Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 22 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2015 în temeiul art. 2502 din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cauză cu privire la inculpaţii A. şi B..
S-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din 06.05.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, astfel cum a fost modificată prin încheierea din data de 28.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, asupra bunurilor deţinute de inculpatul B..
S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză cu privire la inculpatul A., instituite prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din 06.05.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, asa cum a fost modificată prin încheierea din data de 04.08.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că măsurile asigurătorii sunt proporţionale cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale). A constatat că, deşi măsurile asigurătorii datează din 06.05.2015, termenul nu este disproporţionat, având în vedere motivele ce au dus la amânarea cauzei, care este una complexă, impunând audierea de martori (instanţa de apel a încuviinţat readministrarea probei testimoniale), procedurile judiciare prelungindu-se tocmai pentru a garanta dreptul părţilor la un proces echitabil.
Curtea a reţinut că inculpatul B. prin sentinţa apelată a fost obligat în solidar cu inculpatul C. la plata sumei de 1.396.938,10 euro cu titlu de prejudiciu către partea civilă din cauză, astfel că menţinerea măsurilor asigurătorii este temeinică, fiind necesară garantării recuperării presupusului prejudiciu reţinut în cauză.
Referitor la inculpatul A., prin sentinţa apelată s-a dispus lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, complicitate la abuz în serviciu, instigare la abuz în serviciu, participaţie improprie la abuz în serviciu, pentru care s-a dispus achitarea inculpaţilor, or, potrivit art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii se menţin dacă instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Prin raporare la prejudiciul reţinut în cauză, Curtea a apreciat că măsurile asigurătorii îşi menţin caracterul proproţional.
În ceea ce priveşte critica ce vizează încetarea de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a nerespectării termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen. Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, verificarea prevăzută de lege fiind efectuată în termen legal, la data de 06.10.2023, iar faptul că s-a admis contestaţia şi s-a dispus rejudecarea cu privire la inculpaţii B. şi A. nu determină nerespectarea acestui termen.
În altă ordine de idei, Curtea a arătat că art. 2502 din C. proc. pen. nu prevede în mod expres o sancţiune pentru nerespectarea termenului de un an, iar în cauză nu pot fi aplicate prin analogie prevederile procesuale ce vizează măsurile preventive.
În ceea ce priveşte prevederile art. 268 din C. proc. pen. Curtea a apreciat că instanţa, procedând la verificarea prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen., nu exercită un drept procesual, exercitarea drepturilor procesuale revenind părţilor şi subiecţilor procesuali şi pe cale de consecinţă în cauză nu pot fi aplicate prevederile art. 268 din C. proc. pen.
Prin urmare, având în vedere infracţiunile comise, necesitatea asigurării reparării pagubelor produse prin săvârşirea infracţiunilor, plata cheltuielilor judiciare, sumele stabilite ca prejudiciu, în urma admiterii acţiunilor civile şi a celor suspuse confiscării speciale, Curtea a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii subzistă.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii B. şi A. au formulat contestaţie.
În esenţă, inculpatul A. a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea încheierii atacate, întrucât este nelegală în privinţa menţinerii sechestrului asupra bunurilor sale, arătând că nu deţine niciun bun şi nicio sumă de bani la băncile menţionate în încheierea din data de 22.11.2023. Inculpatul a precizat că prin sentinţa penală nr. 1145/12.10.2021 a Tribunalului Bucureşti a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi nu a fost obligat la despăgubiri către Compania Naţională Poşta Română, însă a fost menţinut sechestrul asigurător asupra conturilor sale.
Inculpatul B. a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi, în principal, să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii, iar, în subsidiar, să se dispună ridicarea acestora. A arătat că precedenta verificare şi menţinere a măsurilor asigurătorii a avut loc la data de 12.10.2022, fiind depăşit termenul de 1 an prevăzut de lege; faptul că la data de 22.09.2023 s-a iniţiat procedura verificării legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii, iar la data de 06.10.2023 s-a constatat de Curtea de Apel Bucureşti legalitatea şi temeinicia măsurilor nu prezintă nicio relevanţă, întrucât încheierea din data de 06.10.2023 a a fost desfiinţată, pierzându-şi orice efect.
De asemenea, a menţionat că măsurile asigurătorii durează de 9 ani, că a fost încălcat principiul proporţionalităţii acestora şi că sintagma o "infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol" din conţinutul art. 20 din Legea nr. 78/2000 nu se poate referi decât la infracţiunile prevăzute prin edictarea conţinutului lor constitutiv în Legea nr. 78/2000, cum sunt infracţiunile incriminate şi sancţionate de art. 10-13, inculpatul fiind acuzat de abuz în serviciu prevăzut de art. 246 din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, or, art. 132 din Legea nr. 78/2000 reprezintă doar o normă de trimitere la C. pen., astfel că, în opinia sa, noţiunea de obligativitate a luării măsurilor asigurătorii a fost reţinută în mod greşit de încheierea contestată întrucât excede sensului juridic al textului art. 20 din Legea nr. 78/2000.
În continuare, a arătat că, dacă durata măsurilor asigurătorii trebuia să fie egală cu durata procesului, legiuitorul nu ar mai fi edictat Legea nr. 6/2021 care a modificat C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte complexitatea cauzei s-a menţionat că inculpatul a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Examinând contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va verifica, prioritar, excepţia tardivităţii contestaţiilor, respectiv dacă acestea au fost declarate în termen de 48 de ore de la pronunţare sau de la comunicare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2501 din C. proc. pen.
Astfel, se constată că soluţia primei instanţe a fost comunicată părţilor prin poştă. Se reţine că inculpatului A. i-a fost comunicată minuta încheierii penale din data de 22.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală la data de 27.11.2023 şi acesta a declarat contestaţie la data de 28.11.2023, conform înscrisului aflat la dosar.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., se constată că acestuia i-a fost comunicată minuta încheierii penale din data de 22.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală la data de 27.11.2023, conform dovezii de comunicare aflată la dosar fond, iar contestaţia împotriva acestei încheieri a fost declarată de către inculpatul B. la data de 28.11.2023, conform înscrisului aflat la dosar.
Ca atare, se constată că inculpaţii au declarat în termen de 48 de ore de la comunicare contestaţiile împotriva încheierii din data de 22.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii.
Pe fondul contestaţiilor, se observă că potrivit art. 2502 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, în tot cursul procesului penal instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.
Prin această modificare legislativă s-a instituit obligaţia procedurală pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale.
Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asigurătorii, raţiunea acestei modificări, evidenţiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligaţii procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporţionalitate consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).
Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză, Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestor măsuri procesuale pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 1145/12.10.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015, inculpatul A. a fost achitat inculpatul A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 din C. pen., cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (încheierea contractului cu S.C. D. S.R.L. fără organizarea unei proceduri de achiziţie).
Prin aceeaşi sentinţă a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, complicitate la abuz în în serviciu, instigare la abuz în serviciu, participaţie improprie la abuz în serviciu, pentru care s-a dispus achitarea inculpaţilor.
Totodată, s-a menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatului instituit prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din 06.05.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Se constată că prin încheierea penală din data de 04.08.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015 s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra unui teren situat în Bucureşti, Calea x, înscris în CF nr. x, având nr. cadastral x şi ID electronic x cu suprafaţa măsurată de 454 mp şi suprafaţa în acte de 402 mp şi construcţie situată în Bucureşti, Calea x, înscris în CF nr. x, având ID electronic x cu suprafaţa măsurată de 253 mp.
Astfel, criticile inculpatului A., vizând acest imobil, sunt neîntemeiate, având în vedere că prin încheierea atacată s-au menţinut măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din data de 06.05.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, asa cum a fost modificată prin încheierea din data de 04.08.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, deci doar asupra conturilor sale:
Pe de altă parte, este nefondată critica inculpatului referitoare la menţinerea măsurii asiguratorii raportat la soluţia de achitare, deoarece prima instanţă a dispus achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în privinţa sa. Or, în această ipoteză măsurile asigurătorii se menţin, după cum prevede art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.
Solicitarea inculpatului B. de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, motivat de faptul că ar fi depăşit termenul de 1 an prevăzut de lege în care instanţa trebuia să procedeze conform art. 2502 din C. proc. pen., este lipsită de temei legal, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut odată cu introducerea obligaţiei legale de verificare a măsurii asigurătorii sancţiunea nerespectării sale.
Înalta Curte constată că rolul termenului de 6 luni, respectiv 1 an din cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen. este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au stat la baza luării sau menţinerii măsurilor asigurătorii.
Cum măsurile asigurătorii nu au fost dispuse pe un anumit termen, atunci acestea nu încetează de drept, dacă nu au fost verificate, fiindcă nu a expirat termenul pe care au fost dispuse.
Mai mult, se observă că, deşi enumeră soluţiile ce se pot pronunţa cu ocazia examinării temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând, în mod expres, posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării măsurilor asigurătorii.
În ceea ce priveşte cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii, formulată de inculpatul B., aceasta nu se justifică în momentul de faţă, fiind o garanţie pentru o posibilă plată a prejudiciului, în condiţiile în care: prin sentinţa penală nr. 1145/12.10.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa închisorii de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (denunţarea unilaterală a contractului cu S.C. E. SRL); în temeiul art. 19 din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi următoarele din C. civ. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii B. şi C. la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 1.396.938,10 euro către partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A.; în temeiul art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a confiscat de la inculpatul B. suma de 62.000 RON (suma remisă de inculpatul A. fiului inculpatului, cu titlul de sponsorizare, în perioada iulie – septembrie 2009); în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din data de 06.05.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, astfel cum a fost modificată prin încheierea din data de 28.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, asupra bunurilor imobile deţinute de inculpatul B.: teren în oraşul Sinaia, judeţul Prahova, strada x nr. 10, înscris în CF nr. x, cu nr. cadastral x şi ID electronic 21.977, în suprafaţă măsurată de 505 m2 şi în acte de 500 m2, în valoare estimată de 35.000 euro, apartament situat în mun. Bucureşti, str. x, înscris în CF nr. x.308, având nr. cadastral x şi ID electronic x, în valoare estimată de 30.000 euro şi a sumelor de bani deţinute de inculpatul B. în conturile deschise la F. S.A..
Instituirea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului prin sentinţa penală pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti urmăreşte asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sub aspectul evitării ascunderii, distrugerii înstrăinării sau sustragerii bunurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte aminteşte că măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualelor pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a presupuselor pagube. Având în vedere că presupul prejudiciu nu a fost recuperat şi nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare raportat la complexitatea acestora, Înalta Curte, apreciază că, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 146/2018 "măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Totodată, pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale – măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii." Aşadar, luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii nu constituie o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, având în vedere că aceasta este justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiţiei.
Efectuând şi o analiză a testului de proporţionalitate a măsurilor asigurătorii se constată că, în speţă, este satisfăcută cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumei a cărei recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri, astfel că nu se poate vorbi despre o restrângere excesivă a dreptului de proprietate al acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii s-a reţinut că: "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)",
Argumentele invocate de către inculpatul B. prin motivele scrise ale contestaţiei, referitoare la faptul că art. 132 din Legea nr. 78/2000 excede sensului juridic al textului art. 20 din aceeaşi lege, nu pot fi primite, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 se referă la infracţiunile prevăzute în capitolul III din lege, printre care se regăseşte şi infracţiunea de abuz în serviciu ca infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie.
Prin urmare, aspectele invocate de către inculpat în susţinerea contestaţiei nu vizează chestiuni de legalitate ori de temeinicie a măsurilor asigurătorii.
În concluzie, Înalta Curte reţine că au fost respectate standardele ce impun şi justifică luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, criticile aduse de inculpaţi fiind nefondate.
Va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 22 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2015.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în sumă de 85 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii.
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 22 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2015.
Obligă contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în sumă de 85 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2024.