Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:
Prin sentinţa penală nr. 132 din 10.02.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală a hotărât următoarele:
În baza art. 188 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 14 (paisprezece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „omor”.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen.
În baza art. 336 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe”.
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pe o perioada de 5 (cinci) ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă această pedeapsă principală, și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunile deduse judecății sunt infracțiuni concurente între ele, precum și cu infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal în varianta simplă, împotriva persoanei vătămate B., pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 944 din 20.12.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/301/2016, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București, Secția I penală.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse de 14 ani închisoare și 2 ani închisoare, aplicate prin prezenta hotărâre, cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 205 alin. (1) C. pen., aplicată prin sentința penală nr. 944/20.12.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/301/2016, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București, Secția I penală, în pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an și 8 luni închisoare (o treime din totalul de 5 ani al celorlalte două pedepse), inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa de 15 ani și 8 luni închisoare.
În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 15 ani și 8 luni închisoare perioada reţinerii de la data de 06.09.2016 la data de 07.09.2016, precum şi arestul preventiv din perioada 15.09.2016-12.10.2016, inclusiv, din dosarul nr. x/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., art. 66 alin. (1) şi art. 2 alin. (3) C. pen., i-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 15 ani și 8 luni închisoare, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, dreptul de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București - şi dreptul de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri, drepturi prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) și o) C. pen., care se calculează conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.
În baza art. 45 alin. (5), rap. la art. 45 alin. (3) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 15 ani și 8 luni închisoare, şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, dreptul de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București - şi dreptul de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri, drepturi prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) și o) C. pen., care se execută, conform art. 65 alin. (3) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat în lipsă în prezenta cauză, prin încheierea din data de 15.05.2020, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2020*, definitivă prin respingerea contestației inculpatului de către Curtea de Apel București, până în prezent mandatul de arestare preventivă emis în baza acestei încheieri nefiind pus în executare.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței penale nr. 944/20.12.2018, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/301/2016, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București, Secția I penală și s-a dispus emiterea unui nou mandat al pedepsei închisorii, conform prezentei hotărâri.
În baza art. 7 alin. (1), rap. la art. 4 alin. (1) lit. b), cu referire la pct. 1 din Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.) a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă C.
S-a luat act că partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A., societate aflată în procedura de faliment, reprezentată legal de lichidatorul judiciar E. - Filiala Cluj S.P.R.L. a încheiat tranzacții pe latura civilă a cauzei cu părțile civile F. (prin reprezentant legal G.), H., I. (prin reprezentant legal H.) și Î. (prin reprezentant legal H.), acestea renunțând la orice fel de alte pretenții.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 19 şi urm. C. proc. civ., rap. la art. 1357 C. civ., a admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile J. și K.
A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă J. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective), cu titlu de daune morale.
A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă K. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 100.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective), cu titlu de daune morale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. f), raportat la art. 162 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus restituirea către partea civilă K., la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autovehiculului marca X., cu nr. de înmatriculare (...), depozitat la sediul Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București – Fort 4, în hangarul „Zona (...)”, de pe str. (...), Măgurele, jud. Ilfov.
În baza art. 404 alin. (4) lit. f), raportat la art. 162 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus restituirea către L. S.A. [cu sediul în București, str. (...), Sector 1], la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autovehiculului marca Y. model Z., cu nr. de înmatriculare (...), depozitat la sediul Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București – Fort 4, în hangarul „Zona (...)”, de pe str. (...), Măgurele, jud. Ilfov.
În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. civ., raportat la art. 112 alin. (1) lit. b), alin. (2) și alin. (3) C. pen., s-a confiscat în parte de la inculpatul A. echivalentul în bani a bunului folosit la săvârșirea infracțiunii [autovehiculul marca Y. model Z., cu nr. de înmatriculare (...)], respectiv confiscă suma de 15.000 Euro (la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective).
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) și art. 250 indice 2, raportat la art. 250 şi art. 250 indice 1 C. proc. civ., în vederea reparării pagubei, în vederea recuperării cheltuielilor de judecată și în vederea garantării executării măsurii de siguranță a confiscării speciale, s-au menţinut măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatul A., prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 30.06.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, însă numai până la concurența sumei totale de 113.000 lei și 215.000 Euro.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 13.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat (10.000 lei din faza de urmărire penală şi 3.000 lei din faza de cameră preliminară şi de judecată).
În baza art. 275 alin. (6), rap. la art. 272 alin. (2) C. proc. pen., onorariile avocaților din oficiu desemnați în faza de judecată pentru inculpatul A. (onorariu în cuantum de 868 lei) și pentru partea civilă minoră F. (onorariu în cuantum de 470 lei) au rămas în sarcina statului.
Prin decizia penală nr. 1485/A din 18.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023), în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 10.02.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală.
S-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând, în fond:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului, în pedepsele componente de 14 ani închisoare, 2 ani închisoare, 3 ani închisoare și sporul de 1 an și 8 luni închisoare, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 188 alin. (1) C. pen., a fost condamnatul inculpatul A. la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 12 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea de omor, cu pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, și cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal, aplicată prin sentința penală nr. 944/20.12.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/301/2016, definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București, Secția I penală și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an și 8 luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse), inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 13 ani și 8 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. și art. 66 alin. (1) lit. a), b), i), n) și o) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 13 ani și 8 luni închisoare, şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, a următoarelor drepturi: de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a conduce vehicule pe drumurile publice, de a comunica şi de a se apropia, la o distanţă de 100 metri, de persoana vătămată B. - din dosarul nr. x/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 București - şi de a se apropia de locuinţa sau de alte locuri în care persoana vătămată B. desfăşoară activităţi sociale, pe distanţa de 100 metri.
S-a înlăturat dispoziția de obligare a inculpatului la plata de despăgubiri către părțile civile J. și K., în cuantum de 50.000 lei, cu titlu de daune materiale, şi 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fiecare, acestea urmând să fie achitate de către partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A.
S-au menţinut măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatul A., prin ordonanța nr. x/P/2019 din data de 30.06.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, numai până la concurența sumelor de 13.000 lei și 15.000 euro, în vederea recuperării cheltuielilor judiciare și în vederea garantării executării măsurii de siguranță a confiscării speciale.
S-au menţinut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana interesată S.C. M. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.
În fapt și în drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. care, la data de 08.09.2019, pe fondul unei crize de gelozie și într-o stare de furie, având o alcoolemie de 1,96 g/l și fiind sub influența cocainei, intenționând să se deplaseze din sat Gulia, com. Tărtășești, str. (...), jud. Dâmbovița, spre Clubul X. din Parcul X., mun. București, unde se afla fosta sa prietenă care refuzase să plece acasă la insistențele lui, a condus autoturismul marca Y. model Z., cu nr. de înmatriculare (...), cu o viteză ce depășea cu mult viteza legală de 60 km/h în localitate, pătrunzând pe culoarea roșie a semaforului cu viteza de 145 km/h în intersecția dintre Șos. (...) și str. (...), accelerând până la 162 de km/h în momentul în care a trecut de un alt vehicul care circula cu viteză redusă pe banda I, urcând vehiculul cu partea stângă pe un scuar, apăsând la maximum pedala de accelerație la un vehicul echipat cu un motor ce dezvoltă o putere de aproximativ 700 de cai putere, pătrunzând pe contrasens și intrând în coliziune frontală, la ora 03:02:39, la viteza de 143 km/h, cu autoturismul marca X., cu nr. de înmatriculare (...), condus de victima N., care a decedat pe loc în urma leziunilor suferite, toate acestea în condițiile în care, din momentul în care a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului inculpatul nu a acționat frâna, iar în momentul coliziunii pedala de accelerație era apăsată la maximum, manifestând indiferență față de urmările acțiunilor sale pe care le-a prevăzut și acceptat, punând în pericol participanții la trafic, lăsând producerea sau evitarea unei coliziuni pe seama hazardului și astfel ucigând-o pe victima N. cu intenție indirectă, constituie infracțiunile de omor, faptă prevăzută în art. 188 alin. (1) C. pen., și conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau altor substanțe, faptă prevăzută în art. 336 alin. (1) și (2) C. pen., ambele în condițiile art. 38 alin. (1) C. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18.10.2023, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023), prin avocat O., inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Sub aspectul motivării cazului invocat, s-a susţinut, în esenţă, că un accident auto nu constituie infracţiunea de omor, deoarece un conducător auto care apasă acceleraţia pe un drum public, chiar acceptând varianta de previziune a unui rezultat socialmente periculos şi care se bazează pe un minim de elemente pentru evitarea unui potenţial pericol, nu acţionează acceptând potenţiala urmare socialmente periculoasă, ci socoteşte fără temei că aceasta nu se va produce.
S-a arătat că inculpatul A., aflându-se la volanul autoturismului, a condus pe timp de noapte, prevăzând că puteau interveni anumite obstacole, mai puţine decât pe timp de zi, iar când a intervenit obstacolul, constând în autoturismul ce a intrat pe Şos. (...) dinspre str. (...), a fost obligat/forţat de împrejurări să îl ocolească şi, astfel, a acroşat scuarul nesemnalizat, scuar care l-a aruncat pe celălalt sens de mers cu consecinţa intrării în coliziune cu autoturismul persoanei vătămate, dar neacceptând producerea unui asemenea rezultat şi bazându-se pe elemente obiective suficiente prin prisma cărora un eventual accident putea fi evitat. Împrejurări precum experienţa anterioară a inculpatului în conducerea unor autovehicule asemănătoare, starea tehnică fără cusur a autoturismului marca Y. model Z. şi elementele legate de traficul din zona respectivă, ţinând seama şi de intervalul orar, se constituie în veritabile temeiuri avute în vedere la momentul la are s-a decis să conducă autovehiculul.
Aşadar, s-a apreciat că, aşa cum se prezintă situaţia de fapt în cauză, nu se poate reţine în mod întemeiat că nu au existat temeiuri de evitare a coliziunii cu un alt participant la trafic, ci doar că acestea au fost evaluate eronat, considerându-se că nu se va produce accidentul.
S-a mai susţinut că, în situaţii similare, instanţele au reţinut infracţiunea de ucidere din culpă.
Prin încheierea din 14 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secția penală s-a admis în principiu, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023).
Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că acesta este fondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Astfel, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanțiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Inculpatul A., trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de „omor” [prev. de art. 188 alin. (1) C. pen.] și „conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe” [prev. de art. 336 alin. (1) și (2) C. pen.], a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta reţinută în sarcina sa, respectiv săvârşirea accidentului auto din data de 08.09.2019, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de „omor”.
Cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație şi Justiție s-a apreciat că acest caz de casare vizează „acele situaţii în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.
Examinând legalitatea hotărârii atacate, în opinie majoritară, Înalta Curte constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu corespunde normei de incriminare, prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen., în temeiul căreia s-a dispus condamnarea.
Evaluând dacă există o corespondență deplină între fapta săvârșită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, Înalta Curte apreciază că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de „omor”, constând în „uciderea unei persoane”, poate fi reținut numai în condițiile în care fapta în sine relevă fără niciun dubiu o acţiune care are drept rezultat suprimarea vieţii unei persoane.
În fapt, s-a reţinut că inculpatului A. i s-a imputat că, la data de 08.09.2019, având o alcoolemie de 1,96 g/l și fiind sub influența cocainei, conducând autoturismul marca Y. model Z., cu nr. de înmatriculare (...), cu o viteză ce depășea cu mult viteza legală de 60 km/h în localitate, a trecut pe culoarea roșie a semaforului cu viteza de 145 km/h în intersecția dintre Șos. (...) și str. (...), accelerând până la 162 de km/h în momentul în care a trecut de un alt vehicul care circula cu viteză redusă pe banda I, urcând vehiculul cu partea stângă pe un scuar, apăsând la maximum pedala de accelerație la un vehicul echipat cu un motor ce dezvoltă o putere de aproximativ 700 de cai putere, a pătruns, astfel, pe contrasens și a intrat în coliziune frontală, la ora 03:02:39, la viteza de 143 km/h, cu autoturismul marca X., cu nr. de înmatriculare (...), condus de victima N., care a decedat pe loc în urma leziunilor suferite.
Astfel, raportat la coordonatele faptice stabilite la judecata cauzei în fond şi menţinute în apel, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut în încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat inculpatul dispozițiile art. 188 alin. (1) C. pen.
Elementele de fapt reţinute relevă situaţia tipică a unui accident de circulaţie care a avut drept rezultat decesul unei persoane din culpa exclusivă a conducătorului auto (inculpatul), care nu a respectat dispoziţiile legale ce reglementează regimul circulaţiei pe drumurile publice (a circulat cu viteză excesivă, peste limita legală, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi a consumului de substanţe interzise).
În cazul de faţă, instanţele de fond şi apel au reţinut infracţiunea de omor. Infracţiunea prevăzută de art. 188 C. pen. se comite, din punct de vedere al elementului material, printr-o acţiune (sau chiar inacţiune), care trebuie să fie îndreptată asupra victimei. Or, situaţia de fapt relevă, aşa cum s-a menţionat anterior, un accident rutier, definit prin chiar prescripţia normativă ca fiind un eveniment (art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002).
Un eveniment este, în sine, fortuit, şi nu voit, are caracter imprevizibil. „Acţiunea” autorului (conducătorul auto) este asupra autovehiculului, acesta acţionând sistemul de accelerare a vitezei peste limita legală, cu consecinţa intrării în coliziune frontală cu autoturismul condus de victimă căruia i-a cauzat decesul, elemente de fapt ce au valenţele unei fapte care, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv se încadrează în infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 192 C. pen.
Raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, infracţiunea de omor ar fi posibilă doar în situaţia în care autovehiculul ar fi fost folosit sau acceptat a fi fost folosit drept mijloc în scopul suprimării vieţii victimei. Or, nici instanţa de fond, şi nici instanţa de apel nu au relevat o asemenea împrejurare.
În acord cu instanţele de fond şi apel, şi Instanţa Supremă subliniază gravitatea faptei inculpatului, prin prisma împrejurărilor, a conduitei acestuia, dar mai ales a consecinţelor produse, pierderea vieţii unei persoane. Nesocotirea de către inculpat a dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice (a condus cu viteză excesivă, sub influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor interzise) sunt stări, situaţii, împrejurări concomitente săvârşirii infracţiunii ce relevă un grad de pericol ridicat al faptei şi o periculozitate mare a infractorului, încadrând infracţiunea în forma agravată, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul urmează a răspunde penal.
În acest context, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată cu privire la lipsa de corespondenţă între situaţia de fapt şi norma de incriminare nu poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs în casaţie, deoarece implică schimbarea încadrării juridice în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, dar şi individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia, în funcţie de norma de incriminare ce va fi stabilită ca incidentă în cauză.
Nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., se impune, în aceste limite, cu privire la infracţiunea de „omor” prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen. (astfel cum în mod nelegal a fost reţinută prin hotărârea atacată), trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel București.
Totodată, întrucât inculpatul A. a fost condamnat în cauză şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) și (2) C. pen. (cu aplicarea, în primă instanţă, a pedepsei de 2 ani închisoare, menţinută de instanţa de apel), în condiţiile în care, prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a făcut aplicarea normelor privind tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, în urma constatării că infracțiunile deduse judecății sunt concurente între ele, precum şi cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 944 din 20.12.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/301/2016, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 504/09.04.2021 a Curții de Apel București, Secția I penală, Înalta Curte consideră că se impune rejudecarea întregii cauze de către instanţa de apel, faţă de incidenţa dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, ce implică aprecieri din partea instanței asupra regimului sancționator de aplicat în raport cu întregul sistem de individualizare judiciară a pedepsei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023).
Va casa, în parte, decizia penală atacată, numai în ce privește pe inculpatul A. și va trimite cauza la rejudecare de către instanța de apel, Curtea de Apel București.
Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023).
Casează, în parte, decizia penală atacată, numai în ce privește pe inculpatul A. și trimite cauza la rejudecare de către instanța de apel, Curtea de Apel București.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, care nu contravin prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.
Motivarea opiniei separate:
În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunțarea unei soluții de respingere, ca nefondat, a recursului în casație declarat de către recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1485/A din 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a penală, în dosarul nr. y/3/2020 (x/2023), pentru următoarele considerente:
Prealabil, sunt de prezentat câteva considerente teoretice care justifică această opinie separată cu privire la recursul în casație formulat de către recurent.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.
În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., „fapta nu este prevăzută de legea penală”, analiza realizată de către Înalta Curte se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Esențială, în prezenta cauză, este constatarea referitoare la faptul că tipicitatea faptei, reținută în mod definitiv de către instanța de apel, se analizează doar din punct de vedere obiectiv, fără a putea fi antamată o analiză a tipicității subiective.
Această concluzie, care este constantă în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, este determinată de modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege), precum și de dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
În cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin (1) C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală” să se înțeleagă orice faptă, act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, ce încalcă normele de conviețuire socială și încriminată de norma penală.
Aceeași viziune a legiuitorului reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., textul legal menționând distinct „fapta nu este prevăzută de legea penală” de „nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”
Se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracţiunii.
În aceste coordonate, în analiza recursului în casație exercitat de către recurentul (A.), constat că acesta, în esență, solicită instanței de recurs să reanalizeze probele administrate în cauză și să rețină o altă stare de fapt decât cea stabilită în mod definitiv de către instanțele de fond, Tribunalul București și Curtea de Apel București, cu privire la tipicitatea subiectivă a infracțiunii de omor reținute în sarcina sa.
Susține recurentul că supune analizei Înaltei Curți o chestiune de drept, vizând forma de vinovăție a faptei pe care a comis-o, însă, în esență, acesta solicită reanalizarea stării de fapt reținută în hotărârea atacată și stabilirea faptului că nu a comis infracțiunea cu forma de vinovăție cerută de lege, element care o lipsește de tipicitate.
Precizează acesta că se afla la volanul autoturismului marca Y. model Z. și conducea pe timp de noapte, prevăzând că puteau interveni anumite obstacole, mai puține decât pe timp de zi, iar când a intervenit un obstacol, respectiv un autoturism care a intrat pe Șoseaua (...) dinspre str. (...), a fost obligat de împrejurări să îl ocolească, astfel încât a acroșat scuarul nesemnalizat, manevră care l-a aruncat pe celălalt sens de mers cu consecința intrării în coliziune cu autoturismul părții vătămate, dar neacceptând acest rezultat, bazându-se și pe anumite elemente obiective, cum ar fi experiența sa anterioară în conducerea unor autovehicule asemănătoare, starea tehnică fără cusur a mașinii, precum și elementele legate de traficul din zona respectivă.
Cu privire la aceste susțineri ale recurentului, un prim aspect care trebuie remarcat este faptul că toate criticile formulate de acesta vizează elementele de tipicitate subiectivă ale infracțiunii reținute în sarcina sa.
Prin raportare la considerentele teoretice anterior prezentate, acesta reprezintă un motiv pentru care se impunea respingerea, ca nefondat, a recursului în casație, Înalta Curte neputând analiza și constata neîntrunirea tipicității subiective a infracțiunii în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
Nu este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fapta nu este prevăzută de legea penală, situația în care se invocă lipsa tipicității subiective a faptei.
Modul de reglementare legală a cazului de casare anterior menționat exclude de la analiza pe care o realizează instanța de recurs în casație acest element, argumentele teoretice anterior prezentate justificând această concluzie.
În al doilea rând, este de remarcat și faptul că recurentul solicită Înaltei Curți să rețină o altă stare de fapt decât aceea reținută în mod definitiv prin hotărârile judecătorești atacate, element care, de asemenea, impunea respingerea căii de atac, ca nefondate.
A reținut instanța de apel că recurentul a „condus autoturismul marca Y. pe Șos. (...), iar în momentul în care s-a apropiat de intersecția cu str. (...), culoarea semaforului fiind roșie, a circulat cu o viteză care a crescut de la 131 km/h până la 145 km/h, pedala de accelerație fiind apăsată progresiv de la 63% până la 91%. După ce a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului cu o viteză de 145 km/h, inculpatul a dorit să treacă prin stânga, pe banda nr. 2, pe care de altfel circula și premergător, de autoturismul de culoare închisă care circula cu viteză redusă pe banda nr. 1, astfel cum reiese din înregistrările camerelor de supraveghere din fișierul fișier „455 SC 2019 Șos. (...), f. 209 – filmare 00423”, însă autoturismul Y. nu a mai putut să țină banda sa din cauza vitezei cu care circula și s-a urcat cu partea din stânga pe scuarul ce separă sensurile de mers, în acest mod trecând pe lângă autoturismul de culoare închisă. După ce scuarul s-a terminat, autoturismul inculpatului a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune frontală cu autoturismul marca X., care circula din sens invers, pe banda de lângă axul drumului, condus de victima N., care a decedat în urma coliziunii.
După pătrunderea în intersecție și observarea autoturismului de culoare închisă care circula pe banda nr. 1, inculpatul A. a apăsat mai tare pedala de accelerație (chiar înainte de a se urca pe scuar), viteza autoturismului crescând în timpul manevrelor de trecere pe lângă vehiculul închis la culoare până la 162 km/h, în condițiile în care în acele momente autoturismul inculpatului era urcat cu partea stângă pe scuarul ce despărțea sensurile. Din momentul în care a pătruns în intersecție și până în momentul coliziunii, viteza vehiculului a crescut în mod constant până la 162 km/h, iar accelerația a ajuns la 100%, pentru ca ulterior să scadă la 80% pentru o jumătate de secundă, iar viteza să scadă până la 143 km/h în momentul coliziunii (din cauza urmelor de frecare dintre roțile vehiculului și bordura pe care a urcat). Următorul moment este cel al impactului, în care autoturismul avea viteza de 143 km/h, iar pedala de accelerație era apăsată la maximum”.
Între starea de fapt prezentată de către recurent și cea reținută de către instanța de apel există diferențe majore, iar instanța de recurs în casație nu poate, în mod legal, să procedeze la o analiză a probelor existente la dosarul cauzei pentru a stabili o altă stare de fapt decât cea stabilită în mod definitiv de către curtea de apel.
Susținerile recurentului cu privire la modul în care s-a produs accidentul omit să menționeze faptul că acesta conducea având o îmbibație alcoolică mult peste limita legală, fiind și sub influența drogurilor, că viteza de deplasare era una ce depășea limita de viteză pentru sectorul de drum, că a pătruns pe culoarea roșie a semaforului într-o intersecție, că nu a existat un obstacol în calea sa pentru ca să fie nevoie de o manevră de evitare, ci doar acesta nu a mai putut menține banda pe care era angajat din cauza vitezei excesive, elemente reținute de către instanța de apel, fiind deci deja intrate în puterea de lucru judecat.
Toate aceste elemente au fost stabilite pe baza probelor existente la dosarul cauzei de către instanțele de fond, dinamica producerii accidentului fiind amplu analizată în hotărârea atacată, iar din coroborarea lor s-a reținut că inculpatul a comis infracțiunea cu vinovăție, sub forma intenției indirecte.
Calea de atac a recursului în casație este una extraordinară, Înalta Curte fiind investită cu analiza legalități soluției atacate, fără a putea în vreun mod a cenzura temeinicia acesteia. Stabilirea unei stări de fapt diferite de aceea reținută în hotărârea atacată nu este în competența Înaltei Curți în această procedură, așa cum s-a precizat anterior.
În al treilea rând, consider că, în măsura în care s-ar accepta că este inclusă în sfera de incidență a cazului de casare prevăzut de art. . 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fapta nu este prevăzută de legea penală, situația în care se invocă lipsa tipicității subiective a faptei, analiza stării de fapt, așa cum a fost reținută în decizia atacată relevă justa reținere de către instanța de apel a existenței vinovăției în comiterea infracțiunii de omor, în forma intenției indirecte.
Circumstanțele concrete ale comiterii infracțiunii, atitudinea recurentului, care având atât o îmbibație alcoolică extrem de mare în sânge, cât și fiind sub influența drogurilor, a ales să conducă un autoturism cu o viteze excesivă, cu încălcarea regulilor de circulație în mod flagrant și fără a schița cel mai mic gest pentru a încerca să evite un pericol evident, recurentul calcând pedala de accelerație la maxim până în momentul impactului cu autoturismul victimei, relevă cu certitudine existența intenției indirecte în săvârșirea infracțiunii de omor.
Diferența între culpa cu prevedere și intenția indirectă este dată de poziția subiectivă a infractorului, în cazul primei acesta prevăzând rezultatul faptei sale, fără a îl accepta, socotind fără temei că el nu se va produce, în vreme ce în cazul intenției indirecte acesta accepta posibilitatea producerii acestuia, deși nu îl urmărește.
În mod evident, în prezenta cauză, recurentul a acceptat posibilitate producerii rezultatului socialmente periculos, moartea unei persoane, conducerea unui autoturism cu o viteză excesivă pe o șosea circulată, pătrunderea pe culoarea roșie a semaforului și accelerarea continuă a autovehiculului, inclusiv după momentul în care acesta a pierdut controlul volanului și a lovit scuarul de separație, demonstrează, fără tăgadă, că nu suntem în prezența unei fapte comise din culpă, ci a unei fapte intenționate.
Distincția clară dintre cele două forme de vinovăție rezultă din lipsa de reacție a recurentului în combaterea pericolului evident pe care îl crease, acesta accelerând la maxim până în momentul impactului, fără a schița cel mai mic gest din care să rezulte că dorește să evite producerea rezultatului socialmente periculos, accidentul de circulație, care în condițiile concrete nu putea avea alte rezultate decât unele letale.
În măsura în care am fi în prezența unei fapte comise din culpă, recurentul ar fi trebuit, măcar în ultimul moment, să încerce să evite prin orice manevră, frânare, virare, producerea accidentului de circulație, însă în prezenta cauză, așa cum reține Curtea de Apel București, nu a existat o astfel de conduită a inculpatului.
În fine, criticile formulate de către recurent tind să conducă la o schimbare de încadrare juridică a faptelor reținute în sarcina acestuia, din infracțiunea de omor, în infracțiunea de ucidere din culpa.
Așa cum anterior s-a precizat, Înalta Curte, sesizată cu un recurs în casație întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor, iar trimiterea cauzei pentru rejudecare de către instanța de apel nu se poate face în vederea schimbării de încadrare juridică, în condițiile în care potrivit prevederilor art. 386 C. proc. civ., acest atribut este unul ce aparține exclusiv instanțelor de fond, fiind rezultatul analizei stării de fapt, element pe care Înalta Curte nu îl poate realiza în procedura recursului în casație.
Trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea realizării acestei operațiuni juridice, ar lipsi de substanță atribuțiile instanței de trimitere, aceasta fiind obligată să se conformeze dispozițiilor instanței de control judiciar, fără a putea realiza propria analiză, așa cum prevede legea.
Pentru aceste considerente apreciez că soluția ce se impunea a fi adoptată în cauză era una de respingere a recursului formulat, ca nefondat.