Şedinţa publică din data de 03 ianuarie 2024
Deliberând asupra cauzei dedusă judecăţii;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 250/PI/21.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În baza art. 99 alin. (2) lit. c) şi g) din Legea nr. 302/2004, republicată, raportat la art. 162 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, s-a refuzat executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Italia, Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino, în data de 22.06.2023, în dosarul nr. x/2014 x/2023, pe numele persoanei solicitate A..
În baza art. 227 din C. proc. pen. s-a respins propunerea de arestare de a persoanei solicitate A., formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi s-a dispus punerea în libertate a persoanei solicitate A., de sub efectele ordonanţei de reţinere din 20.10.2023 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2023 (dacă nu este reţinută sau arestată în altă cauză).
În temeiul art. 32 alin. (2) din Legea nr. 76/2023 s-a dispus Biroului naţional SIRENE întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS introdusă de alt stat membru în baza unui mandat european de arestare, pe care autoritatea judiciară respectivă refuză să îl execute în temeiul art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului şi s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 2196 RON, reprezentând onorariul parţial avocat din oficiu, către Baroul Timiş.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 740 din data de 08.11.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2023, s-a admis contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 250/PI din data de 21.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, s-a desfiinţat sentinţa penală atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 05.12.2023 sub nr. x/2023*.
Prin sentinţa penală nr. 303/PI din 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Italia, Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino, în data de 22.06.2023, în dosarul nr. x/2014 x/2023, în baza sentinţei penale nr. 966/25.02.2014, definitivă la data de 30.04.2014, pronunţată de Curtea de Apel Torino pe numele persoanei solicitate A., şi s-a dispus predarea acesteia către organele judiciare din Italia.
S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa organelor judiciare din Italia şi nu a renunţat la beneficiul regulii specialităţii.
În baza art. 104 alin. (11) teza a II-a din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate A., pe o durată de 30 (treizeci) de zile, începând cu data de 20.12.2023 şi până la data de 18.01.2024, inclusiv, în vederea predării către autorităţile din Italia.
S-a constatat că persona solicitată a fost reţinută 24 de ore, în data de 20 octombrie 2023, în baza ordonanţei procurorului nr. 7606/II/5/2023.
În baza art. 273 din C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 1600,07 RON, reprezentând onorariul cuvenit traducătorului autorizat de limba italiană B., din fondurile Ministerului Justiţiei.
În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că, prin cererea formulată de autorităţile judiciare din Italia, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi înregistrată la data de 21.10.2023, sub numărul x/2023, s-a solicitat executarea mandatului emis de autorităţile judiciare din Italia, Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino, în data de 22.06.2023, în dosarul nr. x/2014 x/2023, pe numele persoanei solicitate A. şi arestarea persoanei urmărite internaţional pentru o perioadă de 30 zile în vederea predării acesteia către autorităţile judiciare din Italia şi predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Italia.
În referatul parchetului s-a reţinut că la data de 20.10.2023, ora 15:00, organele de poliţie din cadrul I.P.J. Timiş - Serviciul de Investigaţii Criminale au prezentat acestei unităţi de Parchet, persoana urmărită internaţional A., împotriva căreia autorităţile judiciare din Italia, Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino, au emis în data de 22.06.2023, în dosarul nr. x/2014 x/2023, un mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de trafic de persoane şi exploatarea sexuală a minorilor.
În fapt, autorităţile judiciare din Italia au reţinut că, în perioada iulie- august 2002, în Austria şi Italia, persoana condamnată împreună cu complicele său C., au recrutat, cu scopul de a le destina prostituţiei, trei fete minore, D., E., F. şi o fată majoră, G., pe care le transportau în diferite cluburi de noapte din Viena, unde erau obligate să desfăşoare activitate de proxenetism.
Persoana urmărită A. a fost identificată şi ascultată, în prezenţa apărătorului din oficiu, domnul avocat H., precizând că nu doreşte să fie predată autorităţilor judiciare din Italia.
De asemenea, A. a menţionat, în legătură cu fapta care face obiectul mandatului european de arestare emis faţă de ea de Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino, că în cursul anului 2008, din câte îşi aminteşte, a fost condamnată definitiv la o pedeapsă de 5 ani închisoare, de Tribunalul Botoşani; că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti menţionate, ea a plecat din România în Italia, stabilindu-se în oraşul Torino. În anul 2014, în timp ce se afla la serviciu, a fost sunată pe telefonul mobil de soţul său, care a anunţat-o că la domiciliul lor au venit nişte ofiţeri de poliţie, pentru a o aresta, în baza unui mandat de arestare emis de România împotriva sa, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii Tribunalului Botoşani. Totodată, persoana urmărită arată că a luat legătura cu un avocat din Italia, pe nume I., care i-a acordat asistenţă juridică la instanţele italiene, în sensul că a fost recunoscută hotărârea judecătorească pronunţată de autorităţile române, urmând ca ea să execute pedeapsa în Italia.
De asemenea, a arătat că ea a executat pedeapsa la locul de muncă, fiind sub supravegherea poliţiei, sens în care a depus şi înscrisuri, iar după ştiinţa sa, întreaga pedeapsă ce i-a fost aplicată a fost executată.
Totodată, A. a precizat că nu are afaceri judiciare în România şi că nu renunţă la regula specialităţii.
Din verificările efectuate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino a rezultat că persoana solicitată mai are de executat un rest de 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de Tribunalul din Botoşani, recunoscută de Curtea de Apel din Torino, întrucât din acea pedeapsă i s-a dedus perioada arestului preventiv efectuată în România de 7 luni şi 25 de zile, precum şi perioada 5 februarie 2014 - 11 martie 2015, când a executat pedeapsa în Italia, persoanei solicitate fiindu-i respinsă cererea de beneficiere de un decret de graţiere, întrucât infracţiunile comise de aceasta nu intrau sub beneficiul graţierii respective.
Prin Ordonanţa cu nr. 7606/II/5/2023 din data de 20.10.2023 s-a dispus, în temeiul art. 101 din Legea 302/2004, reţinerea persoanei solicitate A. pe o perioadă de 24 de ore din data de 20.10.2023, ora 15:40 şi până la data de 21.10.2023, ora 15:40.
Din conţinutul mandatului european de arestare a rezultat că, faţă de persoana solicitată, autorităţile judiciare din Italia au emis ordinul de executare pentru încarcerare nr. 395/2014 SIEP emis de Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Torino la data de 22.02.2021.
Totodată, s-a arătat că persoana solicitată a fost condamnată prin sentinţa nr. 966/2014, nr. 10/2014 mod. 6 emisă la data de 25.02.2014 de către Curtea de Apel Torino, secţia a Il-a Penală, irevocabilă la data de 30.04.2014 (prin care s-a dispus recunoaşterea sentinţei emisă de Tribunalul Botoşani la data de 12.10.2006, definitivă la data de 19.03.2008).
De asemenea, în cuprinsul mandatului european de arestare s-a arătat că acesta a fost emis pentru executarea unei pedepse de 3 ani închisoare pentru comiterea a două infracţiuni prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 678/2001 şi art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.
Persoanei solicitate i s-a adus la cunoştinţă pedeapsa aplicată prin hotărârea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare de autorităţile din Italia mai sus menţionat.
În cursul ascultării sale, persoana solicitată nu şi-a dat consimţământul să fie predată autorităţilor judiciare din Italia, aspect consemnat în declaraţia dată de aceasta în instanţă.
La data de 08.12.2023, prin serviciul registratură al instanţei, persoana solicitată, prin apărător ales, a depus la dosar note scrise prin care a solicitat, în principal, respingerea sesizării formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul refuzului de executare a mandatului european de executare emis de către autorităţile din Italia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino, în dosarul nr. x/2014, iar în subsidiar amânarea cauzei, acordarea unui nou termen de judecată, în vederea solicitării de informaţii din partea autorităţilor din Italia, referitoare la procedura efectivă ce a avut loc împotriva persoanei solicitate, după data de 03.04.2015, atunci când s-a constatat că pedeapsa a fost executată, dacă a fost citată persoana solicitată la procedura în cauză, respectiv acordarea unui nou termen de judecată în acest sens.
În notele scrise s-a arătat că în cuprinsul mandatului european de arestare, atunci când se tratează aspectele privind faptele pentru care a fost emis, sunt menţionate aspecte privind infracţiunile ce au stat la baza condamnării intimatei pe teritoriul României.
Astfel, se arată că faptele au fost săvârşite în anul 1999, când intimata A. avea vârsta de doar 17 ani, când pe fondul climatului social toxic din care aceasta provenea, profitând în acelaşi timp de inocenţa sa, numitul C., a intrat într-o relaţie de concubinaj cu aceasta (promiţându-i întemeierea unei familii), fără a o informa despre faptul că, în realitate, el ducea o viaţă dublă, fiind căsătorit. În acest context, fără ca intimata să aibă în vedere exact despre ce este vorba, fiind îndemnată de către C. să se împrietenească cu un număr 3 fete de aceeaşi vârstă, pe care acesta ulterior, se pare că le transporta în diferite cluburi de noapte în vederea practicării prostituţiei, s-a ajuns ca în anul 2002, după ce intimata a împlinit vârsta de 18 ani, să debuteze ancheta cu privire la faptele săvârşite, reţinându-se în ceea ce o priveşte calitatea de complice.
S-a mai arătat că, în anul 2006, Tribunalul Botoşani a pronunţat sentinţa penală nr. 359/12.10.2006, rămasă definitivă la data de 19.03.2008, intimata A. fiind condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare, reţinându-se în sarcina sa calitatea de complice, iar pentru una dintre fapte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit şi a aplicat instituţia graţierii, în final rămânând o singură faptă pentru care intimata a fost condamnată, mai precis fapta prevăzută de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.
Apărarea a subliniat că procedurile privind emiterea mandatului european ce face obiectul prezentei cauze, au fost demarate la mai bine de 23 de ani de la data săvârşirii faptei; 15 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; respectiv la mai bine de 8 ani de la data la care, aceleaşi autorităţi italiene care au emis mandatul european, constataseră că pedeapsa este executată, iar intimata liberă de orice obligaţie.
În ceea ce priveşte procedura de judecată, s-a arătat, în continuare, faptul că în cursul anului 2006, Tribunalul Botoşani a pronunţat sentinţa penală nr. 359/12.10.2006, rămasă definitivă la data de 19.03.2008, iar în pentru perioada 14.02.2005 -10.10.2005 a fost dispusă măsura arestului preventiv faţă de A.. Înainte de finalizarea procesului penal, intimata a părăsit teritoriul României, stabilindu-se în Italia, la Torino, alături de mama sa, respectiv soţul acesteia, fără a mai cunoaşte exact situaţia procesului din România, fiind sigură că poate să rămână pe teritoriul Italiei în continuare, fără vreo altă implicaţie juridică. Intimata şi-a continuat viaţa, pe teritoriul Italiei, timp de aproximativ 10 ani, fiind bine integrată în societate, având un loc de muncă stabil, fiind înregistrată fiscal şi având toate documentele privind identitatea şi cele referitoare la identificare pe teritoriul statului italian, emise în conformitate cu legea
În luna februarie a anului 2014, după aproximativ 6 ani de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 359/12.10.2006, autorităţile italiene au dispus identificarea numitei A., iar după identificare, s-a procedat la reţinerea acesteia, prin sentinţa nr. 966/25.02.2014, rămasă definitivă la data de 30.04.2014, Curtea de Apel Torino procedând la recunoaşterea sentinţei Tribunalului Botoşani nr. 359/12.10.2006 (definitivă la 19.03.2008), în vederea executării, pe teritoriul Italiei, a pedepsei aplicate, refuzându-se astfel predarea în temeiul mandatului european emis atunci de către autorităţile din România.
Prin ordonanţa din data de 27.05.2014 s-a procedat la punerea în executare a sentinţei de recunoaştere, stabilindu-se ca persoana solicitată să execute o pedeapsă de 1 an, 4 luni şi 5 zile, procedându-se la deducerea perioadei de arest preventiv de 7 luni şi 25 de zile executată în România şi o perioadă de 3 ani graţiată în baza cererii din data de 20.05.2014, prin care s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii italiene nr. 241/31.07.2006.
Persoana solicitată a arătat că ispăşirea pedepsei începuse din data de 05.02.2014, urmând ca aceasta să se finalizeze în data de 09.06.2015, s-a ordonat executarea pedepsei, iar prin Legea de conversie nr. 4/2001 s-a dispus suspendarea ordinului de pedeapsă cu închisoarea, urmând ca ispăşirea restului de pedeapsă să aibă loc în regim alternativ, de arest la domiciliu. S-a menţionat că în data de 04.03.2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino - Oficiul Executări Penale a emis o nouă ordonanţă în dosarul nr. x/2014, prin intermediul căreia s-a stabilit că data finalizării pedepsei, deja fixată pentru data de 25.04.2015, este anticipată pentru data de 11.03.2015 când va trebui să înceteze măsura alternativă, iar în data de 11.03.2015 Comisariatul Poliţiei de Stat Barriera Milano, a încheiat un proces-verbal prin care s-a atestat finalizarea măsurii alternative a arestului la domiciliu de către persoana solicitată, aceasta fiind pusă în libertate.
De asemenea, s-a precizat că, de la momentul încheierii procesului-verbal în care s-a atestat executarea pedepsei alternative, persoana solicitată nu a mai primit vreo comunicare cu privire la procedurile efectuate împotriva sa, autorităţile italiene lăsând-o pe aceasta să creadă că totul este în regulă, conform ultimelor acte juridice încheiate în ceea ce o priveşte (procesul-verbal de punere în libertate).
În continuarea, apărarea a arătat că, prin mandatul european de arestare, emis la data de 22.06.2023, în dosarul nr. x/2014, se solicită predarea persoanei solicitate în vederea executării pedepsei pronunţate de către Tribunalul Botoşani, prin sentinţa nr. 359/12.10.2006 (definitivă la 19.03.2008), astfel cum aceasta a fost recunoscută de către autorităţile din Italia, prin sentinţa nr. 966/25.02.2014, rămasă definitivă la data de 30.04.2014, invocându-se faptul că nu s-ar fi executat pedeapsa la data de 11.03.2023 şi că, de fapt, ar mai fi rămas un rest de 3 ani de executat.
Totodată, s-a susţinut că nu a existat vreo informare cu privire la această schimbare de situaţie, astfel că autorităţile din Italia erau obligate să arate care este motivul pentru care, de la data de 11.03.2015 şi până în prezent, adică pentru o perioadă de 9 ani, acest lucru nu s-a cunoscut de către intimată, nefiind informată cu privire la acest aspect.
Apărarea a mai percizat că, din documentaţia la care a făcut referire Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicată în hotărârea de casare, rezultă faptul că, în data de 22.12.2020, Curtea de Apel Torino a respins graţierea acordată iniţial în anul 2014, când s-a început executarea pedepsei în modalitatea arestului la domiciliul, însă nu s-a făcut dovada vreunei comunicări cu privire la această împrejurare, referindu-se la faptul că s-a revocat beneficiul graţierii, iniţial acordat.
Or, în opinia apărării, citarea intimatei era absolut necesară, mai ales că, în cauză, era vorba despre libertatea acesteia, repusă în discuţie într-o procedura judiciară ulterioară.
Cu privire la procedura de graţiere în urma căreia s-a respins graţierea acordată iniţial, apărarea a apreciat că există anumite probleme, în sensul în care au fost nesocotite drepturile fundamentale ale persoanei solicitate, care nu a fost citată la această "rejudecare".
Apărarea a subliniat că, de la data punerii în libertate a persoanei solicitate, până în data de 22.12.2020, a trecut o perioadă de peste 5 ani de zile, iar în toată această perioadă de timp, intimata nu a fost în niciun fel citată la judecată, nu s-a făcut dovada vreunei comunicări cu privire la revocarea beneficiului graţierii, iniţial acordat şi nu s-a cunoscut care a fost procedura exact urmată, după ce iniţial, în urmă cu atâţia ani, intimata fusese pusă în libertate. Or, în aceste condiţii, s-a apreciat că nu se poate susţine că intimata s-ar fi sustras de la executare, din moment ce s-a aflat în permanenţă pe teritoriul Italiei, cu forme legale, fiind înregistrată în sistemele informatice ale autorităţilor, apreciindu-se că singura culpă în gestionarea demersului judiciar aparţine autorităţilor italiene, aceasta neavând parte de un proces echitabil, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO.
Persoana solicitată a considerat că autorităţile din Italia erau obligate să o informeze asupra demarării procedurii împotriva deciziei iniţiale privind deducerea perioadei de 3 ani din pedeapsa totală, conform Legii italiene nr. 241/2006, astfel încât aceasta să cunoască şi să aibă în vedere posibilitatea ca la finalul unei astfel de proceduri, va trebui să execute restul de pedeapsă de 3 ani
În ceea ce priveşte motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, s-a susţinut că în cauză ar fi incidente cazurile de refuz prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. c), e), g) şi i) din Legea nr. 302/2004 republicată, precizându-se că persoana solicitată se află în România, alături de familie, este cetăţean român şi declară că refuză să execute pedeapsa în satul emitent al mandatului, că mandatul se referă la fapte comise pe teritoriul României, că termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit conform legii române, iar persoana solicitată nu a fost prezentă personal la reluarea procedurii ce a avut loc în Italia, după atâţia ani, finalizată cu constatarea necesităţii executării restului de pedeapsă de 3 ani.
Concluzionând, s-a solicitat respingerea sesizării formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul refuzului de executare a mandatului european de executare emis de către autorităţile din Italia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino, în dosarul nr. x/2014.
Analizând sesizarea formulată şi actele existente la dosar, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, potrivit fişei de cazier, prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, persoana solicitată a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei nr. 5565/20.03.2008 .
Prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014, Curtea de Apel din Torino a refuzat extrădarea persoanei solicitate în România în baza mandatului european de arestare nr. 556/01.08.2009 emis de Tribunalul Botoşani pentru executarea pedepsei de 5 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 359/2006 a Tribunalului Botoşani şi a dispus recunoaşterea sentinţei penale pronunţate de autorităţile române şi executarea pedepsei de 5 ani închisoare în Italia. În plus, în hotărârea Curţii de Apel Torino se menţionează că persoana solicitată a fost arestată în data de 05.02.2014 de către Echipa Operativă, iar la data de 07.02.2014 a fost validată arestarea şi aplicată măsura arestului la domiciliu. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Torino a constatat că intimata a refuzat să fie extrădată în România, faptul că locuieşte împreună cu partenerul său şi cei doi copii în Italia încă din anul 2008, au un domiciliu stabil înregistrat la evidenţa populaţiei şi are loc de muncă cu un contract de muncă pe durată nedeterminată .
În baza sentinţei penale nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino a fost emis ordinul de execuţie pentru pedeapsa cu închisoarea cu prevedere contextuală cu suspendare-condamnat în regim de arest la domiciliu nr. 395/20.05.2014 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino din care rezultă că din pedeapsa de 5 ani închisoare recunoscută prin sentinţa penală nr. 966/2014 a Curţii de Apel Torino se deduce perioada de arest preventiv (14.02.2005-10.10.2005, arest preventiv în România), se constată existenţa cererii de graţiere din data de 20.05.2014 dispusă cu aplicare provizorie în măsura a 3 ani închisoare, rămânând de ispăşit 1 an, 4 luni şi 5 zile, iar executarea pedepsei a început la data de 05.02.2014 (data arestării pe teritoriul Italiei), scadenţa pedepsei fiind 09.06.2015. De asemenea, s-a menţionat în mod expres că intimata a fost legitimată şi i s-a înmânat personal o copie a acestui ordin la data de 27.05.2014 .
Prin actul emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino la data de 04.03.2015 s-a constatat că finalizarea pedepsei fixată pentru 25.04.2015 este anticipată pentru 11.03.2015, dată la care intimata a fost pusă în libertate conform procesului-verbal întocmit la data de 11.03.2015 .
Prin ordonanţa nr. 762/22.12.2020, Curtea de Apel Torino, analizând cererea de graţiere pentru 3 ani închisoare din cei 5 ani recunoscuţi prin sentinţa penală a Curţii de Apel din Torino la data de 25.02.2014, a constatat că faţă de infracţiunea pentru care a fost condamnată intimata (prostituţia minorilor) nu se aplică Legea 241/2006 privind graţierea .
În baza ordonanţei anterior menţionate din data de 22.12.2020, a fost emis ordinul de executare a încarcerării nr. 395/22.02.2021 prin care s-a reluat istoricul executării pedepsei de 5 ani închisoare aplicată de autorităţile române şi recunoscută în vederea executării în Italia, respectiv faptul că din 5 ani închisoare s-a dedus arest preventiv 7 luni şi 25 de zile, pentru 3 ani închisoare s-a dispus aplicarea provizorie a cererii de graţiere, iar restul pedepsei de 1 an 4 luni şi 5 zile a fost executat în Italia, acordându-se liberări anticipate, iar sfârşitul pedepsei în mod anticipat fost în 11.03.2015. Apoi, s-a arătat că, raportat la respingerea cererii de graţiere (aplicată provizoriu până atunci prin suspendarea executării părţii de pedeapsă de 3 ani de închisoare) prin ordonanţa din data de 22.12.2020 a Curţii de Apel Torino s-a decis încarcerarea intimatei pentru executarea restului de pedeapsă de 3 ani închisoare. La finalul înscrisului s-a menţionat că acesta a fost trimis şi avocatului J. din Baroul Torino, pentru notificare, în condiţiile legii, acesta fiind apărătorul ales care a asistat-o pe intimată. În plus, s-a menţionat că în data de 23.02.2021 Comisariatul din Torino a procedat la căutarea intimatei, însă nu a fost găsită, procedându-se la emiterea formelor internaţionale .
În baza ordinului de încarcerare emis la data de 22.02.2021 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino, a fost emis mandatul european de arestare din data de 22.06.2023 ce face obiectul prezentei cauze, în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare, iar intimata a fost identificată în comuna Săcălaz, jud. Timiş, fiind reţinută la data de 20.10.2023 .
Prin sentinţa penală nr. 250/PI/21.10.2023, Curtea de Apel Timişoara a dispus respingerea cererii procurorului de executare a mandatului european de arestare şi predare a persoanei solicitate, întrucât sunt aplicabile motivele de refuz prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. c) şi g) din Legea 302/2004.
Prin decizia penală nr. 740/08.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, întrucât în cauză nu sunt incidente motivele de refuz opţional de executare a mandatului european de arestare prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. c) şi g) din Legea nr. 302/2004 raportat la înscrisurile existente la dosar, şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi traduse unele înscrisuri aflate la dosar, solicitarea de relaţii suplimentare autorităţilor italiene şi verificarea aspectelor invocate de persoana solicitată.
La termenul de judecată din data de 15.12.2023, instanţa de fond a procedat la traducerea în limba română a înscrisurilor aflate la filele x (din dosar nr. x/2023) conform dispoziţiilor instanţei de control judiciar, acestea regăsindu-se în dosarul nr. x/2023 la filele x şi s-a emis adresă către autorităţile italiene pentru a comunica un referat cu istoricul executării pedepsei de 5 ani închisoare aplicate intimatei şi a cărei executare a fost preluată de statul italian, dar şi cu privire la procedura de soluţionare a cererii de graţiere pentru partea de pedeapsă de 3 ani închisoare împreună cu toate documentele aferente. Înscrisurile solicitate au fost primite şi traduse în limba română, regăsindu-se la filele x.
Analizând pe de-o parte, înscrisurile existente la dosarul cauzei şi la care s-a făcut referire în cele ce preced, iar pe de altă parte motivele de refuz opţional invocate de către intimată, instanţa de fond a apreciat că niciunul nu este aplicabil în cauză.
1. Cazul prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă comună şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă pe teritoriul statului membru.
În primul rând, Curtea de Apel Timişoara a constatat că asupra acestui motiv de refuz opţional s-a pronunţat instanţa de control judiciar care, prin decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare, a apreciat că în mod greşit prima instanţă a constatat aplicabilitatea acestui motiv facultativ de refuz, iar din înscrisurile ataşate la dosar ulterior trimiterii cauzei spre rejudecare nu rezultă elemente noi care să conducă la reanalizarea acestui motiv de refuz.
În al doilea rând, în prezentul dosar este vorba despre un mandat european de arestare ce are ca obiect executarea unei rest de pedeapsă de 3 ani închisoare ce provine dintr-o pedeapsă de 5 ani aplicată de o instanţă română, care a fost recunoscută în Italia în vederea executării, la solicitarea expresă a intimatei, nefiind vorba despre o pedeapsă aplicată de autorităţi străine şi care, prin coroborarea cu dispoziţiile art. 99 alin. (3) şi art. 159 din Legea nr. 302/2004 să permită intimatei să poată beneficia de recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate. Pe de altă parte, intimata nici nu a solicitat executarea pedepsei de 3 ani închisoare în România, considerând că nu se mai impune executarea deloc a acestei pedepse.
2. Cazul prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care potrivit legii penale române sunt comise pe teritoriul României.
Instanţa de fond a apreciat că nu este aplicabil nici acest caz de refuz opţional de executare a mandatului european de arestare, întrucât, chiar dacă faptele au fost comise pe teritoriul României, acest caz are în vedere situaţia în care obiectul mandatului european de arestare îl constituie fapte cercetate de autorităţile străine şi nu de autorităţile române. Or, în prezenta cauză, autorităţile judiciare române au cercetat şi apoi condamnat intimata la pedeapsa de 5 ani închisoare şi a cărei executare se solicită prin mandatul european de arestare.
3. Cazul prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executare a pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.
În primul rând, Curtea de Apel Timişoara a constatat că instanţa de control judiciar s-a exprimat în mod expres asupra faptului că, în mod greşit, prima instanţă a dispus respingerea executării mandatului european de arestare în temeiul art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, iar din înscrisurile ataşate la dosar ulterior deciziei de rejudecare a cauzei nu au rezultat elemente noi care să conducă la modificarea situaţiei avute în vedere la momentul pronunţării deciziei.
În al doilea rând, s-a observat că termenul de prescripţie a executării pedepsei în cazul intimatei se calculează conform art. 162 alin. (1) lit. b) din C. pen., acesta fiind de 10 ani (5 ani plus durata pedepsei de 5 ani), iar potrivit art. 163 alin. (1) din C. pen., întreruperea executării pedepsei se realizează şi prin începerea executării pedepsei. De asemenea, întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei are loc şi prin transmiterea directă a mandatului european de arestare de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă persoana a fost sau nu arestată provizoriu în vederea predării (decizia RIL nr. 2/2012). După fiecare întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei începe să curgă un nou termen de prescripţie, perioada de timp anterioară nefiind luată în considerare la calculul termenului de prescripţie, iar spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, în cazul prescripţiei executării pedepsei nu există instituţia prescripţiei speciale.
Din sentinţa penală nr. 966/2014 a Curţii de Apel Torino a rezultat că autorităţile române au emis mandat european de arestare ce a fost transmis direct autorităţilor italiene care au menţionat în hotărâre că în data de 11.04.2014 au primit o copie a mandatului european de arestare tradus în limba italiană şi o copie a sentinţei nr. 359/2006 a Tribunalului Botoşani, au procedat la arestarea intimatei, iar apoi aceasta a continuat să execute din pedeapsă până în data de 11.03.2015. Prin urmare, instanţa de fond a constatat că a existat o întrerupere a termenului de prescripţie a executării pedepsei prin transmiterea directă a mandatului european de arestare de către autorităţile române către autorităţile din Italia, că intimata a fost arestată iniţial şi apoi a continuat executarea pedepsei până în data de 11.03.2015. În plus, în data de 20.10.2023, intimata a fost reţinută pentru 24 de ore în baza mandatului european de arestare transmis direct autorităţilor române de către autorităţile italiene care au preluat executarea pedepsei urmare a cererii inculpatei de recunoaştere a hotărârii din România. Nu în ultimul rând, din înscrisurile analizate anterior a mai reieşit că în perioada 20.05.2014 (data cererii de aplicare a beneficiului graţierii pentru pedeapsa de 3 ani şi emiterii ordinului de executare pentru diferenţa de pedeapsă din totalul de 5 ani) - 22.02.2021 (data emiterii ordinului de executare a încarcerării urmare a ordonanţei de respingere a cererii de graţiere a pedepsei de 3 ani închisoare din data de 22.12.2020) executarea pedepsei de 3 ani închisoare a fost suspendată provizoriu în Italia până la soluţionarea cererii de graţiere, iar potrivit art. 164 alin. (2) din C. pen. prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Prin urmare, pentru motivele arătate, s-a apreciat că termenul de prescripţie a executării pedepsei intimatei nu este împlinit.
4. Cazul de refuz opţional prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, când persoana nu a fost prezentă personal la judecată, nefiind incident, în opinia intimatei, niciun caz dintre cele care ar acoperi această lipsă a prezenţei.
Intimata a susţinut că i-a fost acordată iniţial graţierea pentru partea de pedeapsă de 3 ani închisoare, astfel că a executat doar restul de pedeapsă până la durata totală de 5 ani, fiind eliberată fără niciun alt rest de executat la data de 11.03.2015, iar într-o procedură desfăşurată în lipsa intimatei, fără citarea ei, acest beneficiu al graţierii a fost revocat prin ordonanţa din data de 22.12.2020. În plus, apărătorul intimatei a depus la dosar o serie de înscrisuri din care rezultă că adresele sale de domiciliu erau cunoscute autorităţilor italiene, dar nu a primit niciun fel de comunicări, iar apărătorul menţionat ca fiindu-i notificat ordinul de executare pentru restul de pedeapsă de 3 ani nu i-a comunicat nimic, nu a mai ţinut legătura cu acesta după eliberarea sa în anul 2015, neputându-se reţine vreo sustragere de la executarea pedepsei.
În primul rând, instanţa de fond a apreciat că acest motiv facultativ de refuz vizează doar judecata în urma căreia este pronunţată decizia prin care se statuează definitiv asupra vinovăţiei persoanei în cauză şi asupra condamnării sale la o pedeapsă. Or, intimata nu contestă lipsa sa la procesul care a avut ca obiect condamnarea de către Tribunalul Botoşani, ci procedura de soluţionare a cererii de graţiere care vizează strict faza de executare, fără legătură cu vinovăţia persoanei. În acest sens este şi hotărârea CJUE C-270/17 PPU-Tadas Tupikas.
În al doilea rând, din înscrisurile aflate la dosar a rezultat că graţierea nu a fost niciodată acordată şi ulterior revocată, ci faptul că, după recunoaşterea pedepsei de 5 ani închisoare, pentru 3 ani de închisoare s-a formulat o cerere de graţiere, a fost suspendată provizoriu executarea până la soluţionarea cererii, iar pentru restul de 2 ani închisoare s-au dedus perioadele executate, iar restul a fost executat până în data de 11.03.2015. La data de 22.12.2020 autorităţile italiene s-au pronunţat prin respingerea cererii de graţiere şi au emis ordinul de executare pentru încarcerare în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare a cărei executare fusese doar suspendată provizoriu.
Din ordinul de execuţie pentru pedeapsa cu închisoarea cu prevedere contextuală cu suspendare-condamnat în regim de arest la domiciliu nr. 395/20.05.2014 emis de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino a rezultat că s-a menţionat în mod expres existenţa cererii de graţiere din data de 20.05.2014 şi suspendarea executării doar provizoriu. De asemenea, s-a menţionat în mod expres şi că intimata a fost legitimată şi i s-a înmânat personal o copie a acestui ordin la data de 27.05.2014, astfel că intimata avea cunoştinţă că executarea pedepsei de 3 ani închisoare a fost suspendată doar provizoriu. Procedura de soluţionare a cererii de graţiere a fost extrem de anevoioasă, dar, pe de-o parte, intimata nu a înţeles să se intereseze de procedură pentru a o accelera dacă dorea, iar pe de altă parte, această procedură nu a fost una contradictorie care să presupună citarea sau prezenţa intimatei.
Deşi intimata a depus la dosar o serie de înscrisuri prin care a dovedit că până în iunie 2021 a locuit în mod legal pe teritoriul Italiei, fiind înregistrată cu adresa de domiciliu la autorităţile italiene, inclusiv la data respingerii cererii de acordare a beneficiului graţierii şi emitere a ordinului de încarcerare, astfel că nu s-a sustras executării pedepsei, instanţa de fond a observat că autorităţile române au putut localiza şi pune în executare mandatul emis în anul 2008 abia în anul 2014 (intimata neînţelegând să se prezinte de bună voie pentru o executare mai rapidă a pedepsei cum a declarat că şi-ar fi dorit), iar apoi, în Italia, nu s-a interesat niciodată după 11.03.2015 despre procedura de graţiere, nu a încercat accelerarea ei dacă îşi dorea lămurirea şi executarea pedepsei mai rapid, deşi, astfel cum s-a detaliat anterior, avea cunoştinţă că suspendarea executării celor 3 ani închisoare este doar provizorie şi nici nu a adus la cunoştinţă Curţii de Apel Torino schimbarea domiciliului declarat la eliberarea din arest la domiciliu din data de 11.03.2015, astfel că nu poate fi invocată încălcarea dreptului la un proces echitabil. Durata lungă a procedurii de soluţionare a cererii de graţiere şi reluarea executării restului pedepsei de 3 ani şi, în general, a executării pedepsei este una considerabilă, însă, instanţa de fond a apreciat că intimata nu poate invoca lipsa oricărei culpe proprii şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, durata procedurii de executare a pedepsei putând avea ca şi consecinţă doar prescripţia executării pedepse, dar în prezenta cauză termenul nu este împlinit.
Aşadar, curtea de apel a constatat că sunt respectate dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 302/2004 referitoare la conţinutul şi forma mandatului european de arestare.
De asemenea, s-a reţinut că faptele arătate mai sus sunt prevăzute de legea penală română la art. 211 din C. pen.. Totodată, instanţa a reţinut că infracţiunile fac parte şi din enumerarea expresă prevăzută la art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 pentru care nu este nevoie de verificarea condiţiei dublei incriminări.
Totodată, instanţa a constatat că nu au fost formulate obiecţii privind identitatea, nu este incident niciunul din motivele de refuz prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, iar termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.
În final, curtea de apel a reţinut că persoana solicitată nu este de acord cu predarea sa în Italia.
Pentru aceste motive, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 şi că nu este incident, în cauză, niciunul din motivele obligatorii sau opţionale de refuz al executării, în baza art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Italia pe numele persoanei solicitate A. şi predarea acesteia către organele judiciare din Italia.
Având în vedere dispoziţiile art. 104 alin. (11) teza a II-a din Legea nr. 302/2004 republicată potrivit cărora, în situaţia în care instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei în vederea predării, curtea de apel a dispus arestarea persoanei solicitate A., pe o durată de 30 (treizeci) de zile, începând cu data de 20.12.2023 şi până la data de 18.01.2024, inclusiv, în vederea predării către autorităţile din Italia.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie persoana solicitată A..
În motivarea contestaţiei formulate, persoana solicitată A. a arătat, în esenţă, în ceea ce priveşte motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, că legea nu face vreo distincţie cu privire la condiţiile existenţei unei hotărâri pronunţate într-un anumit stat, recunoscută într-un alt stat, astfel încât, ulterior, aceeaşi hotărâre de recunoaştere, care a avut implicaţii asupra modalităţii de executare a pedepsei şi chiar a pedepsei efectiv aplicate, să nu poată fi recunoscută, la rândul ei, în celălalt stat, iniţial solicitant.
De asemenea, cu privire la solicitarea de recunoaştere a hotărârii, după cum a reţinut şi prima instanţă, în primul ciclu procesual, din moment ce intimata nu a avut cunoştinţă de această re(judecare) a cauzei sale în Italia, implicit de noua hotărâre pronunţată împotriva ei, nu avea cum, în mod rezonabil, să solicite recunoaşterea.
Referitor la motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, apărătorul ales a învederat că, deşi autorităţile judiciare române au cercetat iniţial şi apoi au condamnat intimata la pedeapsa de 5 ani închisoare, prin recunoaşterea acestei hotărâri de către autorităţile din Italia, iar ulterior, prin mai multe modificări operate în ceea ce priveşte pedeapsa efectiv aplicată, poate fi reţinut acest motiv facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare, în condiţiile în care, fapta a fost săvârşită pe teritoriul României, iar procedurile efectuate în faţa autorităţilor din Italia au suferit mai multe vicii.
Cu privire la motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, s-a arătat că termenul de prescripţie al executării pedepsei nu a fost întrerupt în momentul emiterii mandatului european de arestare de către autorităţile din ţara noastră pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei de 5 ani închisoare.
De asemenea, intimata nu s-a sustras în niciun moment de la executarea pedepsei, stabilindu-se în Italia, oraşul Torino, alături de familia sa, unde a continuat să locuiască, să muncească şi să ducă o viaţă normală, cu toate formele legale.
Sentinţa de condamnare la pedeapsa închisorii de 5 ani, pronunţată de Tribunalul Botoşani, a rămas definitivă la data de 19.03.2008, iar calculând termenul de prescripţie a executării pedepsei, de 10 ani, rezultă că acesta s-a împlinit în data de 19.03.2018.
Dispoziţiile legale arată totodată, în opinia apărării, că termenul de prescripţie nu poate depăşi 15 ani, indiferent de situaţie. Or, până la judecarea prezentei cauze, a trecut o perioadă mai mare de 15 ani, mai precis 15 ani şi 8 luni, astfel încât, termenul de prescripţie a executării pedepsei este împlinit.
Referitor la motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, apărarea a susţinut că intimata nu avea cunoştinţă despre procedura exactă la care este supusă, cu atât mai mult cu cât avocatul acesteia de la momentul respectivă, după eliberarea din arestul la domiciliu, a asigurat-o că este absolut liberă, fără vreo altă îngrădire ulterioară, fără a mai fi luat ulterior legătură cu ea.
De asemenea, intimatei nu i s-au impus anumite obligaţii pe care să le respecte odată cu eliberarea din arestul la domiciliu şi executarea pedepsei, astfel încât să se poată reproşa acesteia faptul că nu s-ar fi interesat de procedură şi nu ar fi făcut alte asemenea demersuri.
Totodată, a apreciat că în această fază de (re)judecare, s-a pus problema modificării pedepsei recunoscute iniţial, în sensul în care s-a stabilit că ar mai trebui să se execute un rest de 3 ani de închisoare, astfel că, în conformitate cu cele stabilite de către C.J.U.E. în cauza C-270/17 Tadas Tupikas, atunci când se pune problema stabilirii vinovăţiei unei persoane sau atunci când se analizează chestiuni privind pedeapsa aplicată, exact ceea ce s-a întâmplat în aceasta fază a re(judecării) solicitării de aplicare a graţierii, este absolut necesară citarea persoanei interesate, tocmai pentru a se asigura respectarea dreptului său la un proces echitabil, prin formularea de apărări.
În primul rând, în opinia apărătorului ales, instanţa nu poate justifica şi acoperi un viciu de procedură - lipsa citării intimatei la judecata în calea de atac privind chestiunea graţierii - prin invocarea unei conduite care a avut loc în urmă cu mai bine de 12 ani şi care nu are vreun efect cu privire la greşeala de judecată a autorităţilor italiene în 2020, privitoare la graţiere, acestea fiind chestiuni întreprinse şi care ţin de modul în care autorităţile italiene au instrumentat cazul intimatei.
În al doilea rând, obligaţiile incumbau organelor judiciare din Italia, şi nu persoanei solicitate, deoarece nu ea este cea care trebuie să întreprindă anumite demersuri, ci avea doar obligaţia să se supună obligaţiilor impuse.
În final, apărarea a susţinut că exista obligativitatea citării intimatei în calea de atac, (re)judecarea chestiunilor privind perioada de 3 ani din pedeapsa aplicată, C.J.U.E. - cauza C-270/17 Tadas Tupikas.
În acest sens, s-a menţionat că, în cauza de faţă, din analiza mandatului european de arestare emis de autorităţile din Italia, se observă că se indică, ca fundament/temei al emiterii acestuia, ultimele proceduri întocmite în cauză, ordinul de executare emis în data de 22.02.2021, urmare a ordonanţei date de către Curtea de Apel Torino în 22.12.2020, subliniindu-se importanţa acestei proceduri de re(judecare), la care intimata nu a participat, prin care s-a stabilit, definitiv, că, de fapt, ar mai avea de executat un rest de 3 ani.
Or, dacă autorităţile italiene au putut emite un nou mandat european de arestare pe numele intimatei, după ce iniţial, România a emis un asemenea mandat, tot aşa, pentru identitate de raţiune, trebuie să se ţină cont de procedurile din Italia, care au implicat o rejudecare şi o re(aplicare) a unei perioade din pedeapsa principală, după ce iniţial fusese înlăturată.
Din moment ce procedura privind aplicarea beneficiului graţierii, astfel cum aceasta din urmă este prevăzută în dreptul italian, implică mai multe grade de jurisdicţie, mai ales în contextul în care, astfel cum s-a întâmplat în cauza de faţă, când calea de atac sau (re)judecarea are loc la mai bine de 6 ani de la hotărârea iniţială, trebuie, în mod necesar, ca persoanei să i se asigure toate garanţiile procesuale, astfel încât să îi fie respectat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 47 şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Pentru toate considerentele, s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, respingerea sesizării formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Timişoara, în sensul refuzului de executare a mandatului european de arestare, emis de către autorităţile din Italia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Torino, în dosarul nr. x/2014.
Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că este nefondată contestaţia declarată de persoana solicitată A., pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Instanţa de fond a evaluat judicios particularităţile cauzei şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis faţă de persoana solicitată A..
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Mandatul european de arestare reprezintă un instrument prin care a fost pus în aplicare principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judiciare, care presupune că decizia unei autorităţi judiciare a unui stat membru, prin care se cere arestarea şi predarea unei persoane, să fie recunoscută şi executată fără alte formalităţi în celelalte state membre.
Din dispoziţiile art. 85 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, privind conţinutul şi forma mandatului. În acest sens, se observă că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino a emis, la data de 22.06.2023, în baza ordinului de încarcerare 395/2014 SIEP din data de 22.02.2021, un mandat european de arestare faţă de persoana solicitată A., în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recunoscută de autorităţile judiciare italiene prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino. De asemenea, faptele pentru care a fost condamnată persoana solicitată sunt prevăzute de art. 211 din C. pen.
Înalta Curte reţine că persoana solicitată nu este de acord cu predarea către autorităţile din Italia. Potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.
În ceea ce priveşte identitatea persoanei solicitate A., se observă că, audiată la Curtea de Apel Timişara, aceasta nu a formulat obiecţiuni, admiţând că este persoana menţionată în mandat, însă a precizat că nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare din Italia şi că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii.
Analizând, în continuare, incidenţa motivelor de neexecutare invocate de persoana solicitată, Înalta Curte reţine că art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
Din interpretarea dispoziţiilor anterior menţionate rezultă că, atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepsei cu închisoarea, iar persoana solicitată este cetăţean român şi declară că refuză să execute pedeapsa în statul solicitant, autoritatea judiciară solicitată poate refuza executarea mandatului european de arestare.
De asemenea, Înalta Curte reţine că motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu poate fi analizat independent de dispoziţiile art. 99 alin. (3) şi (4) din aceeaşi lege şi nu poate constitui unicul temei al refuzului de executare a mandatului european de arestare, fiind necesar să se constate şi faptul că procedura de recunoaştere pe cale incidentală a hotărârii străine de condamnare nu se poate desfăşura din culpa autorităţii solicitante, care nu comunică într-un anumit termen documentele necesare.
Cu alte cuvinte, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu sunt incidente în cauză, întrucât mandatul european de arestare nu a fost emis pentru executarea unei pedepse aplicate de o instanţă străină, pentru a permite persoanei solicitate să beneficieze de recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate, ci a fost emis pentru executarea unui rest de pedeapsă de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recunoscută de autorităţile judiciare italiene prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino.
De altfel, persoana condamnată nu a solicitat executarea pedepsei într-un penitenciar din România.
În ceea ce priveşte motivul opţional de refuz a executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României.
Din analiza prevederilor legale anterior menţionate reiese că acestea vizează situaţia în care obiectul mandatului european de arestare îl constituie fapte cercetate de autorităţile străine, iar un eventual refuz de executare a mandatului poate fi justificat doar de oportunitatea demarării unei proceduri penale paralele în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare sau fapte conexe şi care implică aceeaşi persoană. Or, în cauză, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, autorităţile judiciare române au dispus condamnarea persoanei solicitate, iar mandatul european de arestare a fost emis în baza hotărârii de condamnare recunoscută de autorităţile judiciare din Italia.
Aşadar, în cauză nu este incident nici acest motiv de refuz opţional de executare a mandatului european de arestare.
Referitor la dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reţine că acestea prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.
Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, mandatul european de arestare a fost emis de autorităţile judiciare italiene în scopul punerii în executare a restului de pedeapsă de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recunoscută de autorităţile judiciare italiene prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino, astfel încât, în această procedură se verifică împlinirea termenului pentru prescripţia executării pedepsei. Termenele de prescripţie avute în vedere sunt cele prevăzute de legea naţională.
Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că, în cauză, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.
Astfel, se constată că, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din C. pen. termenul de prescripţie a executării pedepsei aplicată persoanei solicitate este de 10 ani.
De asemenea, potrivit art. 163 alin. (1) din C. pen., cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei.
Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei presupune că, după fiecare întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie, perioada de timp anterioară nefiind luată în considerare la calculul termenului de prescripţie.
Înalta Curte constată că, în cauză, persoana solicitată a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această hotărâre a fost recunoscută de autorităţile judiciare italiene prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino, iar persoana solicitată a fost arestată de la data de 05.02.2014 până la data de 11.03.2015, în executarea pedepsei de 5 ani. În plus, în data de 20.10.2023, persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de ore în baza mandatului european de arestare transmis de autorităţile italiene.
Aşadar, contrar celor susţinute de apărare, termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit, având în vedere că de la data de 19.03.2008, data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, până la data de 05.02.2014, când persoana solicitată a fost arestată în Italia şi a început executarea pedepsei (moment ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a executării pedepsei) nu au trecut 10 ani.
De asemenea, ca urmare a intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a executării pedepsei, aşa cum s-a menţionat anterior, în cauză a început să curgă un nou termen de prescripţie de 10 ani.
Totodată, nici de la data de 11.03.2015, când s-a dispus eliberarea din arest a persoanei condamnate de către autorităţile judiciare italiene, până la data de 20.10.2023, când persoana solicitată a fost reţinută de autorităţile din România, pentru 24 de ore, în baza mandatului european de arestare transmis de autorităţile italiene, nu au trecut 10 ani.
În plus, contrar celor susţinute de apărare, în cazul prescripţiei executării pedepsei nu există instituţia prescripţiei speciale.
Aşadar, termenul de prescripţie a executării pedepsei de 5 ani închisoare aplicată persoanei solicitate nu este împlinit.
Examinând, în continuare, incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, invocate de persoana solicitată, se reţine că acestea prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată.
Aceste dispoziţii reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a motivului de refuz reglementat de articolul 4a din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.
În ceea ce priveşte noţiunea de "proces în urma căruia a fost pronunţată decizia", în sensul articolului 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în Hotărârea CJUE din 10 august 2017 - Tadas Tupikas, pronunţată în cauza C-270/17 PPU, s-a reţinut că aceasta trebuie interpretată în sensul că vizează doar judecata în urma căreia a fost pronunţată decizia prin care se statuează definitiv asupra vinovăţiei persoanei în cauză şi asupra condamnării la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, ca urmare a unei noi examinări, atât în fapt, cât şi în drept a fondului cauzei.
Aşadar, criteriul de bază pentru a fi incident acest motiv de refuz este că persoana solicitată nu a fost prezentă personal la judecata dosarului prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii.
Înalta Curte constată că, în cauză, persoana solicitată a fost prezentă la judecata dosarului nr. x/2005 prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare, dosar în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 a Tribunalului Botoşani, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De altfel, persoana solicitată a arătat în mod expres că a avut cunoştinţă de procesul penal în urma căruia s-a dispus condamnarea şi a participat la soluţionarea acestuia.
Susţinerile apărătorului ales al persoanei condamnate vizează, în realitate, lipsa acesteia la soluţionarea, la data de 22.12.2020, a cererii de graţiere formulată de contestatoarea A. la data de 20.05.2014, cerere în urma căreia a fost suspendată provizoriu executarea pedepsei de 3 ani închisoare.
În acest sens, se constată că, după recunoaşterea, de către autorităţile judiciar italiene, a pedepsei de 5 ani închisoare, pentru 3 ani de închisoare, persoana solicitată A. a formulat o cerere de graţiere, executarea pedepsei fiind suspendată provizoriu până la soluţionarea acestei cererii. La data de 22.12.2020, autorităţile italiene au respins cererea de acordare a beneficiului graţierii şi au emis ordinul de executare pentru încarcerare în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare a cărei executare fusese suspendată provizoriu.
Aşadar, în cauză nu este incident motivul opţional de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât, prin soluţionarea cererii de graţiere formulată de persoana solicitată la data de 20.05.2014, autorităţile italiene nu au statuat în mod definitiv asupra vinovăţiei persoanei în cauză şi asupra condamnării la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, ca urmare a unei noi examinări, atât în fapt, cât şi în drept a fondului cauzei.
Mai mult, Înalta Curte reţine că, nu pot fi analizate, în prezenta cauză (în care rolul instanţei române se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă), criticile apărării referitoare la procedura de soluţionare a cererii de graţiere, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil în cursul acestei proceduri, întrucât, aşa cum s-a menţionat în cele ce preced şi contrar celor susţinute de apărare, motivul opţional de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, trebuie analizat prin raportare la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia de condamnare, aspecte confirmate de considerentele Hotărârii CJUE din 10 august 2017 - Tadas Tupikas, pronunţată în cauza C-270/17 PPU.
În ceea ce priveşte susţinerile apărării referitoare la durata excesivă a procedurii de executare a pedepsei (inclusiv perioada îndelungată care a trecut din momentul formulării de către persoana solicitată a cererii de acordare a beneficiului graţierii până la data soluţionării acestei cereri) Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că durata excesivă ar fi putut avea ca şi consecinţă doar prescripţia executării pedepsei, însă, aşa cum s-a arătat când a fost analizat motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată, în prezenta cauză termenul de prescripţie a executării pedepsei nu este împlinit.
În fine, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a constatat în hotărârea atacată că persoana solicitată nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, pentru executarea mandatului european de arestare emis la data de 22.06.2023, de către autorităţile judiciare din Italia (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino), cu privire la persoana solicitată A., acesta fiind emis în vederea executării pedepsei de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 359/12.10.2006 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recunoscută de autorităţile judiciare italiene prin sentinţa penală nr. 966/25.02.2014 a Curţii de Apel Torino, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea şi nu există niciun impediment pentru executare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 303/PI din 20 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 200, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 303/PI din 20 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 ianuarie 2024.