Şedinţa publică din data de 14 martie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 36 din 15 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infractiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen..(7 acte materiale), ca urmare a decesului inculpatului.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen..(7 acte materiale), ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (7 acte materiale), ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei S.C. D. S.R.L. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13 exp. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (6 acte materiale), ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de UAT Grojdibodu în contradictoriu cu A., ca urmare a decesului inculpatului.
În temeiul art. 25 C. proc. pen., art. 23 C. proc. pen. şi 397 C. proc. pen. a fost admisă în parte acţiunea civila formulată de partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Grojdibodu şi au fost obligaţi, în solidar, pe inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., la plata sumei de 15.245 RON fără TVA, reprezentând prejudiciu material, constând în lucrări neefectuate şi încasate de executantul S.C. D. S.R.L., la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.
În baza art. 397 C. proc. pen., art. 249 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea 78/2000 a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului, dispusă prin ordonanţa nr. 266/P/2014 din data de 10.11.2015 şi ordonanţa nr. 266/P/2014 din data de 11.11.2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, asupra următoarelor bunuri imobile şi mobile:
- imobil compus din suprafaţa de 2.500 mp teren curţi, construcţii, arabil şi vii, împreună cu cota de 5/8 părţi dintr-o casă de locuit, construită din paiantă, acoperită cu ţiglă, având 4 camere, bucătărie, sală şi antreu, cota de 5/8 părţi dintr-o anexă gospodărească construită din chirpici, acoperită cu ţiglă, având patru încăperi, imobilul fiind situat în comuna Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, suprafaţa totală de 43.700mp teren arabil situat în extravilanul comunei Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, suprafaţa de 1.600 mp teren vii situat în extravilanul comunei Grojdibodu, sat Hotaru, jud. Olt, autoturism marca x având seria şasiu x. (ce aparţin inculpatului B.) până la concurenţa sumei de 15 245 RON fără TVA, la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.
- imobil înscris în cartea funciară a comunei Giuvărăşti nr. x (ce aparţine inculpatului C.) până la concurenţa sumei de 15245 RON fără TVA, la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.
- imobilele înscrise în cărţile funciare nr. x şi x Corabia şi x Izbiceni, (ce aparţin inculpatei S.C. D. SRL), în vederea recuperării prejudiciului până la concurenţa sumei de 15245 RON fără TVA., la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.
În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., la plata a câte 6.000 RON cheltuieli judiciare statului (din care suma de câte 4.000 RON fiecare avansată in cursul urmăririi penale).
Onorariile cuvenite apărătorilor din oficiu în sumă de 868 RON (au rămas în sarcina statului.
Astfel, analizând cauza în limitele stabilite de către instanţa de control judiciar prin decizia nr. 416 din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a statuat că, în rejudecare, instanţa este obligată să analizeze dacă, pe baza probatoriului administrat până la solicitarea de încetare a procesului penal, se conturează incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. care ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale, instanţa de fond a reţinut că actele materiale imputate inculpatului B. constând în încălcarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/7.04.2008 şi nr. y/23.07.2009 cu S.C. E. S.R.L. şi a contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 şi nr. 1343/9.05.2012 cu S.C D. S.R.L. (9 acte materiale), se situează în sfera ilicitului contravenţional, instanţa urmând să nu le mai reţină în structura infracţiunii continuate de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen., raportat la art. 132 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Pentru identitate de raţiune, nici în privinţa inculpatului C., instanţa de fond nu a reţinut în structura infracţiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen., raportat la art. 132 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., cele nouă acte materiale constând în înlesnirea încălcării atribuţiilor de serviciu de către B., cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/7.04.2008 şi nr. y/23.07.2009 cu S.C. E. S.R.L. şi a contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 şi nr. 1343/9.05.2012 cu S.C. D. S.R.L..
De asemenea, nici în privinţa inculpatei S.C. D. S.R.L., instanţa de fond nu a reţinut în structura infracţiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen., raportat la art. 132 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., cele şapte acte materiale constând în înlesnirea încălcării atribuţiilor de serviciu de către B., cu ocazia încheierii contractelor de lucrări nr. x/8.10.2010, nr. y/30.11.2010, nr. z/10.12.2010, nr. w/13.04.2011, nr. t/18.08.2011, nr. s/19.10.2011 şi nr. 1343/9.05.2012 cu S.C. D. S.R.L..
În cauză, inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. au solicitat să se constate intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a pronunţării Deciziilor nr. 358/2022 şi nr. 297/2018 ale Curţii Constituţionale, nesolicitând, însă, continuarea procesului penal.
Prin urmare, excluzând din structura infracţiunii continuate reţinute în sarcina inculpaţilor B., C. şi S.C D. S.R.L., cele nouă acte materiale (B. şi C.), respectiv cele 7 acte materiale (SC D. SRL) constând în nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 ca urmare a fracţionării nejustificate a lucrărilor la obiectivul "Modernizare DC 37", s-a constatat că acuzaţia penală cu privire la care s-a solicitat constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale constă în:
- pentru inculpatul B. - 7 acte materiale constând în acceptarea la plată a unor lucrări neexecutate de firmele prestatoare, pe baza unor situaţii de lucrări şi a unor procese-verbale de recepţie ce nu reflectau realitatea, respectiv procesul-verbal de recepţie nr. x/24.06.2009 (aferent contractului nr. x/7.04.2008), procesul-verbal de recepţie nr. x/23.11.2010 (aferent contractului nr. x/23.07.2009 şi a subcontractului nr. x/37/25/8.10.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/15.12.2010 (aferent contractului nr. x/30.11.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/1/20.12.2010 (aferent contractului nr. x/10.12.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/12.2011 (aferent contractului nr. x/13.04.2011), procesul-verbal de recepţie nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/18.08.2011), procesul-verbal de recepţie nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/19.10.2011);
- pentru inculpatul C. - 7 acte materiale constând aceea că, în calitate de administrator de fapt şi de drept al S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. a înlesnit încălcarea atribuţiilor de serviciu de către inculpatul B., în sensul acceptării la plată a unor lucrări neexecutate de firmele prestatoare, administrate de acesta, pe baza unor situaţii de lucrări şi a unor procese-verbale de recepţie ce nu reflectau realitatea, respectiv procesul-verbal de recepţie nr. x/24.06.2009 (aferent contractului nr. x/7.04.2008), procesul-verbal de recepţie nr. x/1/23.11.2010 (aferent contractului nr. x/23.07.2009 şi a subcontractului nr. x/37/25/8.10.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/1/15.12.2010 (aferent contractului nr. x/30.11.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/1/20.12.2010 (aferent contractului nr. x/10.12.2010), procesul-verbal de recepţie nr. x/12.2011 (aferent contractului nr. x/13.04.2011), procesul-verbal de recepţie nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/18.08.2011), procesul-verbal de recepţie nr. x/30.12.2011 (aferent contractului nr. x/19.10.2011) (7 acte materiale);
- pentru inculpata S.C D. S.R.L., societate administrată în fapt şi în drept de inculpatul C. – 6 acte materiale aceasta ar fi atestat, conform proceselor-verbale nr. x/1/23.11.2010, nr. x/15.12.2010, nr. x/20.12.2010, nr. x/12.2011, nr. x/30.12.2011 şi nr. x/30.12.2011 efectuarea unor lucrări, neexecutate în totalitate, sau executate necorespunzător, pentru ultimele lucrări aferente contractului nr. x/09.05.2012, nefiind întocmit un astfel de act (6 acte materiale).
Instanţa de fond a reţinut că atât prescripţia răspunderii penale, cât şi întreruperea prescripţiei sunt instituţii de drept substanţial, în privinţa cărora se aplică regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.
Totodată, s-a reţinut că, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a statuat în acelaşi sens, anume că, în materia prescripţiei răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012). Totodată, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor.
Prin urmare, s-a reţinut că, în cauzele aflate în curs de judecată, aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare până la data modificării sale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, conform Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, ca dispoziţie ce face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei, este soluţia legală, deoarece principiul aplicării legii penale mai favorabile se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 şi data de 30 mai 2022, deoarece, în această perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, condiţii în care prescripţia specială nu va opera, urmând a fi evaluată numai prin raportare la termenele generale prevăzute de art. 154 C. pen.
Aşadar, în raport de faptele imputate inculpatilor s-a subliniat că, termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. este de 8 ani şi se calculează potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., începând de la data săvârşirii faptei. Fiind în prezenţa unei infracţiuni continuate, termenul se va calcula de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, respectiv de la data de 30.12.2011, data încheierii procesului-verbal de recepţie nr. x/30.12.2011, aferent contractului x/19.10.2011.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. – Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt (…) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 10 ani.
Astfel, pentru infracţiunea prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 131 din Legea 78/2000, infracţiune care s-a consumat la data de 30.12.2011, termenul general de prescripţie s-a împlinit la data de 29.12.2019 (potrivit art. 186 alin. (1) din C. pen.).
Pentru aceste motive, instanţa de fond, în baza art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru inculpaţii B., C. si S.C. D. S.R.L..
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţşie - D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova, criticând hotărârea apelată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii.
Prin decizia penală nr. 1753 din 26.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinţei penale nr. 36 din 15.02.2023 pronunţată de Tribunalul Olt privind pe inculpaţii C., B. şi S.C. D. S.R.L. – prin administrator F., a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpaţilor B., C. şi S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Efectuând propria analiză a cauzei, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut aplicabilitatea unei cauze care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, respectiv faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În atare situaţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 şi data de 30 mai 2022, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în perioada anterior menţionată, nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, condiţii în care prescripţia specială nu va opera, prescripţia răspunderii penală urmând a fi evaluată prin raportare la termenele generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunile de abuz în serviciu şi complicitate la abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reţinute în sarcina inculpaţilor, Curtea a reţinut că acestea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime, termenul general de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, fiind de 8 ani.
În raport cu momentul consumativ al infracţiunilor, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. pen., termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Aşadar, în speţă, faţă de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de abuz în serviciu, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, care a început să curgă la data de 30.12.2011 şi s-a împlinit la data de 29.12.2019.
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de Parchet în sensul de a se lăsa neaplicate deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională, precum şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerarea principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, Curtea a arătat că nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi aplicarea legii penale mai favorabile în materie de prescripţie a răspunderii penale ca urmare a evaluării incidenţei art. 155 alin. (1) din C. pen. în interpretarea deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel, faţă de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca instituţie de drept substanţial, este incident principiul legii penale mai favorabile, cum este definit de dreptul intern, iar înlăturarea jurisprudenţei obligatorii menţionate este contrară elementelor de interpretare oferite de instanţa de contencios european.
În legătură cu modul de soluţionare a laturii civile, Curtea a constatat că, instanţa de fond, în mod corect, a admis doar în parte, acţiunea civilă şi a obligat inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 15.245 RON fără TVA, reprezentând prejudiciu material, constând în lucrări neefectuate şi încasate de executantul S.C. D. S.R.L., la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate conform Codului de Procedură Fiscală, începând cu data producerii prejudiciului (30.12.2011) până la data achitării integrale a debitului.
Apelul Parchetului a fost apreciat ca fiind întemeiat cu privire la greşita obligare de către instanţa de fond a inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În speţă, Curtea a constatat că încetarea procesului penal a fost pronunţată ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen. şi nu ca urmare a incidenţei unei cauze de nepedepsire, motiv pentru care instanţa de fond avea obligaţia de a dispune lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
Prin urmare, Curtea a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpaţilor B., C. şi S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 14.11.2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (7 acte materiale), C. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen..(7 acte materiale) şi S.C D. S.R.L. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (6 acte materiale).
În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat, în esenţă, că, în cauză, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât, în mod eronat, instanţa de control judiciar a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. pentru comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi in judecata, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, s-a arătat că pentru a pronunţa aceasta decizie instanţa a aplicat în cauză interpretarea data de considerentele Deciziei C. civ..R nr. 358/2022 privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar, principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus) în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie, s-a subliniat că este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia, considerentele Hotărârii Marii Camere pronunţate în cauza C-107/23 fiind aplicabile mutatis mutandis şi în cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie.
Prin urmare, s-a apreciat că cerinţa care vizează combaterea efectivă a corupţiei se aplică atât la urmărirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie în general, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări a sancţiunilor, ele nu vor avea caracter efectiv şi direct (Hot. 21 noiembrie 2021, Euro Box promotion, pct. 192; Ordonanţa Curţii (Camera a şasea), din 7 noiembrie 2022, în cauzele C-859/19, C-926/19, C-929/19-punctul).
In ceea ce priveşte Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23, s-a menţionat că aceasta nu se referă în mod expres la infracţiunile de corupţie, întrucât obiectul litigiului principal îl constituia infracţiunea de evaziune fiscală, argument care rezultă din punctul 65, în care se fixează obiectul sesizării: "Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit informaţiilor aduse la cunoştinţa Curţii, faptele în discuţie în litigiul principal nu constituie fapte de corupţie, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima şi la a doua întrebare preliminară".
Cu toate acestea, referirea tangenţială la acest gen de infracţiuni, în opinia parchetului, denotă faptul că raţionamentul Curţii privind conceptul de mitior lex este aplicabil şi infracţiunilor de corupţie: "În plus, deşi, după cum s-a arătat la punctul 65 din prezenta hotărâre, Decizia 2006/928 nu este aplicabilă ca atare unor infracţiuni de evaziune fiscală, precum cele în discuţie în litigiul principal, nu este mai puţin adevărat că datele prezentate de Comisie în Raportul său din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare [COM(2022) 664 final], în aplicarea articolului 2 din această decizie, confirmă existenţa riscului ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancţionate din cauza prescrierii răspunderii penale pentru aceste fapte.
Astfel, s-a subliniat că, din acest raport, menţionat de instanţa de trimitere, reiese că Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale ar putea conduce la "încetarea procedurilor penale şi la eliminarea răspunderii penale într un număr semnificativ de cazuri" şi că situaţia creată implică "riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală"(punctul 90, C-107/23).
Existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 203).
Aşadar, se impune, în mod evident, extinderea raţionamentului urmat de CJUE în Hotătârea din 24.07.2023, C-107/23 referitor la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, demers necesar pentru înlăturarea riscului de impunitate şi pentru a se da efect principiului supremaţiei dreptului european.
Prin urmare, s-a apreciat că interpretarea dată de Curte în Cauza C-107/23 trebuie coroborată cu deciziile anterioare pronunţate în cauzele Euro Box Promotion şi Asociaţia "Forumul judecătorilor din România şi alţii", precum şi cu Ordonanţa Curţii din 7 noiembrie 2022, hotărâri prin care s-a stabilit sfera infracţiunilor cu privire la care României îi revin obligaţii suplimentare, în virtutea statutului de stat membru al Uniunii Europene, din perspectiva constatării şi pedepsirii acestora.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2015, reţinându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 – art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1753 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2015, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.
Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În speţă, recurenta solicită să fie casată decizia instanţei de apel, în principal, pentru că principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestuia şi să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.
Analizând incidenţa Ordonanţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În primul rând, încercând să valorifice elementele de interpretare furnizate prin punctele 73-86 care se circumscriu secţiunii "obligaţiile ce revin instanţelor", Înalta Curte constată că punctul forte al argumentaţiei este trimiterea la caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928.
Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene a creat, prin MCV, cadrul necesar pentru acordarea de asistenţă specializată, prin organele Uniunii, în vederea garantării capacităţii autorităţilor din România ca, prin politici publice, să contribuie la instituirea/susţinerea, în cadrul UE, a unei pieţe interne, a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Această Decizie nu doar că era abrogată la data pronunţării Ordonanţei, potrivit art. 1 din Decizia 2023/1786 a Comisiei Europene, dar elementele evidenţiate au fost unele eminamente obligaţii pentru Statul român, obligaţii considerate îndeplinite potrivit pct. 9 din fundamentarea Deciziei de abrogare, care reţine că "toate obiectivele de referinţă stabilite au fost îndeplinite de România" şi, pe cale de consecinţă, abrogă Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene.
Astfel, potrivit Deciziei 2006/928/CE, obiectivele de referinţă pentru România erau:
"1. Garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităţilor şi a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea şi evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă şi administrativă.
2. Înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive.
3. Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt.
4. Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale."
Ultimele două obiective se regăsesc (aproximativ) şi în cuprinsul Ordonanţei, la punctele 63-64, unde se menţionează:
"stabileşte obligaţia României de a combate în mod eficient corupţia în general şi îndeosebi corupţia la nivel înalt, în special în cadrul administraţiei locale";
"revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de corupţie".
Or, este evident că aceste obligaţii au fost şi rămân responsabilităţi ale statului român, deoarece instanţele judecătoreşti nu se pot îndepărta de la unica misiune -de înfăptuire a justiţiei-, cu respectarea drepturilor şi garanţiilor recunoscute în dreptul intern şi dreptul european, misiune valabilă nu doar în România ci pe întreg spaţiul UE.
În al doilea rând, instanţa supremă subliniază că supremaţia dreptului european şi aplicarea directă a acestuia de către instanţele naţionale este consecinţa apartenenţei României la Uniunea Europeană. În acest cadru, instanţelor judecătoreşti le revine responsabilitatea de a face delimitarea dintre obligaţiile ce revin instituţiilor specializate ale statului în cadrul mecanismului de adaptare a legislaţiei sau de cooperare, în scopul atingerii obiectivelor tratatelor Uniunii, respectiv obligaţiile specifice circumscrise activităţii de înfăptuire a actului de justiţie.
Combaterea corupţiei, a fraudei, chiar după ridicarea MCV, rămân obiective de primă importanţă pentru România, însă acestea reprezintă sarcini pentru instituţiile statului, care nu trebuie confundate cu aplicarea directă a dreptului european de către instanţele judecătoreşti.
Din această perspectivă, chiar după abrogarea Deciziei 2006/928/CE, statul român rămâne ţinut ca în cadrul UE, alături de celelalte state membre, să urmărească asigurarea îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii, iar printre acestea se află şi combaterea fraudei şi corupţiei, considerate ca o ameninţare gravă care aduce atingere intereselor financiare ale UE. Temeiul juridic pentru combaterea fraudei şi a oricăror alte activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale UE este articolul 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). În acest scop, instituţiile UE monitorizează, periodic, progresele realizate în ceea ce priveşte combaterea corupţiei în toate statele membre.
Aşadar, aceste responsabilităţi nu pot fi ataşate funcţiei de înfăptuire a justiţiei, care este unica prerogativă a instanţelor judecătoreşti. Aplicarea directă sau efectul direct (ori indirect) al hotărârilor CJUE într-un caz pendinte nu poate semnifica îndepărtarea de la această misiune. Altfel spus, instanţele judecătoreşti pot îndeplini obiective de politică generală/penală ale instituţiilor statului (cum este combaterea corupţiei sau a fraudei) numai ca efect colateral al înfăptuirii actului de justiţie, respectiv dacă urmare aplicării în cauza de soluţionat a regulilor de drept, cu respectarea garanţiilor specifice recunoscute în dreptul intern şi dreptul uniunii sau cel convenţional, se impune o soluţie de condamnare.
A accepta ca instanţele judecătoreşti să aibă ca obiective "combaterea corupţiei şi a fraudei" ar însemna ca, în scopul atingerii obiectivelor, să se permită înlăturarea dispoziţiilor care ar putea sta în calea unei soluţii de achitare sau încetare a procesului penal, ceea ce ar fi un pas pentru consacrarea arbitrariului individual.
În al treilea rând, reţine că în întreaga jurisprudenţă a CJUE, sintagma "respectarea valorilor statului de drept, prev. de art. 2 TUE " reprezintă o axiomă. Aceasta semnifică faptul că statul de drept este o valoare fundamentală a UE.
În temeiul statului de drept, fiecare dintre puterile publice trebuie să acţioneze exclusiv în limitele impuse de lege. Noţiunea de stat de drept include, în mod prioritar, o protecţie judiciară eficace din partea unor instanţe independente şi imparţiale, precum şi separarea puterilor. Statul de drept impune ca orice persoană să beneficieze de protecţie egală în temeiul legii şi împiedică utilizarea arbitrară a puterii, indiferent de cine o deţine şi, cu atât mai important, când este vorba de chiar puterea care înfăptuieşte justiţia.
Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).
Separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească) este, de asemenea, element esenţial al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie. Aceasta implică interdicţia pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra în domeniul de competenţă al celeilalte. Instanţele judecătoreşti nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.
Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbeşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada împotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsă şi imprevizibilă a legii penale în defavoarea acuzatului, ori prin analogie.
Pronunţându-se cu privire la un astfel de potenţial comportament din partea judecătorilor, CCR a conchis că "În măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică şi, implicit, încălcarea principiului statului de drept" (pct. 86 din Decizia nr. 390/2021).
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), Curtea de Justiţie ia în considerare opinia instanţei de trimitere (din Italia) care afirmă că "nu poate defini conţinutul concret al condiţiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziţii, şi anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor" (pct. 50). Or, este evident că un asemenea risc evidenţiat de jurisprudenţa CJUE se regăseşte şi în cazul instanţei supreme.
Observând că, deşi CJUE vorbeşte despre posibilitatea de a da dreptului naţional o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudenţa unei instanţe superioare, limitează, totuşi, această posibilitate la interdicţia ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem faţă de dreptul naţional (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 şi 60), şi Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).
Prevederile legii care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, îi limitează atribuţiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit" fiindu-i interzisă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, în acelaşi sens, Decizia nr. 838/2009).
Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat este sancţionată de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 68/2017, în cadrul căreia comportamentul neconstituţional a vizat arogarea de către reprezentanţii autorităţii judecătoreşti a atribuţiei aparţinând puterii legislative, prin depăşirea competenţelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).
În aceleaşi coordonate, referindu-se la comportamentul în afara cadrului constituţional, CCR a statuat că interpretarea contra legem făcută de instanţe echivalează cu "a permite judecătorului să legifereze", ceea ce a fost sancţionat drept neconstituţional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).
Revenind la datele cauzei pendinte, obiectul acesteia îl reprezintă infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 297 C. pen., rap. la art. 132 din Legea 78/2000, respectiv complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 297 C. pen. şi art. 132 din Legea 78/2000, care în termenii Ordonanţei CJUE din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, ar putea face obiectul acestui (aparent) conflict între dreptul intern şi cel european.
Potrivit Ordonanţei, Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că "instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie.
În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că "instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".
Apare, astfel, că în chestiunea întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, CJUE oferă un răspuns tranşant la întrebarea preliminară, pe de o parte, raportat la natura infracţiunii, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cazul infracţiunilor de corupţie, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea lor în timp, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297 a CCR.
În acest context, Înalta Curte subliniază că, în asigurarea coerenţei şi unităţii de interpretare a dreptului Uniunii, procedura "trimiterii preliminare" este considerată cheia de boltă a sistemului jurisdicţional prin importanţa dialogului instituit, prin art. 267 din TFUE, între Curte şi instanţele statelor membre (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23). În acest cadru, obligaţia de loialitate a instanţelor naţionale atunci când recurg la acest important mecanism, devine deosebit de importantă, tocmai prin prisma rolului pe care îl joacă în furnizarea contextului factual şi normativ cât mai fidel şi fără elemente de interpretare particulare, obligaţie de la care statul român, prin intermediul instanţei de trimitere, s-a îndepărtat, contribuind la influenţarea procesului de interpretare a conformităţii dreptului intern cu tratatele, aspect evidenţiat de ICCJ prin hotărâri anterioare (ex: decizia nr. 450/7 septembrie 2023; decizia nr. 93/15 februarie 2024). Astfel, CJUE a reliefat prin mai multe hotărâri că "atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curţii [de Justiţie] obligaţia de a lua în considerare, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi instanţele naţionale, contextul factual şi normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24, Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24.07.2023, Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 din C-131).
În continuare, pornind de la interpretarea oferită de CJUE în lumina prevederilor art. 267 şi art. 325 din TFUE, rămâne de analizat dacă lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ menţionate este compatibilă cu art. 7 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului care instituie principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, text în lumina căruia:
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."
Interdicţia aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este un standard de protecţie atât în dreptul intern cât şi în dreptul uniunii şi în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO), standard de la care nu se poate deroga
Art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 1, 2 şi 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât şi în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esenţial, adiacent principiului legalităţii incriminării şi sancţiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).
Printre efectele anihilării Deciziilor Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, aşa cum rezultă că ar trebui făcut potrivit interpretării oferite de CJUE, ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a aceloraşi prevederi pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.
Stabilind că prevederile iniţiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a consfinţit dispariţia totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) şi 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale.
În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., şi în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conţinut, instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conţine dispoziţii mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripţiei răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Drept urmare, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivităţii legii penale mai severe se aplică atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât şi celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franţei, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligaţia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esenţial al articolului 7 [din CEDO], şi anume previzibilitatea sancţiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, şi cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).
Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceştia au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, par 70).
Calificarea normelor şi a regimului acestora în dreptul intern are incidenţă directă asupra legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalităţii incriminării, consfinţind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale, aşa cum este recunoscut, în mod tradiţional, în doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sau a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (în continuare, Carta).
Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. şi cuprinde totalitatea normelor în dispoziţiile art. 153 din C. pen. (prescripţia răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripţie a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripţiei penale) şi art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripţiei penale). Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie, fiind dispoziţii de drept material în integralitate.
Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât şi în dreptul Uniunii şi în jurisprudenţa CtEDO. Acesta implică cerinţe privind accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte definirea infracţiunii şi stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).
În privinţa protecţiei drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă şi la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton şi alţii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 şi C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată".
Mai mult, CJUE subliniază că cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 şi 223).
Dreptul justiţiabilului de a putea şti în ce condiţii se poate angaja răspunderea sa penală şi ce sancţiune riscă, a fost circumscris condiţiei previzibilităţii legii penale, în jurisprudenţa instanţelor europene.
Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).
CtEDO sancţionează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].
Subliniind importanţa ca normele de drept să fie clare şi precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerinţe constituie o expresie specifică a principiului securităţii juridice (par. 114).
Obligaţia de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanţă de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispoziţiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 şi 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, şi Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).
În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieşit din fondul activ şi care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripţiei ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât şi aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conţinutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).
În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancţiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituţia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe.
De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiţie arată, în jurisprudenţa sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.
În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curţii Constituţionale care consfinţeşte neconstituţionalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o "modificare legislativă", în sensul dreptului Uniunii.
Înalta Curte constată că intervenţia legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, dând conţinut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegaţiile instanţei de trimitere.
Aşa cum a fost menţionat anterior, efectul constatării neconstituţionalităţii art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfinţit prin decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de contencios constituţional statuează că odată constatată "lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului" (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curţii Constituţionale; în acelaşi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Decizia nr. 358/2022).
De altfel, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa CtEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenţie, a analizat incidenţa unei decizii de neconstituţionalitate ca şi cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o "succesiune a legilor în timp" (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conţinutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod şi până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.
Drept urmare, indiferent de optica analizată şi de soluţia împărtăşită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO
În urma pronunţării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în mod constant, soluţii de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripţie. Aşadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenţei naţionale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.
CtEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR şi ÎCCJ numai în cazul infracţiunilor de corupţie şi a celor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracţiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeaşi gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiaşi proces, şi chiar în cazul aceluiaşi inculpat, atunci când există o pluralitate de infracţiuni.
Chiar dacă potrivit jurisprudenţei CEDO normele privind prescripţia nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, eventuale modificări care prelungesc un termen de prescripţie ce a expirat sunt considerate încălcări ale art. 7 din Convenţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în interpretarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis un aviz consultativ (cererea nr. P16-2021-001, 26.04.2021) în baza Protocolului nr. 16 la Convenţie privitor la incidenţa art. 7 în materia prescripţiei răspunderii penale (cererea a fost formulată de Curtea de Casaţie din Armenia şi urmărea să evalueze posibilitatea aplicării unor norme internaţionale mai severe care prevedeau imprescriptibilitatea faptelor, în detrimentul celor naţionale, care impuneau constatarea încetării procesului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie în cazul infracţiunii de tortură).
La fel ca şi în cazul Borcea împotriva României, CtEDO a notat că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o condiţie prealabilă pentru judecarea cazului. În consecinţă, eventuale modificări care ar prelungi un termen de prescripţie care nu a expirat, nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din Convenţie.
Atunci, însă, când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, CtEDO consideră că există o astfel de încălcare, apreciind că în atare situaţii sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Astfel, în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei şi chiar devine prescrisă, răspunderea penală nu mai poate opera. În opinia Curţii, a susţine contrariul echivalează cu aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
În acelaşi sens, în cauza Borcea împotriva României, CtEDO a stabilit că nu se aduce atingere art. 7 din Convenţie câtă vreme faptele imputate nu se prescriseseră niciodată. "... Problema unei încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă" (Cererea nr. 55959/14, pct. 64-65). Per a contrario, acolo unde un astfel de termen s-a împlinit, răspunderea penală nu mai poate fi repusă în discuţie decât cu încălcarea art. 7, aşa cum CtEDO a statuat şi prin avizul consultativ anterior menţionat.
Interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii de către CJUE a cunoscut variaţii atunci când a vizat materia prescripţiei răspunderii penale.
În cauza Taricco 1(C-105/14, 8.09.2015) şi PM şi alţii (nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19, C-840/19, 21.12.2021) CJUE a statuat că reglementările naţionale ar fi contrare dreptului european în măsura în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive într-un număr considerabil de cauze de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE.
Ulterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a revenit şi a stabilit că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Printre cele mai evidente cazuri de modificare a jurisprudenţei de către CJUE în materia prescripţiei se numără cele pronunţate în C-131/2023 conform Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024 din C-131/2023, respectiv Hotărârea din C-107/23 din 24.07.2023 prin care, excluzând aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul infracţiunilor de corupţie şi fraudă împotriva intereselor financiare ale UE, anulează efectul de lege penală mai favorabilă pentru cauzele pendinte, anterioare deciziei 297/2018, contrar prevederilor legale şi a unei jurisprudenţe constante.
Această ambiguitate ridică problema respectării cerinţei clarităţii şi previzibilităţii, din perspectiva art. 7 din CEDO. "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea [Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 79]".
Apare că, în evoluţia jurisprudenţei CJUE, interpretarea normelor europene nu îndeplineşte cerinţele clarităţii şi previzibilităţii raportat la un justiţiabil chiar beneficiind de asistenţă judiciară, se află în imposibilitatea de a putea prevedea cum se interpretează şi se aplică legea penală din mai multe perspective, respectiv nu doar a incertitudinii dată de dificultatea/imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care să fie tras la răspundere, ci chiar a riscului extinderii prin analogie ori a greşitei înţelegeri a normelor de tragere la răspundere, sau a suportării unui tratament juridic diferit pentru destinatari ai legii aflaţi în situaţii identice.
Standardul de protecţie conferit de dreptul uniunii este, la nivel de reglementare, similar cu cel convenţional, art. 49 din Cartă prevăzând aceeaşi reglementare cu art. 7 din CEDO.
Când interpretarea făcută în baza dreptului uniunii e inferioară protecţiei oferite de interpretarea oferită în baza CEDO, aceasta din urmă trebuie să aibă preferinţă, în temeiul art. 52 alin. (3) din Cartă. Potrivit acestei norme "În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă".
Înalta Curte constată că este evident că standardul de protecţie conferit de interpretarea dată dreptul uniunii este inferior celui garantat de art. 7 din CEDO, deoarece în măsura în care s-ar aplica hotărârile CJUE din C-131/2023, respectiv C-107/24.07.2023 ar opera o reactivare a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie iniţial, ipoteză interzisă de art. 7 din CEDO deoarece nesocoteşte cerinţele de legalitate şi previzibilitate. Este lipsit de relevanţă că prelungirea se face ca efect al hotărârilor CJUE şi nu ca efect la unei modificări legislative, atâta timp cât consecinţele sunt similare.
Având în vedere că standardul de protecţie conferit de interpretarea CJUE a art. 49 din Cartă este inferior celui conferit de CEDO în temeiul art. 7, Înalta Curte va face aplicarea art. 52 alin. (3) din Cartă.
În context, subliniază şi incidenţa "protecţiei echivalente" dezvoltată de CEDO în cauza Avotinš împotriva Letoniei (nr. 17502/07, MC) în care a evidenţiat obligaţia statelor de a rămâne responsabile în temeiul CEDO chiar şi atunci când îşi asumă responsabilităţi ce decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate, cum e cazul apartenenţei la UE. Mai mult, CtEDO afirmă că rolul Convenţiei este de "instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului" care prevalează interesului cooperării internaţionale (a se vedea şi cauzele Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim S,irketi c. Irlandei -nr. 45036/98, precum şi hotărârea Michaud c. Frantei -nr. 12323/11).
În consecinţă, Înalta Curte consideră că următoarele repere se întrepătrund şi converg spre conturarea liniei dominante în soluţionarea acestui conflict, respectiv:
Sub un prim aspect, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa să deducă consecinţele concrete ale elementelor de interpretare furnizate de CJUE în acest caz, aşa cum se subliniază în cuprinsul Ordonanţei (pct. 53).
Sub un al doilea aspect, instituţia prescripţiei răspunderii penale este una de drept material în dreptul intern, supusă efectelor ce decurg din art. 7 CEDO domeniului de aplicare a principiului legalităţii incriminării, aspect ce impune autorităţilor judiciare obligaţia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din CEDO şi art. 49 din Cartă, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.
Sub un al treilea aspect, chiar dacă în interpretarea celor două curţi europene, de la Strasbourg, respectiv Luxemburg, normele privind prescripţia răspunderii penale nu sunt apreciate că definesc infracţiuni, în jurisprudenţa CtEDO se consideră că atunci când răspunderea penală este "reactivată" după expirarea termenului de prescripţie iniţial, există o încălcare a art. 7 pentru că sunt desconsiderate cerinţele de legalitate şi previzibilitate, fiind o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea persoanei acuzate.
Sub un al patrulea aspect, atât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au statuat pe marginea protecţiei conferite drepturilor fundamentale. În problematica prescripţiei răspunderii penale, CJUE face o partajare a elementelor ce compun "legalitatea incriminării", standardul privind previzibilitatea legii fiind tratat distinct de standardul privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), cu toate că se află în relaţie de interdependenţă, fiind componente ale principiului legalităţii (pct. 122 din Hotărârea 107/24.07.2023), iar soluţia propusă, de a lăsa neaplicate deciziile CCR prin care art. 155 alin. (1) C. pen. a fost declarat neconstituţional, se constituie într-un standard de protecţie inferior prin raportare la cel oferit de CEDO şi dreptul intern. În acest deficit de protecţie ce rezultă din interpretarea oferită de CJUE, prin raportare la jurisprudenţa consacrată în baza art. 7 din CEDO se impune a se da preferinţă acesteia din urmă, în baza art. 15 pct. 2 din Convenţie şi art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE.
Sub un al cincilea aspect, deopotrivă de important, instanţa supremă subliniază că nu poate recurge, tocmai în lumina dreptului european, la aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de natura infracţiunii, deoarece ar încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Sub un al şaselea aspect, relativ la obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE pentru statul român, instanţa supremă apreciază că obiectivele de combatere a corupţiei, a fraudei, rămân deosebit de importante chiar după ridicarea MCV, însă acestea reprezintă sarcini pentru instituţiile statului, care nu trebuie confundate cu aplicarea directă a dreptului european de către instanţele judecătoreşti. A accepta ca instanţele judecătoreşti să aibă asemenea obiective ar însemna ca, în scopul atingerii acestora, să se permită înlăturarea dispoziţiilor care ar putea sta în calea unei soluţii de achitare sau încetare a procesului penal, ceea ce ar fi un pas pentru consacrarea arbitrariului individual.
Sub un al şaptelea aspect, fără a nega interesul general urmărit de CJUE prin interpretarea oferită de Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, C-131/2023, respectiv Hotărârea din 24 iulie 2023, C-107/23, Instanţa supremă subliniază că respectarea valorilor statului de drept reprezintă o axiomă şi este cheia de boltă a întregului edificiu judiciar, nu doar în România, ci pe întreg spaţiu al Uniunii Europene. Drept urmare, fiecare persoană care face obiectul unei acţiuni judiciare, indiferent de calitatea pe care o are, trebuie să fie supusă aceloraşi exigenţe ale legii şi trebuie să se poată bucura de o protecţie judiciară eficace din partea unei instanţe independente şi imparţiale.
În consecinţă, în baza art. 7 şi art. 15 pct. 2 din CEDO, art. 52 alin. (3) din Cartă, respectiv art. 6 din TUE, Înalta Curte va reţine incidenţa Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunţată de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, constatând că în raport de data faptelor reţinute, limitele de pedepse prevăzute de lege şi prevederile art. 154 C. pen., răspunderea penală este înlăturată începând cu data de 29.12.2019, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1753 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2015.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1753 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2015.
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Craiova, rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata – inculpată S.C. D. S.R.L., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul – inculpat C. până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2024.