ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din data de 07 februarie 2024
Deliberând asupra contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 232/F din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a dispus următoarele:
În baza art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare. În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
A constatat că fapta a fost săvârşită până la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă la data de 22.10.2015, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare, cu aplic. art. 91 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 97 C. pen., a anulat suspendarea executării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă la data de 22.10.2015.
A descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de Apel Braşov în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor: 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen., şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen. În baza art. 38 alin. (1) C. pen. – art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţă cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adaugat 1/3 din totalul celorlalte, rezultând 1 an şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen.., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra cotei indivize din dreptul de proprietate de 3/16, care revine inculpatului conform C.M. nr. 50/26.09.2005, din imobilul apartament, situat în Bucureşti, Bd. x, până la concurenţa sumei de 50.000 euro (c/v în RON).
În baza art. 254 alin. (1) C. proc. pen.., a instituit măsura popririi asupra conturilor active ale inculpatului, în RON, euro şi U.S.D., deschise la B.., C.E.C., C. şi D.., pentru soldul creditor până la concurenţa sumei de 50.000 euro (c/v în RON).
A respins ca nefondată, cererea de instituire a popririi asupra sumei de 15.000 euro rezultând din contractul de împrumut nr. x/27.11.2015 încheiat de către inculpat cu numitul E..
În baza art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1357 C. civ., 1385 C. civ. şi 1535 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă F. şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 euro (c/v în RON la cursul de la data plăţii) cu titlu de daune materiale, la care s-a adaugat dobânda legală, calculată de la data săvârşirii faptei.
A respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor solicitate de partea civilă cu titlu de daune morale şi materiale. În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat inculpatul la plata sumelor de 1800 euro şi 10.000 RON către partea civilă, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care 1.000 de RON cheltuieli aferente urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă F..
Prin decizia penală nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de partea civilă F. împotriva sentinţei penale nr. 232/F din data de 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
S-a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare în pedepsele componente de:
- 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.;
- 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen.;
- 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 320 C. pen. (aplicate prin sentinţa penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curţii de apel Braşov), pe care le-a repus în individualitatea lor.
S-a majorat la 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. – 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit această pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare şi s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse, rezultând 2 ani închisoare.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă F. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a următoarelor sume: 53.500 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), la care s-a adăugat dobânda legală, care va curge de la data de 8 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a prejudiciului, 7204,7 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), cu titlu de daune materiale şi 5.000 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plăţii), cu titlu de daune morale.
S-a instituit, în favoarea părţii civile F., măsura popririi asigurătorii cu privire la creanţa în cuantum de 15.000 euro, datorată de numitul E., în calitate de împrumutat, inculpatului A., în calitate de împrumutător, conform contractului de împrumut încheiat la notarul public G., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, Inalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte apelul inculpatului, în cauză nu s-au identificat motive de desfiinţare a sentinţei şi care să conducă la admiterea căii de atac promovate de acesta.
Astfel, sub aspectul situaţiei de fapt, s-a costatat că a fost în mod corect stabilită de prima instanţă, din analiza materialului probator administrat în cauză Înalta Curte reţinând, în esenţă, că inculpatul A., acţionând în calitate de avocat împuternicit de partea civilă să negocieze închiderea anticipată a unui credit contractat de la H. S.A., i-a prezentat acesteia în mod mincinos faptul că a luat legătura cu funcţionarii băncii şi a stabilit o rambursare anticipată a creditului restant pentru valoarea de 50.000 euro, iar la data de 08.06.2015, a determinat-o să vireze suma în contul nr. x, aparţinând martorei I. (mătuşa sa) şi pe care era împuternicit, precizându-i că persoana titulară de cont este directoarea unităţii bancare, după care şi-a însuşit întreaga suma de bani.
Similar primei instanţe, Înalta Curte a înlăturat declaraţiile inculpatului de nerecunoaştere a faptei date înainte de a se dispune efectuarea in personam a urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti fiind infirmate de celelalte probe administrate. La data de 3 martie 2018, când a fost ascultat în calitate de suspect şi a recunoscut săvârşirea faptelor, prezentând în mod detaliat modalitatea de operare. Acesta a mai fost audiat de către procuror la datele de 21 iunie 2018, 27 iunie 2018, 13 iulie 2018, 23 iulie 2018, 11 decembrie 2018, menţinându-şi aceeaşi poziţie procesuală. Inculpatul a arătat că i-a spus părţii civile că, prin vărsarea sumei de 50.000 de euro în contul pe care i l-a indicat, şi care, în realitate, aparţinea mătuşii sale, se stinge creditul pe care aceasta îl contractase de la H., şi că, ulterior, şi-a însuşit banii şi i-a cheltuit în interes personal; a recunoscut faptul că toate sumele pe care le-a primit de la partea civilă au fost cu titlu de asistenţă juridică, inclusiv cheltuieli necesare contractului de asistenţă juridică, că nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, motiv pentru care a şi confirmat, printr-un înscris, că îi datorează inclusiv această sumă; totodată, nu a infirmat susţinerile părţii civile în sensul că i-ar fi comunicat faptul că va da banca în judecată, aceasta fiind o procedură judiciară obligatorie pentru sistarea ratelor, menţionând că nu a iniţiat niciun demers în acest sens.
Instanţa de apel a constatat că aceste declaraţii se coroborează cu cele ale părţii civile F. şi ale martorei J., care, în calitate de funcţionar bancar, în cadrul unei întâlniri la care au participat atât partea civilă, cât şi inculpatul, a fost prezentă la discuţia dintre aceştia cu privire la rambursarea integrală a creditului, partea civilă având o reprezentare deformată asupra situaţiei sale: "îmi amintesc că doamna F. era nedumerită cu privire la o suma de bani despre care afirma că i-ar fi înmânat-o, cu privire la întregul credit, menţionând că a făcut o rambursare integrală a creditului, discuţia dintre cei doi fiind foarte delicată, în raport de mine, deoarece numita F. părea că nu înţelege nimic din ce vorbesc ..." . Martora a mai relatat că toată procedura pe care partea civilă i-o descrisese şi pe care aceasta o aflase de la inculpat (contractul de novaţie semnat în data de 18 iunie 2015, după vărsarea banilor, ar fi fost un prag prealabil, obligatoriu, pentru ca banca să ia act de primirea banilor şi că mai era nevoie doar de un act final prin care banca să ratifice primirea banilor pentru rambursarea creditului), nu era reală şi că i-a explicat acesteia, în prezenţa inculpatului, că nu era nevoie de nici un act de conversie valutară prealabil pentru a se lua act de plata unei sume, chiar şi în euro, iar contractul este oricum un act cadru formal care se aplica tuturor clienţilor, urmare a deciziei de conversie a sumelor datorate în franci elveţieni. Din depoziţia martorei mai rezultă că, inculpatul, conştientizând că faptele sale au fost descoperite, s-a angajat că va restitui banii personal, după care a devenit din ce în ce mai ostil şi nu i-a mai răspuns la telefon.
De asemenea, probatoriul este completat şi de declaraţia martorei I., titulara contului bancar x, în care au fost viraţi banii părţii civile, si de înscrisurile privind rulajul acestui cont, din care rezultă că inculpatul A. a efectuat operaţiuni de retragere începând cu data de 08.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 09.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 11.06.2015, în valoare de 10.000 de euro, 16.06.2015, în valoare de 3.000 de euro, 18.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 22.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 23.06.2015, în valoare de 2.500 de euro.
S-a arătat că şi încadrarea juridică stabilită de prima instanţă este corectă, în drept faptele inculpatului A. întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., varianta agravată fiind atrasă de folosirea unui mijloc fraudulos, respectiv contul bancar aparţinând martorei I., prezentat ca aparţinând băncii, prin funcţionarul bancar competent să dispună cu privire la creditul părţii civile.
Sub aspectul individualizării sancţiunii ce i-a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a apreciat întemeiate criticile formulate în apelul părţii civile F.. Circumstanţele în care s-a săvârşit infracţiunea, respectiv faptul că inculpatul a acţionat în calitatea sa de avocat, pe fondul încrederii deosebite de care se bucura din partea părţii civile, cuantumul ridicat al prejudiciului, faptul că a urmărit obţinerea banilor pentru satisfacerea unor plăceri personale (excursii în străinătate, achiziţionarea de haine), că nu este la prima încălcare a legii penale, comportamentul pe parcursul procesului penal (acesta prezentându-se doar la două termene de judecată în faţa primei instanţe, fără a întreprinde vreun demers pentru a repara măcar în parte prejudiciul produs sau a se împăca cu partea civilă, deşi aceasta şi-a manifestat totala disponibilitate în acest sens, acceptând inclusiv reducerea sumei solicitate cu titlu de despăgubiri civile), reprezintă împrejurări ce reclamă aplicarea unei pedepse superioare minimului special prevăzut de lege, spre care s-a orientat instanţa de fond.
Faţă de toate aspectele expuse, Înalta Curte a apreciat că se impune reconsiderarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, prin majorarea la 1 an şi 6 luni închisoare, aceasta, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare, respectiv privare de libertate, asigurând justul echilibru ce trebuie să existe între gravitatea faptei şi sancţiunea dispusă.
S-a arătat că sunt întemeiate criticile părţii civile şi în privinţa soluţiei asupra laturii civile a cauzei.
În primul rând, în ceea ce priveşte suma de 5.000 de euro, solicitată de partea civilă ca onorariu avocaţial plătit inculpatului, Înalta Curte a constatat contrarietatea considerentelor hotărârii instanţei de fond. Astfel, deşi expunând situaţia de fapt pe care a reţinut-o, instanţa a arătat că, prin inducerea în eroare cu privire la titularul contului şi la destinaţia banilor viraţi, inculpatul i-a creat părţii civile aparenţa unei negocieri mai avantajoase în relaţia cu banca decât se putea prevedea la momentul angajării sale, şi că, mai apoi, acesta i-a mai solicitat de două ori, sumele de 2.000 şi, respectiv, de 1.500 de euro, ca onorariu pentru demersurile reuşite pe care le-a efectuat în cauza în care fusese angajat, onorariul cumulat cu cei 1.500 de euro plătiţi în avans, ajungând astfel la 5.500 de euro, aproximativ procentul de 10% din suma vărsată, ulterior, în soluţionarea acţiunii civile, aceeaşi instanţă consideră că nu se pot acorda despăgubiri întrucât ar exista o ambiguitate atât a titlului, cât şi a împrejurărilor în care banii au fost remişi, astfel că aceste sume nu pot fi considerate ca fiind o urmare imediată a infracţiunii.
Înalta Curte a constatat că probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că titlul cu care inculpatul a primit de la partea civilă suma de 5.000 de euro îl reprezintă onorariul avocaţial perceput în legătură cu soluţionarea dosarului de credit. Împrejurarea rezultă din declaraţia acestuia din cursul urmăririi penale că "toate sumele de bani pe care le-am primit de la doamna F., le-am primit cu titlu de asistenţă juridică, inclusiv cheltuielile necesare obiectului asistenţei juridice", din declaraţia dată în faţa instanţei de fond - "onorariul agreat a fost de 5.000 euro", din declaraţia notarială pe care a dat-o la data de 31 iulie 2017, autentificată prin încheierea nr. 121, prin care recunoştea că a primit suma totală de 55.000 euro şi se obliga să obţină închiderea dosarului de credit în termen de 3 luni, precum şi din declaraţiile constante ale părţii civile. Este adevărat că, într-una din declaraţiile sale, partea civilă a arătat că i-a înmânat 1.500 euro, inculpatul "motivând că pleacă în concediu şi are nevoie de bani", însă argumentele inculpatului pentru a o determina pe partea civilă să îi dea, la un anumit moment, o parte din onorariu nu schimbă în niciun fel natura titlului cu care banii au fost primiţi, susţinerea instanţei de fond cu privire la existenţa unei ambiguităţi sub acest aspect fiind total nefondată.
Totodată, Înalta Curte a reţinut că şi suma achitată cu titlu de onorariu avocaţial reprezintă prejudiciu cauzat prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, contractul de asistenţă juridică fiind mijlocul de care inculpatul s-a folosit, a profitat, pentru inducerea în eroare a părţii civile.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, s-a arătat că trebuie însă menţionat că acţiunea civilă alăturată acţiunii penale este limitată de obiectul judecăţii cauzei penale, respectiv de acuzaţia adusă inculpatului.
În cauză, prin rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune întrucât, în calitate de avocat al persoanei vătămate F., fiind angajat în vederea stingerii unui credit datorat unităţii bancare H., la data de 08 iunie 2015, i-a prezentat în mod mincinos un cont deschis la unitatea bancară ca aparţinând unei funcţionare cu atribuţii de conducere în cadrul instituţiei, inducând-o în eroare că, prin virarea sumei de 50.000 de euro, pe care ar fi negociat-o în această limită, datoria către bancă urmează să fie stinsă, iar ulterior alimentării contului, în perioada 08 iunie 2015- 03 iulie 2015, şi-a însuşit întreaga sumă de bani. Acţiunile anterioare ale inculpatului nu au fost circumscrise ilicitului penal, în actul de sesizare arătându-se că pentru suma de bani primită cu titlu de avans nu s-a putut stabili o intenţie de a înşela partea civilă.
Înalta Curte a reţinut că, după încasarea avansului de 1.500 de euro, sumele ulterioare (în total de 3.500 euro) au fost date conform contractului de asistenţă juridică, ca onorariu de succes, prin inducerea în eroare a părţii civile cu privire la demersurile sale ce ar fi condus la negocierea creditului în caz de achitare anticipată, până la valoarea de 50.000 euro.
Ca atare, s-a constatat că există o legătură de cauzalitate directă între această faptă ilicită a inculpatului şi prejudiciul înregistrat de partea civilă prin achitarea onorariului de 3.500 euro, impunându-se repararea sa integrală, prin acordarea şi a acestei sume alături de cea de 50.000 de euro, la care a fost obligat prin sentinţă, cu titlu de daune materiale.
Împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018, a formulat contestaţie în anulare contestatorul inculpat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2023.
În motivarea contestaţiei în anulare, în esenţă, contestatorul, invocând cazul prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Pe fondul contestaţiei în anulare, a invocat deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, precum şi hotărârea prealabilă nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, solicitând să se constate încetarea procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat, ca urmare a intervenirii prescriţiei răspunderii penale.
Prin încheierea pronunţată la data de 08 noiembrie 2023, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018, acordând termen la data de 10 ianuarie 2024, cu citarea contestatorului inculpat şi a intimatei părţi civile F., termen la care cauza a rămas în pronunţare.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 232/F din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru o faptă comisă în 8 iunie 2015.
La data de 9 mai 2023, în timp ce se afla în executarea pedepsei, condamnatul A. a formulat o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., solicitând întreruperea executării pedepsei ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi din a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ pronunţată de Completul pentru soluţionarea unor chestiuni prealabile. Concluziile în prezenta cauză s-au pus după ce condamnatul a executat pedeapsa la care a fost condamnat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin Dec. 43/2023 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că:, Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.."
Prin această decizie Inalta Curte a învederat că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare.
Pe de altă parte, normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din C. pen.
De asemenea, s-a arătat că art. 155 alin. (1) din C. pen. actual constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Ca atare, aplicarea (pretins) greşită, într-o cauză pendinte, a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanţial), precum cele privind prescripţia răspunderii penale, prin reţinerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură şi, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale, şi nu a celor de drept penal material.
Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.
Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. presupune o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) din C. proc. pen. pentru care existau probe în cauză. Acest caz nu presupune o error in judicata, fiindcă rolul său nu este acela de a înlătura o greşită interpretare şi aplicare a legii în ipoteza din cuprinsul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.
În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a subliat ICCJ, aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură. Prin urmare, dovada existenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunţării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă.
Aceasta, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).
Drept urmare, aprecierea pretins eronată a instanţei de apel, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din C. pen., constituie o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestaţiei în anulare.
De aceea, a subliniat în această decizie ICCJ, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Trebuie subliniat că această decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ulterioară Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care la punctul 2, din dispozitiv se prevede:, Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii", şi pronunţarea ei a fost determinată de faptul că în practica judiciară au existat în continuare controverse şi soluţii divergente în materia sesizării instanţei cu o contestaţie în anulare întemeia pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., după publicarea Deciziei 67 din 2022.
De aceea, Înalta Curte a considerat aplicabilă în cauză această din urmă decizie de unificare a practicii judiciare(Decizia 43/2023)
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018 şi îl va obliga pe contestator la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală în dosarul nr. x/2018.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 februarie 2024.