Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 115 din data de 25.10.2021 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-au dispus următoarele:
Cu privire la inculpatul A. s-a dispus condamnarea la:
- 2 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe timp de 2 ani pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale).
S-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.
În temeiul art. 91, 92 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen.:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă,
În temeiul art. 93. alin. (2) lit. d) C. pen. inculpatului i s-a impus obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei.
Pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să presteze 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la Consiliul Local Deva - Serviciul Public de Întreţinere şi Gospodărire Municipală Deva.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., care reglementează situaţiile în care se revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul art. 1357 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă promovată de partea civilă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură şi obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 390.358,84 RON daune materiale la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii efective.
Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 99/P/2017/01.09.2020 (modific. prin ordonanţa nr. 99/P/2017 din 04.09.2020) a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparţinând inculpatului A..
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatei B. pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
A fost respinsă acţiunea civilă promovată de partea civilă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură împotriva inculpatei B..
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 697 din 04 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel alba Iulia, secţia Penală, s-a dispus în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 115/25.10.2021 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2020.
A desfiinţat sentinţa penală atacată şi procedând la o nouă judecată a cauzei:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6), (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi art. 1382 C. civ., a obligat inculpata B. să plătească în favoarea părţii civile Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură suma de 122.647,84 RON cu titlu despăgubiri civile la care se adaugă dobânzile şi penalităţile aferente creanţei principale începând cu data constituirii de parte civilă şi până la achitarea integrală a debitului.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi art. 1382 C. civ., a obligat inculpatul A. să plătească în favoarea părţii civile Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură suma de 267.711 RON cu titlu despăgubiri civile la care adăugă dobânzile şi penalităţile aferente creanţei principale începând cu data constituirii de parte civilă şi până la achitarea integrală a debitului.
A menţinut sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 99/P/2017/01.09.2020 (modificată prin ordonanţa nr. 99/P/2017 din 04.09.2020) a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparţinând inculpatului A..
Împotriva deciziei penale nr. 697 din 04 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel alba Iulia, secţia Penală, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia, la data de 22 august 2023.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."
A solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 697 din 04 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel alba Iulia, secţia Penală cu privire la greşita încetare a procesului penal faţă de inculpaţii A. şi B. şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia, în vederea rejudecării cauzei.
În acest sens, a arătat că inculpaţii A. şi B. au solicitat şi obţinut finanţare europeană în cadrul campaniilor de susţinere a fermierilor derulate de către APIA în anul 2012 (inc. B.) şi respectiv 2012-2014 (inc. A.).
Aşadar, situaţiei juridice a inculpatului A. i s-au aplicat dispoziţiile legislaţiei în vigoare după data de 01.02.2014, legislaţie care de asemenea, s-a apreciat a fi mai favorabilă şi în ceea ce o priveşte pe inculpata B..
A precizat că, dispoziţiile C. pen. nou au tratat instituţia prescripţiei răspunderii penale în conţinutul art. 153 C. pen., iar cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie au fost prevăzute la art. 155 alin. (1) C. pen. şi reglementau în sensul că acesta se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură.
La data de 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 297/2018, prin care a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. este neconstituţională. Totodată, în cuprinsul motivării în ultimul paragraf (34) Curtea Constituţională a apreciat că soluţia legislativă prevăzută de vechiul C. pen., care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripţie prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispoziţiilor Constituţiei.
A susţinut că, Decizia nr. 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, respectiv 25 iunie 2018. De asemenea, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a României a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privinţa dispozitivului, cât şi în privinţa considerentelor.
La data de 24.07.2023 a fost pronunţată Hotărârea C-107/23 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat, printre altele, că:
"Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective. Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude. Or, soluţiile jurisprudenţiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile în discuţie care nu este compatibil cu cerinţele dreptului Uniunii. Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).
Obligaţiile instanţelor naţionale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii şi necesara protecţie a drepturilor fundamentale Curtea aminteşte că instanţele naţionale trebuie să lase neaplicate reglementarea şi jurisprudenta naţionale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni."
În acest context, a apreciat nelegală şi netemeinică modalitatea de soluţionare a acţiunii penale promovate împotriva inculpaţilor, trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, în sensul constatării împlinirii termenului de prescripţie al răspunderii penale cu consecinţa pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal.
Astfel, având în vedere faptul că în cauza de faţă în etapa urmăririi penale, anterior momentului 25.06.2018, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, au fost dispuse şi adoptate mai multe acte şi măsuri, procesuale şi procedurale, (exemplificativ, vol. I UP, filele x UP, filele x), a apreciat că în cauză a operat întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpaţi cu consecinţa prevăzută de dispoziţiile art. 155 alin. (2) C. pen., respectiv începerea unui nou termen de prescripţie, care conform dispoziţiilor art. 155 alin. (4) C. pen. ar urma să se împlinească în cursul anului 2025.
Faţă de împrejurarea că în prezent, în cauză, termenul de prescripţie al răspunderii penale nu este împlinit şi întrucât instanţa de control judiciar a apreciat că inculpaţii sunt vinovaţi de acuzaţiile reţinute în sarcina lor, Parchetul a considerat că se impune a fi pronunţată o soluţie de condamnare a inculpaţilor pentru săvârşirea, în diferite forme de participatie, a infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor A. şi B.-în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.
Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat, în raport de infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reţinută în sarcina inculpaţilor că termenul general al prescripţiei este de 8 ani şi s-a împlinit la data de 26.10.2020 (conform art. 186 alin. (1) C. pen. " la calcularea timpului luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă"), la care, adăugând perioada în care judecata cauzei a fost suspendată de drept între 16.03.2020-14.05.2020 (60 zile) în baza art. 43 alin. (2) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi apoi în baza art. 64 alin. (5) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, s-a împlinit în 26.12.2020.
Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", infracţiune ce poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa.
Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.
Procedând în acest context la examinarea argumentelor invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie relativ la împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:
"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).
Prin urmare, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Aşadar, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.
În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute prin decizia recurată, constată că pentru infracţiunea prevăzută de art. art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 ani la 7 ani închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripţiei de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.
Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, termenul de 8 ani s-a împlinit la data de 26.10.2020, la care, adăugând perioada în care judecata cauzei a fost suspendată de drept între 16.03.2020-14.05.2020 (60 zile) în baza art. 43 alin. (2) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi apoi în baza art. 64 alin. (5) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, s-a împlinit în 26.12.2020.
Apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită susţinerea parchetului în sensul că, în raport de Decizia pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov, instanţa de contencios european a statuat următoarele:
Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Printre altele, în această decizie, s-a reţinut:
"contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.
În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).
În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale."
În acord cu cele reţinute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.
Deopotrivă, reţine Înalta Curte că prin jurisprudenţa sa constantă CJUE a subliniat că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).
În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).
Totodată, se impune a se preciza că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].
Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.
Dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.
Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).
Instanţele judecătoreşti nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie şi nici conţinut propriu-zis unor noţiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţi" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situaţie s-ar deschide calea arbitrariului. Instanţele trebuie să se limiteze la conţinutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF astfel cum a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (art. 16 din Directivă).
Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg aminteşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).
Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii protejează justiţiabilii prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.
Aşadar, necesitatea respectării şi asigurării principiului predictibilităţii actului de justiţie se opune ignorării jurisprudenţei anterioare constante şi pronunţării unei soluţii diferite în cauza pendinte. O astfel de reformare jurisprudenţială sau rezolvare eminamente diferită unei situaţii juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecăţii şi incidenţei instituţiei prescripţiei, ar putea pune în discuţie încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO, atât timp cât, în cazul unor situaţii similare se pot pronunţa soluţii ireconciliabile şi evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudenţe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal). (ICCJ, secţia Penală, decizia penală nr. 398/RC din 23 iunie 2023).
În acest context argumentativ, cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 697 din data de 04 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A. şi B., în cuantum de câte 170 RON, vor rămâne în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 697 din data de 04 august 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A. şi B., în cuantum de câte 170 RON, rămân în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2024.