în care a fost contractată fideiusiunea.
Înalta Curte reţine că nu este suficient să se facă trimitere în mod formal la sediul materiei materiei unde este reglementată problema de drept dezlegată prin hotărârea atacată cu recurs, fără a se demonstra modul în care instanţa de apel a încălcat normele de drept incidente ori interpretarea corectă a acestora în raport cu circumstanţele cauzei.
În cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine şi că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 2294 C. civ. privind beneficiul de discuţiune şi cu interpretarea greşită a art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, critici, care de asemenea, sunt nefondate.
Recurentul-pârât, în virtutea subsidiarităţii obligaţiei contractate, s-a prevalat de beneficiul de discuţiune, potrivit art. 2294 C. civ., ca mijloc de apărare împotriva creditorului.
Instanţa de apel, în acord cu dispoziţiile art. 2295 C. civ., a reţinut că beneficiul de discuţiune are efect dilatoriu şi că acesta nu funcţionează prin simpla sa invocare, ci numai în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege, ipoteză care, de altfel, nici nu este susţinută de recurentul-pârât.
Astfel, instanţa de apel a constatat corect că fideiusorul nu este în situaţia de a fi indicat bunuri urmăribile ale debitoarei (intimata-intervenientă accesorie) precum şi nici de a avansa cheltuielile necesare urmăririi acestora, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei şi a efectelor juridice ale dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014.
Instanţa de apel a reţinut corect ineficienţa invocării beneficiului de discuţiune sub aspect procedural, în sensul suspendării acţiunii reclamantei-creditor împotriva pârâtului-fideiusor până la finalizarea executării debitoarei principale, urmare a dispoziţiilor speciale din legea privind procedura insolvenţei.
Protecţia instituită prin art. 75 din Legea nr. 85/2014 se rezumă la debitorul insolvent, în sensul suspendării de drept a tuturor acţiunilor ori măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra acestuia.
Dacă debitorul nu îşi execută obligaţia, fideiusorul este ţinut să o îndeplinească, în ipoteza incidentă a insolvenţei neputând invoca beneficiul de discuţiune sub aspectul urmăririi prioritare a debitorului, interpretarea instanţei de apel dată acestor texte legale fiind corectă.
În acest context, recurentul-pârât aduce în discuţie caracterul accesoriu al obligaţiei şi limitele răspunderii stabilite în raport cu întinderea obligaţiei principale, fideiusiunea neputând fi mai oneroasă decât aceasta.
În legătură cu ipoteza unei eventuale diminuări a dreptului de creanţă prin valorificarea bunurilor debitoarei în cadrul procedurii insolvenţei şi executarea planului de reorganizare, Înalta Curte formulează observaţia că, potrivit art. 2302 C. civ., creditorul este obligat să îl informeze pe fideiusor, la cererea acestuia, asupra stadiului executării obligaţiei principale, aceeaşi obligaţie de informare revenind şi debitorului principal potrivit art. 2311 C. civ.
Pe de altă parte, protejarea dreptului reclamantei prin depunerea declaraţiei de creanţă şi înscrierea în tabelul creditorilor din procedura insolvenţei nu conduce la pierderea dreptului la acţiune împotriva fideiusorului, criticile recurentului-pârât fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul pârâtului declarat împotriva încheierii din 23 mai 2023 şi a deciziei nr. 245 din 21 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, va fi respins ca nefondat, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 23 mai 2023 şi a deciziei nr. 245 din 21 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 16 ianuarie 2024.