Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Primul ciclu procesual
1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Organismul Intermediar Regional POSDRU Regiunea Sud – Est ("OIR"), Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane ("AMPOSDRU") şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice ("MMFPSVP") au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă nr. 10894/08.08.2013 prin care s-a stabilit o creanţă bugetară în cuantum de 1.094.693,3 RON;
- anularea Deciziei nr. 198/11.10.2013 emise de OIR, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de C.;
- obligarea pârâtelor la plata în solidar a cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
1.2. Sentinţa de fond din primul ciclu procesual
Prin încheierea de şedinţă din data de 16.04.2014, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane ("AMPOSDRU") şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice ("MMFPSPV"), pentru motivele arătate în considerentele încheierii.
Prin sentinţa civilă nr. 1964 din 20 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional POSDRU REGIUNEA SUD-EST, s-a anulat decizia nr. 198/11.10.2013 şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă nr. 10894/08.08.2013, emise de pârât şi s-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
1.3. Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare
Prin decizia nr. 2266 din 23 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Organismul Intermediar Regional Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud – Est împotriva sentinţei civile nr. 1964 din 20 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
2. Al doilea ciclu procesual
2.1. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.05.2017, sub nr. x/2013*.
2.2. Soluţia instanţei de fond din al doilea ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 3598 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – "A.", în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est, ca neîntemeiată.
2.3. Decizia de casare în al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr. 1690 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A. împotriva sentinţei civile nr. 3598 din 10 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
II. Cererea de revizuire
2.1. Împotriva Deciziei nr. 2266 din 23.09.2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 şi a Deciziei nr. 1690 din 19.03.2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 reclamanta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ coroborate cu dispoziţiile art. 509-513 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, schimbarea în tot a hotărârilor atacate, cu consecinţa respingerii recursului formulat de către OIRPOSDRU Sud-Est împotriva sentinţei nr. 1964 pronunţată la data de 20.06.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în cauza nr. x/2013 şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1964 din 20.06.2014 pronunţată de către Curtea de apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal în cauza nr. x/2013.
În motivarea căii de atac, revizuenta a susţinut că la data închiderii dezbaterilor, respectiv la termenul din 05.03.2020, Înalta Curte nu a ţinut cont de argumentele expuse în cuprinsul notelor scrise, însoţite de un număr de 4 anexe.
În esenţă, în cuprinsul acestor note arăta Înaltei Curţi atât despre faptul luării la cunoştinţă despre înscrisul emis de către Ministerul Fondurilor Europene sub nr. x/13.12.2019 şi adresat către Direcţia Generală Programe Europene Capital Uman, document pe care l-a ataşat în copie notelor scrise ca Anexa nr. 1, cât şi despre un număr de alte 3 hotărâri judecătoreşti pronunţate atât de către ÎCCJ – secţia de contencios administrativ şi fiscal, dar şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la chestiuni relevante faţă de obiectul cauzei de faţă.
Documentul emis de către Ministerul Fondurilor Europene sub nr. x/13.12.2019 nu reprezintă altceva decât o informare pe care ministerul o face către Direcţia aflată în subordinea sa cu privire la "interpretarea prevederilor art. 21 alin. (23) şi (26) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011…", precum şi la deciziile CJUE pronunţate în cauzele nr. C-192/13P şi respectiv C-140/15P, potrivit cărora "depăşirea acestor termen atrage nulitatea actului emis (titlul de creanţă).
A mai susţinut revizuenta că în şedinţa din 05.03.2020, după acordarea cuvântului asupra recursului, reprezentantul A. a început prin a susţine argumentele expuse în cuprinsul notelor scrise, ataşate la dosar la termenul din 23.01.2020, arătând că ÎCCJ, respectând principiul priorităţii dreptului comunitar, se cuvine a da eficienţă dezlegărilor pe care CJUE le-a dat prin hotărârile pronunţate în cauzele nr. C-192/13P şi respectiv C-140/15P şi jurisprudenţa recentă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a ÎCCJ, făcând trimitere la Decizia nr. 1031/2019, însă preşedintele completului de judecată a cenzurat susţinerile cu privire la aceste chestiuni, solicitându-i să se limiteze la motivele de recurs expuse în cuprinsul cererii de recurs.
Revizuenta a arătat că, procedând în acest fel, Înalta Curte nu a înţeles să aibă în vedere principiul priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului intern, prevăzut de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 5 Noul C. civ., art. 4 C. proc. civ.
Această jurisprudenţă a CJUE relevantă pentru speţa de faţă, a fost confirmată în mai multe rânduri de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum reiese în special din Hotărârea din 22 octombrie 2014, Spania/Comisia (C-429/13 P, EU:C:2014:2310), din Hotărârea din 4 decembrie 2014, Spania/Comisie (C-513/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2412), din Hotărârea din 24 iunie 2015, Germania/Comisie (C-549/12P şi C-54/13 P, EU:C:2015:415), aşa cum se reţine în paragraful 115 al Hotărârii pronunţată de către CJUE în cauza C-140/15 P Comisia Europeană – Regatul Spaniei.
Acest fapt arătat este reţinut chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 1031/2019 pronunţată în cauza nr. x/2015 despre care a arătat şi pe care a ataşat-o ca Anexa nr. 4 la note scrise din data de 23.01.2020.
A mai arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 1690 din 19.03.2020, Înalta Curte nu a reţinut, în niciun fel, faptul invocării de către A. a dezlegărilor date de către CJUE în cuprinsul hotărârilor pronunţate în cauzele C-140/15P şi C-192/13P prin prisma priorităţii dreptului comunitar.
2.2. Apărările formulate în cauză
Intimatul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud-Est a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire împotriva Deciziei nr. 2266/23.09.2016 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună şi curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii, în acest sens pronunţându-se ÎCCJ prin Decizia nr. 45/12.12.2016, devenită obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.. Or, a arătat intimata Decizia nr. 2266/23.09.2016 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013 a rămas definitivă la data de 23.09.2016, iar în cursul lunii mai 2017 hotărârea a fost comunicată recurentei A..
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, intimata a arătat că, raportat la argumentele prezentate de revizuentă, în mod corect ÎCCJ la termenul din data de 05.03.2020, cu ocazia închiderii dezbaterilor, a pus în vedere apărătorului recurentei să se limiteze la susţinerea recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate în urma rejudecării cauzei, deci implicit doar a motivelor invocate cu ocazia cererii de recurs.
Cu privire la invocarea de către revizuentă a dezlegărilor date de către CJUE în cuprinsul hotărârilor pronunţate în cauzele C-140/15P şi C-192/13P, a arătat că hotărârile invocate fac trimitere la respectarea termenului privitor la adoptarea de către Comisia Europeană a unei decizii privind corecţiile financiare, termen prevăzute în mod clar în cuprinsul Regulamentelor (CE) nr. 1164/1994 al Consiliului din 16.05.1994 de creare a Fondului de coeziune, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21.06.1999 şi prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21.06.1999 şi Regulamentul (CE) nr. 1386/2002 a Comisie din 29.07.2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1164/1994 şi nici într-un caz la respectarea termenelor stabilite în privinţa emiterii proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare.
Aceste prevederi se aplică strict în raportul dintre Comisia europeană şi statul membru.
De asemenea, a solicitat să se constate existenţa autorităţii de lucru judecat asupra dezlegării date de instanţa de recurs în dosarul r. x/2013 prin Decizia nr. 2266/23.09.2016, hotărâre rămasă definitivă, prin care s-a tranşat aspectul privind respectarea termenului legal prevăzut de art. 21 alin. (23) şi 25 din O.U.G. nr. 66/2011 la emiterea PV nr. 10894/08.08.2013, cât şi a Deciziei nr. 198/11.10.2013.
III. Cu privire la cererea de revizuire
3.1. Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii invocată de Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud – Est, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, cererea de revizuire formulată de A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 2266 din 23 septembrie 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, fiind tardiv formulată, raportat la considerentele ce urmează:
Revizuirea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:
"(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), şi hotărârile definitive care nu evocă fondul.
Termenul în care cererea de revizuire circumscrisă acestui temei de drept putea fi formulată este cel prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora:
"Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere".
În cauză, Înalta Curte constată că decizia nr. 2266 din 23 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 a fost comunicată revizuentei A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A. la data de 18 august 2014, potrivit dovezii existente la fila x (dosar nr. x/2013, vol. I).
În raport cu modul de calcul al termenelor de procedură socotite pe luni, prevăzut de art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de exercitare a revizuirii s-a împlinit la data de 18 septembrie 2014.
Or, în speţă, revizuenta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A. a comunicat prin poştă cererea de la data de 22 iunie 2020, fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 24 iunie 2020, cu nerespectarea termenului prevăzut în mod imperativ de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".
Sancţiunea nulităţii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.
Termenul de decădere poate suporta, aşadar, o repunere în termen în condiţiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora, în speţă, revizuenta neformulând o astfel de cerere.
Având în vedere aceste aspect, Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, revizuenta neaflându-se în situaţia prevăzută de art. 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Prin urmare, pentru considerentele anterior relevate şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 2266 din 23 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 ca tardiv formulată.
3.2. Cererea de revizuire formulată de revizuenta A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România – A. împotriva Deciziei nr. 1690 din 19.03.2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013
Analizând decizia atacată, în raport cu motivele invocate, în apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.
Înalta Curte constată că prezenta cale de atac extraordinară este întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementează un caz de revizuire specific materiei contenciosului administrativ constând în încălcarea, prin hotărârea definitivă atacată cu revizuire, a priorităţii dreptului unional, prevăzut de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Calea extraordinară de atac prevăzută prin această reglementare reprezintă mijlocul procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Înalta Curte reţine că simpla invocare a prevederilor de drept unional şi a practicii CJUE nu este de natură a determina incidenţa cazului de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, căci acestea trebuie să se afle în legătură cu problema de drept supusă analizei în decizia atacată cu revizuire.
Instanţa de revizuire constată că, prin cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, revizuenta invocă o încălcare a dreptului unional în rezolvarea chestiunii litigioase privind interpretarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (23) şi (25) din O.U.G. nr. 66/2011 de efectuare a verificării şi de emitere a proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare. Or, această chestiune a fost analizată şi dezlegată definitiv în primul ciclu procesual de către instanţa de recurs, prin decizia nr. 2266 din 23 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, iar nu în al doilea ciclu procesual, prin decizia atacată cu revizuire.
Revizuenta este nemulţumită de modul de interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept unional şi a jurisprudenţei CJUE privind nerespectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (23) şi (25) din O.U.G. nr. 66/2011, analizată prin prisma hotărârilor pronunţate în cauzele C-140/15P şi C-192/13P, pretinzând că instanţa care a pronunţat decizia supusă revizuirii nu a ţinut cont de argumentele expuse în cuprinsul notelor scrise ataşate cu privire la respectarea principiului priorităţii dreptului comunitar.
Or, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., (1) în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Astfel, în al doilea ciclu procesual, rejudecarea cauzei a avut loc în limitele stabilite prin decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. decizia nr. 2266 din 23 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin această decizie, argumentul referitor la nerespectarea termenelor prevăzute de prevederile art. 21 alin. (23) şi (25) din O.U.G. nr. 66/2011 a fost definitiv tranşat, constatându-se că atât procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţa nr. 10894/08.08.2013, cât şi decizia nr. 198/11.10.2013 sunt emise cu respectarea termenului legal, astfel încât nu mai putea fi repusă în discuţie nici în rejudecarea fondului şi nici în soluţionarea căii de atac declarată în al doilea ciclu procesual.
Prin urmare, acest aspect fiind soluţionat definitiv şi cu forţă obligatorie, nu mai poate fi reiterat în rejudecarea cauzei după trimitere, astfel că Înalta Curte nu putea analiza aspectele invocate de revizuentă, limitându-se la a cerceta motivele acţiunii iniţiale, astfel cum a fost formulată de către reclamantă.
În concluzie, chestiunea litigioasă nu a fost tratată pe fond prin decizia supusă revizuirii, aceasta fiind tranşată prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.
Argumentele reţinute fiind strict de ordin procedural, în sensul că autoritatea de lucru judecat se opune reiterării unui motiv de nelegalitate a actelor administrative care a fost deja rezolvat în primul ciclu procesual, în cauză nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Reanalizarea problemei cu privire la modul de interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept unional şi a jurisprudenţei CJUE privind nerespectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (23) şi (25) din O.U.G. nr. 66/2011 nu ar putea avea loc decât cu încălcarea principiilor autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice, care constituie elemente fundamentale ale preeminenţei dreptului care trebuie să guverneze ordinea juridică într-un stat de drept.
În acest sens s-a pronunţat şi CJUE prin hotătârea pronunţată la data de 16 martie 2006 în cauza Rosmarie Kapfererc. Schlank & Schick GmbH, C-234/2004, prin care a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză.
Curtea a reţinut că principiul autorităţii de lucru judecat are o importanţă deosebită atât în ordinea de drept comunitar, cât şi în cadrul ordinii juridice a fiecărui stat membru, fiind o garanţie a stabilităţii raporturilor juridice.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii invocată de Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud – Est şi va respinge cererea de revizuire formulată de A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 2266 din 23 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, ca tardivă, şi în temeiul art. 513 C. proc. civ., reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge cererea de revizuire formulată de A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 1690 din 19 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia tardivităţii invocată de Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud – Est.
Respinge cererea de revizuire formulată de A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 2266 din 23 septembrie 2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca tardivă.
Respinge cererea de revizuire formulată de A. şi a Depozitarilor de Produse Congelate şi Refrigerate din România - A. împotriva deciziei nr. 1690 din 19 martie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca nefondată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 18 februarie 2021.